Știu că pentru mulți montaniarzi din capitală Canionul Horoabei este ”bifat” acum multă vreme. Ar fi trebuit să fie și pentru mine și eu am înțeles și înțeleg că toate vin la timpul lor. Acum e vremea ca eu să ajung în Horoabe... Când am zis de canion și apă, lui Adi i-au strălucit ochii și ca urmare, a venit de vineri seara la mine ca să putem ajunge cât mai devreme în Bucegi.
Știu că unele texte de mai jos vor părea de domeniul fantasticului, neobișnuitului, paranormalului și mă aștept să fie destul de puțini care să le creadă, eu doar pot spune că țin de comunicarea la nivel supra-senzorial cu natura și cu sufletul ei permanent viu și deschis spre comunicare și spre cei ce știu să o asculte.
Ziua 1 - sâmbătă 25.06.2016
Cu trenul regio obișnuit ajungem în Bușteni câteva minute după ora 9.00, ne întoarcem pe DN1 până la strada Telecabinei, ne imaginăm vechea linie de cale ferată îngustă suspendată pe care se aducea lemn în fabrica de hârtie și urcăm până la hotelul Silva, apoi stația de telecabină și puțin înainte de 10.00 suntem la intrarea în traseul marcat cu CA ce urcă pe Valea Jepilor.
Urcăm pe marcaje pe drumul forestier și apoi la stânga prin pădure. De undeva cam de pe la primul izvor (unde e amenajată și o scară metalică) putem vedea cascada din Valea Spumoasă și, jos și mic sub ea, refugiul Salvamont.
Continuăm tot în urcuș, fac o pauză pentru a pregăti limonada (de acasă luasem separat apa și lămâile), mai merg eu un pic mai în față, mai aștept, mai traversăm văi ce vin din stânga din Jepi... La 11.15 traversăm firul văii Jepilor pe dreapta pentru ultima zonă de urcat prin pădure. Prilej de pauză scurtă, poze și admirație pentru alergătorii care se antrenează pentru 7500 și ne depășesc de parcă ar fi capre negre...
Ieșim din pădurea deasă, trecem de prima brână cu cablu, mai urcăm câteva serpentine și ne apropiem iarăși de firul văii. Îl trecem pe celălalt versant, urcăm câteva zeci de metri și la stânga urcăm pe lanțul ce ne duce la capătul Brâului lui Răducu. Facem pauză aici chiar de zisesem că ne oprim pe o piatră plată nițel mai sus. Aici doar anul trecut am fost într-o tură și era o mare limbă de zăpadă și hornul cu lanț acoperit în totalitate cu gheață...
Trecem pe versantul Caraimanului și poteca ne duce pe Scara Templului și apoi pe alte câteva cabluri spre golul alpin cu puțini arbuști (mai mult vegetație pitică cu multe flori) și multe serpentine până sub cascada Caraimanului. Frumoasă cascadă și mare noroc pe Adi că o vede. Și eu am văzut-o foarte rar, de obicei fiind secată. În ultimul timp tot am avut noroc în ture să văd pulberea de apă și perdeaua ce curge cu viteză dinspre abruptul Jepilor...
Sub cascadă, în micile căderi din partea de jos a primei poze, se formează interesantul S al apei...
Cam pe la 13.20 suntem în dreptul cascadei și deasupra Brâului Portiței și de aici, după ce îmi usuc tricoul și mai bem niște limonadă, începem urcușul final spre cota 2000 (mai bine zis cabana Caraiman aflată la 2025m altitudine). Îl amăgisem eu pe Adi cu o limbă de zăpadă și acum, în firul principal al văii, are ocazia să atingă zăpada la sfârșit de iunie! Nu prin cine știe ce vale ascunsă, chiar pe un traseu extrem de umblat și expus soarelui (oarecum)! Urmează o brână cu cabluri (ce pune, cu siguranță, multe probleme iarna când traseul e interzis turiștilor!), placa memorială a doi tineri dispăruți aici, o scară de piatră cu trepte înalte și câteva serpentine care ne urcă la nivelul cabanei. Prin zona asta avem parte de o companie foarte plăcută într-o pereche, el maratonist, ea antrenoare de fitness. Oameni frumoși cu care ai ce povesti!
Abia ne dăm seama când suntem sus lângă fundația cabanei. De aici pornește traseul marcat pe Brâna Caraimanului spre Crucea Eroilor. Cu altă ocazie! Interesanți sunt trei gușteri (Lacerta viridis) care se încălzesc la soare. Unul (femelă) are coada căzută și chiar zilele trecute într-un documentar am aflat două lucruri interesante: 1. culoarea albastră de pe gușa masculilor este mai intensă în perioada de împerechere și 2. tot în acea perioadă femela își leapădă coada fiindcă aceasta se reface repede! Abia stau la câteva poze și fug lăsându-ne să intrăm în cabană. Adi mersese până la crucile de la marginea abruptului pentru câteva poze. Îl cred că îi place, e un peisaj care nu se poate uita ușor! Mâncăm câte ceva din rucsac și bem două-trei ceaiuri (de hidratare și de revigorare), mai stăm puțin la povești pe terasă cu cabanierul și pe la ora 15.00 pornim mai departe spre Babele (același marcaj CA).
Alte flori, alte praguri stâncoase, alte peisaje, vederi spre originea văii Caraimanului, spre Baba Mare, spre cabana Babele, spre stația de telecabină... Chiar sub cabanele Babele și Floare de Colț nu mai mergem pe marcaj spre stația de telecabină și facem dreapta spre ”micul sfinx”. Se vede și cel mare în spatele celui mic!
Facem câteva poze la ”micul sfinx” și apoi poze de grup, solo, cu sau fără alte personaje la Sfinxul Mare. Doar dintr-un anumit unghi se vede imaginea clasică, din altele se vede căciula ”dacică” sau doar aspectul unui craniu fără vârful nasului... Lângă sfinx e un cerc/altar de piatră, probabil centru energetic pentru cei ce vin aici. Alte moduri de gândire, alte feluri de a fi și a crede... Fiecare are libertatea lui atâta timp cât nu distruge natura! Natura este, după mine și după alții, cel mai mare templu al Divinității! Coborâm și la Babe și pornim în jos spre Peștera. Poate ar merita să fie declarat monument natural și ”sfinxul” de mai jos pe care e cocoțat un grup la poze...
La vale dăm de frumoase căderi de apă și, înainte de a coborî pe sub conductă, îi arăt lui Adi intrarea în Avenul de sub Babele (descrierile de pe internet sunt destul de confuze, după ce am găsit ar fi vorba fie de Aven, fie de Peștera din Piciorul Babelor). Oricare din ele ar fi (acum îmi pare mai credibil a fi Avenul, deși în descrieri (http://alpinet.org/main/articole/show_ro_t_doua-pesteri-deosebite_id_982.html) am găsit că s-ar afla în stânga potecii marcate - poteca coboară pe stânga a ceea ce se dorea a fi pârtie), este o ”gaură” în pământ din care se simte răcoare.
Eu oricum știam o singură intrare în pământ în această zonă...
Dăm să coborâm mai departe și auzim de deasupra noastră un urlet ca de lup. Aici, în miezul zilei și pe potecă umblată? Nu poate fi lup și nici urs! Ne uităm în sus și vedem un câine alb care doar se plimbă pe acolo și ne dispare din fața ochilor și auzim al doilea urlet. Măi să fie! Câinele apare din nou și se tot rotește pe o brână. Dispare și e clar. Ne cheamă să urcăm până acolo! Logica nu mă poate lămuri ce este acolo. Doar în zona aia nu este nici o stână și cea mai apropiată este jos în valea Șugărilor! Amândoi înțelegem chemarea (multora s-ar putea să nu le pese sau chiar să le fie frică de cine știe ce urlet) și urcăm până pe mica brână unde era câinele. Cu atenție fiindcă observăm că sunt destule găuri prin iarba și jnepenii prin care urcăm!
Chiar înainte de brână (unde nu mai era nici urmă de câine-chemător-paznic!) vedem în dreapta o pâlnie dublă adâncită spre pământ și, în partea de sus o gaură adâncă. Dau să mă apropii de ea și mă oprește panta. Sunt multe ierburi umede și risc să alunec. Din gaură se aude un curs de apă și îmi stârnește curiozitatea. Mă abțin să cobor. Adi vrea și el să coboare și îl sfătuiesc să nu încerce fiindcă e pantă umedă prea mare și riscăm o alunecare inutilă.
Cred că asta voia să ne arate spiritul-câine! Din descrierea menționată se pare că aici ar fi intrarea în Peștera din Piciorul Babelor... Oricum noi suntem încântați de descoperire și mai avem câte ceva de explorat în zonă.
Este ceea ce în descriere e denumit abruptul Cimitirul Elefanților, eu știam că denumirea asta o are vârful de mai jos de după lăculeț (se poate să greșesc)! Coborâm un pic prin mijlocul abruptului pe o brână și avem parte de un spectacol stâncos mai rar pe aici: coloane imense rupte din perete și lăsate într-o rână, adâncituri mai mult sau mai puțin vizibile pe sub stânci, o fisură largă între perete și zona stâncoasă ruptă și lăsată vreo trei metri mai jos (pe care suntem noi), stratificarea peretelui (cel puțin trei straturi vizibile de gresie orizontale alternate cu straturi de conglomerat tipic bucegean), alte coloane (cu platouri plane deasupra) sub noi, alți pereți tentanți... Ne întoarcem mulțumiți de descoperiri și eu îi spun lui Adi că urc să văd de unde vedea câinele. Mă așteaptă și urc deasupra peretelui. Nici o stână, nici urmă de câine, doar pasaje prin jnepeni care coboară în canale adâncite în pământ... Înțelegem ce se întâmplă, mulțumim Divinității pentru apelul la cercetare și, printre gențiene (Gentiana verna), sclipeți (Potentilla ternata) și panseluțe sălbatice (Viola tricolor), coborâm la poteca marcată și mai departe la vale spre Peștera.
Trecem de șaua cu lac dinainte de vârful Cimitirul Elefanților (șa de unde cu altă ocazie am coborât spre izvorul din valea Șugărilor și apoi în sus pe valea Șugărilor) și mergem prin pădurea de pin și jneapăn dinspre valea Cocora.
În prima poiană ne ies în priviri câteva stânci: pe dreapta pare o intrare într-o peșteră sau în orice caz o fundătură între stânci (se dovedește a fi un fel de sfinx) și în stânga o stâncă plată ce seamănă cu o casă cu ușă și obloanele trase. Mai sunt câteva astfel de stânci, aceasta pare cea mai interesantă. Cine spune că pietrele nu au suflet, se înșeală! Ne oprim în fața intrării unde cineva făcuse în trecut un foc (sunt urme) și ating piatra deasupra ușii. Puțini vor crede și sunt conștient de asta! Islandezii sunt cei care și simt astfel. Piatra îmi spune mental că cei care au stat aici au plecat de curând. Au tras obloanele și s-au dus în altă parte (la ceva frați de-ai lor bănuiesc). Nu au spus mai mult, dacă și când se vor întoarce! Adi e pe aceeași frecvență, mă bucur că nu mă consideră ”nebun”! Mai urcăm puțin spre ”sfinx” și pe sub el coborâm pe ”strada satului trolilor” spre Peștera. Pe ambele părți ale ”străzii” se pot vedea ”casele” lor și chiar ”hotelul” de la marginea de jos a ”localității”.
Coborâm pe poteca marcată spre Peștera și rămâne să mai revin altă dată să fac cercetări în zonă. Analizăm serios problema cazării. Noi plecasem fără cort pentru a parcurge canionul Horoabelor și a dormi la refugiul Bătrâna. Cum este cam ora 19.30, nu avem timp să mai mergem în Horoabe fiindcă riscăm să ne apuce întunericul în teren necunoscut. Și cu mers la frontală prin apă nu ar fi chiar plăcut! Ne gândim unde putem sta! Padina e cel mai aproape. Doar că auzisem că s-a schimbat personalul și patronul, s-a modernizat cabana și prețurile ar fi de 70-80 de lei cazarea. Ar mai fi refugiul Strunga, Salvamontul sau Diana. Avem variante, doar să vedem unde e convenabil ca preț... Coborâm pe lângă hotelul Peștera, schit și intrarea în Peștera Ialomiței, prin lunca Ialomiței ne minunăm de tot nisipul dintre copaci (care acoperă toată iarba, probabil din viitura de acum una sau două zile) și urcăm la Padina. Au locuri în cameră de 8 paturi cu 30 de lei/noapte. Evident că stăm aici, orice altă variantă dispare! Completăm datele de cazare, luăm câte o bere, plătim totul și mâncăm la o masă afară. Pe la 21.30 ne retragem la somn (înainte să se întunece complet) fiindcă mâine avem plan lung și greu (trezire la 5.30) după o discuție frumoasă cu cei doi colegi de cameră (urcaseră prin Strunga și coborâseră pe piciorul Bătrâna pe drumul strategic).
Ziua 2 - duminică 26.06.2016
Așa cum gândisem de aseară, chiar dacă peste noapte a plouat, dimineață vremea este foarte faină. Ieșim repede din cameră să nu facem prea mult zgomot. Chiar și pe terasă (unde mâncăm și facem bagajele) tot vine un tip din cabană și ne spune să facem mai puțin zgomot! Adevărul e că e tare matinal pentru ei! Și când te gândești că pentru montaniarzii adevărați cam asta e oră normală de trezire! La 6.30 suntem în fața cabanei, cu rucsacii în spate și cu poze la răsărit. Coborâm prin iarba udă, trecem podul la stânga, niște (abia) treziți de la corturi își strâng catrafusele și se uită ciudat la noi (nouă nu ne pasă!), mergem pe drum sau pe lângă râu în amonte, trecem un pod improvizat și pe o potecă prin pădurea de pin și prin ceva mlaștini ajungem la intrarea în valea Horoabei. Scurtasem cumva intrarea ”oficială” prin poiana Horoabei! Trecem încă o dată apa (Adi pe un copac gros, eu prin apă) și dăm de drumul ce urcă în amonte pe firul apei. Și de aici în sus, după primele poze înainte de...
Trecem râul vijelios la stânga (eu nu mă mai feresc de apă, știu că ne vom uda mai sus, Adi la început se ferește de apă și va intra și el cu bocancii cu totul în apă) și începem urcarea pe un vechi marcaj CA pe stânga firului (dreapta geografică). Se vede prima cascadă și nici nu bănuim ce va fi mai sus. Oricum ne așteptam la apă mare dintr-o descriere de acum câteva zile găsită pe internet!
Urcăm tot mereu pe potecă pe trepte de rădăcini, suntem în față ba eu, ba Adi... Ajungem pe o brână unde e un lanț. Mie mi se pare cam expus și Adi merge în față. ”E sigur mai departe”, aud după câțiva pași. Atâta îmi trebuia! Imediat sunt în spatele lui Adi :D! Continuăm pe brână tot în urcare și ajungem la 7.30 la arcadă. Așa cum văzusem eu în trecut, îmi părea cu totul altfel! Lăsăm rucsacii jos și mai explorăm un pic în stânga spre o mică grotă (în care intru pe vine ”pliat” între pereți și admir cei câțiva metri adâncime) și după vreo 7-8 metri pe o brână de pământ, o altă arcadă până la care e prea expusă trecerea. Când suntem gata de plecare, punem rucsacii în spate și la drum prin arcadă. Vreo doi metri și ne oprim fiindcă avem un loc mai ”greu” de trecut.
E vorba de Izbucul din Horoabe, un superb jet de apă ce iese cu forță din stâncă din stânga noastră. Nu e problemă pentru noi, orcum ne udăm. Doar să fim atenți să nu alunecăm! Scot niște saci de plastic în care ne punem aparatele foto și portofelele, acopăr rucsacul cu pelerina de ploaie dedicată și mergem la drum. Știam la ce ne înhamăm și aseară cumpărasem niște saci mari de plastic, unul din ei fiind în rucsacul lui Adi acum pentru protecție! Adi trece primul cu grijă, îi fac câteva poze și apoi repetă și el gestul cu mine. Am trecut de primul hop!
Urcăm puțin pe poteca cu rădăcini și în câteva zeci de metri poteca face stânga. La dreapta coborâm în firul canionului pentru câteva poze. Bănuiesc că apa mare vine din izbuc și după aia nu vom mai avea apă așa mare! Mă înșel!
Tot mai urcăm cu ochii la canion (avem o coborâre pe un lanț și apoi o urcare tot asigurată) și curând poteca ne coboară la dreapta spre canion. E o săritoare de vreo doi metri și eu văd fiecare priză. Așa că mă uit atent la fiecare pas, mă folsoesc și de un piton fixat în stâncă (e nevoie de asigurare dacă e stânca udă!) și în câțiva pași sunt aproape la firul apei. Aștept să vină Adi urmând aceiași pași și după un mare bolovan ajung la săritoarea cu lanț. Ne regrupăm și urc pe dreapta pe lanț, urmărit de Adi cu aparatul foto în mână :D! Pașii sunt ușori, lanțul dă siguranță și sunt în câțiva pași în buza săritorii și a mini-cascadei. Îl aștept pe Adi aici, la intrarea în Ponorul din Horoaba!
Prin Ponor (pereți apropiați la circa doi metri) avem de trecut o mini-săritoare de vreo doi metri. Pentru asta mai întâi intrăm într-un bazin de 50-60 de centimetri adâncime cu apă și pe stânga urcăm pe prize prin cascadă. Superb (cred că voi mai repeta cuvântul ăsta)! Adi e primul și îl urmez. Canionul face un S la dreapta și apoi la stânga, în mijlocul S-ului e o scară de lemn puțin putrezită (s-ar putea ocoli) și după S urmează o zonă dreaptă și apoi săritoarea mare. Aici se urca înainte pe un lemn, acum e o scară metalică fixată și foarte faină!
După scară urmează o zonă plată și ne gândim că asta a fost scara unde văzusem într-un fulmuleț recent că treci prin cascadă. Surpriză! Abia acum urmează scara cu cascadă! Are vreo 6 metri, curge apa pe ea și totul este sub un tavan/o stâncă fixată de marginile canionului! Fiecare îl filmează pe celălalt în timp ce urcă, încercăm să ne protejăm cât mai mult echipamentul de umezeală și reușim! După ce urc pe scară, îi strig lui Adi jos: ”A ieșit bine? Mai vreau! Încercăm și alte duble :D?” Urcă și el, facem câteva poze și mergem mai departe!
Continuăm vreo 20 de minute pe firul canionului, deocamdată prin apă mică. Credeam că s-a terminat cu udătura și că de acum ne vom usca. De unde atâta :D! Trecem de o altă săritoare de circa un metru și jumătate și pe firul mai larg al văii ieșim la o poiană. Se văd pereți stâncoși deasupra noastră, mări de jnepeni și un turn separat de restul stâncilor chiar în mijlocul văii. Urcăm pe iarbă sau pe pietre (nu mai contează dacă ne udăm sau nu) până la strânsoarea a doi pereți. Soarele și florile multicolore dau o altă aromă peisajului. Pe dreapta, mai sus de firul apei e un perete stâncos din două trepte. Din cea de jos țâșnește apă din multe locuri. E unul din izvoarele Horoabei!
Mai trecem un prag stâncos și apoi câteva bulboane de apă în care intrăm cu picioarele până mai sus de gleznă, sărim din piatră în piatră și apoi firul văii se liniștește. Jnepeni pe o parte și pe alta, apa mai mică și cu multe posibilități de a merge pe lângă ea... Am cam ieșit dintre stânci...
Mai trecem de o lungă poiană, de ultima ”barieră” și de aici se calmează valea definitiv. Mai mergem câteva zeci de metri pe firul apei și vedem pe o piatră o săgeată la stânga. Dacă am fi mers înainte prin apă, ajungeam la stâna din Horoabe și ratam alte locuri interesante. Așa facem stânga și în vreo 10 minute ajungem la o poiană mare unde Adi solicită pauză. Îl cred, și mie îmi e foame și trebuie să ne și uscăm puțin!
Ne oprim la o piatră, ne scoatem hainele la uscat și ne punem pe mâncat. Cum vedeți mai sus, e o cireadă de vaci. Evident nu e singură și vine Nae, unul din băieții de la stâna din Colții Țapului. E un om tare educat și nu ne plictisim vorbind cu el (de la politică la arta naturii din jur). Are facebook pe telefon, facem schimb de adrese de facebook și telefoane și promitem să ne revedem cândva la ei la stână. Ne îndrumă pe unde să ajungem la stână (pe acolo pe unde e văcuța bolnavă rămasă în urmă) și ne salutăm cu bucurie. Ne vom mai vedea cândva!
Urcăm pe grohotiș și printre jnepeni ieșim pe un câmp de lapiezuri. Ele ne tot ajută să urcăm deasupra pe niște poteci de pământ și ne trezim că vedem în față Colții Țapului. Pe sub ei este poteca marcată cu BR (Drumul grănicerului) pe care vom urca la refugiul Bătrâna. Până acolo mai avem puțin!
Potecile și poienile ne duc deasupra unei văi care ne desparte de stâna de sub Colți. Ca să ajungem la stână ar trebui să coborâm pe un culoar de jnepeni și apoi să urcăm la stână. Ori, scopul nostru e să tot urcăm, nu să și coborâm! Așa că nu mergem pe varianta descrisă, ci căutăm mai sus o variantă printre jnepeni spre stâlpii potecii marcate. Cum se face, cum nu se face, ajungem deasupra unei fundături cu o gaură în mijloc. O ocolim pe stânga și când ajungem deasupra ei, recunosc pereții și îmi dau seama ce este: avenul din Colții Țapului, 120 de metri adâncime! Nu vă închipuiți că am coborât acolo, am văzut și eu niște filmări pe internet :D! Sunt tare bucuros de descoperire și îmi manifest asta din plin! Cine știe dacă și cum voi avea ocazia să cobor în aven!
De la el urcăm în sus pe o poiană cu flori lungită spre jnepeni, căutăm vreo ieșire la dreapta și se dovedește a fi tot în sus printre și pe sub jnepeni până aproape de poteca marcată.
E doar 11.40 și știu cât mai avem de mers. Ăsta e motivul pentru care nu prea stau (știu că ar mai fi nevoie de câte o pauză) și tot dau goană spre Bătrâna. Acum poteca e clară și mereu caut să îl am pe Adi în vizor. Poteca urcă pe deasupra stânelor din Hoarabe și din Colți, trece de un picior calcaros al Colților și ajunge sub șaua Colților unde sunt doi pinteni fix în linia crestei. Salutăm niște bicicliști și apoi niște alergători (fiecare cu piticul lui pe munte, bine că nu stau acasă cu burta întinsă pe canapea și cu berea în mână), găsesc o șapcă pe care o voi anunța pe grupurile de munte (până acum, adică peste trei săptămâni de atunci, nimeni nu a revendicat-o) și continui să urc pe panta Bătrânei tăind serpentinele repetate. Întâlnesc marcajul TR vde pe valea Doamnele, fac stânga văzând că Adi m-a observat și vine după mine și mă opresc la refugiul Bătrâna. E primul refugiu de genul ăsta pe care îl vede, îl vizitează și, după panorama Crăiesei și salutul către un grup de montaniarzi care coboară spre vest, pornim mai departe printre jnepeni.
De aici grăbesc pasul și Adi tot vine după mine. Nu am ce face, trebuie să ajungem la tren. Știu că pare aproape alergat când e atâta de admirat aici, mă bucur că Adi mă înțelege și vine cât de repede poate! Urmează pe rând muntele Guțanu (mă gândesc de unde o fi denumirea peiorativă de guțan), șaua Doamnele (unde vine PR de pe muntele Doamnele) și ultima pantă ce urcă pe platoul cel mai înalt al muntelui Doamnele. Cum am mai spus și cu alte ocazii, e normal să nu obosești mergând pe muntele Doamnele fiindcă e aproape plat! Îl aștept pe Adi lângă piramida metalică a vârfului, fac un filmuleț și îi arăt zona cea mai înaltă a Bucegilor. Și aici suntem la 2400 de metri, să nu vă gândiți că suntem prea jos! Valea Gaura cu toată forma ei glaciară se vede superb! E unul din cele mai frumoase locuri ale Bucegilor! Bem niște limonadă, ciugulim ceva rapid, îi mai fac o descriere a locurilor lui Adi și pornim în ultima parte a traseului (după ce i l-am arătat vizual!).
Coborâm în șaua dintre Doamnele și Găvanele, pe deasupra Mecetului Turcesc urcăm pe sub un mare vârf calcaros alb și ajungem chiar sub verticalele Găvanelor. Aici primim marcajul BG de iarnă și facem stânga pe sub Găvanele până în șaua dintre Găvanele și Vârful Ocolit. Îi arăt lui Adi poteca pe curba de nivel și îi spun că eu vreau să urc pe vârf. El poate merge pe curba de nivel și ne vedem după vârf. Sus la crucea nouă se oferă un tip să îmi facă două poze, îi mulțumesc și cobor spre șaua în care apăruse Adi de pe poteca marcată. Chiar mi-a luat-o puțin înainte! Înainte să ajung în șa văd că un cuplu urcă cu un bichon grizonat. ”E oiță?” ”Nu, e capră neagră deghizată :D!” Trecem de șaua cu puțină zăpadă și urcăm la Omu. Al doilea vârf de 2500 pe ziua de azi! Chiar în fața cabanei văd un prieten din Brașov, ne invită la o felie de pâine cu dulceață (nu se poate refuza!), eu merg și până pe Capul Morarului (al treilea vârf de 2500) și trec pe la stația meteo de schimb câteva cuvinte cu George, căpitanul vasului meteorologic de aici de peste 32 de ani! Fain poate fi Omul ăsta (merită din plin majuscula)!
Dânsul, blănosul, e un nou chiriaș al stației meteo de la Omu!
Pfui, e ora 15.00! Cam târziu dacă mai vrem să prindem și ceva trenuri! Salutăm prietenii care coboară spre Clincea (ei fiind cu mașina în Bran și mergând spre Brașov, nu ne pot ajuta!). Mai salutăm încă o dată Omu și pornim la vale pe BG pe valea Cerbului!
De sus de la Găvanele serpentinele finale ale potecii de pe Cerb păreau foarte abrupte, aici se dovedesc a nu fi chiar așa de urâte. Mai ales că ne însoțesc și tufe întregi de rhododendron viu colorat care ne tot conduc la vale! Destul de repede pierdem 350 de metri diferență de nivel până în fundul căldării superioare a văii. Mai intrăm în vorbă cu un grup aproape de stâna din căldare, mai coborâm, mai povestim, vremea și metrii tot trec...
De sub fundul căldării coborâm puțin pe dreapta văii, Adi se lasă să alunece pe singura limbă de zăpadă din potecă (unde eu am coborât cu grijă săpând fiecare treaptă pentru cei ce vin din spate). Îi dădusem bețele lui Adi fiindcă nu mă grăbesc chiar atât de mult încât să am nevoie de bețe. Coborâm în firul văii la stânga, mergem o parte pe versantul stâng și apoi mă opresc la intrarea în Brâul Mare al Morarului fiindcă viteza la vale și tendința naturală sunt să mergi pe acolo. Măcar pe câțiva pot să îi ghidez corect pe brâna expusă fiindcă aici nu e nici o săgeată indicatoare sau marcaj! Ce urâtă este brâna asta iarna!!! Mai coborâm un pic pe versantul stâng, trecem apoi pe dreptul ceva mai sus de intrarea în valea Priponului, coborâm pe la Numărătoarea Oilor în poiana Priponului sub marea săritoare a acestei văi, apoi mai departe prin pădure spre poiana Urzicii, prin canionul răsucit și iarăși pe partea stângă a văii, până jos la firul sec al văii Cerbului. Aici pare secată și mi-e să nu mă bodogăne cei cărora le-am zis că aici se găsește apă. Aștept să vină Adi, mergem la intersecția cu TR, mă duc să iau apă din firul văii Cerbului(în direcția Pichetului Roșu), bem și pornim mai departe pe BG pe Drumul tunului.
Adi merge mai în față fiindcă în mod sigur îl voi ajunge din urmă. Așa și fac cu bețele pe care le iau în primire și curând depășesc câteva grupuri pe zona de urcare și îl prind pe Adi din urmă la începutul pantei de coborâre. Trec pe lângă el căutând să nu accelerez prea mult, se pierde curând în spate, trec și pe lângă alte grupuri și la finalul pantei, înainte de poiana largă dinainte de drumul de Gura Diham, scurtez la stânga pe o pantă destul de mare și alunecoasă până în praful drumului. Toți din urmă vin pe aici și ajungem, obosiți și fericiți, la civilizație. Halal civilizație: muzică dată la nivel tare, praf, gunoaie! Mai bine era pe munte în liniștea înălțimilor!
Mai avem doar o jumătate de oră până la ultimul regio. Încercăm să-l prindem deși oboseala se cam resimte. Fac cu mâna la câteva mașini și văd că oprește Sorin, un prieten montaniard și colaborator de serviciu. Oprește și ne ia până la gară cu scuza că pot mirosi sconcșii :D! Ne-ar duce până în București, dar și așa ajutorul este imens. Camaradul la nevoie se cunoaște! Îi promit ceva poze din tură și abia peste vreo două săptămâni voi reuși să îi trimit o selecție!
Prindem ultimul regio și, obosiți, ajungem în jurul orei 22.00 în București. Fericiți după tura asta pe care nu o vom uita ușor!
Mai mult decît interesant, articolul!
RăspundețiȘtergereFelicitări.