O zi de naștere cu cifră rotundă... Unde poți aduna o trupă mare de prieteni și să mai fie și un loc/munte în care nu ai fost? Gânduri pe care Bacea le tot ”roade” de fiecare dată. Acum i-a venit ideea cu munții Giurgeu. Eee, astfel de idei vin după tot felul de analize și consultări cu prietenii... Rezultatul final iese foarte fain mereu. Cine o știe pe Mihaela poate confirma asta! Acum ne strângem 18 ”omuleți dragi” (vorba unei alte prietene foarte faină) (nu stau aici să scriu ditamai lista, vă recunoașteți voi din poza post tură plus Flore și Liliana care au făcut o tură mai scurtuță) pentru a petrecere împreună și pentru (că tot ne place muntele tuturor) a atinge vârful cel mai înalt din Giurgeu, vârful Prișca. Are 1545 de metri altitudine (1544 de metri cum veți vedea pe placa montată pe vârf) și la altitudini de peste 1500 de metri se anunță risc de avalanșă. Chiar vom face ceva glume pe seama asta pe ultimul culoar spre vârf :). Mihaela a rezervat locuri la pensiunea Kozma Mária unde avem parte de niște gazde minunate.
Eu inițial voiam să vin cu trenul până în Gheorgheni/Gyergyószentmiklós și de acolo să mă preia cineva cu mașina. S-a găsit loc și pentru mine și vineri, după servicii (fiecare când poate, eu pot la orice oră), pornim spre secuime. Doar eu și Geo avem schiuri de tură (prea stăteau de mult timp la păstrare), restul încălțăminte de iarnă. Pe drum recunosc locurile și parcă fiecare îmi retrezeștre dorul de a reveni (va urma o tură în Hășmaș cât de curând), recunosc din cartea Oltului Voșlobenii de unde începe povestea Oltului cu animalele rănite, Tușnadul doar se lasă străbătut, în Gheorgheni GPS-ul ne duce/ne scoate pe drumul spre Toplița și ne descurcăm să ajungem la fix la pensiune (str. Csinod, nr. 493) chiar dacă gazdele ne spuseseră să apelăm la ei să nu ne încurcăm. E pe bune asta, străzile sunt întortocheate între case și dacă nu reușești să intri pe strada potrivită, te-ai pierdut!
Bacea ajunge la concluzia că trebuie musai cauciucuri de iarnă (plecasem cu alea de vară, la noi la câmpie nu mai e zăpadă :D) și mâine dimineață vom merge în oraș să încălțăm mașinuța. Mai ales pe ulițele astea chiar e nevoie!
Gazdele ne primesc cu căldură (și în casă și sufletească), cu plăcinte și cu țuică. Știți, așa zic ardelenii la pălinca aia de îți intră până în măduva oaselor :D!
Pe rând vin și celelalte mașini, le găsim locuri în curte sau pe la vecini, fiecare se bagă la somn pentru ziua de mâine (”ziua vârfului”).
Sâmbătă 09.02.2018
Înainte de a începe povestea (da, este o poveste de iarnă foarte faină!), vă dau o hartă a zonei ca să știți pe unde bălăurim (sursa este www.profudegeogra.eu). Lăzarea unde stăm noi este chiar la limita extremă stângă a hărții...
Dimineață pornim spre vârf exact de la pensiune. Spun trupei să pornească pe uliță în sus, la mine durează ceva să îmi pun clăparii... Și am proasta inspirație de a nu pune focile. Mă gândesc că e plat și pot merge fără. Geo și le pusese, știa ea ceva ;). Urc după colegi la stânga pe uliță și când fac iarăși stânga (în privirile localnicilor cărora probabil li se pare ciudat să fie cineva pe doage de lemn) chiar trebuie să îmi pun focile. Așa pot urca în sfârșit mai repede și ajung din urmă pe Lili și pe Flore care urcau încet tot povestind una-alta. Fiindcă îmi place mișcarea asta, recunosc că mă dau un pic mare și le explic ce și cum și de ce e mai ușor pe schiuri decât pe bocanci. Dar realmente chiar e altceva, uneori simți că plutești, alteori că tragi la rame :)))
Merg mai departe spre trupa mare (fetele se vor întoarce cât de curând și vor explora puțin satul foarte fain). Îi prind la o pantă mai mare, nu am probleme fiindcă folosesc scărițele și cu Geo găsesc cumva un drum oarecum separat. Acum înțeleg și mai bine oful schiorilor de a nu le fi stricate urmele cu bocancii.
Până aici am mers pe dealul Cianod care face parte din muntele Colțul Pietros. Asta până într-o șa mai largă unde cotim la dreapta (eu mai găsisem mai devreme un delușor unde am fost pentru câteva poze de belvedere). În șaua mare (poiană aș putea spune) cotim cam 90 de grade la dreapta. De fapt eu doar merg după trupa mare, am venit nepregătit în tură și las organizatorii să meargă în față. Aparent cu schiurile mergi mai greu, de fapt e mai ușor în unele locuri (mai ales în zăpadă mare).
Tot urcăm pe culmea Gâtul Aramei și la un moment dat trebuie să facem stânga pe culmea Gheorgheni. Eu eram ceva mai în față pe schiuri (aici se vede avantajul schiurilor), Geo imediat după mine și apoi restul. Facem o pauză de masă după cotitură fiindcă e ora prânzului și șoriceii cer ;).
Mai departe mergem pe un culoar prin pădure până începe să fie zăpada undeva peste jumătate de metru. Clar aici colegii înaintează mai greu și în plus se mai lasă și ceața. Eu, în stilul meu solitar, sunt mereu în față și găsesc un drumeag pe stânga culmii. Alunec pe el puțin, văd că nu se văd colegii (nici nu se mai aud), marchez locul (știu, nu e nevoie să dau detalii d-astea :D) și mă întorc. Aud colegii strigând și anunț că mă întorc fiindcă nu e drumul bun. Ei regrupaseră și analizează harta să vedem ce e de făcut. E un efort mare pentru ei, mai ales pentru deschizătorii potecă, mai obosiți și care nu se pot folosi prea mult de urmele de schiuri. Tot intri în zăpadă chiar dacă cel cu schiurile din față a tasat 10-15 centimetri zăpada... Hotărăsc să meargă mai departe fiindcă telefoanele spun că nu mai e mult până în vârf. Urcăm culmea golașă, ținem aproape de marginea stângă a pădurii și ne trezim cu două culoare în față. Destul de înclinate amândouă! Cel din stânga pare mai accesibil, urc în față cu Geo și colegii merg pe cel din dreapta. Von găsi și noi o trecere sus de tot spre cel din dreapta! Atât de sus că ajungem chiar la crucea metalică ce marchează vârful Prișca (1544 de metri). Vârful e de fapt un pic mai sus la stânga în pădure, nu mai mergem până acolo! Facem poze de vârf, ne bucurăm de reușită, stăm câteva minute (vreo 10 cred) și pornim la vale.
Aici intervine plăcerea pentru Geo. Se descurcă mult mai bine decât mine în pulvăr și ca urmare își scoate focile. Eu le las fiindcă nu mă descurc așa bine și nu vreau să iau un milion de trânte! Așa pot să controlez alunecarea mai bine! Lăsăm colegii să pornească la vale, avem grijă să nu dăm peste ei și fiecare (vorbesc de cei pe schiuri) ne găsim drumul personal pe aceleași poteci ca la dus. Se vede cu totul altfel la coborâre, din când în când vedem depresiunea dinspre Toplița și mai jos chiar vom avea spectacolul luminilor de jos din sate.
Pe Gâtul Aramei fiecare merge în ritmul propriu, chiar avem parte de niște animăluțe-oameni de zăpadă interesante (ce vom râde pe seama lor!) și continuăm pe Colțul Pietros.
Pe un culoar de pădure eu intru cu schiurile sub niște rădăcini și nimeresc cu fața fix în zăpadă. Mă întreabă colegii dacă am nevoie de ajutor. Mă descurc, doar că trebuie să dau un pic în spate ca să pot scoate schiurile de sub rădăcini!
Pe ultima pantă de pe Cianod cobor cu Fiona și mă bucur tare că are răbdare cu mine când mă hotărăsc să îmi scot schiurile și să le pun pe rucsac. Mi se pusese foarte multă zăpadă pe foci și a înghețat. Practic oricât aș fi dat jos zăpada, în câteva zeci de metri se punea la loc. Momentul ăsta a fost exact la panta la care ajunsesem din urmă colegii la urcare! Coborâm cu grijă și colegii ne așteptaseră neștiind ce se întâmplă. S-au liniștit și toți mergem la vale fără nici o grabă cu frontalele pe frunți. Știm cât de puțin mai este, nu contează că e întuneric beznă!
Seara gazdele ne primesc așa cum ne obișnuiseră. Chiar de ne organizăm și facem petrecere mare, cu grătar, voie bună, tot felul de sălățuri și ciuperci la grătar, vedem pe doamna Maria doar agitându-se pe lângă noi să avem de toate. I-am chemat la masă și ne-au refuzat politicos. Așa că vom mai sta și cu ei la povești din când în când (domnul Kozma e foarte fain și discret, aflu multe lucruri interesante de la el, despre tradiții, despre cum s-au hotărât ei să facă pensiune, despre lucrările din lemn ale doamnei Maria etc).
Fiecare se distrează și va merge la somn după propriul chef :)!
Duminica 11.02.2018
Astăzi colegii mei din CAR U Cluj sunt în Retezat la Gențiana. La o oră matinală au plecat probabil spre crucea lui Cuxi cu coronița omagială (n.a. de curând, în septembrie am fost într-o tabără CAR U Cluj în Retezat și coronița este la locul ei, lângă plăcuța lui Cuxi cu capătul de schi). Eu sunt tot în munți, ”tot în munții cei cărunți”, în altă parte a țării.
Azi ne vom plimba puțin prin sat pentru a vedea și locurile în care stăm. Doar așa e frumos!!! Mergem pe jos cum se cuvine. Deși multe case sunt părăsite, vedem și case gătite, și biserica catolică cocoțată sus în vârful dealului (nu mai mergem și la o troiță ceva mai sus spre pădure), coborâm spre strada principală care ne duce spre castelul contelui Lazăr (sec. XV). Din păcate e închis și parțial în refacere... Găsim un panou (doar) în maghiară pe care scrie prețul de 25 de lei și un număr de telefon. Hm, cam mult! Nu intrăm. Ne mai învârtim puțin prin centru și revenim la pensiune. Cu mulțumiri gazdelor, punem mașinuțele în funcțiune și cu mult elan pornim spre Gheorgheni și apoi pe cunoscutul drum spre casă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu