De săptămâna trecută și până acum mă bate un gând. Și doar lui Emil îi pot propune așa ceva. Fiindcă alții consideră că plimbările pe dealuri se fac doar la bătrânețe sau cu bicicleta. Nici măcar faptul că e explorare, că poți da de sălașe sau de stâne, că poți sta la povești cu oameni simpli și cu mult bun simț... Lui Emil îi plac astfel de ture fiindcă îi place să socializeze (a se citi ”vorbit mult”). Eu nu-s chiar pe aceeași lungime de undă cu asta, dar îmi place să vorbesc cu oamenii fiindcă de multe ori am ce învăța de la ei. Asta până le spun că vin din București și atunci se creează imediat o barieră din partea lor. Mă rog, astea sunt alte aspecte... Să revenim la tură!
Îi propusesem lui Emil să facem o traversare din Melicești în Pietriceaua. În loc de GPS folosesc programul View Ranger și fac doar două variante de traseu: una prin partea de jos a Pietricelei (pe acolo sunt niște locuri pe unde vreau să ajung - drumuri vechi acum ne-umblate) și alta cu traversare prin partea de sus a Alunișului. Emil vorbise cu niște prieteni comuni să rămânem la ei seara, în Pietriceaua și nu avem bagaje grele (inițial eu voiam să dormim la cort și acum nu mai e nevoie de cort, saci și toate cele). Și la final nu vom parcurge nici una din ele, ne vom face altă rută... fiindcă Emil vrea să îmi arate un monument natural interesant! Dar deocamdată să o luăm de la început...
Cu trenul ajungem în Câmpina și, pentru a ajunge mai repede în Melicești, ne tocmim cu un taximetrist să ne ducă cât mai sus posibil. Trecem deci de la gară prin Poiana Câmpina, apoi Câmpina, apoi traversăm Doftana și trecem de culmea dealului Ciobu spre Telega. Tot povestind de locuri ieșim din Telega și urcăm spre Melicești. Știm că e asfalt până la biserică și vom merge cu mașina până sus în intersecția de deasupra bisericii. Mulțumim pentru ajutor și la 8.25 suntem la începutul drumului nostru. E aici o frumoasă troiță adăpostită sub doi brazi înalți... Trecem pe lângă biserică și nu găsim acasă pe nimeni din familia Firicenilor (prima dată am ajuns la ei cu altă ocazie). Așa că pe poteca pe care ne dusese Firi data trecută urcăm până la Crucea Domnitorului.
Legenda spune că aici este unul din locurile unde se dorea construcția castelului Peleș (alături de niște locuri de pe valea medie a Buzăului). Și acolo și aici calul regelui s-ar fi împiedicat și a fost considerat de rău augur/ghinion. Așa s-a ajuns la localizarea actuală. Realitatea este că aici nu există destul izvoare ca să susțină un castel întreg, așa cum este apa de pe valea Peleșului care trecea prin castel în proiectul inițial.
Facem pauza de masă la Cruce și ne bucurăm de liniștea locului și de ceva vânt care bate să alunge norii.
Dacă până aici am mai fost, de aici apare noul. Și vom porni la drum cu foamea potolită...
Avem de coborât la drumul de sub noi și apoi de mers pe el o bucată de vreme. Am traseul pe telefon și deocamdată nu am nevoie de telefon. Mult mai bine te orientezi când vezi culmile și dealurile în trei dimensiuni. Vedem variantele până la Pietriceaua și chiar mai departe spre orizont spre Măciuca, dealurile Slănicului și în depărtare munții Baiului și dragii Bucegi. Ne orientăm pe drumul care coboară în șaua dintre vârful pe care este crucea și culmea Cosminelor. Ne povestise Firi ceva de un obiectiv pe culmea asta și, chiar dacă nu e în plan, cădem de acord să facem o ocolire a planului inițial până acolo. Așa că pe Culmea Cosminelor verific locul unde ar trebui să revenim să urmăm traseul inițial (pe ambele variante). Este o intersecție de drumuri forestiere!
Noi vom face dreapta acum cu gând de întoarcere. Urcăm un pic pe drumul de culme și apoi coborâm mult peste câteva vârfuri. Fără să vorbim, amândoi ne gândim că o să trebuie să urcăm tot ce coborâm acum... Pe drum dăm de colonii de ochiul-boului și chiar de ”steaua nordului”. Vă las să o recunoașteți în pozele de mai jos, înainte de a ajunge la obiectivul dorit.
