Azi avem în plan să parcurgem Transapuseana deschisă recent. Pentru asta coborâm la asfalt (de unde dormisem aseară) și ținem drumul întins prin Colțești, Vălișoara, Poiana Aiudului, Măgina (unde e o mănăstire care merită vizitată cândva) și alimentăm la Rompetrolul de lângă Kaufland. Apoi revenim în Aiudul de Sus, ne mai luăm ceva de mâncare de la supermarketul Cocoșul de Aur (hm, nu știm câte nopți vom mai fi în ”pustietate”, acolo unde ne place!) și câteva sute de metri mai sus facem stânga pe DJ 107I. Acesta este capătul estic al Transapusenei!!!
Ieșim repede dintre case și curând intrăm, prin două serpentine strânse, în pădure. Drumul este foarte fain și odihnitor. Pentru mine este un pic ciudat drumul, cel puțin pe zona asta. Eu știu partea de sus a fi cu vizibilitate și belvederi și nu se potrivește cu parta asta de pădure. Dar Google Maps ne spune că ”va urma”! Urmează un șir repetat de serpentine strânse în pădurea numită Sloboda și imediat ce trecem de ele și ieșim la loc deschis dăm de o parcare cu vedere faină spre valea Râmețului. Și mult după ea, spre sud-vest, spre Detunate, Roșia Montană și chiar Vulcan! Da, este fain drumul!
O pauză scurtă pentru câteva poze în afara unei curbe strânse (ca idee, înainte de ea pe Google Maps apare punctul ”Izvor Râmeț”) și apoi încă una în zona drumului de piatră care coboară în serpentine spre mănăstirea Râmeț. Se vede foarte fain Gruiul lui Dan din capătul de sus al Cheilor Mănăstirii.
Doar trecem de linia principală a stâncilor ce definesc cheile și știu că sub noi, la stânga, este cătunul Valea Uzei. Îmi amintesc de el de mulți ani și știu cât de fain era chiar dacă nu am găsit atunci case locuite. Urcam dinspre mănăstire și m-am oprit în drumul care atunci era pietruit. E cel pe care mergem noi acum! La dreapta este un drum spre Olteni și la stânga e o zonă cu parcare improvizată și un mic delușor înierbat. Urcăm pe el printre alte câteva grupuri și prin tone de flori și iarbă înaltă. Se vede bucuria în ritmul și în zâmbetele noastre! Îmi dau seama că s-au schimbat locurile. Sau nu mai țin eu minte! Eram ferm convins că pe undeva pe aici se coboară în cătun și de fapt Google Maps îmi indică o potecă din următoarea șa, aflată sub noi. Acolo vom găsi un loc de parcare chiar la intrarea pe drumul spre Valea Inzelului. Ne facem un mic băgăjel, lăsăm mașina la o pauză și pornim printre gardurile electrice la vale. Poteca este evidentă chiar dacă marcajele BR sunt foarte vagi.
Un mic traverseu prin pădure, apoi trecere printre o casă părăsită la stânga și niște văcuțe liniștite la dreapta (ce calm poate fi aici față de proaspătul asfalt aflat doar puțin mai sus!), iarăși o mică zonă de pădure și coborâm prin iarbă și pe serpentine pe un picior de deal. În jos se vede biserica din Valea Uzei și propun să mergem până acolo și înapoi. Dar mai întâi să explorăm un țanc stâncos aflat la dreapta noastră, după o viroagă cu ceva arbuști țepoși și amestecați ca în junglă. Îmi amintesc de țancul ăsta și îmi cer iertare că nu îi știu numele!
Revenim pe tăpșanul înclinat cu o ultimă privire spre țanc și apoi pe potecă tot în jos intrăm curând în pădure. Vedem o altă variantă, la stânga noastră, pentru urcare spre asfalt. Ne întoarcem pe acolo! Dar mai întâi să ajungem la biserică! Știu că, indiferent dacă biserica este deschisă sau nu, de obicei este monumentală și sigur acolo găsim ceva cruci vechi, documente ale altor generații. Trecem printre ceva case, unele părăsite altele cu plastic pe acoperișul clasic cu vârf înalt și ajungem la poarta de lemn a bisericii. Pentru mine e multă trăire ascunsă printre cruci. Chiar de mai sunt câteva nume și dăți! Observăm cu bucurie că sunt și cruci vechi și ceva cruci/morminte mai noi. Este semn că unii sau nu au plecat sau s-au întors în satul natal. Biserica pare închisă și ne așezăm în fața ei să mâncăm ceva. Mă bucură să văd că sunt ceva lucrări de restaurare, semn că nu a fost uitată chiar de tot. Din curiozitate Rebeca descoperă cheia într-o fisură de lângă ușă! Ce bucurie!!! De fapt sunt două chei, de la cele două uși. Intrăm și bucuria e și mai mare: în interior se văd schele și lucrări de restaurare a picturii! Abia ce au trecut Rusaliile/Cincizecimea și văd cărți bisericești deschise la paginile din care s-a citit ieri, la slujba de Rusalii. Asta înseamnă că biserica trăiește, chiar și cu câțiva locuitori în tot satul!
Ieșim, terminăm de mâncat, încidem ușile și lăsăm cheia unde am găsit-o și, după poza la crucea de piatră pe care scrie 1883 (!) ieșim șdin curte și închidem poarta. E respectul care se cuvine oamenilor harnici ce lucrează la faina și interesanta bisericuță!
Urcăm un pic la deal și mergem pe varianta de care vorbisem. Curând, la dreapta, este casa țuguiată acoperită cu plastic. Doar parțial! Hai până la ea, sunt vreo 150-200 de metri! Se vede că este părăsită și pare să povestească foarte mult prin culoare și prin uneltele din prispă. Se vede treaba că au fost oameni gospodari. Intrăm pe ușa ”blocată” doar cu o sârmă. Este trist că nu mai e nimeni aici și obiectele din casă au voci faine și foarte tăcute. Vezi întreaga viață a lui Mătărângă Mihai și, cel mai probabil, a soției. Doar un talon de pensie din 2009 am găsit ca martor! Și lada de zestre, și icoanele, și patul, și vesela... Toate ne povestesc fragmente din viața celor ce au stat aici. Doar frământările lor nu le putem ști niciodată. Cel mai probabil nici când trăiau nu erau cunoscute fiindcă oamenii de munte nu sunt obișnuiți să vorbească despre astea. Doar cu preotul, la spovedanie, când aveau vreme! Lăsăm casa așa cum am găsit-o, cu tristețea că nu mai e nimeni aici și cu bucuria că, dacă e acel plastic de protecție, înseamnă că nu este părăsită 100% și cineva are intenția de grijă pentru casă. Trecem pe lângă grajd și apoi tot la deal pe ceea ce pare ulița principală a satului.
Drumul urcă în srpentine și la a patra casă, aflată pe stânga, ceva mai jos de noi, vedem două bătrâne și un bătrân care stau pe o bancă lângă peretele casei. Chiar dacă nu ne cunosc și probabil nu ne aud, ridic cu mâna și îi salut. Răspund cu bucurie la salut și mă gândesc că pentru ei și un gest așa mic arată că nu au fost uitați chiar de tot. Că cineva, chit că doar trece pe stradă, îi bagă în seamă!
Ulița devine pietruită și ieșim după o curbă la dreapta într-un drum mai mare. Studiez un pic harta și avem de mers la stânga spre mașină. Curând pe dreapta este o casă restaurată. Se vede că este nouă și arhitectura, în special acoperișul și ”bariera”, o scară de lemn, aduc aminte de tradiție. Ceva mai încolo, pe drum, lăsăm pe stânga o șură și ieșim curând la capătul drumului. Rămâne doar o potecă ce ne scoate pe o altă poiană înclinată la asfalt, vreo 200 de metri deasupra parcării. Mergem la mașină, încărcați cu multe sentimente legate de cătunul vizitat. Vreo 10 minute și vom porni mai departe. Rebeca mă roagă să conduc eu fiindcă par niște pante destul de lungi în față. OK!
Mai oprim la o parcare deasupra cătunului După Deal pentru un alt unghi, ceva mai rar, asupra Cheilor Râmețului și zona înaltă a Brădeștiului și apoi, doar pentru poză, la ieșirea din satul Ponor.
Drumul ne coboară foarte fain în Geogel și apoi urcă în Măcărești. Și cam e iarăși zonă de pădure, mai puțin interesantă. Dar găsim popasul Transapuseana înainte de Valea Barnii și ne oprim la un suc și un papanaș :)!
De aici drumul ne duce întins prin Bucium (unde aflu de pe facebook că dragul Levi tocmai ce fusese cu niște prieteni să ajute câțiva bătrâni nevoiași). De aici facem dreapta fiindcă ținta noastră de azi este să ajungem... la baza Detunatelor! Văzusem că în apropiere este casa Fefeleaga și, dacă avem timp și stare, ne propunem să mergem când coborâm din munte. Nu va mai fi chef :)! Urmăm drumul indicat de GPS și ne oprim la poiana unde pe hartă găsim Izvorul Minunilor. Loc perfect pentru dormit și mâncat!!! Dar e abia 19.15-19.30 și mia avem mult până se întunecă. Lăsăm mașina iar la odihnă și pornim la stânga, pe lângă izvor, tot în urcare. Poteca este foarte faină și curiozitatea din mine nu stă deloc pe loc. Probabil că duc la disperare pe cineva care nu e tot așa, însetat de cunoaștere și de descoperiri!
Poteca faină ne trece peste o vale mică cu un pod format din câteva coloane căzute și cu multă răcoare. Cel mai probabil e gheață dedesubt. Tot urcăm printre mușchi, bucăți de coloane de bazalt și zone afundate. Până vedem peretele imens al Detunatei Goale cu coloane care parcă se înclină spre noi sfidând gravitația. Da, este waw! De când voiam să ajung aici! Mulțumesc! Aproape alerg ca un copil pe la punctele de belvedere aflate la marginea grohotișului format din coloane sparte. Știu că în momente de-astea sunt greu de oprit și sper ca Rebeca să mă înțeleagă. E un loc unic!!! Coloane de bazalt vulcanic și ghețar subteran unele lângă altele!!! Coborâm pe la zona cu fundături (în unele vedem un pic de gheață despre care cred că e permanentă, acum fiind la început de iunie!!!) și vedem o placă pe care scrie că acolo e un foraj de 19 m adâncime, de monitorizare a permafrostului pe care stăm. Waw! Nu pot fi decât super încântat! Mă domolesc puțin după poze și vom urca la stânga pe o potecă indicată de aplicația Osmand. Poteca urcă printr-o altă viroagă, trece o coamă împădurită și apoi coboară la izvorul și poiana noastră.
Este ora 21.00 și mă declar mulțumit și fericit că suntem aici! Facem un balmoș și un foc înainte de somn. Ne simțim tare bine în ”vacanța apuseană” improvizată!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu