Poiana Ruscă 19.09.2020

Poiana Ruscă 19.09.2020

Am prieteni cu care mai schimb replici pe internet (de multe ori cu tentă comică) și cu care nu am mai reușit să mă întâlnesc de ani. E adevărat că sunt aproape trei ani, nu zeci de ani cum se întâmplă în unele cazuri... Ne hotărâm să mergem în acest sfârșit de săptămână în zona Retezat-Godeanu. Oscilăm foarte mult fiindcă e musai necesar (din motive medicale) să ne cazăm undeva unde este curent. Aveam la un moment dat și niște variante în Parâng și până la urmă Corina (căci este vorba despre Corina Teretean și Nicu Dorin Dat din Cugir!) găsește, după multe telefoane o cazare în Sarmizegetusa. Da, este și localitate, nu doar cele două cetăți de acum două mii de ani! S-a agitat mult pentru cazare câteva zile, are un merit foarte mare pentru tura asta. ”Ture” de fapt fiindcă vom face două ture diferite în masive diferite! 

Așadar pornesc de noaptea (vineri seară, 23.40) cu trenul IRN 1821 care ar trebui să ajungă în Subcetate la 07.30 (sâmbătă dimineață). Va ajunge cu 17 minute întârziere! Nicu și Corina mă așteaptă cu mașina și pornim la drum.,,

Cu o pauză la un moment dat pentru un unghi fain asupra Retezatului (pe un deal panoramic cu antenă!), ne urmăm drumul prin Hațeg până la lacul Cinciș. De aici vom intra pe valea Cernei. Da, este tot o Cerna, cum e și cea de la Băile Herculane (”cerna” înseamnă negru/neagră în limbile slave)! 

Fac o mică paranteză: ideea acestei ture mi-a venit de la un proiect pe care l-am făcut acum ceva vreme. Printre alte obiective erau și Cheile Cernei din rezervația naturală cu același nume dintre localitățile Lunca Cernei de Jos și Hășdău. Știu, știu: pentru cei mai mulți sunt denumiri total necunoscute! Erau și pentru mine și mă intriga tare să ajung în zonă... Imediat ce am zis Corinei de rezervație naturală, mi-a spus ”Acolo mergem!” Chiar dacă, aflam mai târziu, ea nu agreează absolut deloc să meargă prin chei de râu! 

Revenim la tură după câteva poze la lacul Cinciș (cu detalii constructive) și la una din bisericile scufundate în 1962 la ridicarea barajului. Găsim aici o poveste cu multă emotivitate: Misterele de la Cinciș (și acolo este istoria unor oameni, nu doar niște cuvinte!). Corina știa de biserica asta dintr-o altă tură pe aici și vom coborî (doar eu cu Corina, Nicu rămâne la mașină) la marginea lacului pentru câteva poze. 

În Toplița (da, mai există și o altă Toplița în afară de cea celebră din linia Toplița-Deda unde am fost de curând; cu ocazia asta am aflat și eu acest detaliu!) facem o pauză scurtă de mere și ceva poze la biserica ortodoxă cu scriitura mare cu numele localității. De aici vom intra pe valea Cernei, punct în care ”apa neagră” primește apele Vălăriței/Văleriței, vale pe care, în satul Vălari, se află o biserică de lemn, acum nefolosită, din sec. XVIII. De pe net am aflat de ea, poate vă tentează sau ne tentează la o următoare excursie prin zonă (nu știam de asta la momentul turei povestite aici).

Drumul ne duce prin Hășdău (aduce cumva a Hașdeu, Hăjdeu, Hâjdeu!) și Dăbâca și pe deasupra cheilor dorite (lăsăm în dreapta marcajul TA care ar intra în chei din aval; povestesc un pic mai încolo de asta!) până în Lunca Cernii de Jos. Știam ceva de o intrare în chei din amonte și ne oprim să întrebăm pe un localnic despre zonă. Corina l-a numit ”centru turistic local” fiindcă îmi oferă multe informații pe care nu le găsim prin alte locuri. De pildă, originea podului de piatră din aval de chei! Dar asta veți afla dacă citiți mai jos!

Întrebăm și de satul Negoiu spre care vedem indicator (de fapt se numește în prezent Negoi!) și, cum e asfalt, continuăm fiindcă avem doar 4 kilometri ca să ajungem la Negoiu. Glume de-ale noastre: să urcăm și noi pe Negoiu, aluzie la al doilea vârf din țară ca altitudine (2535m)!

De la capătul asfaltului începe explorarea pe care nu o pot descrie decât la nivel general. Trebuie să mergeți voi acolo ca să simțiți locul și oamenii! Eu doar pot să vă asigur că sunt oameni foarte faini, obișnuiți cu greul și în același timp cu glumele mereu la ei!

Ne e cam foame și vom urca pe dealul Băleșului pentru masă. Avem un unghi mai larg și o belvedere de vis! Vedem și ceea ce ne tentează mai departe (cel puțin pe mine și pe Corina): culmea pe care o vedeți în imaginea panoramică de mai jos. Asta după masa gustoasă și improvizată lângă o colibă de vară!

Mergem o vreme pe valea Răchitei până găsim un loc pe unde am putea urca spre culmea dorită. Lăsăm mașina lângă o casă și mergem prin curtea veche și apoi tot în sus pe lângă o colibă veche și niște zone cu arsuri. Fiindcă, vom afla mai încolo de la proprietarul din zonă, chiar vârful pe care urcăm se numește Arsura. Satul se numea Lunca Răchitei și a fost unit cu Răchitova pentru a forma actualul sat Negoi (nu Negoiu)!

Locurile sunt superbe și în acea colibă găsesc Cartea Vieții din care vedeți și câteva pilde mai jos. Îmi aduce aminte acum de serialul de animație ”Cartea cărților” la care ne uitam cu deosebită plăcere în copilărie... Să nu mai spun de merele și murele pe care le găsim la tot pasul...

În șa (să îi spunem Șaua Arsurii) facem dreapta (după ce admirăm frumoasa Țară a Pădurenilor în care ne aflăm), trecem niște garduri, mergem printre ciuperci, urcăm tăpșane și ne oprim tocmai sus, în poiana mare de pe culme. Suntem sus, prin locurile dorite! Este așa de fain, stăm câteva minute și apoi continuăm cu mare interes prin șeile pe care le vedeam de la locul de popas și masă. Dăm de primele stânci și bănuim că sunt ce căutam, coborâm pe un platou unde sunt câțiva copaci uscați și încolăciți în jurul propriului trunchi (făcându-mi poze, Corina spune ceva de Strâmbă-lemne :D) și ne oprim la o stâncă pe care ne facem ceva poze unii altora. E atât de interesantă că îți vine să stai pe burtă pe ea și să admiri mușchii de sub tine. Și, da, tentează culmea și mai departe. Nicu rămâne aici fiindcă îl trage somnul și merg cu Corina spre următorul platou sub care par ceva verticale în dreapta noastră.

Intrăm în pădure și căutăm poteci pe marginea abrupturilor. Fiindcă e așa de înclinat în unele locuri că riști să aluneci! Chiar pe un vârf stâncos ne păcălim fiindcă panta nu ne lasă să mergem mai departe... Revenim la culme, găsesc alte poteci de animale și o asigur pe Corina că putem trece. E atât de interesant aici și nu ne dăm seama unde suntem exact. Vă arăt puțin mai jos! Ajungem la un pinten stâncos și la prima vedere am avea verticale sub noi în trei direcții (exceptând cea din care am venit!). Copacii par mult sub noi. Inspectez terenul (tot așa, pe vine sau pe burtă) și văd că am putea totuși continua pe un horn și o brână suspendată. Cu atenție la fiecare pas găsesc trecerea și îi confirm Corinei că se poate depăși locul. Vine la mine, ne facem ceva poze cu locul (îl vedeți în poze și nu prea se poate vedea panta și expunerea) și coborâm într-o poiană largă cu ceva pietriș. De aici ne putem întoarce la Nicu prin poieni!

Din poiană în poiană urmăm drumuri de animale, trecem printre grămezi de pietre (nu știm ce e, pare a fi un vechi cimitir și vom afla că oameni binevoitori le adună ca să poată merge animalele printre ele), lăsăm în dreapta un horn expus și pereții de stâncă. Fiindcă, da, mai devreme eram deasupra acestor pereți de stâncă!

Potecile de animale ne duc sub stânca lângă care se odihnise Nicu și îl chemăm să continuăm spre mașină. Ne minunăm cu toții pe unde am fost mai devreme! Printre văcuțe ajungem la ultimul picior de deal dinaintea văii pe care am urcat și coborâm pe drumeagul de pe el până la o alunecare de teren și apoi pe lângă un teren îngrădit (fiindcă iepurii au distrus scoarța pomilor!) până aproape la mașină. De la câțiva localnici și apoi de la proprietarul locului unde am parcat aflăm că locul unde am fost se numește Sub Piatră și că pe aici urmează să se asfalteze. Pentru unii e bine, pentru alții nu. Cum ar fi pentru interlocutorul nostru care a muncit ceva la oraș și pentru nimic în lume nu ar renunța la locul strămoșesc. E mândru (și are de ce!) cu strămoșii care au trăit aici și care i-au lăsat casa și locul (cel care are crucea ceva mai sus - Opărlescu Dorel -  a căzut din căruță și s-a lovit fatal la cap: ”Călător, oprește pasul și privește acest mormânt/Ce ești tu am fost odată, ce sunt eu vei fi curând”). Nu s-ar muta la oraș... 

”Da' hai să vă dau niște plăcinte...” Sunt plăcinte cu scrob (nu știam denumirea!), făcute cu ou, caș și zahăr chiar ceva mai devreme. DE-LI-CIOA-SE! Mai povestim un pic, îi mulțumim tare și primim și de la el alte detalii privind Cheile Cernei. 

”Am fost de două ori. Nu m-aș mai băga acolo... E apa până la genunchi și poate până la mijloc!” Dar ne dă indicații și poate om reuși să intrăm. 

Cu gând la oamenii ăștia faini pornim la drum...

Înainte de a urca serepntinele de deasupra cheilor (adică vreo câteva sute de metri după ultima casă din Lunca Cernii de Jos) găsim locul de parcare și marcajul TA (BA este pe drumul asafaltat). Lăsăm mașina și urmăm săgețile care ne conduc spre chei (amonte). Doar că... ne blocăm fix la intrarea în chei! E prea multă apă și pereții prea abrupți ca să riscăm. Nicu, fiind vărsător, parcă, parcă ar intra... Eu și Corina nu simțim siguranța stâncilor. Caut pe deasupra vreo soluție și este imposibil de mers. Asta ni se va confirma și de la ceva distanță! Așa că singura soluție este să încercăm din aval!

Mergem la TA întâlnit mai devreme și urcăm pe drum (nici gând să poată merge pe aici un autorcar cum gândeam eu în acel proiect...) până înainte de o curbă unde considerăm că avem loc de întors. Nicu întoarce mașina (pentru poziția de plecare) și de aici mergem pe jos. După o poiană largă unde e vede urma unei clădiri (a fost canton silvic cel mai probabil), cotim la stânga și urmăm drumul. Tentează niște stânci la firul apei și avem surpriza din poze! Aflasem că apa inunda exact drumul și atunci această arcadă a fost spartă în stâncă! O inspectăm pe deasupra, prin aval, prin amonte, din toate unghiurile înainte de a merge mai departe.

La podul aflat la mică distanță marcajul TA face stânga spre chei. Înaintăm vreo sută de metri și ne oprim fiindcă ar trebui să mergem prin apă. Și sunt vreo patru kilometri de chei până la punctul unde ne oprisem mai devreme! Așa că după ceva poze și filmulețe, ne întoarcem mulțumiți la pod! Trecem podul și încercăm o explorare scurtă a potecilor din stânga Cernei (pe care s-ar putea ajunge pe deasupra cheilor - de explorat cu altă ocazie!) și mai mergem pe drum pe valea Bunilei vreo oră. Sunt locuri extrem de faine și aflăm că din punctul în care ne-am oprit după vreun kilometru se strică drumul și nu se mai poate merge cu mașina! Dar sunt chei foarte faine care merită vizitate (cu o singură condiție: să lăsați locurile curate, așa cum le-ați găsit!)

Revenim la mașină și, cu bucuria descoperirii unor locuri noi mergem spre cazare. Cu ceva telefoane ne descurcăm să ajungem și, după o primire extrem de caldă cu vorbe bune, gogoși și pălincă, ne retragem la somn fiindcă mâine dimineață avem planuri mari. Cum se zice: ”în episodul următor” :) !