E vorba de un mal de pământ rupt/căzătură despre care știu că se numește Tronul/Scaunul Hoților. E posibil să mă înșel dar oricum peisajul e interesant: peretele de argilă se lasă vreo 12-15 metri aproape vertical sub noi... Deasupra lui trebuie să fii atent să nu aluneci, nu ar fi prea plăcut...
Urcăm înapoi în culme și din câteva cuvinte ne înțelegem să ne ne mai întoarcem pe culme pe drum și să coborâm direct spre prima vale și apoi mai departe spre Aluniș. Dibuim printre crengile copacilor niște tăpșane. Până la prima platformă avem de coborât cu atenție prin frunze cu noroi sub ele... Căutăm locurile cu frunze și uscat dedesubt (pe cât se poate)...
Într-un sfert de oră coborâm la un lac format în urma exploatărilor. Este plin de copaci mari și de mătasea broaștei. Găsim și copaci mari tăiați și cu bucăți de iască mare. Dacă ar fi complet rotunde cred că ar avea diametrul de 45-50 centimetri... Facem o pauză de poze cu razele de soare și cu luciul apei...
În continuare ne confirmăm traseul pe care continuăm și tot coborâm pe drumul de tras bușteni. Vedem niște urme de ursuleți destul de mari (comparativ și eu am degetele lungi :)!) și ajungem la alte două lacuri mai mici. Culoarea mă determină să le numesc Tulburelul Mare și Tulburelul Mic :D! Continuăm pe drumul cu noroi din ce în ce mai umed și mai adânc și ajungem la un drum și un pârâu. Este vorba de pârâul Cireșului pe care îl traversăm și cumva trebuie să găsim drumul mai departe.
După ce trecem apa urcăm pe tăpșan și o potecă ne duce în amonte spre zone împădurite. Trecem de o îngrăditură și avem de ales mai multe variante pentru a ajunge prin culme, Se numește culmea Alunișului. După gard facem dreapta și urcăm pas cu pas pe poteci mai mult decât evidente. Trecem pe sub un buștean mare căzut și cu multe ciuperci și licheni pe el și în câteva zeci de metri de urcare suntem în culme. Ce panoramă avem de aici!... Google Maps îmi sugerează că suntem pe drumul cel bun. Pe cât se poate, prefer să merg prin zone deschise pentru orientare cât mai bună.
În jos avem un alt tăpșan pe care ne lăsăm la vale spre Aluniș. Trecem prin zone cu stuf și pe lângă un alt lăculeț temporar și ajungem la ulița de pe Tisa Mică. Pe stânga tăpșanului e firul apei și după el pe stânga încep casele. Salutăm o bătrânică și ne oprim ceva mai jos să povestim cu o femeie la poartă. E curioasă ce căutăm pe aici și e mirată când îi spunem de unde venim. E cam greu să îi explici când nu știm denumirile și ea ne spune cum se numește fiecare vale și fiecare culme. Mai povestim de case de vânzare de pe aici și de diferența dintre oamenii de la oraș și de la sat. Și ea locuiește la oraș și la sfârșit de săptămână vine aici, la curte fiindcă are mult de muncă. Ne spune că cea mai mare pacoste sunt mistreții care distrug cam totul pentru mâncare... Îi mulțumim pentru informații și ”statul de vorbă” și coborâm pe uliță spre drumul principal. Un câine ne latră de pe dreapta și Emil vrea să îi facă ceva poze. Intrăm în vorbă cu o femeie cu fata ei care ieșiseră din curtea apărată de câine. Ne conduc până în capătul uliței și apoi la stânga după o curbă trecem pe jos Tisa Mică și ieșim la asfalt.
La dreapta ne arată prima uliță care ne conduce spre Cărpinoasa și le mulțumim pentru ajutor. Un localnic se miră de drumul nostru și ne ghidează pe asfalt în jos. Adică să coborâm pe asfalt și apoi să urcăm prin Cărpinoasa... Ne ghidează spre o femeie mai sus să ne spună ea ce și cum. Tot așa ne ghidează și ea și când vede că suntem căpoși, ne lămurește că putem și să trecem dealul pe aici. Îi mulțumim și urcăm pe ulița ce se îngustează în potecă pe lângă un gard. Mai urcăm puțin și ne trezim într-un desiș cu ceva gunoaie în față. Ar părea o potecă pe sub gunoaie și caut pe stânga lor o variantă mai ocolită. E o potecă în regulă și imediat urc deasupra gunoaielor. Îi confirm lui Emil și urcă la mine. Mai urcăm câteva zeci de metri la drumul din Plaiul Coșarului (căci așa se numește!) și vedem în față-stânga înălțimile Pietricelei și în spate Bertea și Lutul Roșu cu dominanta Măciuca în spate.
