Drumeție prin locuri mai puțin umblate prin vestul Bucegilor
Fiind familiarizat cu Bucegii vestici, acum organizez tura pentru colegii mei din Clubul Alpin Român filiala Cluj pentru a ”descoperi” câteva zone mai puțin umblate prin partea vestică a Bucegilor, pe trasee mai mult sau mai puțin marcate.
Participanti (în ordinea din tabelul de participare): Cezar Partheniu (membru CAR), Stoica Laurențiu (membru CAR), Ovidiu Motioc (membru CAR), Raluca Motioc (membru CAR), Radu Terec (membru CAR), Maria Laza (membru CAR), Laura Motioc (simpatizant), Sofia Motioc (simpatizant), Alex Păuna (membru CAR Bucuresti universitar), Rareș Păuna (simpatizant), Ciprian Ciobotaru (simpatizant), Iris Ciobotaru (simpatizant), Lucian Moisuc (membru CAR), Simona Seulean (membru CAR), Gabriel Pacurariu (simpatizant), Cristina Pătrașcu și Elena Chira (doar pentru o seară)
Ziua 1 - joi 30 iulie 2020
Pentru a-mi întâmpina colegii de club, pornesc de joi dimineață cu trenul din Bucuresti până la Sinaia. Astăzi va fi o explorare solitară prin zone mult umblate! Urc cu telecabina până la Cota 2000 (în două segmente Sinaia-Cota 1400 și Cota 1400-Cota 2000, 25 lei ambele segmente). Din telecabină văzusem un amic salvamontist Sergiu care era la antrenament cu cățelul Carp. Îl ajung la telecabină și merg după ei, fără oprire, în ritm alert (măcar o strângere de mână să fi fost...) până pe vârful Furnica. Câteva poze și ei pornesc la vale. Eu mai povestesc câte ceva cu turiștii de pe vârf înainte de a începe coborârea spre Padina.
Aleg, pe moment, să cobor pe valea Călugărului. Am ceva emoții fiindcă nu am mai fost pe aici și știu că este ușor fiindcă mi-au spus de valea asta mai mulți amici (nu e marcată). Prin smocuri de iarbă și ceva flori ajung la pintenul de deasupra cascadei Călugărului. Sunt ceva forme de piatră interesante pe aici! Pe poteci ciobănești ajung deasupra cascadei și apoi, peste canalele de piatră prin care se scurge apa, cobor sub cascadă și mai departe pe curbă de nivel mă întrept spre fosta linie de funicular și mai apoi spre zona de obârșie a văii Dorului. După ea este o stână pe sub care trec ca să ajung în șaua Lăptici, la asfalt.
Mai departe cobor pe BR prin pădure spre vâlcelul Cocora. Îmi aduc aminte de mai multe ture de pe traseul ăsta, în special iarna, cu sau fără schiuri. Chiar într-o poiană îmi refac mereu amintirea de a mă trânti pe spate, în zăpadă, pentru a-mi domoli dorul de munții de acasă (vorbesc de o tură din decembrie 2009). După valea Cocorei (pe care de obicei cobor pe drumul forestier spre Diana și apoi Padina) continui pe marcaj printr-o poiană lungă spre asfaltul de Peștera și apoi cobor în câteva minute în partea nordică a poienii Padina. După o supă caldă și câțiva mici merg la cazare la baza Salvamont Padina (administrată de cabana Padina când nu sunt activități Salvamont) unde îmi aștept colegii (pe rând mașinile conduse de Gabriel, Ciprian, Ovidiu, Cristina (care l-a adus pe Laurențiu) și Lucian). După ceva povestiri ne retragem la somn. (Ciprian a lăsat-o pe Iris cu noi și va reveni sâmbătă seara în grup).
În turele CAR (și în general, în cele mai multe ture) am/avem programul stabilit pe zile. Acum tura este anunțată de la începutul anului și aveam planul stabilit pentru vineri și sâmbătă. La sugestia unui bun prieten voi schimba tura de sâmbătă cu ceva mai interesant și duminică vom avea o mică incursiune subterană, gândită și ne-pusă în programul oficial.
Vineri ne urmăm planul stabilit inițial. Cam pe la ora 8.30, după micul dejun (avem micul dejun inclus la cazare, bufet suedez), pornim la drum pe la cabana Padina. Raluca nu poate veni cu noi fiindcă are un picior cu probleme din tura de la mare și Laura rămâne cu ea la cazare. Se pare că a făcut o entorsă destul de urâtă care o va ține pe bară ceva timp (din ce am povestit ulterior cu ea, chiar perioada cu ture interesante... acum este bine).
Nu se mai poate intra prin terasa cabanei (cum știam eu; motiv de glume din partea colegilor: ”ai vrut să ne prezinți terasa, nu?”) și ocolim prin nordul cabanei pentru a începe urcarea pe marcaj BR/CR. Mai povestim, mai mergem, mai facem pauze, mai mergem, mai facem pauze... E tură de obișnuire cu muntele ținând cont de drumurile lungi pe care le-au făcut colegii până aici (și de faptul că mulți nu au făcut ture pe munte în pandemie!). Mergem bine și într-o oră și jumătate suntem la refugiul Strunga. Facem o pauză de gustare și apoi încă una câteva zeci de metri mai sus în șaua Strunga pentru a lua colegii apă de la izvorul din apropiere. Eu aș cam merge mai departe și nu vreau să grăbesc lumea. Deh, eu sunt obișnuit cu locurile!
La plecare Ovidiu propune să urcăm direct pe un horn spre Colții Strungii. Cum nu e tură lungă sau grăbită, sunt de acord cu asta și fiecare își încearcă forțele acolo (Radu ne e fotograf de ”capre negre” :) ). Mai puțin Simona care nu se simte bine pe zone expuse și Gabriel care are aparatul foto la gât și nu vrea să îl atingă cumva de stânci. E ok! Ei merg pe sub zona stâncoasă și ne întâlnim după stânci pentru a merge mai departe pe creastă. Fiecare e liber să meargă pe unde vrea și chiar mă bucură când văd că explorează zona de calcar și lapiezuri. Este un loc fain și mai puțin explorat chiar dacă e în apropierea marcajului BR care merge spre masivul Leaota! Mie îmi place mult pe aici și, de câte ori am prilejul, revin pentru (cel puțin) câteva momente de liniște. Printre garofitele comune si lapiezurile imense (pe lângă marcajul BR) ajungem în șaua Strungulița unde facem pauza de prânz.
Cu greu pornim mai departe spre lacul dinainte de vârful Tătaru (ar fi o idee să urcăm pe vârf și o lăsăm pentru altă dată!). Pe curbă de nivel vom merge pe sub vârf, pe poteci ciobănești până în șaua Tătarului unde ni se schimbă marcajul. Fiindcă tot stătusem la povești pe drum, aici simt nevoia unei regrupări pentru a mări atenția la schimbarea de marcaj din PG în TG (pe valea Tătarului cu ale sale stâne și turme). Pauze pe prima pantă și apoi, după stâne, câțiva stropi ne obligă să punem pe noi hainele de ploaie.
Chiar când părea să tot coborâm avem un pasaj de urcare pe care nu știm dacă să dăm sau nu jos hainele de ploaie. E bine să le păstrăm fiindcă sus, înainte de a începe coborârea prin chei, începe iar să picure. Abia când intrăm serios în cheile Tătarului începe o ploaie mai sănătoasă, după zona cu bolovani căzuți din perete. Tot coborâm prin zona destul de îngustă și poteca ne duce pe la peșterile închise din Cheile Tătarului (cea mai mare e Peștera Urșilor). Aș fi vrut să le vizităm, dar grilajele ne opresc elanul. Poteca cobora mai jos de peșteri, pe o brână care acum a fost distrusă printr-o alunecare de teren. Din acest motiv acum marcajele merg chiar pe sub gurile peșterilor pe care altă dată trebuia să le cauți... După poiana înclinată de sub Peștera Urșilor coborâm abrupt la firul apei Tătarului spre baraj și capătul lacului Bolboci. Mai alunecăm câte unul pe pietre și e rost de puțină smiorcăială fără a avea decât mici julituri. Se simte un pic și oboseala și atunci totul pare mult mai mare :)! Pauză câteva minute de odihnă la drum înainte de a porni mai departe prin Cheile Mari ale Tătarului.
În Cheile Tătarului o parte din colegi intră în tunelul din chei construit prin anii '40 pentru o cale ferată ce trebuia să uneasca văile Ialomiței și Prahovei. Așteptăm să iasă și mergem mai departe spre cazare. Radu și Gabriel (fotografi) rămân mai în urmă și ne vom vedea la cazare (prind niște cadre superbe cu micile cascade făcute pe Ialomița). Noi mergem pe asfalt și vizităm și tinovul/turbăria Laptici. Slab amenajat față de alte tinovuri din țara noastră!
Mergem la masa la Padina (putem sta toți la o masă mare și nu știm cum trece timpul cu povestiri și glume) și, ”acasă”, continuăm cu poveștile până seara târziu. Pe drum Iris chiuise atât că plecaseră urșii din tot masivul :)))! Adevărul e că aseară venise la tomberonul de gunoi și nu ar fi chiar plăcut să avem o întâlnire cu el!
Ziua 3 - sâmbătă, 1 august 2020
Sâmbătă, la sugestia domnului Dinu și a insistenței colegilor modific traseul inițial (de fapt spusesem că traseul se poate modifica în funcție de componența grupului). Raluca încă nu poate să meargă/să se bazeze pe picior și rămâne singură la cazare și Laura vine cu noi. De ieri aveam o singură reținere (mică) cu Simona și, știind bine traseul, am liniștit-o fiindcă în doar două puncte e zonă ceva mai expusă. Și asta doar câțiva metri, nu peste 10-15 metri cum mi-a povestit ea că era locul în care a prins-o frica de înălțime (chiar și cu asigurare). Îmi făceam eu inițial un pic de griji ieri pentru fete (luasem în calcul în minte și varianta de azi) și s-au dovedit a fi neînfricate. Cu un pic de ajutor, dacă e nevoie, pot trece oricare din pasaje!
În loc să urcăm a doua oară spre Strunga și apoi dreapta spre Colții Țapului vom urca prin canionul/cheile Horoabei! E traseu nemarcat și din ce în ce mai circulat. Speram să nu vedem prea multe grupuri și vor veni după noi multe grupuri ghidate, o parte cu teniși și chiar cu copiluți mici în ham! Mă uitam la ei cât de inconștienți sunt cu copil așa mic în brațe pe aici. Gândind optimist, pot crede că sunt cine știe ce oameni de munte cu vechime care vor să inducă dragostea pentru munte și generației următoare. Dar, realist fiind, (nu pesimist!) nici pe ei nu îi vedeam cu cine știe ce experiență și cu ghid în față. Oamenilor, ghidul acela (indiferent cine ar fi el!) este un om care se ocupă de organizare, de grup, de siguranță. Nu vă poate oferi el experiența! Înainte de a merge pe un traseu, citiți despre traseu și mergeți doar dacă considerați că este adaptat nivelului vostru. Nu gândiți în genul ”a zis ghidul că mă duce, eu pot merge cu mâna în buzunar că l-am plătit!”
La primul tunel regrupăm și vom merge în fața celorlalte grupuri (doar un cuplu e înaintea noastră). Trecem de al doilea tunel și depășim cu grija zona udă a Izbucului Horoabei. E ceva apă și totuși foarte puțină față de alte dăți (acum câțiva ani aici ajunsese să nu ne mai pese de apă!) si mai departe fiecare zona ne încântă ochii și sufletul: chei înguste, scări, zone cu apă (puțină), mici zone de cățărare, zone de "junglă", izvoare din perete...
În poiana largă, știută, facem pauza de masă și ploaia ne gonește din loc. Trecem de o altă zonă cu marmite și în continuare avem parte de o zonă lungă de junglă și arbuști de 2-4 metri până la intersecția văii Horoabei cu valea Oarbelor. E un moment de decizie și las colegii să aleagă. Amândouă variantele ne duc aproximativ în aceeași zonă. Urcăm pe valea Oarbelor, trecem printre jnepeni și vaci, schimbăm câteva vorbe cu ciobanul ce-și strângea vacile și urcăm pe sub intrarea în avenul de sub Colții Țapului până în marcajul BR. Colegii ar fi vrut să mergem până în creastă pentru ceva poze spre pereții vestici ai Bucegilor. Dar cum e ceață, nu vedem nimic și nu văd rostul de a merge...
Așa că facem dreapta pe marcaj, trecem prin ceață pe lângă un cioban cu vreo 600 de oi și câini cuminti (aparent cifra ar fi exagerată, dar dacă stați să numărați în imagine, vă apropiați ușor de numărul spus de cioban!). Se mai ridică ceva ceața spre șaua dintre Colții Țapului și Bătrâna, lăsăm să treacă un grup de bicicliști din sens opus și urcăm în muchia Bătrâna si apoi mergem până la refugiu (poate se ridică ceața). Nu avem noroc! Ne bucurăm de curățenie și de liniște (chiar și cu grupurile care mai sunt pe lângă refugiu) și revenim la intersecția de pe Bătrâna.
Ne lăsăm la vale pe marcajul TR pe valea Doamnele... Cam pe la valea Spinării (unde e și un adăpost ciobănesc) iese soarele și ne îndeamnă la o mică pauză. Pe aici în alte perioade ale anului găsești merișoare. Acum sunt doar frunzele în tufe foarte multe și mărunte... Iese și sus soarele! Dacă știam... Coborâm pe treptele stâncoase sub care se formează cascadele Doamnele de sus, ajungem în drumul stânei Horoabei (au modificat traseul direct spre apa Ialomiței, nu pe la stâna Doamnele cum era înainte!) și le propun colegilor să mergem la cascada Doamnele. Doar fetele merg în față, restul mergem până sub perdeaua de apa a cascadei și explorăm pe aici tot ce se poate (eu cu Iris pe de o parte, fotografii pe de altă parte - ei mai rămân pentru o sesiune foto și vor veni direct la masă).
La stână e un grup de petrecăreți și încercăm, fără succes, să cumpărăm ceva brânzeturi și coborâm pe la pod și apoi pe marcajul BA ce vine de pe valea Obârșiei (de la Omu) coborâm la hotelul Peștera, ajungem la mănăstirea Peștera unde facem ultima pauză înainte de a coborî în valea Ialomiței sub peștera omonimă și apoi la cazare și la masă. Fiindcă a fost jandarmeria pe aici astăzi și au comentat, nu mai putem sta toți la masă și patroana vine la noi și ne așează la două mese. Înainte de a lua comanda, ne aduce câte un păhărel de țuică din partea casei. E foarte amabilă și bucuroasă că ne vedem! Atmosfera foarte faină, meniu bogat, glume, râsete, voie bună!
Ziua 4 - duminică, 2 august 2020
Pentru ultima zi le fac colegilor propunerea de a avea o zi mai ”turistică”. Și, pentru cine vrea, și un mic bonus de explorare.
După micul dejun și ceva jocuri de societate (aduse de Radu) strângem cea mai mare parte din bagaje și, doar cu ceva bănuți în buzunar și frontale mergem la Peștera Ialomiței (10 lei/adult, 5 lei/copil) și vizităm cu echipament obligatoriu (casca) toate galeriile și sălile peșterii (eu mai văzusem peștera și îmi place de fiecare dată, am amintiri din multele vizite, în special din perioada în care erau câteva amenajări rudimentare, din lemn). După vizita turistică o parte dintre colegi (Lucian, Simona, Radu, Maria, Laurențiu) merg spre casă. Așa că ne mulțumim pentru tură sub poarta de lemn a schitului Peștera și ei pleacă spre mașini și apoi spre casă. Noi, restul, urcăm pe poteca nemarcată și intrăm în Peștera Mică a Ialomiței/Grota Pustnicului. E mult mai mică decât cea de mai devreme și, datorită pasajelor înguste și a senzației de explorare, e ca o introducere în speologie (recunosc, cam ăsta e nivelul meu în speologie, fără echipament special și cu chef de explorare). ”Bomboana de pe tort”, după cum mi-a spus Alex!
Pe sub un mic perete ieșim în poiana Horoabei, și, cu ultimele priviri spre pădurile Horoabei, mergem în poiana cabanei Padina, apoi la cazare și masini (cu acadele pentru fete :)!). Fiindcă mi s-a schimbat programul (nu mai merg la București, ci la Brașov pentru... veți vedea în postarea următoare!), Ciprian se oferă să mă ducă cu mașina până la gară la Sinaia. Abia trecem de blocajul de la Bolboci și tare ne gândim cum va trece pe aici Ovidiu cu mașina plină de biciclete (mai ales cele din spate!) E foarte multă lume venită aici pentru grătare și câteva poze la ”marea din Bucegi”. În fine, trecem de Zănoaga, urcăm la Dichiu și apoi pe serpentine la vale ne lăsăm până la Sinaia. La gara din Sinaia le mulțumesc colegilor (Iris e cam somnorici :D) și mai departe spre următoarea ”aventură”!
Mulțumiri tuturor pentru participare și gazdelor pentru amabilitate si prietenie și sper să ne revedem cât mai curând (cu unii peste o lună în tura de parcurgere a crestei Făgărașilor; dar până atunci mai sunt multe)!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu