Pe valea Mostiștei, de la Fundulea spre Dunăre (Măgureni, Codreni, Tăriceni, Sultana) 19.09.2023

Zi frumoasă, un pic de vânt și o informație despre o biserică scufundată! Suficient pentru a mă porni la drum într-o explorare ”de câmpie”! Mult spus ”de câmpie” fiindcă doar cei care nu au idee ce poate fi în zona asta simplifică totul la ceva plat. Asta se întâmplă mereu când judeci alte locuri fără să cunoști ce este pe acolo... Știu că pentru mulți sunt definit ca ”omul munților” și este adevărat că acolo este liniștea cea mai profundă, liniștea mult dorită. Fiecare loc are frumusețea lui și ține de fiecare să căutăm și să găsim acele locuri. Și pentru asta e musai nevoie de minte deschisă spre multe domenii! 

Din autostrada București-Constanța ies pe la Fundulea și găsesc (”sfântul” Google mă ajută alături de mai tinereii Waze și Osmand - pe fiecare soft menționat găsești informații care se completează unele pe altele) drumurile care mă duc la Măgureni. Nu biserica din sat și strada Nucilor mă interesează, ci ruinele ruinele bisericii părăsite de pe malul Mostiștei (aici puteți citi mai multe informații generale despre valea Mostiștei). 

Explicația este simplă și mi-o dă, cu vorbele ei, o femeie care era cu vacile la apă. Când era ea mică apa era mult mai mică și aici erau case, grajduri și chiar o fermă. O dată cu regularizarea Mostiștei începând cu anul 1972 (și mai încolo, spre 1980 sau chiar 1985) s-au construit baraje și s-au format lacuri de acumulare, fapt care a dus la creșterea treptată a nivelului apei și la inundarea zonelor adiacente. Cum erau sate și cimitire în lunca apei, acestea au fost inundate treptat și locuitorii au fost mutați sau s-au mutat mai sus unde și-au întemeiat gospodării (unii nu au vrut să se mute și au făcut asta doar când apa le-a intrat în casă). Dar să nu credeți că este Las Vegas pe aici. Sărăcie este în continuare în inima Bărăganului. 

Îi mulțumesc femeii pentru lămuriri, fac aici ceva poze pe malul apei și cu găurile lăsate de copitele animalelor venite la adăpat (una din vacile femeii era legată cu o funie de un par de puțin mai mult de jumătate de metru pentru a-i putea limita zona de păscut - ce o găsi ea pe acolo!) și apoi merg printre ruinele bisericii. 

Preiau textul de pe pagina ”Călător prin România” (cu adăugarea diacriticelor):

”Povestea bisericii începe undeva în perioada 1671-1674 atunci când a fost ctitorită pentru toți credincioșii din Ciofliceni, Păvliceni, Sărulești, Presna si Săndulița.

Din punct de vedere arhitectural, nu putem decât să ne folosim de ceea ce se poate deduce din ruinele care se țin destul de bine. Folosind o dronă putem observa că biserica a fost fortificată, iar punctul de intrare a fost prin intrarea-clopotniță din partea dreaptă a bisericii. Mai mult decât atât, putem vedea că biserica are un plan treflat, specific tuturor bisericilor de acest timp: naos, pronaos și altar. Plastica fațadelor este sobră, acestea fiind decorate cu pilaștri care încadrează ferestrele în arc frânt. Pilaștrii conferă un ritm vertical fațadelor. În interior pereții sunt ritmați prin coloane angajate care subliniază diferitele spații.

Interesantă este catapeteasma de zid care separă naosul de altar și pe care se mai văd urme de picturi murale (Iisus, Maica Domnului). Alte fragmente de pictură păstrate într-o stare destul de bună având în vedere existența zbuciumată a bisericii, reprezintă scene precum Deisis (sau Iisus Judecatorul) sau pe sfântul Gheorghe.

Povestea bisericii se oprește brusc în 1983 când s-au început lucrarile la proiectul canalului navigabil Dunăre-București. Pentru acest lucru au fost inundate 420 de hectare de teren, în același timp cu satele Ciofliceni și Păvliceni, precum și părți din Sărulești-sat, Presna și Săndulița, fapt ce a dus la apariția lacului Sărulești. Proiectul a fost abandonat în anul 1989, dar nu fără a încerca să distrugă lăcașul de cult care stătea în drum. S-a încercat incendierea ei, inundarea, distrugerea, însă ea a rezistat și s-a încăpățânat să fie o dovadă a credinței pentru generațiile viitoare.” 

Parcă acum, citind textul alături de voi, sunt și mai mari curiozitatea și evlavia de a cerceta vechea biserică fortificată. Probabil că prin analogie se spune în biserică ”să cercetezi pe cineva”: nu în sensul de căutat informații despre acel om cum fac serviciile speciale, ci căutat în cele mai ascunse unghere ale sufletului, așa cum caut și eu acum în cele mai ascunse unghere ale ruinelor vechii biserici.

Următorul punct este biserica scufundată de la Codreni. Pentru asta trec apa pe digul din apropierea bisericii din Măgureni și opresc câteva minute sub malul de argilă de pe marginea luncii. Nu se aud păsări și în schimb se văd multe găuri folosite drept cuiburi în perioade mai calde.

Drumul de câmp mă duce în Săndulița și apoi urmez DJ 303 care mă trece prin Sărulești și înainte de Coțofanca fac dreapta pe DJ 305 pe barajul de la Gurbănești. Încă mai am un pic de asfalt prin sat și la ieșirea spre Preasna rămân cu drum prăfuit de piatră. 

Dusterul ”Nivea Blacky” se simte la el acasă pe astfel de drumuri. Parcă asfaltul e prea dur, așa cum ar fi o saună parfumată față de sauna finlandeză clasică :)! În 300 de metri de la ieșirea din sat fac stânga pe drum de câmp, apoi în vreun kilometru dreapta și curând nu mai văd nimic pe geamul din spate. Ștergătorul își face treaba și revin la vedere clară pe toate geamurile și oglinzile. Continui pe drumul principal spre balta ”La Marcellino” și ratez coborârea spre biserica scufundată. Dau un pic cu saptele și cobor pe un durm pe care abia încape o mașină. Totul merge bine, trec podul și apoi opresc ceva mai sus de locul căutat. Las motorul să se răcească și pornesc în scurta și faina explorare. 

Wikipedia dă următoarele informații:

”Schitul Codreni a fost construit în anul 1678 în satul Codreni, care în prezent ține de comuna Gurbănești din județul Călărași.

Este înscris în Lista monumentelor istorice din județul Călărași cu codul LMI CL-II-a-B-14681, deși din 1985 se află sub apele acumulării Mostiștea, la aproximativ 10 metri adâncime.

Prima biserică de pe amplasamentul schitului a fost construită din lemn, în anul 1661, de pan Dona Pepano, boier de rangul al doilea, apropiat de stolnicul Constantin Cantacuzino. În lucrarea Mărturii românești peste hotare, istoricul Virgil Cândea amintește faptul că negustorul Panos Pepanos a dăruit jumătate din veniturile mănăstirii Codreni pentru întreținerea mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din Drino, Albania.

Pisania din 1677, informează că în acel an era deja construită o mănăstire de zid cu funcție de așezământ religios și loc de popas pentru călători. Incinta mănăstirii cuprindea, în afară de biserică, o casă egumenească. Era una din puținele construcții monastice din Țara Românească ridicată pe trei niveluri în acea perioadă. Mănăstirea avea și chilii, beciuri, turn clopotniță și o fântână.”

Doar un mic fragment de pe Observator News, mai multe puteți găsi și voi pe internet:

”Un peisaj sinistru a fost scos la suprafață de secetă în Călăraşi. Mare parte din apa unui lac s-a evaporat iar pe unul dintre maluri sunt întinse, pe sute de metri, oase și resturi de morminte, dintr-un vechi cimitir. Edilul comunei din apropiere spune că este prima oară când se lovește de o astfel de situație și nu știe ce ar putea să facă. 

Zeci de cranii, diferite oase umane și vechi monumente funerare. Toate zac acum pe malul Lacului Săruleşti din județul Călărași.

Bogdan Dinu, reporter Observator: "Cel mai vechi mormânt este din 1893. Aproape 100 de ani mai târziu, schitul Codreni și întreg cimitirul au fost luate de apă, după ce un proiect ar fi vrut să transforme Capitala într-un oraș port. Seceta din această vară a retras apele și a scos la suprafață urmele cimitirului."

Cu ani în urmă, mormintele au fost așezate în jurul lăcașului de cult. Astăzi, însă, din schit au mai rămas doar niște ruine, singurele care mai amintesc de cele trei sate inundate intenționat: Codreni, Sulimanu și Pârlita. Localnicii de atunci nu au avut de ales decât să se mute în alte localități. Doamna Elena își amintește cu dor de fostul ei sat: <A venit cineva de la stat și ne-a măsurat fiecare căprior la casă cât e de gros, cât e... De ce? Ca să ne poată despăgubi... Și ne-a despăgubit.>”

Puțin mai sus, pe deal, telefonul îmi indică o troiță unde ar fi fost biserica satului Codreni. Merg un pic pe drumul de la marginea luncii și urc apoi pe drumuri de tractor fix la troiță. Scrie pe ea că aici ar fi fost altarul bisericii ortodoxe pe stil vechi cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului”. Este așa de frumoasă în interior... Pozele de mai jos spun mult mai mult decât aș putea scrie eu în cuvinte. Mai ales poezia în opt strofe asociată icoanei desenate!

Revin la mașină și mai departe fiindcă mai avem ceva de explorat pe drumuri de câmp, foarte puțin umblate. Drumul mă întoarce în Gurbănești și ”fără nici o jenă” mă scoate pe același gen de drum tot pe malul drept al Mostiștei. Cobor într-o vale seacă ce se lasă spre lunca râului principal, urc pe partea cealaltă și înainte de Valea Presnei văd pe stânga o altă biserică, la 100-200 de metri de mine. Evident că trebuie să ajung până acolo și să explorez un pic! Este vorba de biserica de sat din ”Preasna Veche este un sat în comuna Gurbănești din județul Călărași, Muntenia, România. Se află. Satul a fost depopulat după 1985, când s-a construit barajul de la Gurbănești pe râul Mostiștea.” (Wikipedia). Wikimapia ne spune asta: ”Biserica ruinată e tot ce a mai rămas din sat. Un articol despre ea găsiţi aici: www.jurnalul.ro/special/special/biserica-fara-sat-12698...” La linkul următor putem citi astfel:

”Arar, duminica sau de sărbători, 5-6 oameni îi mai calcă pragul. De voie, de nevoie, tot în aceste zile preotul îşi pune anteriile şi vine la program. În rest, e linişte. Cîte o turmă de oi mai paşte iarba grasă din jurul gardului de sîrmă. Sfinţii de pe ziduri au orbit. Igrasia şi fumul lumînărilor le-a măcinat chipul, întunecîndu-le vederea. Din lanul de grîu de alături, ciorile croncănesc gros, a pustiu. În rest, e linişte...

Înecată în holdele de grîu şi rapiţă, turla bisericii abia se vede din drumul pietruit ce duce în satul Valea Plesnei. Doar cînd te apropii, un pîlc de pomi o creionează mai bine. Aparţinînd satului menţionat şi implicit comunei Gurbăneşti, judeţul Călăraşi, Casa Domnului e pe cale să-şi zăvorască uşile cu lacăt greu. Cucernic, drumurile oamenilor nu mai trec pe aici. Poate numai cînd ies la munca ogoarelor. La o depărtare de 3 km, satul îşi ridică un lăcaş nou, din lemn. Îmbătrîniţi, oamenii s-au săturat, sau pur şi simplu nu mai pot, să bată 6 km dus-întors ca să asculte Sfînta Evanghelie. Se ştie că biserica a fost construită de un boier, Iulică Mănescu, în anul 1911. În fapt, aceasta a aparţinut satului Ciofliceni, acum ras din temelii. Loviţi constant de ape, de neajunsuri şi de proiectul comuniştilor de a face un canal care să lege Dunărea de Cernica, prin anii ’80, aceştia şi-au dărîmat casele, şi-au luat acareturile şi s-au risipit care-încotro. Pe marginea bălţii, aflate în spatele bisericii de care vorbim, din fosta vatră a satului nu se mai vede decît o moviliţă de pămînt pierdută în iarbă. Cimitirul pus pe coasta dealului rămîne ca o ultimă şi firavă amintire a fostei aşezări. Morţii au fost uitaţi, din crucile cioplite în piatră au mai rămas cîteva cioturi, iar flori şi lumînări aprinse n-au mai fost puse aici de zeci de ani. Printre mormintele de mult bătătorite, oile pasc iarba suculentă, mult sporită de îngrăşămîntul natural de dedesubt.

CANALUL DUNĂRE-BUCUREŞTI. La vizita sa, Papa Ioan-Paul al II-lea spunea ca România este "Grădina Maicii Domnului". Nu se ştie ce l-o fi determinat pe Prea-Fericit să spună asta, că Sfinţia Sa n-a apucat să vadă decît clădirile şi asfaltul Bucureştiului. I-or fi şoptit Îngerii... Cert e că, la început de vară, Valea Plesnei este un colţ viu al acestei definite grădini. Casele, cam 170 de familii, par rătăcite în noianul de verdeaţă înconjurător. Pomi fructiferi, salcîmi, viţă-de-vie, totul pare o junglă domestică în care oamenii respiră ozonat şi se mişcă natural. Nea Gheorghe Păduraru, cel la care am ajuns, la cei 75 de ani trecuţi, e la fel de "verde". Guraliv, nevoie mare, ne-a povestit istoricul bisericii, al oamenilor şi al satelor din jur: "În 1911, cînd a construit biserica pentru satul Ciofliceni, boierul Mănescu avea moşia Armanu. Ciofliceni a fost mai vechi ca Valea Plesnei. Oamenii din Ciofliceni au plecat ba că erau săraci, ba că n-aveau cum să-şi bage lumină, ba că erau departe de CAP-ul de la Gurbăneşti, ba că venea canalul peste ei. Că Ceauşescu voia să facă un canal de la Dunăre la Cernica. L-au început după ce au plecat ei, l-au abandonat după aia, da’ canalul e săpat. A fost bun pentru irigaţii".

BISERICI ÎNECATE. "Biserica din cîmp, gata!, săraca, e aproape dusă. Trebuie schimbate geamurile, trebuie uşile schimbate, din nou zugrăvită, din nou pictată. Însă Marin Ivan, un nepot de-al meu, a vorbit la Patriarhie, la Slobozia, să facă chilii în jurul ei şi s-o facă schit de călugări. Păcat... că din 1911 s-a oficiat în ea fără întrerupere, mulţi popi au slujit aici şi mulţi au plecat. Acu’ la ea vin numai cei din Valea Plesnei (care mai vin!), că ălora din Gurbăneşti le-a făcut biserică pe deal. Şi Gurbăneştii a avut una în vale, dar dacă a venit canalul au dărîmat-o. Au băgat deţinuţii, au dezvelit-o, au pus-o la pămînt şi au făcut alta sus, pe deal. La fel s-a întîmplat, prin 1985, şi cu satul Codreni. S-au împrăştiat oamenii ca potîrnichile, ba pe la Fundulea, ba la Săruleşti, ba la Gurbăneşti. Biserica de acolo nu se mai vede, că este sub ape. Numai cînd e secetă şi mai scade iazul, se vede tula la jumătate." Glasul lui nea Gheorghe n-avea ecou, căci se învîrtea între pereţii unei case anemice, ce amintea versurile lui Arghezi: "Doamne, fă-i bordei sub soare/Într-un colţ de ţară veche...". Şi rătăciţi păream într-un colţ de lume uitat parcă de timp şi civilizaţie.

CRUCEA DE PIATRĂ. Înconjurată cu plasă din sîrmă, biserica pare tristă şi însingurată, chiar dacă soarele o învăluie în lumină pe toată durata zilei. Poate simte c-o paşte uitarea... Căci sînt mînăstiri în Moldova sau în Oltenia de sub munte care, izolate fiind, fără ţipenie de om în jur, parcă rîd sub văzduhurile senine. Măcar în curte, ascunse printre frunzele pomilor, păsările ciripesc vesel, mai alungînd urîtul din jur. La concurenţă, broaştele din balta din vale au concert permanent mult amplificat la matineu şi la asfinţit. Trei nuci groşi umbresc uşa de la intrare, care nu depăşeşte mult statul unui om. Nu are pictură exterioară şi nici alte decoraţiuni, în afara unui brîu simplu împletit la baza turlei. În iarba înaltă din curte, paradis al gîzelor şi al şopîrlelor, se înalţă o cruce albă, cioplită în piatră şi încrustată cu litere slavoneşti, abia vizibile, tocite de vînturi şi ploi. Nimeni nu ştie ce e scris acolo, dar nici nu s-a obosit vreodată cineva să afle. Cu toate astea, de o parte şi de alta a crucii, oamenii puseseră borcane cu flori de cîmp şi aprinseseră lumînări, ca la mormîntul unui erou necunoscut. Rîzînd, un sătean îi ridică în braţe "acoperişul" demontabil. Toţi se amuză şi încep să sporovăiască precipitat cum au stat ei în jurul crucii cu inimile împietrite de emoţie cînd au constatat că partea de sus se poate scoate. Cum şi-au făcut tot felul de socoteli, că ce fac dacă găsesc o comoară dedesubt? O împart, n-o împart; o declară, n-o declară... Măcar ceva bani de aur de-ar fi puşi acolo... N-au găsit însă decît cîţiva viermişori cu multe picioruşe ce-şi făcuseră reşedinţa de vară mai la răcoare.

SINGURĂTATEA SFINŢILOR. Am intrat în biserică o dată cu preotul Cotu Emil, cel care ţine slujbele aici. Un aer jilav şi stătut ne-a izbit imediat. Prin cele patru ferestre mici soarele intra compact, nedifuz, ca şi cum ai proiecta în noapte lumina unei lanterne. Vreo 10 muşte valsau în lumina gălbuie, nestingherite de prezenţa noastră. Cîteva preşuri pe jos şi cîteva prosoape subţiri aninate la icoane. Asta era "lada de zestre" a sfîntului lăcaş. Parcă de jenă că sînt atît de rar vizitaţi, sfinţii se topiseră în pereţi de ruşine. Fumul lumînărilor şi năclăiala igrasiei le şterseseră urmele şi numele, cîndva scrise cu litere aurii. Drept e că, în biserica fără sfinţi, nici oamenii nu mai dădeau ghes să ridice rugi sau imnuri de slavă către Cel Sfînt. Uitată de toţi, Casa Domnului se pustieşte cu fiecare zi ce trece. Bătrîni, bolnavi, neputincioşi sau sătui de drumul lung, oamenii locului abia aşteaptă să se termine cea nouă din sat. "Cînd am venit acum cinci ani, biserica n-avea gard şi nici clopotniţă. La slujbele de duminică participă numai 5-6 credincioşi, majoritatea fiind femei, însă la sărbătorile mai importante ajung ceva mai mulţi. Pe 8 septembrie se va sfinţi biserica nouă din sat. Pe asta o s-o întreţinem noi. O să mai ţinem slujbe aici la hramul ei, la Sfîntul Ioan Botezătorul, şi poate la sărbătorile mai importante", spune preotul. Neconvingător, glasul n-avea reverberaţie nici între cele patru ziduri, nici dincolo de ele, nici în cerurile înalte. Toţi ştiau că nepăsarea oamenilor şi indiferenţa timpului o vor roade încet, ştergînd-o de pe faţa pămîntului. Suverane vor rămîne numai orăcăitul  broaştelor şi croncănitul ciorilor. În rest, va fi o linişte de îngeri uitaţi. Doamne, miluieşte..”

Imediat după satul Valea Presnei văd pe hartă că în mijlocul Mostiștei este insula Dealul Beci/Dealul Beciului. Știu că nu pot ajunge pe ea și caut un drum pe care să ajung cât mai aproape de insulă. Speram să văd ceva din ruinele curții brâncovenești de la Obilești construită pe această insulă/ostrov. Uite ce scrie pe site-ul cu așezările brâncovenești de patrimoniu:

”Ocina Bieleştilor este atestată documentar la 12 aprilie 1575, în dania lui Alexandru Mircea către Milea. În anul 1579 este atestată cu numele Ocina Obileştilor.

În perioada 1680-1681, Constantin Brâncoveanu cumpără 627 stânjeni în Obileşti, cu 260 de taleri, de la Nedelcu clucerul şi de la feciorii lui Iorga stolnicul. Brâncoveanu ridică aici "case din piatră", pe un ostrov aflat între două braţe ale râului Mostiştea, înconjurat din toate părţile de ape. Locul este cunoscut şi astăzi cu numele "Dealul Beciului“ sau "La Beci“. Şi acestă reşedinţă brâncovenească a fost aşezată într-un loc aflat in directă conexiune cu natura, într-un peisaj foarte frumos.

Aflăm de la cronicarul Radu Greceanu că în anul 1697 "dar având domniia răsuflare după ce toate poruncile împlinise, după obiceiul ce-l avea primăvara, în luna lui mai a ieşit la preumblare, mersu-au, cum şi în alte dăţi, la satul mării-sale Obileştii, cu toată casa mării-sale şi cu toată boierimea".

Domnitorul poposea la curtea sa de la Obileşti şi "la preumblare", dar şi în drumul Lichireştilor (astăzi Călăraşi) către Dunăre, spre turci, ocolind astfel drumul prin raiaua Giurgiului. Radu Greceanu relatează popasul din anul 1703, la întoarcerea din călătoria la Adrianopol "Apoi mergând toţi cuconii şi toată ceilaltă boierime au sărutat mâna mării-sale, şi dă acolo luând în jos spre Obileşti cu toţii, se-au primblat câteva zile trezvindu-se de valurile ce avusese."

Şi în "Anonimul brâncovenesc“ sunt consemnate vizitele domnitorului la Obileşti, primăvara, "fiind loc frumos şi desfătat": "În vreme ce mersese la satul măriei sale, la Obileşti, unde eleşteu este şi plimbare foarte frumoasă de primăvară, unde nu o dată, ci de multe ori zicea măria-sa: că estimp numai a plimbărilor griji vom avea din Obileşti în Bucureşti, deacii în Mogoşoaia, deacii în Potlogi, deacii în Târgovişte, vom trece vara şi de toamnă la vii vom merge, unde ni se va părea“.

În anul 1708, domnitorul dăruieşte satul, cu heleşteu şi mori, fiului său Radu.

În secolul al XIX-lea, în Obileşti se poartă lupte în cele două războaie ruso-turce din 1806-1812 şi 1853-1856, satul şi curtea suferind distrugerile războiului.

La începutul secolului XX, moşia, cu ruinele curţii, din care mai erau vizibile beciurile, sunt în proprietatea prinţului Bibescu, care moştenise averea lui Constantin Brâncoveanu prin filierea marelui ban Grigore Brâncoveanu.

Actualmente ruinele curţii de la Obileşti nu mai sunt vizibile, iar cercetările arheologice nu au fost încheiate, astfel încât asupra înfăţişării sale există foarte puţine informaţii.”

Mai departe trec prin Ostrovu, Frăsinet și Luptători (ce nume cu rezonanță și cu trimiteri!) și fac stânga spre Tăriceni unde se află un vechi schit. Ajung la poarta schitului cu steag românesc fluturând în vânt și vizitez faina biserică redeschisă după 30 de ani. (sursă: www.crestinortodox.ro)

”Mănăstirea Tăriceni a fost înființat în 2001. Biserica de la 1834, este ctitorie a negustorului grec Hristofor Guva. Biserica a fost transformată cu timpul în mănăstire de egumeni greci și români care aparținea Parohiei Odaia Vlădichii (azi Sultana). După terminarea bisericii a fost închinată Sfântului Munte. Mănăstirea a fost desființată odată cu secularizarea lui A.I. Cuza, iar biserica a rămas în grija locuitorilor satului până în 1970-1971, când aceștia au fost strămutați de regimul comunist.

În anul 2001, în luna august, vrednicul de pomenire episcop Damaschin Coravu, redeschide vechea biserică a satului Tăriceni, pe care a găsit-o într-o stare deplorabilă, părăsită de treizeci de ani, pe care a transformat-o în Schit de călugări, cu viețuire de obste, încredințându-l spre organizare și conducere tânărului ieromonah Zosima Alecu. Astfel, a început procesul de reparație și construcție a bisericii și incintei monahale.

După trecerea la cele veșnice, în 2007, a starețului Zosima Alecu, așezământul Tăriceni devine mănăstire de maici.”

Cum coada acumulării Iezerul Mostiștei este cam secată, cobor un pic cu mașina și apoi la picior pe malul ei. Odată aici era apă și locuitorii și/sau călugării aveau bărci și ponton...

În fine... Trec prin Curătești și ajung în Sultana unde obiectivul meu este peninsula Malul Roșu. Este punctul final al zilei și poate unul dintre cele mai interesante. Restul, exceptând biserica scufundată de la Codreni, au fost bonusuri. Aici de fapt este punctul ce m-a mânat la drum. Chiar strada Malul Roșu mă duce cel mai aproape de locul dorit și de acolo pe jos, peste câmp.

În lucrarea ”VALEA MOSTIŞTEI. AŞEZAREA GUMELNIŢEANĂ DE LA SULTANA MALU ROŞU”, Radian-Romus Andreescu, Cătălin Lazăr publicată în ”Cercetări arheologice”, XIV–XV, Bucureşti, 2007–2008, 55–76, găsim textul de început (lucrarea/cercetarea poate fi citită in-extenso aici): 

”Aşezarea eneolitică de la Sultana Malu Roşu ocupă, sau mai bine zis ar trebui să ocupe un rol important în contextul eneoliticului nu numai din România, dar şi în cel al Europei de Sud-Est. Din păcate, o serie de factori obiectivi şi subiectivi au făcut ca acest sit să fie destul de puţin cunoscut cu toate că, cel puţin sub aspectul materialului descoperit aici, aşezarea de la Sultana reprezintă una dintre cele mai bogate şi spectaculoase aşezări din cadrul complexului cultural Gumelniţa–Karanovo VI–Kodjadermen. 

Cadrul geografic. Valea Mostiştei (circa 92 km lungime) pe care se află aşezarea, este situată în partea de sud-est a Câmpiei Române. Datorită proceselor naturale combinate cu intervenţiile antropice s-au format de-a lungul văii o serie de lacuri de tip „mostişte”. Numele ei vine din cuvântul slav most =   „pod”, ceea ce ar însemna „vale cu poduri” (Gâşteanu, 1963, 87–91). În partea dreaptă a văii se întinde o câmpie înaltă, Câmpul Cornulesei sau Bărăganul Mostiştei, câmpie ce se termină la sud, spre Dunăre, cu terase largi, spre nord fiind fragmentată de văile afluenţilor Mostiştei. Partea dreaptă a văii face trecerea spre Bărăganul propriu-zis prin intermediul unei câmpii fragmentată de văi (Mihăilescu, 1966, 302). Valea Mostiştei este o zonă bogată în situri arheologice, printre ele numărându-se şi câteva aşezări de tip  tell  (pl. 1/1). Astfel, la nord de Sultana, în localitatea Valea Argovei, în apele râului Frăsinet pe  o mică insulă - Gherghelăul Mare, se afla o aşezare de tip tell (astăzi acoperită de apele lacului) care avea diametrele de 100 m, respectiv 40 m. Situl cuprindea aşezări aparţinând culturilor Boian şi Gumelniţa, precum şi o aşezare geto-dacică (Şerbănescu, Trohani 1978, 31–32). La Măgureni, pe malul  stâng al Mostiştei, se află o aşezare de tip tell (Şerbănescu, Trohani 1978, 35). Mai spre nord, în localitatea Şeinoiu, tot pe malul stâng, pe un bot de terasă, se află o aşezare cu diametrul de circa 50 m, distrusă în cea mai mare parte de cimitirul satului (Şerbănescu, Trohani 1978, 34). O altă aşezare de tip tell, cu lungime de 80–90 m şi o lăţime de 25–30 m se află în satul Măriuţa (Şimon 1995, 29). Să notăm faptul că la circa 25 km spre sud-vest, în valea Dunării, lângă oraşul Olteniţa, se află aşezarea eponimă a culturii Gumelniţa. Satul Sultana al comunei Mânăstirea se află la circa 35 km vest-nord-vest de Călăraşi, la mai puţin de 15 km nord de Dunăre. Aşezarea de tip tell din punctul Malu Roşu este plasată pe malul drept al lacului Iezerul Mostiştei, pe un intrând al terasei în apele lacului (pl. 1/2; 2). Acesta este separat de restul terasei spre sud-est de o vale adâncă, iar spre nord-vest printr-o văioagă. Punctul în care este aşezarea este denumit de Andrieşescu Măgura  Sultanei, în timp  ce  Isăcescu şi Hălcescu îl identifică sub numele de Malu Roşu, denumire dată de localnici datorită resturilor locuinţelor incendiate vizibile în ruptura terasei alveolare a terenului indică probabil existenţa unui şanţ ce separa tell-ul de restul terasei. Amplasamentul este neobişnuit pentru aşezările de tip tell care de obicei sunt plasate la  baza   teraselor. Din   păcate, aşezarea şi împrejurimile ei au suferit modificări substanţiale de-a lungul timpului. Astfel, cel puţin în ultimele decenii, terasa pe care se află, ca de altfel toate  terasele din zonă, au fost supuse unor intense procese de eroziune datorate apelor lacului, precum şi altor fenomene (precipitaţii, procesele îngheţ/dezgheţ etc.). Periodic, părţi ale acesteia se prăbuşesc în apă o dată cu resturi ale aşezării. În prezent ceea ce a mai rămas din aşezare măsoară cca. 35–40 m pe axa nord-est–sud-vest şi 25–30 m pe axul scurt, sud-est–nord-vest. Pentru a ne face o idee asupra distrugerilor suferite în ultimele decenii să notăm faptul că în anul 1923 Andrieşescu estima axul lung la 71 m (Andrieşescu 1926, 172). În circa 80 de ani s-au prăbuşit în lac aproximativ 30–35  m din aşezare. De altfel, din anul 2001, de când au fost reluate cercetările, până în  prezent s-au prăbuşit mai mult de 5 m din marginea de nord-est a aşezării, inclusiv resturi ale unor locuinţe incendiate, vizibile în profil.”

Ținând cont că civilizația Gumelnița s-a desfășurat în a doua jumătate a mileniului V î. Hr. și că descoperirile au fost grupate pe 4 etape A1, A2, B1, B2, doar primele trei fiind documentate stratigrafic, este o mare bucurie să poți vedea obiecte și oseminte de acum mai bine de 6000 de ani! Oricât de neinteresat ai fi de arheologie (eu mă număr printre cei mai amatori în domeniul ăsta!), nu au cum să nu te impresioneze astfel de informații. Și nu ai cum să nu pleci spre casă cu bucuria de a vedea un astfel de loc!