Vedeți tăpșanul pe care ne lăsăm la stânga, în capătul de sus al Cărpinoasei... De sub noi apare un câine mare care ne latră. Și încă unul... Și încă unul... Până se fac cinci câini hotărâți! Emil scoate un aparat cu ultrasunete și îl pornește. Doar că merge mai în față grăbit și eu rămân în spatele lui, între el și câini :) Trecem de terenul lor și câinii tot ne latră. Nu știu dacă s-au oprit de la ultrasunete sau pentru că le-am ieșit noi din teritoriu. Eu mergeam cu bețele în spate convins că nu se apropie prea mult câinii...
Trecem pârâul Cărpinoasei și urcăm la asfalt. La stânga e un băiat cu căruța cu un cal vânjos. Merg la el să-l întreb de Piatra Găurită și ne dă tot o variantă de undeva de jos, în urcare pe culmea Strâmba. Nu ne poate duce fiindcă el urcă cu calul și ne îndrumă spre niște localnici ceva mai jos. Unul din ei vine cu noi până la prima uliță la stânga. Pe aici putem urca spre culme, trecând prin grădina pădurarului. Ne ferim de un cal destul de nervos și facem stânga pe ulița cu o fântână la intrare.
Terminăm ulița, traversăm un alt pârâu și urcăm pe drumeaguri înierbate spre ”copacul alb” ce-l primisem ca indicație undeva sub culme. Trecem câteva garduri (pe stânga e livada pădurarului) și urcăm spre ceea ce părea a fi singurul copac alb. Dar de fapt sunt mai mulți și sunt mesteceni groși, cu diametrul de 30-40 de centimetri... Sub vârful cel mai înalt sunt tot mai mulți și clar trebuie să ne orientăm noi, fără orientarea cu ”copaci albi”. Sub vârful cel mai mare Emil ar face la stânga. Eu merg pe sub vârf, la dreapta, pe curbă de nivel și îl chem pe Emil. El ținea minte de ceva urcare pe vârf. Așa că, atunci când începe să coboare poteca, facem stânga pe un picior abrupt (45-50 de grade) până pe vârf. O dată ajunși pe vârf e altceva!
Aici e un drum forestier și coborâm la dreapta până într-o zonă liberă cu ceva căpițe și garduri. Îi zic lui Emil să mă aștepte că vreau să verific la mestecenii de sub vârf. Ni se spusese că ”de la copacul alb se vede piatra”. Nu se vede nimic și mă întorc la Emil. Coborâm chiar pe linia culmii, pe deasupra gardurilor și, după o pantă serioasă, avem câteva poieni și în depărtare se vede... Piatra Găurită! Asta e ținta noastră! Mie îmi dispare un pic cheful fiindcă nu știam cât mai avem de mers și dacă e ceva interesant și o dată ce am văzut obiectivul, parcă mă mai liniștesc. Coborâm prin poiana largă și apoi tot pe culme urcăm pe un drumeag care traversează un drum de traversare a culmii Strâmba și apoi pe potecă ajungem în partea de jos a Pietrii Găurite. E cam desiș și poteca ne duce deasupra Pietrii. E interesantă cum iese singură prin tot desișul de aici... Mai faină cred că s-ar vedea de jos (Emil știe asta!) și nu am chef să cobor în poiana de sub Piatră. Mergem pe pinten și apoi în spate, pe partea cealaltă a culmii, descopăr gaura în care altă dată se ascundeau haiducii. Atunci puteau să iasă pe sub piatră! (asta ne va povesti Dudu diseară). Emil tot insistă să cobor în poiana de sub Piatră și el se duce pentru câteva minute. Eu doar intru în desiș și fac câteva poze de sub Piatră. Ne regrupăm și acum mai avem doar să ajungem în Pietriceaua...
Ne întoarcem pe culme la poiana largă și apoi ieșim la îngrădituri pe panta cea mare. În loc de mers pe culme îi propun lui Emil să mergem pe sub garduri că pare doar tăpșan. Trecem gardurile și, înainte să ajungem în punctul de mai devreme din culme, pozăm un lac închis la culoare împrejurat de sălcii...
Urcăm pe vârful care pare cel mai înalt și avem, cum e și normal, surpriza de a avea vârfuri și mai înalte în față. Ba mergem pe linia de culme, ba pe poteci ce ocolesc vârfurile... Eu prefer să merg pe culme ca să pot vedea mereu în laterale. Altfel dacă nimerim pe culmi laterale ne putem pierde... Cumva drumurile de culme ne conduc la o poiană cu alte îngrădituri. Este un pârleaz peste care trecem și poteca ne conduce apoi tot la vale pe un picior până în spatele unor case. Este o laterală (”dezvoltare”, cum zice Emil) a Bertei și cumva culmea ne-ar duce printre case și apoi tot înainte în sus... Deocamdată ar trebui să ajungem la ulița principală și reușim să trecem un pârâu dar nu avem cum intra prin curți sau mai bine zis, nu avem cum ieși la drum. Prin spatele curților dăm de o familie care repara un gard. Au un lătrător mic pe care îl liniștesc ca să putem vorbi. Sunt oameni frumoși, muncitori și tare de treabă... Am mai sta cu ei la povești, doar că avem de ajuns în Pietriceaua, tocmai sus... Ne arată că trebuia să stăm pe culme și ne arată piciorul pe care urcăm în 10 minute în culme la drum forestier.
Urcăm la dreapta pe culme și peste vreun sfert de oră (16.40) găsim într-o îngrăditură doi oameni care munceau ceva pe acolo. Intrăm în vorbă și la început par reticenți. Dar când spunem că mergem la familia Dilimoț, primit răspunsul că tânărul din fața noastră e Alex, ginerele lui Dudu și al Ginei. Altfel stau acum lucrurile când suntem de-ai casei! Stăm la un pahar de țuică și apoi Alex cu vecinul lui și cu băiatul acestuia (veniseră aici cu treabă) se apucă de încărcat căruța cu lemn. Îi ajutăm ca să termine mai repede și să poată coborî pe lumină. Ne salutăm bucuroși de vedere, ei pornesc la vale și noi la deal.
Urcăm tot pe drum, trecem de zone împădurite și într-un final ajungem la case. Văzusem cam pe unde ar trebui să ajungem. Nimerim greșit în partea de sus a uliței și un localnic ne ghidează cum să coborâm spre Dilimoț (adică mai sus de el, pe prima uliță la stânga). Coborâm și în sfârșit recunosc (de data asta corect) câteva case și pietre. Apoi recunosc zonele de noroi prin care mersesem altă dată cu Gina să ajutăm o vecină de-a ei, trecem printr-o zonă cu trovanți și ajungem la ei la poartă. Ne-am fi dus să mai luăm câte ceva de la magazin, dar e târziu și ne descurcăm cu o mămăligă, brânză și ce s-o mai găsi prin bucătărie...
Ne lungim la povești până când ne cheamă somnul și dimineață vom continua poveștile la cafea. Dimineață vine și Maria Dilimoț, ”decanul de vârstă” al familiei și putem să povestim și cu ea puțin. Cam pe 11.30 le mulțumim pentru găzduire și ne pornim la drum ca să ajungem la mașina de la ora 13.00. Știm bine de unde vom lua mașina și coborâm prin locuri cunoscute până dincolo de biserică, la monumentul comemorativ al satului.
Șoferul ne lasă la autogară și ne îndrumă la stația de autobuz spre gară. Eu aș fi mers pe jos că știu foarte bine multe variante și am cam ajunge la fix pentru tren. Așa că sunt de acord să luăm un taxi până la gară. Avem timp și de o ciocolată caldă înainte de a ne urca în tren spre casă. Sunt un pic obosit și nu am chef de prea multe povești și abia spre București accept să aducă Emil la noi doi prieteni care fuseseră unul într-o tură la o stână din munții Neamțului, altul (alta mai exact) într-o tură în Crai. Tot povestim de locuri și ne trezim în București. Așa că ne mulțumim reciproc și sperăm să ne revedem în alte ture...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu