Venisem de aseară în Roșia Montană și am găsit un loc fain unde să campăm, aproape de Tăul Brazi. Inițial voiam să campăm chiar în parcarea drumului care coboară la tău, dar Rebeca a găsit un loc mult mai fain, la 80-100 de metri de parcare. Încheiasem seara cu un foculeț și cu dorința stabilită de a merge prima și prima dată la galeriile romane. Mai fusesem în Roșia Montană și de fiecare dată nu m-am încadrat în program. Acum este pentru mine scopul principal, spus de la început. Că apoi vom face un circuit prin zone faine din apropiere (mai ales fiindcă Rebeca nu ajunsese până acum aici) este de la sine înțeles!
Așadar la 9.00 fix suntem în parcarea de la galerii (bine, puțin mai devreme), plătim modestul bilet de 20 de lei de persoană la doamna de la casă și ne vine ghidul, un localnic pasionat de tot ce înseamnă Roșia Montană. Atâtea ne va povesti omul acesta, dincolo de ceea ce e scris pe panouri... De asta zic (printre altele) că prețul este unul infim. Este enorm de greu de întreținut galeriile, muzeul exterior și cel interior cu banii adunați de la vizitatori. De fapt în muzeul interior se și poate vedea dificultatea întreținerii alături de omul-ghidul care se identifică prin ceea ce știe cu însăși localitatea! Las pozele să vorbească și vă invit, dacă aveți ocazia să fiți prin zonă, să vizitați galeriile. Nu veți regreta!
Ne întoarcem cu mașina în parcarea de la începutul drumului spre tăul Brazi și de data asta o lăsăm acolo. Parcarea este amenajată fain, cu cișmea cu apă și toalete publice. De apreciat grija. Aparent ar fi un minus, dar este temporar: tăul este golit pentru a fi curățat de noroiul/nămolul adunat pe fundul lui. Pare mai puțin estetic/interesant, dar vom vedea că se vede mult mai fain din partea cealaltă și sper că va fi rezolvată lucrarea cât de repede pentru a fi umplut la loc cu apă. Avem cam doi kilometri de urcat pe drumul larg ce ajunge în ”șaua Corbului”. Pun ghilimele fiindcă nu sunt sigur că este denumirea oficială. Doar știu că este în apropierea Pietei Corbului.
Sunt un pic pe repede înainte fiindcă știu că avem ceva plimbare de făcut dacă vrem să vedem și cariera de la Roșia Poieni. Nu este chiar la doi pași chiar dacă aplicațiile dau distanțe mici. Plus că diseară intenția este să ne mai apropiem de Cluj! Cumva acum înțeleg ambele poziții: cea a ghidului (am pregătirea și atestarea necesară!) în dorința de a arăta celorlalți cât mai mult (cu toate distanțele de rigoare și ritmul un pic mai alert uneori) și cea a ”turistului” care vrea să absoarbă cât mai mult din locuri. Din ambele poziții eu am un punct de vedere de multe ori deranjant: în vacanță sau excursii sau ture, în general, mergi să vezi cât mai multe, nu să te odihnești. Dacă vrei să te odihnești spui de la început ca ceilalți să știe să adapteze ritmul de mers. Dar să vrei să mergi relaxat și încet și să și vrei multe obiective mi se pare un pic absurd!
În șa facem dreapta pe drumul din mijloc, pe marcajul PR. Vedeți mai jos în ultima poză ce vreau să spun prin drumul din mijloc! Și uite că acum mă face curios să merg într-o dată următoare pe tot marcajul PR care ar ajunge pe dealul Cârnic și apoi pe la Sfinxul Roșiei Montane și la cariera Cârnic. Nu am parcurs acest traseu până acum! Urcușul până în șaua dinaintea Pietrei Corbului este scurtă și destul de abruptă. Aș fi vrut să mai continuăm să urcăm pe Piatră cum am făcut altă dată, dar ritmul meu alert o face pe Rebeca să renunțe la idee. De apreciat că mi-a spus că nu mai merge până sus. Ne întoarcem la intersecție și, chiar dacă mai fusesem, îi propun să coborâm câteva sute de metri pe drumul de mașină până sub Piatră. De acolo se vede fain și în sus spre interesanta Piatră (denumirea să fie de la aspectul de cioc de corb sau de la corbii care își fac cuib în verticală?), și în jos spre tăul Corna. E foarte fain și semi-ascuns în toată verdeața pădurii! Nu mai coborâm la lac, este suficientă imaginea din drum. Revenim la intersecția de drumuri unde este marcajul TA care merge spre Detunata Goală/Golașă. Așadar nu este capătul a ceea ce știam eu. Marcajul CR se pare că pleacă spre Detunate de undeva de mai sus, acolo nde PR coboară spre Tăul Mare.
Aici, în stânga, în acele moțoțoaie ce par să mărginească marea căldare în care e localitatea Roșia Montană (spun ”par” fiindcă mai este o căldare mai sus) este vârful Șulei (1159 m). În fine! Continuăm pe drumul care ajunge la poarta de acces spre cariera de la Roșia Poieni. Aici este o paznică tânără. Uf, ce greu trebuie să fie pentru o tânără din zonă dacă a trebuit să se angajeze la firma de pază de aici. Nu că ar fi muncă foarte solicitantă, dar e greu să stai în cea mai mare parte a timpului. Am experiența asta de undeva de acum vreo 25 de ani și atunci eu ”stăteam” într-un loc cu destulă activitate, în mijlocul agitației orașului! Adică nu aveam așa mult timp de plictisit. Și cu toate astea într-o lună am citit atunci o carte de câteva sute de pagini, printre treburile pe care le aveam de făcut! Asta ne arată și ea că face: citește!!! Îi spunem că suntem pe jos și că vrem doar să ajungem la punctul panoramic. ”Știți unde să mergeți?” ”Da. Pe drumul ăsta și după câteva sute de metri facem dreapta și urcăm până la buza carierei!” ”Bine, mergeți!” Adevărul e că trebuie să fii un pic conștient și să mergi doar pe unde este sigur, nu pe unde există risc de alunecări de pietre.
Așa că urcăm la a doua barieră, pe lângă banda de pietre ruginită și crucea de pe stânga și ajungem la punctul de belvedere. E waw/oau chiar dacă am mai fost și știam despre ce este vorba. În ”ascunsul” dealurilor, aici, se vede forța distrugătoare a omului. În numele industriei, al extragerii de metale și al banului! Și pe partea cealaltă arăt Rebecăi șaua pe unde se scurge lichidul în iazul de decantare de la Geamăna. Nu avem acces pe aici și știu asta bine. Ca să vedem iazul de decantare vom merge e altă parte!
Ne întoarcem pe drum la punctul de control, mulțumim că ni s-a permis să mergem și ceva mai jos facem dreapta pe marcajul PR, spre Tăul Mare. Drumul e lărgit față de altă dată și pare a se pregăti pentru asfaltare! E doar o părere, nu o luați de bună 100%!
După două serpentine se vede foarte fain lacul și în stânga ”vârfurile” Șulei. Cumva aș vrea să mergem pe acolo ca să ne întoarcem la mașină. Recunosc, nu m-am uitat pe toate aplicațiile din telefon ca să văd că există o potecă marcată pe acolo. Pe partea stângă a lacului este un marcaj PA care duce la tăul Anghel. Este perfect fiindcă nu îl văzusem până acum și este chiar deasupra tăului Brazi. Avem vreo 100-150 de metri de urcat pe o pantă cu noroi semi-uscat. E un pic de efort, dar știm că nu este mult. Și putem face pauze de câte ori dorim (adică facem pauză chiar când ajungem la limita pădurii).
După pantă avem o scurtă trecere prin pădure și suntem într-o poiană cu faină belvedere către toată valea în care se află afundată Roșia Montană. O mică pauză de privit și admirat bulbucii de munte/bujorii galbeni protejați de lege (Trollius europaeus) și mai departe pe drumul ce pare să traverseze vârfulețele. De fapt urcă doar pe primul și apoi coboară pe sub stâncile dominante la dreapta, sub șaua dintre vârful acesta și următorul. Îmi comentează un pic un genunchi și cobor mai încet sprijinindu-mă în bețe. Este doar deranjant, nu imposibil de mers. Așa că merg o perioadă tăcut, ceea ce nu pare să fie foarte în regulă de partea cealaltă. În fine! De sub șa drumul face dreapta și coboară la o zonă umedă, semi-mlăștinoasă. Apoi printre niște copaci întortocheați ieșim la stânga într-o șa înierbată. Hm, De aici ce e de făcut? Ar fi o idee de mers în față (nu se știe prin ce trecem!) sau... la dreapta, un pic sub noi, este tăul Anghel. Clar, coborâm la el. Pare cu vizibilitate mult mai mare și cu peisaj mai fain. Pe lângă lac trecem pe lângă alte văcuțe extrem de calme. Doar întorc capul spre noi, un pic curioase, și își văd mai departe de treburi. Ne vedem și noi mai departe de drum ocolind lacul pe partea dreaptă sărind peste canalul de scurgere spre nord. Harta îmi arată că se scurge în tăul Brazi, aproape de zona de baraj aflată în lucru.
Ajungem la măsuțe și avem de căutat și găsit o soluție să coborât spre Brazi. Ar părea să fie direct sub malul de pământ aflat la vestul tăului. Cercetăm și pe acolo și vreo 10 metri mai în față, prin toată zona cu bănci. ”Uite, pare o potecă aici!” Este o potecă faină ce ne coboară prin pădure. Cumva trebuia să fie un acces ușor la băncuțele de aici! Tăul Anghel este puțin sub cota 1000 și coborâm 50 de metri diferență de nivel până la cota 950 a tăului Brazi. Ieșim deasupra lui și se vede foarte fain zona noroioasă a fundului lacului și cele câteva izvoare naturale care au săpat șanțuri prin nămol. Sunt ceva clădiri pe aici, acum închise. Facem dreapta și ieșim curând la barajul la care lucrează câțiva oameni pentru reparații și întărire cu piatră. Trecem pe baraj și apoi pe drum ajungem la mașină. Mulțumiți de o nouă explorare! Cum am mai scris cu alte ocazii, încă o piesă de puzzle de pe harta țării bătută la pas! De aici la mașină sunt doar câteva sute de metri pe drum de acces auto.
La mașină avem păreri ușor diferite și este de înțeles. Rebeca vrea să coboare cu mașina în centru și eu vreau să cobor pe jos pe ceea ce ar trebui să fie marcaj PA. Nu mai țin minte dacă am văzut 10 mercaje până jos! OK, ne vedem în centru și ne auzim la telefon.
Așa-zisul marcaj coboară pe un drum de exploatare și nu ai cum te rătăci. Ajung, prin vegetația tipică exploatărilor locale, sub o parte a carierei Cârnic. Este mică și faină pentru poze! Tot pe drum la dreapta și dau de o zonă mai mare unde îmi amintesc că, puțin mai în față, este marcajul PR și traseul tematic ce merge pe la cariera Cetate. Cumva pe aici ar fi și pârâul Brazi care nu se vede prin pădure. Sunt la primele case și o casă aflată la dreapta are pe ea afișul electoral al lui Tică Darie. Este cunoscut ca un candidat la primăria Roșiei Montane care luptă pentru mediu și pentru re-orientarea profesională a oamenilor locului. Poteca din dreapta casei mă duce printre alte case părăsite (multe, probabil, cuumpărate de RMGC, companie controversată blamată de mulți localnici și acceptată de alții) la mormintele din cimitirul fostei biserici romano-catolice. Unele morminte mai au gard metalic. Alte cruci, de piatră, sunt doar pierdute prin pădure. Dau să cobor spre o casă și ajung la gardul din spatele ei. Aș trece dacă nu m-ar lătra câinele! Așa că urc câțiva metri și urmez o potecă pe curbă de nivel. Este, de fapt poteca principală a fostului cimitir fiindcă mă scoate chiar la poarta închisă. Ce e foarte fain aici: pe lateralul porții este pus un turnichet care se mișcă. Semn că cimitirul din care ies se dorește a fi pus în valoare ca obiectiv turistic! Ies fix în piața centrală unde Rebeca mă aștepta la Bistro Roșia Montană.
Îmi arată cine este gazda (aflase cât am stat acolo) și eu mă iau la vorbă cu una-alta. Știu, uneori vorbesc mult fiindcă am ce spune. Poate prea mult și poate prea enervant ;)! Aflăm de Maratonul Roșia Montană și de alte activități de revigorare a zonei. Sunt unii dintre promotorii Roșiei Montane cât mai curate și turistice. Mulțumesc de discuție, termin și eu cafeaua comandată și mergem la mașină pentru a ne continua drumul. Stabilisem unde vom dormi și, fiind abia ora 16.00, mai avem timp de văzut locuri pe drum.
Coborâm în Gura Roșiei, apoi dreapta până la Câmpeni și iarăși dreapta până în Lupșa și în final altă dreaptă până în Șasa. Oprim puțin la bisericuța nouă din Geamăna. Este un pic în dreapta, deasupra drumului. Este faină și ea, cu toate cele necesare, și cimitirul. Cel mai probabil este încă folosită de acele câteva familii care au casele în partea de sus a iazului de decantare. Cât or mai rezista și ei acolo... Cum altă dată mi-a zis o bătrânică: ”până când lacul îmi va înghiți casa!”
Ne întoarcem cu mașina două curbe ca să o lăsăm în afara drumului, în siguranță. Și de aici revenim pe jos pe lângă biserică și apoi la drumeagul ce coboară spre locul de unde se paote observa biserica scufundată. Este o barieră și ne dăm seama că nu am fi avut loc să lăsăm mașina aici. Coborâm pe drumeag și prin poieni până la marginea lacului. Uffff, aceeași stare tristă despre scufundarea unei întregi comunități... Și ce mi se pare și mai trist este că de data trecută pot observa că nivelul este mai ridicat cu 40-50 de centimetri... Nu pot spune prea multe până la întoarcerea la drum...
Hai pe jos până la casele apropiate de coada lacului. Avem puțin peste un kilometru de mers. De acord! Să facem și mișcare. Și e fain coborâșul. Ceea ce ne atrage este o șură de la marginea apei, un pic mai jos de drum. Mi se pare panta înclinată, Rebeca îmi spune că merge și intuiește o potecă prin iarba mare. Da, văd că merge și cobor și eu după ea. Este interesantă și totodată de speriat culoarea roșiatică a apei. Știm că nu este deloc bine. Explorăm un pic și șura care are pe alocuri podeaua cu găuri și se vede că în curând va fi înghițită de apa mereu în creștere. Deasupra ei vedem un cărucior de copil și o grădină cu legume, în pantă spre drum. Este de admirat rezistența familiei, inclusiv cu copii, de la casa de peste drum. Fiindcă se văd multe acareturi în bătătura fără gard și se aud voci de copii! Și mai mult, un câine vine lătrând la noi, din bătătură. Își apără locul și în același timp se gudură pe lângă noi. Este evidentă nevoia de afecțiune pe care condițiile grele de aici nu prea îți permit să o mai manifești. Îl mângâiem un pic și apoi suntem nevoiți să îl lăsăm și să urcăm spre mașină. Tot îngândurați legat de ceea ce se întâmplă aici: distrugere și voință!
Vom mai coborî puțin pe un picior ce se lasă spre lac și apoi la una din conductele din muntele prin care se scurge apa contaminată spre lac. Cum se văd urmele apei pe pantele de pământ...
Mai facem o oprire de nevoie la coborâre, pe un drumeag lateral dinainte de Șasa (aici vedem câțiva oameni la povești, într-o curte). Cu o ultimă privire spre dezastrul ecologic și umanitar de aici. Chiar dacă oamenilor li s-au dat pământuri în altă parte, este o dramă să fii nevoit să îți părăsești ograda natală pentru ambițiile unor industriași...
Este destul de târziu (19.30) și pornim spre locul de campare propus de Rebeca: una din parcările faine din Dumești. Coborâre în Lupșa, dreapta pe valea Arieșului până în Sălciua de Jos și apoi urcare la Dumești. Nu mai țineam minte drumul îngust până sus. Acum o bună parte este asfaltat, chiar dacă e o singură bandă. Țineam minte doar că este macadam... La 20.50 ajungem la parcarea dorită, cu peisaje faine spre căsuța cea mai înaltă și spre platoul Bedeleului, cu mănăstirea și cătunul Sub Piatră sub noi și stânca sub care se găsește Huda lui Papară. Nu vom mai coborî! Ne organizăm pentru masă și seară, după o altă zi plină!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu