După un somn bun și odihnitor și un mic dejun bogat pornesc la o nouă plimbare prin oraș. Ziua de azi este dedicată în prima parte muzeelor. Și în a doua parte vedem ce o mai fi... Pe alte străzi ajung la monumentul fraților Buzești (că doar am promis că vi-l arăt și pe lumină) și pe lângă Colegiul Național omonim continui pe strada Știrbei Vodă și apoi pe Unirii. Pe ambele părți ale străzii văd clădiri declarate monumente istorice dintre care remarc casa Gheorghe Chițu cu faine sculpturi exterioare și casa Eskenazy (pentru moment mă duce cu gândul la evreii așkenazi). Sunt tot felul de clădiri vechi, interesante (asta de altfel am observat în tot orașul) până în piațeta unde se află vechiul hotel Minerva cu terasa alăturată. În aceeași piațetă stau alăturate, ca într-un oraș tipic balcanic, sediul FC Universitatea Craiova, restaurantul ”Perinița” (oare de ce îmi amintește de ”Cireșica” și București?) și intrarea maiestuoasă a vechiului hotel...
În apropiere, adică mai precis în curtea Bibliotecii Județene ”Alexandru și Aristia Aman” (pe care aș fi vizitat-o dacă în condițiile actuale de stare de alertă nu s-ar oferi serviciile bibliotecii doar la un gemuleț mic și acces doar pentru studiu), se află casa memorială... Elena Farago! E adevărat că nu cunosc și alte poezii scrise de ea, dar cine nu are în minte, printre versurile copilăriei, pe următoarele:
”- De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu știi oare
Că-s mic și eu și că mă doare
De ce mă strângi așa de rău?”
Poezia o puteți citi aici și redau ultima strofă care e o lecție de viață:
”Și zi-le că de-acum ai vrea
Să ocrotești cu bunătate,
În cale-ti, orice vietate,
Oricât de făr-de-nsemnătate
Și-oricât de mică ar fi ea!”
Într-un fel îmi pare rău când mi se spune că nu pot vizita casa memorială și în gând îmi promit că mă voi întoarce cândva pentru asta!
Pe lângă vechea terasă Minerva (e afișat anul 1902!), noul restaurant Minerva și apoi pe strada Sf. Dumitru ajung la Grădina Băniei unde în față domină bustul lui Mihai Viteazul.
Plătesc taxa de intrare (5 lei, ceva formal, acum s-a scumpit intrarea 😉), trec de testul temperaturii și cu masca pe față (buff) sunt însoțit de un fain muzeograf, pe rând la subsol și la etaje. E un om tare fain și, dincolo de prezentarea expozițiilor muzeului, vorbim deschis, prietenește, despre foarte multe aspecte ale istoriei și ale vieții în general. Doar așa niște detalii ”ieșite din comun”: uruitoarea, masa cu trei picioare pe care mi-o aduc aminte de la bunicii olteni, pâinea pregătită în tradiția religioasă și folosită la diverse ceremonii - aici mi se spune că ar fi unul din puținele locuri din lume unde se păstrează pâine în muzeu prin tratarea succesivă cu două lacuri speciale, îmbrăcămintea specială pentru nuntă de prin toată Oltenia, fuiorul, zestrea din căruță, călușarul și covoarele oltenești încadrate în patrimoniul UNESCO imaterial, atelierele de pictură ținute cu copiii până în pandemie, istoricul clădirii aflată printre cele mai vechi din oraș, ușa de biserică păstrată din vechime, mașina de cusut Singer cu adevărata origine și cuptorul de uscat oale de lut... Gata, nu mai spun că deja am spus prea multe! Poate pozele vă stârnesc interesul să vizitați Casa Olteniei.
Următorul muzeu pe listă este Muzeul Olteniei. Iarăși protocolul de rigoare cu temperatura și pornim la drum! De data asta nu am însoțitor și pot sta cât vreau la fiecare exponat. Și sunt multe de citit și de făcut conexiuni între ele. Iarăși ar fi incorect să vă spun prea multe. Doar amintesc de descoperirile arheologice, perioada dacă și apoi cea romană, fiecare cu elementele ei specifice generale și locale, apoi schimbarea religiei și a pieselor legate de aceasta, apoi invaziile de tot felul, trecerea la religia creștin-ortodoxă, perioada instituției băniei și a banului Mihai, revoluția de la 1821, perioada lui Cuza, războiul de independență și apoi Craiova interbelică și războiul de reîntregire a neamului și în final, fără prea multe detalii (fiindcă pe acestea mulți dintre noi le-am trăit), perioada roșie pre-decembristă. Cu mulțumiri pentru răbdarea muzeografelor și cu câteva unghiuri interesante (spirala scării), mă îndrept spre piața Prefecturii unde atenția mi-e îndreptată spre a treia secție a muzeului Olteniei, secția de Științele Naturii. Intrăm aici după cele câteva imagini din secția de Istorie și Arheologie și apoi de ”transfer” spre centru...
Aceeași verificare a temperaturii și plată a biletului cu rugămintea de a nu face prea multe poze. O respect și mai mult sunt interesat de secțiunile muzeului grupate pe etaje: expoziția temporară de la intrare, Oltenia Terra Fosilis, Expoziția de bază de la etajul I și Expoziția spațială de la etajul II. Vă las câteva poze și, ca și mai devreme, vă invit să explorați voi înșivă/însevă muzeul (nu dau locațiile fiindcă nu e chiar frumos să dau totul mură-n gură, trebuie să căutați și voi ceva, măcar locația pe Google Maps).
Fiindcă se apropie ora mesei (am prânzul inclus la pensiune), merg pe calea Unirii printre alte și alte case de patrimoniu, trec pe lângă Casa Universitarilor, a bisericii Mântuleasa și a fostului cinema Patria, ajung la Parcul Mureșul și pe lângă liceul Marin Sorescu (vedeți mai jos statuia din fața liceului), trec de Spitalul Județean spre cazare și masă. Urmează o siestă plăcută pe terasă înainte de a face planul pentru după-amiază...
Pentru după-amiază, ca relaxare, îmi propun să ajung în Grădina Botanică ”Alexandru Buia”. Mi se pare interesant că este cu intrare liberă și abia acolo voi înțelege despre ce e vorba. În plus aș vrea să prind și un apus pe undeva. Așa că undeva pe la ora 17.00 pornesc la drum. Strada Râului mă duce pe lângă stadionul Ion Oblemenco și la drumul ce iese din oraș spre Bucovăț (așa se numește și strada!) fac dreapta pe strada Elena Theodorini. Caut să cumpăr, fără succes, o sticlă de apă și pe strada Brestei fac dreapta spre grădina ”Mihai Bravu”. Inițial credeam că e o greșeală ortografică și că de fapt e Breslei. Dar numele străzii vine de la Breasta, prima localitate periurbană de pe acest drum.
Grădina ”Mihai Bravu” este foarte fain amenajată și liniștită în fața Facultății de Agronomie. Redau un text de pe o placă de marmură din grădină: ”Grădina ”Mihai Bravu” a fost amenajată în 1894 pe actualul loc numit atunci ”Cântarul de Piatră” sau ”Maidanul lui Brăiloiu”. În anul 1931 a avut loc aici prima defilare a ostașilor din ”Straja pământească”, pe muzica fanfarei militare care există la Craiova din anul 1930”. Pe o laterală a grădinii găsim ”Zidul Europa”. Vă las pe voi să vedeți despre ce e vorba :).
Sunt aproape de intrarea în Grădina Botanică, pe strada Iancu Jianu. Printre case cu grădini frumos aranjate ajung la intrarea în grădină și văd porțile deschise și programul 7:00-23:00. Este de fapt un parc amenajat și îngrijit! Chapeau! Pe stânga este fântâna Jianu. Chiar dacă ar părea să fie vreo legătură între fântână și Iancu Jianu, redau textul de aici spre lămurire: ”A fost construită pe la 1800 de Hagi Stan Jianu, întemeietorul primei școli românești de la preajba raionului Craiova. Nu există nici o legătură între Hagi Stan Jianu și haiducul Iancu Jianu [n.a. de altfel termenul Jianu vine de la Jiu, oricine din zonă putea prelua porecla Jianu]. Apa de aici era transportată și vândută de sacagii din oraș până pe la anul 1904-1905 când în Craiova s-a introdus alimentarea cu apă de la Cioroc. Fântâna a fost complet renovată în 1930.”
Pornesc în explorarea grădinii botanice-parc, pe fiecare alee, printre răsaduri de flori, printre lebede, pe poteci mai mult sau mai puțin înclinate, pe pista de alergare unde teoretic numai alergătorii au acces (din respect pentru ei sunt atent de fiecare dată când vin și le dau dreptul), pe la băncuțele cu diferite forme, pe la gardul ce delimitează partea vestică a grădinii (curții cu animale normal-mirositoare) și apoi spre ieșirea vestică ce merge spre zona Craiovița. Anticipez, calea Severinului separă Craiovița veche de Craiovița Nouă.
Pe lângă fosta Casă a Tineretului (în fața căreia sunt acum parcate două autocare și în parcul din față sunt mulți copii cu părinții sau cu bunicii), trec de un OMV și înainte de primele blocuri cobor la stânga pe o stradă ce rămâne o simplă uliță de pământ care mă duce spre stufărișul Craioviței. Pe Google Maps arată că aici ar trebui să fie un parc! Ei aș! Chiar așa nu se poate! Este un fel de zonă părăsită care aduce cumva a ”delta” Văcărești din capitală... Eu sunt încântat de asta și încerc de câteva ori, fără succes, să intru spre stuf. Cum este și logic, apa din mijlocul stufului se scurge spre vest, spre Jiu. Găsesc o alee care mă duce pe lângă un ”dinozaur” (un tobogan care se afla lângă un bazin cu apă, acum mai la distanță) care îmi aduce aminte că odată era unul asemănător în parcul Floreasca din capitală (o mai fi? - motiv să revin să verific!). Văzusem că ar fi o posibilitate de a trece apa spre strada Brestei și văd o femeie care nu știu ce strângea pe acolo. O întreb și îmi confirmă că pot trece peste pod și apoi pot continua cumva spre strada Râului. ”Să mai întrebi!” Mă bucur de bunăvoința ei și gândul mă duce la cei care locuiesc prin zone sălbatice prin Văcărești, reticenți la interacțiunea cu alți oameni! Diferențe subtile de atitudine! Mulțumesc!
Trec podul și intru în Craiovița Veche. Înainte de a face asta verific străzile pe care trebuie să ajung în Brestei fiindcă nu mă simt rezonabil să merg cu telefonul în mână prin zona asta de ”colorați curioși”. De fapt e foarte posibil să nu facă nimic, dar nu vreau să risc. Măcar știu că sunt oameni și la o adică mă pot proteja de câini. Așa că urmez străzile pe care le reținusem și abia când ajung la strada Brestei sunt mai liniștit. Mașina de mai jos (cu ironia de rigoare!) și luminile multor firme mă liniștesc că am ajuns în zonă sigură. Mai trag o privire fugitivă pe telefon să văd direcția de mers (am puțină baterie) și apoi continui aproape intuitiv. O pauză de două croissante și niște Ice tea la intersecția cu strada Râului și de aici pe întuneric fac un ocol pe la singura farmacie din zonă, Margo Farm, pentru ceva necesar.
O dată ajuns la pensiune mă bucur de liniștea mesei și a serii. Și mănânc ceva cu poftă foarte mare, drept pentru care pățesc un necaz. Pe la 2 noaptea mă apucă o indigestie care mă va ține o zi pe pauză. Poate așa și trebuie că prea mult m-am agitat zilele astea două!
Mai e nevoie și de socializare, și de un pic de relaxare (spuneam de patroană și de doamna de aici care au avut grijă de mine cu pastile, ceaiuri peste ceaiuri, mâncare de regim) ca să mă ”repare”. Și pauza de o zi cu somn și relaxare în balansoar cu o cană fierbinte de ceai în mână e tocmai ce îmi trebuie. Nu mai știu prea multe locuri de văzut și pentru ce e mai important este suficient ziua de joi dimineață! Când de fapt voi vizita locul care m-a atras spre capitala Băniei! Acum dau doar un indiciu: mă știți un om care caută cât mai mult să stea în aer liber! Citim în episodul următor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu