În calendarul clubului este programată a unsprezecea ediție a ”Făgărașilor mai altfel” cu organizator Ovidiu Motioc (împreună cu Serghei Suslov și Răzvan Potîng, ambii salvamontiști și oameni foarte faini!), în continuarea edițiilor organizate de Dinu Mititeanu. Este o tură care vizează parcurgerea câtorva creste nordice și sudice ale munților Făgărașilor. Eu îmi cunosc limitele și îi spun lui Ovi că am rezerve la anumite creste și, dacă voi considera necesar, voi merge cu ei doar cât să nu îi încurc. Nu am bai să găsesc variante mai sigure (pentru mine) în marea lume a Făgărașilor! La linkul acesta regăsiți relatarea ulterioară de pe blogul clubului. Voi adăuga amănunte unde este cazul.
Ziua 1 - 1 septembrie 2024
Pentru mine tura a început cu o zi mai devreme. Nu avea rost să mai merg până în București și, fiindcă eram cu mașina pe valea Prahovei și cu tot echipamentul necesar (din start nu am luat echipament de alpinism fiindcă nu am plecat setat pentru culmi făgărășene), am mers direct spre Predeal, Rășnov, Șinca Veche și apoi pe drumul prin satele de sub munte până în Victoria. Alimentez aici fiindcă mai am doar o liniuță la rezervor și nu vreau să rămân în pom și merg cu mașina la intersecția marcajelor BA de pe muchia Tărâța și asfaltul pe care vom merge mâine pe jos pentru a intra pe valea Arpașu Mare (intrarea în Sumerna).
Ziua 2 - 2 septembrie 2024
Preiau textul de pe blogul clubului!
”Dimineața zilei de luni ne-am reunit imediat după Victoria, la intrarea în Sumerna, după parcul de fotovoltaice, la intersecția celor două trasee turistice care urcă la Cabana Podragu, TR pe Valea Arpașu Mare și BA pe Muchia Tărâța. Este o locație bună cu suficiente locuri de parcare, zonă locuită, fiind cabane și case în apropiere. Ne-am adunat 21 de participanți la etapele tehnice plus musafiri care participau doar parțial la anumite etape non tehnice (n.a. cred că sunt principalul ”musafir”). Hotărâm să ne distribuim în echipe de câte 3 așa că alegem echipamentul tehnic necesar la mașini, ducem cu noi echipament pentru șapte echipe. Bagajele aveau să devină destul de grele, pe lângă echipamentul tehnic mai având în bagaj kit-ul pentru campare, îmbrăcăminte și hrană pentru șapte zile. Destinația pentru prima zi avea să fie Lacul Podrăgel, era lângă muchia Nordică a Arpașului Mare, obiectivul nostru din ziua a doua. Urcăm pe forestierul de lângă Valea Arpașu Mare pe TR, apoi urmăm poteca până în Gura Podragului. Gura Podragului este locul în care începe să se contureze Muchia Podragului, iar din TR se desprinde PR, fiind două marcaje care urcă spre Cabana Podragu, pe o parte și alta a muchiei. TR trece pe Valea Podragu, întâlnind Cabana Turnuri iar PR continuă pe Valea Arpașu Mare. Noi continuăm urcarea pe Valea Arpașului Mare (PR), găsind poteca vizibilă până în primele poieni de la casa de vânătoare de pe Valea Arpașu Mare. Din poiană poteca dispare, zona fiind mai puțin umblată de turiști, se prefera urcarea mai ușoară de pe Valea Podragului. Începeam să zărim cele două praguri uriașe deasupra noastră, căldările glaciare superioare, Căldărușa Frunții și Căldarea Podrăgelului. Porțiunea dificilă este abruptul de sub Căldarea Podrăgelului, mai ales că aveam de urcat pe acolo cu bagajele noastre mari și grele. Deși poteca nu se conturează decât pe ici-colo, traseul este bine și proaspăt marcat. Noul marcaj șerpuieste mai larg pe abruptul stâncos, în timp ce vechea potecă a fost invadată de vegetație, lăstăriș de arini și ienuperi.
În circa 9 ore ajungem la Lacul Podrăgel unde ne instalăm tabăra. Uităm rapid de efortul investit la urcare de îndată ce zărim fascinantul lac glaciar între muchiile ascuțite.
Am parcurs luni circa 18 km cu 1.626 D+.”
Doar vreau să adaug că ”musafirul” Cezar a fost în prima echipă care a ajuns la lacul Podrăgel, un superb lac pe care mi l-am dorit de multă vreme, în prima echipă (astfel descoperind și traseul re-marcat). În gând eu nu aveam Muchia Nordică a Arpașului Mare, ci traseul care merge de aici la Fereastra Zmeilor.
Și un ultim amănunt înainte de poze (deși ar fi trebuit să fie primul!): colegii m-au găsit la intersecția celor două trasee, unde am lăsat mașinile, fiindcă am dormit acolo în mașină. Și, deși eu nu am avut tragere de inimă pentru traseele alpine, am acceptat un echipament minim de cățărare pentru a-l duce în bagaj. Voi vedea dacă îl și folosesc!
Ziua 3 - 3 septembrie 2024
”Marți era ziua de acomodare cu înălțimile și muchiile înguste, aveam o muchie scurtă care are o lungime totală de doar 1,5 km. Muchia Nordică a Arpașului Mare separă Căldarea Podrăgelului de Căldarea Vârtopului și Căldărușa Frunții. Ea poate fi abordată din partea inferioară, printr-un vâlcel situat deasupra lacului sau din marcajul turistic aflat la circa 350 m mai sus. Prima parte este mai accidentată și trebuie abordată cu atenție, echipamentul tehnic fiind opțional. Avem expunere, nu sunt porțiuni care să depășească gradul 1A rusesc de alpinism. Noi am avut echipamentul tehnic dar nu l-am folosit.”
Eu, văzând de dimineață muchia, în special prima parte, de la marcajul CA în sus, îl anunț pe Ovi că din șa nu voi merge cu ei pe muchie și voi urma poteca turistică până la Fereastra Zmeilor cu întoarcere pe BR și întâlnire cu grupul undeva prin zona monumentului Nerlinger. Doar doi-trei colegi îmi zic să am grijă pe traseu. Restul îl urmează pe Ovi urmărind scopul planificat.
La început urcăm la liber, fiecare pe unde dorește, de la lacul Podrăgel spre marcajul CA de deasupra noastră. Și de aici, pe marcaj la dreapta, ajungem în muchia Arpașului Mare. Scurtă pauză unde ne separăm. Îi urmăresc cu privirea cum dispar peste cocoașele înierbate de la începutul muchiei și cobor la vale în Căldarea Vârtopului, urmând poteca și cu ochii în toate direcțiile. Este o zonă nouă și mult dorită pentru mine. Este foarte adevărat că Ovi fusese cu echipa ”Făgărașilor mai altfel” într-o ediție anterioară pe aici și acum voia ceva mai mult și mai tehnic. Căldarea e liniștită și foarte faină. Trec firul apei și, în urcare în șaua următoare, tot sunt cu ochii pe muchia pe care sunt ai mei colegi. Se văd ca niște furnici aliniate pe creastă!
În șa mă aflu la limita dintre județele Brașov și Sibiu. Și tot aici trec din căldarea Vârtopului în Căldarea Pietroasă. Este într-adevăr pietroasă și cu o curbă de nivel ce mă urcă ușor pe sub și pe creastă, în punctul numit Fereastra Zmeilor. Pe parcurs dau și de singura urmă de limbă de zăpadă, aflată și acum în umbră. Temperatura scăzută de pe partea nordică a crestei principale este explicația pentru care la început de septembrie încă mai găsesc zăpadă de anul trecut. Un ultim urcuș mă duce în șaua unde se află Fereastra Zmeilor. Sunt fericit fiindcă îmi doream acest traseu de zeci de ani. Mai este bucata dintre Podrăgel și Podragu pe care o vom parcurge pe seară!
Las în dreapta muchia Vârtopelului și poteca ce coboară pe BR în căldarea Fundul Caprei (pentru a merge spre lacul Capra!) și eu voi continua pe BR spre și peste zona ”La trei pași de moarte”. Dacă recent acolo vântul ne-a oprit de la a parcurge toată zona cu lanțuri, acum este relaxant și ușor cu bagaj mic. Bine, prin ”ușor” trebuie să înțelegeți că nu am eu deloc probleme în parcurgerea zonei cu lanțuri. Pentru cineva care nu știe locurile și mai ales care nu are pregătirea fizică și psihică necesară, zona aceasta din marcajul de creastă chiar este una dificilă. Nu vorbesc de parcurgeri iarna fiindcă nici eu nu îndrăznesc așa ceva! Chiar dacă în materie de munte l-am depășit pe tata (și era și este fericit pentru asta, chiar din eter de unde este de 11 ani!) am aceeași reținere calculată când vine vorba de siguranța pe munte! Doar el mi-a insuflat pasiunea și dragostea pentru munte, inclusiv analiza logică a unui traseu înainte de a-l parcurge!
Urc pe poteca aflată la nord de Arpașu Mic, nu văd acea BG care duce spre poteca mea marcată cu CA de mai devreme, ajung în șeuța piciorului nordic al Arpașului Mic și mă opresc un pic ca să îmi dau seama pe unde venisem mai devreme. Nu se vede poteca sub mine și cel mai probabil este sub vreun pinten stâncos! Fac dreapta și curând văd în față un domn care mănâncă ceva și se odihnește un pic. Schimbăm câteva cuvinte despre zonă și îmi mărturisește planul lui: vrea să ajungă pe toate vârfurile cu altitudine între 2400 și 2500 de metri. Mă întreabă de Arpașu Mic (2461m) și îi spun că este accesibil și de aici și dinspre monumentul Nerlinger, pe ambele părți fiind pantă înclinată și înierbată. Mulțumește pentru informații, ne salutăm și mai departe urc poteca marcată pe partea vestică a Căldărușii Frunții până în creastă, la monumentul Nerlinger. În față este vârful Buda cu superbul lac omonim sub el (dormisem acolo în parcurgerea crestei Făgărașilor de acm patru ani!), în dreapta panta spre Arpașu Mic și în stânga vârful Paru de Fier (”Păru” apare pe unele hărți!; 2316m) de unde ar trebui să vină colegii. Cum îi văd sus, pe Arpașu Mare, merg în întâmpinarea lor până în șaua dinainte de vârful menționat mai sus. Se bucură de întâlnirea cu mine! Povestim puțin înainte de a merge mai departe, conform programului.
Doar că Bobiță (adică Cezar :D!) vrea să fie și acum ”mai altfel”. Întreb pe Ovi de plan și îmi spune că vor coborî în Căldărușa Frunții pe marcaj și apoi pe niște pante și zone cu aparente săritori coboară în căldara Vârtopului. Bine! Întreb și este de acord să cobor separat direct prin Căldărușa Frunții și apoi în cea a Vârtopului și apoi să ne vedem în căldare sau undeva până în șaua dinainte de căldarea Podrăgelului. Așa că îmi găsesc lejer drumul care mă coboară prin cele două căldări. Îi văd că sunt pe panta însorită dintre ele și atunci urc pe poteca marcată cu CA, pe care venisem dimineață, până în șa. Ei abia au ajuns în fundul căldării Vârtopului. Așa că, mergând ușor, cobor pe marcaj și îl voi urmări până la intersecția cu TR și apoi pe TR cobor la lac. Colegii vin pe nemarcat, tot pe panta pe care urcasem cu toții de dimineață.
Vin cu toții bucuroși de muchia parcursă astăzi, mâncăm ceva, strângem bagajele și dă-i la deal pe TR și apoi la stânga în urcuș pe CA până în Șaua dintre lacuri. Este urcuș susținut, dar relativ scurt. De aici se vede faina căldare a Podragului cu cabana și cele două lacuri și muchia Tărâța. Suntem pe muchia Podragului care este în plan peste două zile. De aici coborâre liberă spre Podragu, campare și apoi masă împreună la cabană. A fost o zi foarte faină, de antrenament pentru zilele următoare. Așa a gândit-o Ovi. Pentru mine a fost o zi faină de munte în care mi-am îndeplinit un vechi vis!
Ziua 4 - 4 septembrie 2024
Pentru azi este programată muchia Gârdomanului. Eu nu mă simt ok să merg pe muchie și îl anunț pe Ovi. Am schimbat traseul cu ceva amestecat între planul lui de peste câteva zile (de citit în relatarea ulterioară!): din Șaua Podragului cobor pe TA până la stânele Podul Giurgiului, de acolo urc pe TG prin Căldarea Moldoveanului, apoi pe vârful cel mai înalt din țară și mă întorc înapoi pe marcajul de creastă în Șaua Podragului și la corturi. Am spus ”amestecat” fiindcă planul lui Ovi este cu coborârea din șaua Orzănele pe Orzăneaua Mare până la stânele Podul Giurgiului și apoi același traseu pe care îl urmez eu. Citiți pe blogul clubului, mai sus, toată aventura lor de pe muchia Gârdomanului. Mie mi se alătură un coleg mai tânăr (25 de ani, diferență de aproape 20 de ani între noi!) și se va vedea pe traseu diferența între elanul tinereții și cel al maturității pe munte! Dar ne înțelegem foarte bine la traseu, cum este normal între montagnarzi, indiferent de vârstă.
Colegii pornesc la 5.30 la frontale și noi pe lumină, la 7.30. Într-o jumătate de oră suntem în Șaua Podragului de unde începe partea nouă pentru amândoi (marcaj TA). Avem entuziasm și curiozitate și, după pozele de rigoare, coborâm la vale pe frumoasa vale. Și pe aici fusese Ovi cu altă ocazie, deci înțeleg planul lui. Și e foarte fain și ce vor să facă ei! Poteca coboară pe versatul stâng al văii, pe la o stână de unde ne latră, din depărtare, câțiva câini. Apoi urmează faina curbă de nivel și niște serpentine repetate care ne coboară aproape de firul văii, pe la niște faine cascade. Pauză de admirat și apoi mai departe până la faina stână de jos din Podul Giurgiului. Am înțeles de la ciobanul de mai devreme și de la cei de la stâna de sus că aici stă baciul ce are mai multe stâne în grijă și sus îi trimite pe ciobani, fiecare cu altă turmă.
Schimbăm marcajul în TG, coborâm la apa pe care o trecem ușor și pe tăpșan urcăm la drumul de mașină la stânga, cu vedere spre frumoasa vale a Orzănelei mari. Mă întreb pe unde o fi poteca ce duce sus în creastă... După poze la o frumoasă cascadă facem ușor dreapta și ajungem la stâna de sus. Aici povestim cu cei doi ciobani și aflăm că, deși nu este prea umblat, pe aici au văzut vara asta câțiva turiști și în special niște alergători. Sunt uimiți de timpii pe care i-au spus alergătorii până pe Moldoveanu și înapoi. Sunt de admirat ca sportivi, dar de ce atâta grabă când muntele e atât de frumos și merită savurat ”cu lingurița, nu cu polonicul”. Ne salutăm cu bucurie și pornim la deal. Ciobanii ne spuseseră că mai stau o săptămână și coboară apoi și ei la vale.
Urcăm câteva sute de metri direct de la stână, facem dreapta pe deasupra firului de apă și prin pădure ieșim pe versantul drept al văii (stânga, cum urcăm). Sub noi se adâncește un foarte fain canion. Dar nu e timp de explorat acum fiindcă nu suntem nici măcar la jumătatea traseului. Continuăm peste praguri înierbate, facem stânga pe pământ uscat și apoi iar la stânga la umbra unor brazi. Pauză de apă cu ceva minerale efervescente pentru câteva minute și mai departe. Cotim dreapta și prin serpentine strânse urcăm un pinten ce ne scoate în prima căldare a văii. Ceva poze de pe un alt pinten cu ienupăr aflat în dreapta potecii, coborâre la marcaj și urcare pe marcaj pe următorul prag. Aici știm că este ultima sursă de apă și o căutăm cât mai sus. Alimentăm unde credem noi că ar fi ultima și tot la deal, cu privire spre faina căldare de deasupra noastră, cu Moldoveanu în stânga și Galbena în dreapta. Credem că cel mai din dreapta este Scărișoara, dar nu este. Scărișoara este de la Galbena direct spre sud. Nu găsesc numele vârfului impunător aflat în capătul muchiei Coastele - Piatra Tăiată. Dar sigur știu că se apropie de cota 2500! Urcăm aproape drept spre Curmătura Moldoveanului aflată la 2330m (cu trecere pe la Izvorul Moldoveanului cu apă mai multă decât înainte), cu bucurie pentru tufele de rhodo întâlnite. Sunt așteptat de mai multe ori. Cum spuneam, elanul și energia vârstei! Le înțeleg perfect!
Urcăm la stânga pe TG/CR spre Piscul/Vârful Roșu (2440m) cu privire spre înalta piramidă a Moldoveanului. Sunt doar o sută de metri diferență de nivel și pare atât de impunător! Doar doi alergători întâlnim pe parcurs chiar dacă traseul prin Galbena este mai umblat decât valea Buda pe unde am venit noi. Ajungem pe Moldoveanu la 14.20 într-un mare buluc de oameni. Toți (sau majoritatea veniseră pe Valea Rea!). Pozele de rigoare la vârf și ne așezăm undeva mai jos de vârf pentru masa de prânz. Un gest frumos: este ziua unei tipe care servește pe toată lumea cu bomboane!!! Mulțumim și așteptăm apoi să mai plece lumea ca să putem face și noi pozele de vârf. Și apoi mergem pe PR până la Spintecătura unde este foartă multă lume. Avem de așteptat! Abia pe Viștea Mare este mai liber și ne facem ceva poze cu monumentul instalat relativ recent de SVM. Este foarte fain! Aici povestesc cu amicul Cristi Minculescu, ghid montan (suntem colegi în meserie!) care venise cu un grup aici și pe Moldoveanu. Clasic, prin Valea Rea! De aici, zona vârfului, coborâm cei 200 de metri diferență de nivel în șaua Orzănele (16.20), pe clasicul marcaj BR de creastă!
Urmează clasica rută pe sub Ucișoara, Ucea Mare, Corabia. Pe piciorul sudic al vârfului Podul Giurgului ajungem aproape de apus. Ne tot uităm spre vârful Ucea Mare ca să vedem dacă ne vedem colegii. Nu se vede nimic și sperăm că sunt bine! Scurtă pauză de poze și apoi, pe sub vârful amintit și pe sub Tărâța ajunge la 18.30 în Șaua Podragului. Colegul nu mai are răbdare cu mine și îi zic să coboare la corturi că vin eu mai încet. În fond chiar nu am nici o grabă fiindcă mai este destulă lumină.
De aici este o simplă formalitate până la corturi, mereu cu gând la colegii care nu s-au văzut pe creastă. Nu primisem nici un semn de la ei... Este foarte adevărat că nici nu este semnal pe unde au mers ei. Doar în creasta principală ar avea puțin semnal.
Mult după înserare vedem ceva luminițe în curmătura La Calea Carelor. Aseară ziceau că vor să plece prin Curmătura Iezerului și nu am ieșit dimineață din cort să văd pe unde au mers. Mă trezisem și auzisem vocile lor și atât. Întâi una, apoi a doua, apoi a treia și din ce în ce mai multe luminițe. Erau frontalele lor, Serghei venind mai repede puțin ca să anunțe întoarcerea. Au avut ceva aventuri, după cum ați citit (oare?) și după Răutățile Gârdomanului, la un moment dat, luptând la propriu cu jnepenii imenși, au renunțat la continuarea muchiei și au revenit în valea Ucea Mare și înapoi tot pe unde veniseră. Este drumul cel mai sigur mai ales când s-a lăsat și noaptea! Ne bucură revenirea lor și mă retrag la corturi. Fiecare își face ceva cald și, chiar dacă sunt curios, oboseala după întreaga zi nu e potrivită pentru povestit pe unde au mers și ce s-a întâmplat.
Ziua 5 - 5 septembrie 2024
Pe blogul clubului așa începe descrierea zilei:
”Muchia Podragu este o muchie Nordică mai scurtă, asta dacă nu pun la socoteală muchia Nordică a Arpașului Mare de 1,5 km și Piscul Corabiei de circa 0.7 km lungime. Este inghesuită în apropierea crestei principale de mult mai lungile Muchii ale Albotei și Tărâța. Pe Muchia Podragu se parcurg circa 5 km, este comparabilă cu Piscul Bâlii mai scurt și el.
Este una dintre cele mai faine muchii din Carpați, așteptam cu mare bucurie să urcăm pe ea. Dificultatea nu este mare, porțiunea până în Șaua dintre Lacuri se poate parcurge fără echipament tehnic (grad 1B rusesc de alpinism) cu atenție sporită în partea inferioară mai accidentată, iar ascensiunea pe Vf. Podragu necesită echipament tehnic, gradul 2A rusesc de alpinism.”
Cam pe la 10.30, după bine-meritata odihnă pentru ziua de ieri, pornim la drum pe poteca veche ce coboară la cabana Turnuri. Poteca este situată pe versantul muchiei Tărâța și este înierbată pe multe segmente, semn că nu a mai fost folosită. De mulți ani se folosește poteca de pe versantul muchiei Podragului. Drumul este foarte fain și foarte lizibil. Eu simt ceva disconfort în genunchi și îl anunț pe Ovi că mă opresc la cabana Turnuri și mă voi întoarce singur, pe poteca marcată, la Podragu. Dar cele două ore până la Turnuri le merg cu toată echipa. Aici alimentăm toți cu apă și trupa mare pornește la drum. Citiți detaliile în descrierea amintită doar două alineate mai sus.
Mai stau vreo 40-45 de minute, inclusiv la povești cu ciobanii, și pornesc la deal pe poteca marcată cu TR. O primă parte în serpentine urcă vreo 200 de metri (diferență de nivel) prin vegetație luxuriantă și apoi face stânga pe sub Turnurile Podragului. Pe undeva pe aici au urcat colegii spre creastă, îi urmărisem cu privirea. Poteca este lină și continuu în urcare, doar măgarii văzându-se în fața mea. Chiar nu am nici o grabă... Ajung la pragul căldării superioare pe care îl urc ușor pe serpentinele potecii. Ies imediat deasupra firului apei cu vedere spre poteca veche și doar vreo 10 minute mă despart de cabană (ajuns la 15.30 la cabană!). Acum vara, am făcut o oră și patruzeci de minute de minute între cele două cabane. Iarna, îmi aduc aminte de acum mulți ani, nici măcar nu se pune problema să mergi pe aici. Adică tehnic este posibil, dar zona este dominată de avalanșe și mai bine stai cuminte la Turnuri. De altfel aici este o cameră amenajată ca refugiu, ne-mai-fiind cabanier permanent ca altă dată. Acum vreo 20 de ani am parcurs iarna poteca din Victoria până aici, în echipă mare, într-o zi întreagă. De la trecerea văii în sus am avut toți de înotat în zăpadă de un metru. Și a doua zi, de dimineață, doar pașii unui cățel au declanșat o avalanșă chiar la 80-100 de metri deasupra cabanei Turnuri!!! Era pe vremea când internetul abia apărusem și nu era totul atât de documentat tehnic. Harta, îndemânarea fizică, orientarea, mâncarea din bagaj, pregătirea fizică, echipamentul și elanul erau cele mai importante! Mănânc ceva și povestesc cu Corina de toate. Și din când în când urmărim trupa ce avansează pe muchia Podragului. Din Șaua dintre Lacuri patru colegi se retrag spre cabană și, când ajung, ne vor povesti cum a fost muchia până acolo, în special zona Turnurilor. Cam după ce trecuseră de Turnurile Podragului îi văzusem și eu de pe poteca marcată!
După Șaua dintre Lacuri urmează, pe muchie, o zonă înierbată, apoi o zonă cu colți răzleți și apoi Spintecătura Podragului. Corina îmi povestește câte ceva despre loc și suntem atenți la colegi până le vedem siluetele după marele V. Acolo am avut ceva emoții pentru trecerea lor. O dată ce au trecut de spintecătură muchia devine ierboasă și expusă până pe vârf. Urmărim siluetele la asfințit și apoi la lumina frontalelor. Deja când vedem că toate luminile sunt pe vârful Podragu putem respira ușurați. De aici știm că vor coborî în poteca marcată și apoi prin Șaua Podragului vin spre corturi. Pe noapte, cum de altfel era și de așteptat!
Ziua 6 - 6 septembrie 2024
Pentru cei care continuă tabăra urmează două zile de drumeție a căror descriere o puteți citi pe blog. Ultima zi este dedicată muchiei Tărâța, în special de la Șaua La Calea Carelor în sus. Vor parcurge doar în ultima zi, înainte de plecare, segmentul dintre șaua menționată și Curmătura Iezerului (ups, citind descrierea de pe blog am văzut că au urcat și porțiunea mai tehnică până pe vârful Tărâța!). Eu astăzi îmi iau ”la revedere” de la colegi, îi las să plece pentru planul zilei, îmi strâng cortul și pornesc la vale. De fapt întâi la deal spre șaua La Calea Carelor pe BA și mai departe pe muchia Tărâța mult la peste 2000 de metri și apoi prin pădure.
La 10.20 pornesc la drum și în 25 de minute sunt pe muchia Tărâța, cu privire în sus pe muchia pe care o vor parcurge colegii și în jos (de fapt tot în sus este!) spre marcajul BA pe care îl am de urmat.
Poteca este foarte faină. Merge o bună parte la altitudine mare, peste 2000 de metri. Sunt multe curbe de nivel și câteva coborâri în serpentine. Fără probleme tehnice! De reținut frumoasa strungă de sub vârful Preluciile și miile de tufe de afine și merișoare. Asta m-a mai oprit din când în când și va încetini și colegii în ultima zi :D! Din șa în două ore de mers aproape continuu ajung la pădure, deci undeva pe la 1700 de metri. Hm, încă sunt sus deci înseamnă că mai am ceva coborâș...
Urmează o scurtă coborâre, apoi o poiană cu săgeți indicatoare, fără timpi de parcurs, și apoi o curbă de nivel ușor în coborâre ce mă scoate deasupra unei defrișări. Sunt în capătul unui drum de exploatare care face dreapta, trece prin exploatare, se lasă la vale pe partea estică a zonei fără copaci și intră în pădure. Pfiu, ce bine că am ajuns aici că soarele m-a uscat prin zona asta expusă! Beau niște apă și apoi întru în pădure. Da' tot nu am pierdut prea multă altitudine. E doar o părere fiindcă harta îmi arată totuși că sunt pe la 1250-1300 și mai am ceva diferență de nivel.
Păi da! Fiindcă acum începe coborârea susținută și ceva mai abruptă pe un drum săpat în pământ de către TAF-uri. Îmi simt genunchii comentând la apăsarea pe ei. Pentru asta sunt bețele, mai ales că am tot coborât de pe la 2200, deci peste o mie de metri, în puțin timp. Văd un grup care urcă cu bagaje mari. Ne salutăm și ne continuăm fiecare drumul. Sunt tineri, cu elan și se vede! Primul este la vreo 10 minute înaintea celorlalți, chiar și cu bagaje mari. Așa eram și eu acum vreo 20 de ani, tot pe aici. Dacă mă gândesc bine, cam aceea a fost prima acțiune sub egida CAR la care am participat, o acțiune de ecologizare în zona cabanei Podragu. Atunci, în echipă mare, am strâns parcă undeva la vreo 80 de saci de conserve ruginite. Trebuia să vină un elicopter să le ia și nu a mai venit. Vă dați seama că peste o iarnă totul era împrăștiat la loc prin toată zona. Atunci nu eram membru CAR! Bine, treaba asta nu are de-a face cu elicopterul :D!
Dar hai să revenim la prezent! Tot continui coborârea și la 14.25 (hm, doar patru ore de la cabană?) ajung în drumul de pe Ucișoara Seacă, un pic sub 800 de metri altitudine. Este drum lat, pietruit, semn că sunt aproape de civilizație. Să nu uit că pe ultima parte marcajele sunt undeva în stânga drumului. Eu am urmărit poteca marcată, dar se poate merge și pe drum. De fapt, 100%, drumul de exploatare este mai recent decât poteca! Chiar detaliul ăsta nu mi-l mai aduc aminte de acum două decenii. Hm, am ajuns să vorbesc ca un bătrân, dar nu neapărat ca energie scăzută, ci ca experiență adunată! Încă disper pe mulți cu viteza sau cu ”disperarea” cu care vreau să văd cât mai multe. Chiar îmi spunea recent o prietenă că ”La tine nu există ieșire de lene... Chiar și când e planificată o zi chill, ești pe coclauri din zori...” Atunci nu am mulțumit și o fac acum: mulțumesc! Asta e o modalitate de a ține mereu creierul în activitate. Și, părerea mea, e mai productiv și util decât să ocup mintea cu subiecte mărunte și trecătoare, doar pentru a omorî nervii. Când n-oi mai putea, mă apuc de șah :D (și mai fac și asta ca variație a activității statice, pentru întreținerea sinapselor!).
Fac dreapta și peste câteva sute de metri stânga, acolo unde există o altă săgeată indicatoare, tot fără timpi de parcurgere. Sincer aici nu timpul de parcurgere ar descumpăni, ci diferența de nivel. Dar pas cu pas se poate face, fără grabă! În câteva sute de metri ies la primele case, cu privire înapoi spre muchia împădurită pe care am venit (nu se vede zona de gol!) și în spate cu zona înaltă a crestei Făgărașilor. Sunt super mulțumit de ceea ce am făcut în toate aceste zile și sincer, chiar dacă optica unor colegi de club este mai spre performanță și spre zone alpine, fiecare este la un anumit nivel la care poate chiar se simte bine. Nu este necesar ca toată lumea să fie super alpinistă, muntele poate fi frumos și în alt fel. Știu, și eu uneori cam grăbesc fiindcă vreau să văd sau să parcurg cât mai mult. Sunt cumva în ambele poziții acum :D! Dar realitatea este că, dacă ești pornit pe frumos și nu pe bârfă și gălăgie, muntele îți poate oferi frumusețe și liniște oriunde te poartă pașii pe potecile lui. Și în orice anotimp și pe orice vreme! Totul făcut cu cap!
Hm, am o cască și ceva echipament tehnic al clubului sau al colegilor. Convenisem cu colegii să îl las la o mașină și îl pun pe interiorul roții din spate a uneia din mașinile colegilor. Consider că nu se vede și fac ceva poze pentru dovadă. Peste două zile, când vor veni colegii, nu mai este nimic aici. Din cauza asta Radu s-a supărat un pic pe mine (casca era a lui!) și sper că i-a trecut peste ceva timp. M-am oferit să plătesc echipamentul pierdut și am fost refuzat. Da, înțeleg că era suflet pus în acele piese și amintiri adunate, dar eu nu sunt vinovat pentru furt. Dacă și în lumea muntelui se practică așa ceva... Mi s-a furat și mie echipament de suflet (chiar de lângă mine și fără să simt!) și până la urmă, după agitația de moment, am înțeles că poate așa trebuia să se întâmple. La mine era nevoie de pierderea aceea pentru a rupe legătura psihică din trecut. Dar totul se întâmplă cu un motiv, fie că ne place sau nu! De multe ori noi, oamenii, suntem doar calea/modalitatea prin care trebuie să se întâmple ceva, nu cauza!
Ajung la mașină, îmi schimb hainele cu unele uscate și bocancii cu sandalele și sunt gata de drum spre casă. Asta nu mai are detalii interesante fiindcă mă bazez pe GPS și pe drumurile asfaltate. Înainte de a ieși din Victoria îmi fac ITP-ul la un service local ca să fiu în regulă cu hârtiile. Conduc spre casă cu atenție la drum, cu gândul la deja amintirile acestor zile și cu mintea îndreptată spre zilele următoare. Urmează alte și alte călătorii aparent doar fizice, dar și cu multă încărcătură suletească!
PS: Colegii s-au bucurat în ultima zi de aceleași mii de tufe cu afine și asta i-a făcut să mai lungească timpul de parcurs (ca și pe mine) ajungând acasă (unii) după miezul nopții!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu