Vă dați seama că bornele VT de la Iași mi-au aprins niște beculețe! Am timp liber și ceva segmente din Via neparcuse. De fapt este o listă mai lungă, dar unele din ele pot fi cumva legate dacă mă organizez eu cum trebuie. Așa că îmi setez mintea pe segmentele din județele Harghita și Bistrița-Năsăud, cu posibilitatea de a întrerupe puțin parcurgerea, când va fi nevoie, pentru o tură cu colegii de club în Borșa/munții Rodnei. Cu flexibilitate maximă (dormit în mașină pe unde apuc) pornesc la drum.
Ziua 1 - 18.03.2025
Spre Secuime drumul urcă în primul rând până la Brașov. Puțin după Ploiești, pe partea dreaptă a DN-ului, este Biserica Călătorului. Fusesem o dată în interior și mi-au plăcut vorbele auzite acolo. Dar îmi rămăsese o legendă despre acel loc. Cică ar fi un drum care vine din Tufeni sau Băicoi, pe sus, printre câmpuri, până la biserică. Vreau să verific dacă este adevărată. Așa că... la drum!
Parchez lângă biserică și găsesc o potecuță ce urcă la o cruce și apoi la o bancă de lemn, simplă, cu belvedere foarte faină pe deasupra DN-ului, spre munți. Hm, de aici văd că ar fi un drum care merge spre pădurea aflată între DN1 și Tufeni. Poate trece prin pădure... Povestea de care spuneam în alineatul de mai sus spune că drumul ar urca prin ”valea” în capătul căreia e biserica. De fapt nu e nici un drum acolo și doar linia unei conducte, nu știu dacă de apă sau de gaze. Drumul de pământ merge puțin mai la nord, pe lângă un depozit, direct spre pădure. Hai pe el chiar dacă mi-a scăzut elanul de a verifica drumul inițial. Dacă tot sunt aici, hai să explorez puțin pădurea!
Trec de Brașov și Feldioara și apoi în Măieruș ies din DN13/E60, drumul clasic spre Sighișoara. Drumul este cu o singură bandă pe sens și mult mai liniștit. Parcă special ca să mă lase să fiu eu cu gândurile mele! Satele trec rând pe rând, GPS-ul ducându-mă de la unul la altul: Ormeniș, Augustin (găsesc aici, pe Google Maps, Ulmul din Căpeni cu ceva ”vechime”, obiectiv pentru viitor), Baraolt (este un muzeu al depresiunii Baraolt, iarăși pentru viitor), Tălișoara, Vârghiș (cu celebrele chei în apropiere), pasul Hăghimaș (trecerea din Covasna în Harghita), Satu Nou, dreapta spre și prin Ocland, Sânpaul (recunosc aici cu bucurie Calea care m-a pornit la drum acum!), Rareș (da, și aici este o bornă VT!), Mărtiniș (îmi aduc aminte de faina ”cazare” cu cortul, în curtea muzeului Roman Viktor) și asfaltul face stânga. Sunt ceva serpentine faine care trec linia de dealuri până în Văleni și apoi în Feliceni fac dreapta spre și prin Odorheiul Secuiesc. Până la parcul Mini-Transilvania am borne Via paralel cu drumul, pe pista de biciclete. Continui tot pe asfalt până la S-ul dinainte de Bisericani și GPS-ul mă duce dreapta prin Bulgăreni și apoi pe drumul de piatră pe care urcă multă lume cu mașinile. Drumul urcă până sub dealul Gordon, face dreapta prin pădure și aproape nu îți dai seama când ajunge pe coamă. La pas se știe (știu de pe Via) că distanțele par mult mai mari. Este deja întuneric și planul meu este să rămân în parcarea de sub statuia ”Inima lui Iisus”. Pe drum doar am dat de câteva bucăți mici de gheață, fără probleme. La 20.15 încui mașina și, chiar dacă este noapte, mă bucur de borna de la parcare și de liniștea, puțin înghețată, în care urc pe scările din statuie. Interesant cum se simte balustrada rece a scărilor metalice! Mai ales cea a ultimei scări cvasi-verticale, care urcă de la gât în capul statuii, până la ultima platformă aflată cumva în spatele ”coroanei de spini”. Este stilizată, nu are spini!
Cobor din statuie, citesc un pic explicațiile de la baza ei și merg la mașină, lângă borna cu cruce. Ca multe alte borne, are locația aleasă special și potrivită cu sculptura!
Hm, planul meu de a dormi aici, în mașină, nu funcționează. Sunt afișe cu camparea interzisă și cel mai probabil sunt și camere de supraveghere. De menționat că în mod uzual prin termenul ”campare” lumea înțelege oprit mașina și grătare, nu dormit cu cortul sau în perfectă liniște și curățenie, chiar și dormit în mașină! Așa că mulțumesc în gând lui Dumnezeu că am putut ajunge aici și pornesc la vale. Reconfigurare de plan: trebuie să aibă parcare la parcul Mini Transilvania pe care vreau să îl vizitez mâine dimineață! Verificasem că este deschis și atunci merg direct acolo sperând că am unde parca și dormi în mașină, acolo. Ajung la 21.10, pozez borna de la intrarea pe drumul ce duce la parc și la Muzeul Porților Secuiești (vă amintiți că Drumul/Calea trece exact prin porți?) și am destul loc în parcare. Răsuflu ușurat! Fac o vizită scurtă la primele porți fain luminate și la intrarea în parcul dorit și mă retrag la somn. Mâine dimineață abia la ora 10.00 se deschide!
Ziua 2 - 19.03.2025
Dimineață sunt odihnit și la prima oră sunt la intrarea la parc. Costă 40 de lei intrarea și aparent este mult. Pot să vă asigur că merită fiecare bănuț pentru munca migăloasă făcută pentru zecile de machete care ilustrează locuri importante din Ardeal, de la Bran la Bârsana și de la Oradea sau Alba Iulia la Târgu Mureș, Șumuleu Ciuc și până la mocănițele din linia munților Orientali și planul înclinat de la Comandău.
Prezentarea în trei limbi (română, engleză și maghiară) este exemplară. Machetele foarte diversificate sunt exemplare. Noile ”șantiere” sunt exemplare. Castelul de sus cu explicațiile diverselor locuri din el sunt exemplare. Așa, la mod general, nu particularizat pentru fiecare castel/fortificație! Activitățile variate (parc de distracție și cinema non-stop pentru copii, terasă/lounge pentru adulți) sunt exemplare. Panta aleilor, chiar dacă aproape totul este pe un deal înclinat, este adaptată inclusiv pentru persoanele cu dizabilități. Deci iarăși exemplar. Vă invit să vizitați mini-parcul, indiferent de vreme. La ieșire veți spune, cum am sus și eu în sinea mea, că prețul de 40 de lei merită din plin!!!
În apropiere, împrejurul Lupeniului, traseul Via Transilvanica a fost modificat pentru a evita, pe cât de mult se poate, zonele de asfalt. Așa că merg cu mașina lângă parcul Tamási Áron. Este o personalitate importantă din Lupeni, poate chiar cea mai importantă din întreg Ținutul Secuiesc. Aici este piatra funerară și panouri cu descrierea vieții acestuia și ceva mai departe, pe varianta nouă a Viei, este casa memorială. Este o casă bătrânească foarte faină, cu prispă și pereții vopsiți în albastru. Din păcare acum este închis, dar rămâne pentru altă dată. Trec pe lângă biserica Sf. Ioan Botezătorul, cobor prin parcul foarte fain amenajat până în strada Principală și mai departe pe străzile Pap și Kalóz ajung la prima bornă de astăzi. De reținut magazinul ABC din apropiere care amintește de complexitatea magazinelor sătești: simple și găsești acolo aproape tot ce vrei, cel puțin tot ce ai nevoie la sat. Apoi Strada Mare trece pe sub casa memorială amintită mai sus și iese, paralel cu strada Kalóz, la marcajele care urcă spre și pe dealul Gordon. Îmi aduc aminte că aici mă coborâse un localnic cu căruța pentru vreo 2-3 kilometri... Deci am parcurs prima parte din varianta modificată. Pentru a ajunge pe a doua parte revin pe Kalóz, merg la dreapta până ies dintre case și apoi tot drept pe lângă Dino Park și ponei. Apoi stânga și în urcare ies la DN 13A. La dreapta Calea urcă puțin pe asfalt și apoi face stânga pe drumul către Păuleni. Voi reveni pe aici curând. Acum trec asfaltul și intru pe o uliță de pământ pe lângă borna 406 cu ceva desen din ceramică. Abia aștept să parcurg zona asta de câmp pe care o studiasem înainte să ajung.
Drumul urcă așa de fain pe deal, cu Lupeniul sub mine și cu Gordonul pe partea cealaltă a văii. Așa faină este belvederea de aici că nu pot decât să felicit pe Erno, părintele Via de aici, din Lupeni. Știe super bine locuri și a contribuit la modificarea rutei aici și la crearea rutei echivalente din Atia. Acum sunt puțin pe repede înainte și nu îl contactez. Mi-ar fi plăcut să stăm la o poveste! Trec de a doua bornă și de pilonul de transmisiuni și ajung la drumul de pământ greu și cleios ce mă scoate la capătul Lupeniului. Se adună atâta noroi pe bocanci că le dublează greutatea. Bine, este subiectiv ce scriu eu aici fiindcă depinde foarte mult de perioada în care mergi. Probabil că vara e un ditamai praful. Mereu este ceva diferit, pe fiecare kilometru al Căii! Pe cei vreo 200 de metri până la asfaltul principal îmi târâi bocancii pe strada mică, pe asfaltul de aici, pentru a curăța, cât de cât, tălpile. Ajung repede la DN, fac dreapta și imediat sunt la borna cu lună și soare, simboluri tipice secuiești, din fața centrului informativ. Chiar îți dă energie când dai un sens fiecărei sculpturi! Imediat este un magazin unde găsesc un gyros la farfurie. Mi se pare un pic scump, dar este ceva un pic diferit față de zona unde sunt. Merg la mașină înainte de a schimba zona de pe Via.
Dacă la prima parcurgere Via însemna pentru mine în principal distanțe și explorare în mers, acum vreau să explorez puțin mai mult din zonele pe unde trec. Așa că următoarea pauză o fac în Corund/Korund, localitate renumită pentru ceramica specifică. Am nevoie să îmi iau și câte ceva de mâncare. Așa că fac o combinație de explorare turistică (statui, puțină istorie, zonele cu suveniruri) și cumpărare de mâncare. Doar atât cât să fie suficiente calorii fiindcă ”mănânci ca să trăiești, nu trăiești ca să mănânci!”.
În Praid vreau să vizitez salina. Nici nu bănuiam că în curând va fi un dezastru ecologic aici și mina va fi închisă pentru public! În Praid văd că am ajuns prea târziu pentru vizită și o las pentru mâine. Dar în apropiere, între Praid și Sovata, am o mică restanță: borna de la și Capela 14 Cruci. Așa că intru cu mașina pe strada 1 Mai dintre Sovata și Sasvereș (ține de Sovata) și las mașina la începutul Căii spre Capelă (pe dealul dintre Valea Suhod și Sovata numit Căpâlna!). De la borna cu pești știu că am de mers doar preț de o bornă până la capelă...
Recunosc drumul și urc cu mare drag pe drumul de pământ, chiar dacă și aici tălpile mi se acoperă repede de noroi. Ajung în șaua unde Calea face dreapta și doar un dus-întors scurt, pe vreo 400 de metri distanță, ajunge la Capela catolică 14 cruci. Aici voiam să ajung de aproape doi ani! Capela este foarte faină, construită în 1888 și este un unghi foarte fain spre cele 14 cruci care coboară pe deal.
”Fiecare cruce reprezintă o stație de meditație asupra patimilor lui Iisus, oferind pelerinilor un cadru natural pentru rugăciune și reflecție. Un detaliu modern, menționat de vizitatori, este iluminarea acestor cruci pe timp de noapte, creând o imagine impresionantă și o atmosferă specială, vizibilă din anumite puncte ale stațiunii.” (sursa: Capela 14 cruci)
După poze și bucuria de a ajunge aici cobor pe poteca înclinată de sub cruci și, la marginea pădurii, merg la stânga pe la lizieră (nu sunt poteci!) până la drumul pe care am urcat. Am așa o energie și bucurie că am ajuns aici!
Mai am ceva de vizitat în apropiere și este accesibil fiindcă sunt cu mașina. Mă întorc până în Corund și aprape de capătul satului fac stânga pe drumul ce urcă spre Fântâna Brazilor. Este un cătun de munte, împrăștiat, așa cum am întâlnit de multe ori prin înălțimile pitorești ale Apusenilor. Îmi e dor de puținele cătune văzute și de multe pe care le am de vizitat și explorat... De fapt aici ajunsesem cu GPS-ul pe un drum fain, prin pădure, în urcare. Nu mă opresc printre case, ci mai merg vreun kilometru până la intrarea în tinovul Fântâna Brazilor. Las mașina să ia o pauză și pornesc la explorare. Tinovul, ca multe altele din zona Orientalilor, este o turbărie cu multe relicte glaciare. Este interesant că locul este destul de izolat fito-geografic: nu este un loc adânc, în vreo vale, ci o pădure sus, pe un platou-deal (zona munților Gurghiu), cu vegetație total diferită (majoritar conifere) față de foioasele din jur, altitudine aproximativ 900-1000 de metri. Sunt multe panouri explicative și un traseu amenajat cu podeț de lemn. Exploratorul din mine abia așteaptă! Merg pe traseu cu ochii în toate direcțiile (nu este nici un animal, doar că ai multe de văzut și observat!) până la punctul de observație, uneori pe lemn, alteori pe zăpadă sau gheață. Aparent am prins vegetația într-o perioadă de ”hibernare”, dar poți vedea atâtea și atâtea lucruri și îți poți da seama cât de simplă și de complexă este viața, în același timp. După ce revin aproape de ieșire (adică de la ieșire după zona de mlaștini înghețate) văd la stânga urmele unei foste poteci. Sunt doar o parte din lemn, unele din ele părând putrezite. Cu atenție avansez în acea direcție și dau de o potecă bătătorită, foarte faină. Merg pe ea până la o altă zonă de mlaștină cu smocuri de iarbă și fac cumva de ies în afara gardului. Și de aici prilej de explorare: ocolesc toată rezervația pe partea stângă prin pădurea de conifere ceva mai curată decât în rezervație. Este cumva logic fiindcă acolo nu s-a intervenit decât foarte puțin cu amenajările turistice pe când aici pădurea a fost curățată. Vă las și pe voi să explorați prin poze și când ajungeți aici. Cu atenție la trecerea peste pârâul care iese din tinov și care formează un luciu de apă fain, semi-înghețat, în coborâre spre Târnava Mică, zona Corund-Praid.
Drumurile sunt foarte faine și chiar mă bucur că este liniște și nu dau de alte mașini pe aici. De la turbărie merg 200-300 de metri, fac stânga și ajung, pe la 915 metri altitudine, într-un drum mai larg. Dreapta aici și după vreo trei-patru kilometri ies în Târnava Mare. Fac stânga, așa cum îmi arată GPS-ul. Mă rog, dispare semnalul și nu se mai actualizează cum trebuie. Aș fi vrut să urc, poate, la cetatea Tartód (Vărşag) și apoi în Tisztás. Dar e prea multă gheață și drumul se strică. Adică apar șleauri adânci pe unde nu mai pot înainta cu Nivea Blacky. Așa că fac cale-ntoarsă până la drumul secundar pe care am venit și continui pe drumul principal, mare, pe valea Târnavei Mari, până în localitatea Târnava și apoi stânga, în urcare, prin Fântâna Mare. Spun atâtea denumiri ca să știți cam pe unde să vă orientați dacă aveți curiozitatea pentru locuri noi și mai puțin cunoscute. Strada Mare/Nagykút se transformă în drum forestier bun și continui pe el fără probleme. Văd pe hartă că trec prin zona Izvorul Șerpilor (ca ecolog găsesc asta foarte interesant!) și continui încă vreo doi kilometri. Teoretic am ajuns la locul dorit. Las mașina și urc la stânga, prin pădure, pe un amestec foarte vag de poteci și frunze. Sunt și ceva zone cu gheață și trebuie să fiu atent. Cum sunt în zonă fără semnal, nu am voie să pățesc ceva!!! Și curând dau de faina cascadă Vărșag. Este o cădere de apă destul de lată, cu ceva întreruperi și scurgeri uneori înghețate, de pe un platou stâncos. O mi-nu-nă-ți-e de loc!!! Fac ceva poze la țurțurii și la scurgerile suspendate în aer sau pe pereți. Un turist obișnuit s-ar mulțumi cu asta. Dar pentru mine nu este suficient! Vreau să văd dacă pot vedea căderea de apă și de sus! Undeva pe dreapta caut o posibilitate de a urca. Da, găsesc o soluție de a urca printre rocile mari și cu ceva luciu de gheață din loc în loc. E interesant de urcat fiind destul de expus și alunecos. Clar, nu mă pot întoarce tot pe aici și voi fi nevoit să caut altă soluție. Ajung pe platoul de unde curge apa și la punctul unde se aruncă peste stânci. Este atâââât de fain!!! Fac ceva poze și filmulețe înainte de a căuta drumul de întoarcere. Acesta mi se arată, printre rădăcini groase și zone cu gheață, ceva mai la dreapta-est de cascadă. Platouașul este fain și găsesc o soluție să cobor la drum pe zone doar cu frunze, fără gheață. Sunt vreo 200 de metri mai sus de mașină și revin cu mulțumirea exploratorului/descoperitorului. Evident că nu sunt primul pe aici fiindcă localnicii au venit de multe ori și chiar cineva a marcat cascada în sistemul OSM. Dar să vezi alte și alte locuri superbe, mereu la noi în țară, poate fi socotită o explorare și o curiozitate satisfăcută. Și vă dați seama că ”mergând” pentru voi pe hartă ca să scriu aici dau de alte și alte denumiri și deci motive de umblătură. Fiindcă picioarele, mintea și sufletul sunt făcute să călătoarească, nu să se mulțumească doar cu un loc, relativ staționar! Cu mașina urc vreo 500 de metri până la un izor amenajat și denumit Fântâna lui Iisus. este atât de liniște și iau niște apă alături de o mașină de localnici. Este prima mașină văzută prin zonă și nu este deloc deranjantă. Chiar e un fel de bucurie că nu sunt singur prin locurile astea atât de puțin umblate!
Acum am un singur lucru de făcut: să ajung la locul unde voi dormi pentru următoarea zi. Zi care înseamnă o zonă nouă din Via: între Atia și drumul dintre Lupeni și Păuleni și Inlăceni/Enlaka! Pentru asta nu mă întorc pe drumul pe unde am venit și cobor pe Culmea lui Tálas pe lângă Turnul de Observație Vărșag. Drumul e foarte fain și mă scoate în sudul satului Tisztás. De aici cobor în Târnava și apoi pe valea faină a Târnavei Mari ajung la unul din brațele lacului de acumulare Zetea (DJ 138B). Drumul merge fain pe marginea stângă a lacului până la baraj unde fac o pauză. Pe aici mai fusesem, pe asfaltul principal, pe drumul care urcă din Sub Cetate în Mădăraș. Așa o senzație faină am de fiecare dată când ies din zone mai puțin cunoscute în locurile pe unde am mai fost. Parcă e în minte o hartă imaginară sub forma unui puzzle și rând pe rând mai pui câte o piesă.
Sunt la asfalt și acum nu mai am nici o emoție a pustietății și a lipsei de semnal. Vorbesc mai mult de grija pentru mașină că eu nu am nici o problemă să fiu singur pe o rază de câțiva kilometri. Chiar este foarte relaxant!
Cobor prin Zetea și Brădești, fac stânga în Odorheiu Secuiesc și alimentez la un Petrom pentru a fi mult mai relaxat legat de combustibil, continui prin Lupeni, Calonda și Corund (Google Maps îmi arată alte locuri interesante pe aici și le las pentru alte dăți; atunci voi și povesti despre ele) și fac stânga pe drumul care urcă spre Atia și mai departe Atid. Pe acel drum vine varianta VT prin Inlăceni. E un drum destul de îngust, la început lin și apoi cu serpentine strânse și foarte faine. Și la ora asta (noaptea) vă dați seama că nu mai este nimeni. Totuși trebuie să conduci mereu cu atenție fiindcă nu se știe ce paote apărea la fiecare pas/metru! Ajung destul de repede în mijlocul satului, trec cu amintiri plăcute pe lângă magazinul din centru și las mașina ceva mai jos, la borna din centru. Doar vreau să explorez un pic drumul care urcă spre dealul Firtuș, pe unde voi merge mâine. Ies din sat printre niște ferme (cu lătrători, evident!), trec de prima bornă și nu găsesc un loc foarte ok de parcare. Câteva sute de metri găsesc un loc bun și revin la mașină. Cu mașina/din postura de șofer se vede cu totul altfel și voi mai merge încă alte câteva sute de metri până la următaorea bornă. Aici scot mașina din drum și mă pregătesc de somn. Mâine mă așteaptă explorarea traseului peste Firtuș despre care am povestit în 2023 cu Erno, când am trecut pe aici. Încântarea lui legată de traseu mi se va confirma și transfera și mie mâine!
Ziua 3 - 20.03.2025
Zile lungi și multe ore de somn și refacere. Cel puțin pentru mine ăsta este secretul călătoriilor de orice gen. Bine, cu orele de somn nu este mereu așa fiindcă, deși îmi termin seara târziu, dimineață setea de explorare mă trezește devreme pentru a porni la drum. Și este ușor când dormi în mașină și nu ai de strâns cortul și bagajul! Bine, atunci îți mai rezervi o oră - o oră și ceva pentru asta și totul merge strună! Acum este ora 8.50 când sunt gata de drum. Cu o poză în spate la drumul spre Atia și una la bornă pornesc la pas, cu bagaj mic, pe coama dealului. E un onduleu fain care mă scoate la pădure. În dreapta drumului este o superbă bornă în formă de clepsidră! De aici sunt multe drumeaguri și indiferent pe care mergi toate se unesc cumva într-un drum de exploatare ce urcă ușor, la dreapta, peste picioare de deal. Zăpada începe să acopere din ce în ce mai mult pământul. Nu e bai pentru mine! Trec de borna cu sabie, am ceva urme de urs pe drumul care urcă în serpentine. Chiar sub platoul dealului este o stâncă pe sub care urc, în dreapta. Cumva acum asociez cu stâncile de sub intersecția drumului care urcă la stația de transmisiuni de pe muntele Dajti de deasupra Tiranei. Dar povestirile din Albania le veți citi peste ceva vreme, tot pe aici... În dreapta ies într-o poiană unde marcajul face stânga și apoi dreapta pentru a ieși pe platoul Firtușului. Marcajele bune îmi arată drumurile forestiere secundare pe unde trebuie să merg. Borna 396, cu melci, chiar este sugestivă pentru că pe ultima pantă până la ea de obicei urci încet, ”ca melcul”.
Aici este un peisaj atât de fain, pe de o parte pădure, pe de alta o poiană largă cu tufișuri din loc în loc și acoperită de un strat subțire de zăpadă. Aduce aminte de tundra laponă și de vegetația pe care am văzut-o în zona Râmeț - Brădești. Bine, atunci când nu era asfaltată șoseaua Transapuseana! Și cred că și acum (am fost recent pe acolo), dacă ieși din asfalt pe drumul ce coboară spre Valea Inzelului și Florești pentru a urca mai apoi pe platoul Bedeleului, ai parte de o vegetație asemănătoare. Trec de o bornă interesantă, ies într-o poiană largă în apropierea căreia știu că ar fi ceva urme de cetate, traversez în coborâre o mică zonă cu pădure și apoi urmează o altă mare poiană. E foarte faină borna cu răpitoare în zbor. Încă o mică zonă de pădure și cobor apoi un tăpșan care mă duce, pe o zonă cu drum noroios și zăpadă pe lângă el, la primele garduri. Aici este, pe partea stângă, un copac tăiat cu marcaj VT. Uf! Și doar este nou traseul... Urc printre garduri spre pilonul de transmisiuni unde dau de borna 399 cu om care desenează chenarul bornei. Tare faină ideea! O scurtă coborâre și apoi, după o șa largă, urmează un scurt urcuș susținut pe drum cu noroi negru. Dar se poate merge pe lângă el. Trebuie să fi un pic flexibil la treburi de genul ăsta! După ce ajung în vârf (adică și un mic urcuș printre copaci) se formează o coamă de deal și drumul merge fix pe ea. Este fain că vezi valea faină pe care este drumul asfaltat principal (depresiunea Lupenilor cu munții Gurghiu după ea) și pe dreapta depresiunea în care se află Inlăceniul. Borna 400, cu un om reflectat în apă, te face cumva să reflectezi la imaginile despre tine pe care le arăți lumii. Uneori, ca și valurile de pe bornă, vederea este prea tulbure ca să poți vedea cu claritate cum este cel din fața ta. Acel ”I see you” din Avatar! Se termină coama și drumul coboară în câteva serpentine prin ultima pată de zăpadă. Evident că în câteva zile, cu soarele care se simte puternic, nu va mai fi acea zăpadă! Lăsăm o bornă cu ceva simbolistică secuiască și coboarâm la o zonă cu ogoare lucrate foarte fain. Printre ele urmăm drumul care merge spre o linie de curent electric. Ar părea o descriere monotonă, dar chiar este o plăcere vizuală să mergi pe aici. Personal, de când a fost asfaltată mare parte din cealaltă variantă de aici, Firtușul mi se pare superb! O coborâre în serpentină de pământ la dreapta și sunt într-un drum mare, de piatră. Suntem pe o uliță din partea de sus a satului Firtușu. Câteva sute de metri mai departe ieșim pe un drum înierbat ce coboară la dreapta. Trecem de borna 407 cu ceva sculptură abstractă și tot pe iarbă ieșim la asfalt. Pe aici este și varianta cealaltă și aș putea să mă întorc. Am terminat varianta nouă, peste dealul Firtuș. Dar cum pot dovedi asta altfel decât cu următoarea bornă cu o balerină abstractă. Sunt doi kilometri până la Păuleni!
La întoarcere folosesc fix același drum (acum este 11.30) cu un mic ocoliș pe la o troiță faină, ocoliș care evită acea curbă cu noroi. Deci coama de deal, apoi zona cu pilonul de transmisiuni, seria de poieni, coborârea în serpentine prin pădure, ieșirea la borna clepsidră și la 13.45 sunt la mașină. Curățat noroiul de pe bocanci și o ultimă privire spre dealul Firtuș înainte de a merge mai departe.
Într-o jumătate de oră sunt la intrarea de la salina Praid. Nu fusesem și v-am zis neapărat că vreau să o văd. Nu înainte de a admira borna cu călugăr din apropierea intrării (între salină și parcare). Îmi iau bilet și la 14.30 pornim cu autobuzul. ”Noroc bun!” În zece minute autobuzul ne lasă la intrarea de lemn, coborâm o scară lungă spre nivelul principal și aici explorez și eu și vă invit și pe voi să explorați prin poze. În câteva luni va avea loc aici un dezastru ecologic cu ruperi de tavane și nesiguranță pentru salină. Rezultatul este că se va închide salina până la remedierea situației.
Și cu asta, la ora 16.00 îmi termin ziua de explorare. Mai am un segment de Via (variantă alternativă) pe care o mai am de parcurs în zonă. Mâine va fi o parte din ea. Pentru asta îmi fac planul un pic mai încâlcit: merg cu mașina în gara Mărișel. Aici notez programul liniei regionale Bistrița Nord - Deda și apoi mă bag la somn. Pe mâine dară! Vorbisem cu șeful de stație și mi-a zis că nu este nici o problemă să las mașina în parcarea gării pentru nici 24 de ore. Doar să o pun în așa fel încât să nu încurc pe nimeni. Și așa fac: pun mașina cât mai lateral în așa fel încât să aibă absolut orice mașină spațiu de manevră.
Ziua 4 - 21.03.2025
Trenul vine cu puțină întârziere și ca urmare ajung și puțin mai târziu din Mărișel în Bistrița. Asta înseamnă 7.00 și câteva minute. Este bine! Ca să nu mai las atâta mister și nelămurire vă spun ce am de parcurs: varianta de traseu Via Transilvanica ce începe din Bistrița Bârgăului, trece prin Bistrița și apoi continuă până deasupra Mărișelului. În ghid este trecută etapa și cu urcarea peste deal și apoi coborârea în Jeica, dar partea dintre ”deasupra” Mărișelului și Jeica este comună celor două variante. Acum am în plan să merg de la Bistrița spre Mărișel și ulterior și segmentul Bistrăța Bârgăului - Bistrița. Întâi și-ntâi vreau să iau ștampila din Bistrița. Așa că intru pe strada Gării cu multe statui și apoi pe strada Gheorhe Șincai fac stânga până în Piața Centrală unde este borna cu clopot și biserica evanghelică. Este cea mai impunătoare biserică din Bistrița și centrul orașului vechi. De reținul Piața Centrală și Șirul Șugălete! Nevăzând borne, merg pe strada Dornei până la Piața Unirii. Probabil este prea devreme și așa mi se pare intuitiv. Nu am studiat bine ghidul, recunosc! Las aici biserica ortodoxă Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (hram de ziua mea!) și fac dreapta spre Copacul cu Cafea unde este ștampila. Sunt primit cu atâta căldură și bucurie. Mi se dă ștampila și o cafea gratuită, cu ”condiția” să fac o poză cu ei. Why not? Pentru ei știu că înseamnă foarte mult și reclama este mama comerțului. Mai ales într-un târg cum este Bistrița odată (Bistritz, Bezterce, Nosen, Bystriche)! Înaintea mea anul acesta a mai trecut doar o singură călătoare pe Via și pentru ștampilă la ei. Sau mi-au zis că eu sunt primul? Nu mai știu! Îmi savurez cafeaua cu un pahar de apă și apoi cu mulțumirile de rigoare pornesc la drum. De fapt Via chiar pe aici trece: vine pe strada General Grigore Balan și continuă pe Liviu Rebreanu (pietonală) până la borna cu clopot de la biserica evanghelică. Merg și la borna din fața complexului muzeal Bistrța-Năsăud și apoi revin pe Via în sensul de mers recomandat în ghid. Recunosc, până acum a fost mai puțin normal să merg în sensul din ghid fiindcă cea mai mare parte am parcurs-o în sens invers celui din ghid. Via merge pe bulevardul Republicii și la giratoriul cu strada Gării face stânga. Urnătoarea bornă, cea cu femeie relaxată se află în fața localului Amaretto de unde de asemeni puteți lua ștampila Via Transilvanica. Calea face stânga pe strada George Coșbuc, înainte de biserica Sfinții trei Ierarhi (chiar acum, când scriu, este sărbătoarea religioasă a celor Treri Ierarhi!) și apoi prin Pasajul XII (al Călugărițelor) ajunge la piațeta unde este monumentul Exodul Sașilor. Denumirea vine de la Conventul Dominican cu Hramul Sfintei Cruci, atestat din sec. XIII și în prezent Cămin pentru persoane vârstnice. Ies imediat la Turnul Dogarilor și la borna din capătul străzii Parcului. Înaintea de Puntea lui Keinzel de pe râul ce dă numele orașului fac dreapta pe lângă apă și voi merge pe marginea apei până la puntea suspendată din capătul străzii Pescarilor. Aici o frumoasă bornă cu un spiral (simbol industrial, asemănător cu roata dințată de pe borna anterioară), mă ghidează peste Bistrița, pe partea stângă a apei. Urmez strada Falezei până după Podul Berăriei și apoi fac stânga prin noul cartier de complexe rezidențiale. Străzile Mălinului, Zăvoaie de Jos și apoi profesor Mircea Călușeriu mă scot dintre case spre deal. Mă simt mult mai bine în afara orașului...
Drumul de pământ semi-uscat urcă fain pe deal, până în coamă și apoi face dreapta printre niște tractoare și mașinării. Bine, oamenii doar lucrează aici, nu pot rămâne ca un punct de orientare :)! E soare și aici drumul este uscat. Puțin mai sus este borna dublă cu inimă la mijloc. Este foarte fotogenică și ușor de ajuns, mai ales că se vede și Bistrița fain! Mai departe tot ținem coama dealului, prin soare bun, acum neobositor. Borna - om de zăpadă marchează coborârea pe sub coama principală. Urmează borna ”strâmbă” și în două minute drumul face stâna spre valea Budacului. Se vede coborârea lină și lungă. Trecem de borna cu Van Morrison, intrăm pe asfalt, trecem de borna cu scoica Camino și la borna cu uriașul din Insula Paștelui facem dreapta pentru a trece prin Monariu. La a doua biserică (prima este ortodoxă și a doua este penticostală) este o bornă foarte faină cu mâini împreunate întru rugăciune. Cobor serpentinele pe asfalt și aproape de ieșirea din sat fac stânga pe lângă depozitul BistriVet. E un soare teribil de apăsător și abia aștept să ajung în pădure. Dar știu că mai am ceva de mers prin soare. Vorbesc cu un nenea cu niște viței foarte faini și îmi spune că au vreo două săptămâni. Par așa de jucăuși... Ies dintre case, urmez marcajul pe primul drum la stânga, trec de borna 230 cu o fină sculptură/pictură, trec ”puntea pietonală” peste Budac și urmez drumul la drepata prin zăvoi. Las în urmă borna cu viță de vie și urmez drumeagurile care mă duc la pădure. Încă nu e înverzită, dar umbra este binefăcătoare.
Trecerea prin pădure e scurtă, ies iar în soare, cobor spre borna cu coroană și ies curând la asfalt, DJ 154, care coboară spre Domnești. La stânga aici spre Râpa cu păpuși, rezervație geologică foarte faină. Sunt multe pietre, de dimensiuni mai mici sau mai mari, încastrate în nisip tare. Continui pe asfalt și borna următoare este la intrarea în Domnești, după barieră. Nu vreau să spun ce îmi imaginez eu din sculptura de pe bornă! Stă la interpretarea fiecăruia :D)! La biserica Ortodoxă facem stânga, pe strada Câmpului, în câteva serpentine și continuă urcare. Avem două borne cu sculptură abstractă, una cu rândunici și apoi una cu o statuetă în stil brâncușian - Cucuteni. Fac o pauză la un podeț înainte de a porni la stânga pe coama dealului. Un moment important: eram în urcare când oprește o mașină mare, de teren, cu inscripțiile VT/Tășuleasa. Este Damaschin din echipa Tășuleasa la verificarea traseului. Un om de nota 20! Vom ține legătura pentru o colaborare ulterioară faină, legată de Via și de omenia din noi!
Mă odihnesc cu apă cu lămâie și pornesc la drum pe asfaltul îngust. Cam fără elan că mă usucă soarele, dar știu că mai am câțiva kilometri și gata. Din loc în loc, pe asfalt, sunt alveole pentru a putea trece două mașini din sensuri opuse. Trec de borna cu măicuță (sau Regina Maria?) și a doua bornă este cu copilul îngenuncheat care ține în mână un melc. Aici este punctul meu final. Am parcurs o parte din varianta prin Bistrița. Mai rămâne între Bistrița Bârgăului și Bistrița oraș ca să pot spune că am rezolvat ce era de parcurs în zona asta. Pauză de apă și apoi cobor în Mărișelu pe lângă troița veche, plantația de lavandă și podul dce iese la Primărie. Nu mai fac ocolul pe Via până în capătul satului, ci mă opresc la un magazin pentru o limonadă. D-aia chimicală, turrcească, de găsim peste tot. Dar aici este ceva divin să poți bei ceva rece și răcoritor! Merg la mașina care mă aștepta cuminte în parcarea gării!
În apropiere mai am un mic segment de Via modificat. Între capătul satului Petriș și Orheiul Bistriței eu am mers pe varianta directă dintre cele două sate. După ce am mers eu pe acolo s-a mai prelungit traseul cu 3 kilometri pentru a se apropia de crama Jelna. Bine, nu mă interesează acum crama, dar vreau să văd bornele (cele 3!) de pe varianta nouă. Așa că din Mărișelu merg prin Domnești, Monariu, Budacu de jos, Jelna, Orheiul Bistriței și Petriș. Recunosc absolut fiecare metru pe unde trece Via Transilvanica prin aceste sate! Din Petriș merg cu mașina pe varianta nouă. A doua bornă este chiar vis-a-vis de cramă și sunt niște muncitori acolo care lucrează la un gard de beton. Le spun de treaba cu borna și cu Via Transilvanica și continuă cu munca. Am văzut o reacție ca și cum ar fi zis: Lăsați-l că e nebun! Nu îi condamn fiindcă asta știu că încă este mentalitatea omului simplu. Nu am cum trece spre a treia bornă și pentru asta revin în Orheiul Bistriței și de la intersecția unde este biserica intru pe drumul de pământ care mă duce peste câmp la bornă.
Sunt în Jelna și am de luat o pauză de la Via pentru o tură în cadrul Clubului Alpin Român, Filiala Cluj, din care fac parte. Așa că voi reveni peste câteva zile în zonă. Dar, că tot sunt în Jelna, drumul mă duce pe la poarta ruinelor bisericii evanghelice din Jelna. Biserica este datată în sec. XIV și a găzduit, în timp, relicve religioase importante. Se consideră unul din cele mai documentate monumente din Transilvania. Păcat că este în ruină! Dar puteți citi mai multe aici și, dacă vă mână curiozitatea, să explorați ruinele așa cum am făcut eu și cum vă arăt puțin în pozele de mai jos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu