Ultima sută... de kilometri! Trebuie gândită bine ca să iasă cât mai eficient cu transportul. Am mai puțin de o săptămână de când am luat o pauză la Vatra Dornei și, chiar dacă în săptămâna asta am văzut câteva borne Via (vorbim de bornele din zona Topolnița-Epuran), dorul de mers este din ce în ce mai mare. Nu spun cu voce tare, dar în suflet îmi ”tremură” un gând: bun, mai merg încă o sută de kilometri și voi termina de parcurs Via Transilvanica. Și după aceea ce se întâmplă? Gata cu drumul? Nici gând! Sunt atâtea zone pe unde s-a schimbat traseul și unde am de revenit pentru a parcurge variantele noi. Cel puțin în două locuri am rute alternative pe care le am de parcurs. Sunt proiecte ale asociației Tășuleasa, legate tot de Cale, în care vreau să mă implic. Sunt mult de făcut când ai prins așa de drag de T-urile de pe borne, de pe săgeți, de pe copaci, de pe borduri, de pe stâlpi, de pe case. Orice ar spune cineva la nivel teoretic, după ce mergi și simți Calea, te îndrăgostești iremediabil de ea. Orice ai face, sunt momente când gândurile îți zboară la locuri, la oameni, la pante, la soare, la zonele cu umbră. Via devine o parte din tine! Așa cum fiecare experiență prin care ai trecut devine o parte din sufletul tău, într-un sertar mai la suprafață sau ceva mai dosit. Fiindcă, pe măsură ce se adună anii și experiențele, se adună rând pe rând dosărele în sertărașele minții. Și unele le acoperă pe altele, și unele doar se așează mai bine și începi să vezi lucrurile din ce în ce mai limpede. Și indiferent ce ți-ar zice alții (de obicei cei mai mulți vorbesc din teorie fără practică sau cu practică extrem de puțină) tu știi cel mai bine pe unde te-au purtat sandalele, pantofii, bocancii sau chiar tălpile goale. Nimeni nu îți poate lua amintirile chiar dacă ajungi la un moment dat ca mai marele din povestea ”Hainele împăratului”. Cumva fac aici o asociere cu amintirile lui Rose DeWitt Bukater, supraviețuitoarea de pe Titanic. Chiar de nu mai absolut nimic, îți rămân amintirile!
Dar să ne întoarcem la Cale. Laura și-a luat concediu câteva zile fiindcă își manifestă dorința de a merge cu mine pe ultima sută de kilometri de pe Via. Data trecută își depășise propriul record și a ajuns la 80 (79 mai exact) de kilometri mers pe jos. Pentru ea a fost un efort și atunci și se încumetă la puțin mai mult. Nu îi va fi deloc ușor! Eu am picioarele refăcute complet și abia aștept revenirea pe cale. Dar trebuie să ne facem socoteala cum să facem cu transportul. Avem mai multe variante:
1. Cu tren până la Suceava și de acolo cu alt tren la Vatra Dornei și mers pe Via.
2. Cu mașina până la Putna, apoi tren la Suceava și Vatra Dornei și mers pe Via.
3. Cu mașina până la Vatra Dornei, lăsat mașina acolo, mers pe Via și apoi întors cu trenuri prin Suceava pentru recuperarea mașinii.
4. Cu mașina până la Suceava, lăsat mașina acolo, mers cu tren la Vatra Dornei, apoi pe Via până la Putna și întors la Suceava cu tren pentru recuperat mașina.
Hm, parcă ultima variantă ar fi cea mai eficientă. Și așa nu depindem la întoarcere decât de mașină. Nu avem o dată fixă de sosire la Putna și doar trebuie să ne încadrăm în concediul Laurei. Plus, dacă mai este nevoie, de câteva zile de lucrat ”de acasă”. Eu am timp liber mai mult, abia la 1 octombrie revin la muncă! Laura este mai organizată. Pentru mine organizarea este mai faină la fața locului (OFL - Organizare la Fața Locului, vorba soră-mii!) și scopul meu principal este parcurgerea kilometrilor pe Cale. Restul sunt lucruri de rezolvat pe plan secundar!
Ziua 47-1 - 20 septembrie 2023
Așa că în data de 20 septembrie ajungem în jurul orei 17.00 în Suceava. Gara are numele vechi Burdujeni care vine de la localitatea de frontieră omonimă. Uite ce ne spune Wikipedia:
”Gara Suceava, cunoscută și sub denumirea de Gara Burdujeni, este o gară de cale ferată din municipiul Suceava (în nord-estul României). A fost construită în perioada 1892–1902 în Burdujeni (pe atunci localitate de frontieră între Regatul României și Austro-Ungaria, făcând parte din județul Botoșani, astăzi cartier al Sucevei). Între anii 1902–1918 Gara Burdujeni a fost gară de frontieră românească. În prezent, ea se află situată pe strada Nicolae Iorga nr. 7.
Gara Suceava–Burdujeni a fost inclusă în Lista monumentelor istorice din județul Suceava, elaborată în anul 2004, având codul de clasificare SV-II-m-B-05470. În această listă apare eronat anul 1869 ca an al construcției.
La 28 octombrie 1869 a fost inaugurată și pusă în exploatare linia de cale ferată Cernăuți–Ițcani, în lungime de 89 de kilometri și care avea ca stație terminus satul Ițcani (localitate de frontieră între Austro-Ungaria și Regatul României). Prin această cale ferată, orașul Suceava a fost legat de alte centre importante din Bucovina.
O lună și jumătate mai târziu, la 25 decembrie 1869, a fost deschis traseul feroviar Suceava–Roman. Granița austro-română era situată între Gara Ițcani (astăzi Gara Suceava Nord) și Burdujeni (actualmente Gara Suceava). În prezent, Ițcani și Burdujeni sunt cartiere ale municipiului Suceava.
Deoarece satul Ițcani era localitate de frontieră pe teritoriul Austro-Ungariei, funcționa aici un pichet de grăniceri și un punct vamal. Administrația căilor ferate austriece a construit aici o gară destul de grandioasă, la acea vreme, tocmai pentru a fi o carte de vizită a Austro-Ungariei. Edificiul Gării Ițcani a fost ridicat, în stilul neogotic al gărilor din Europa Centrală, de doi antreprenori austrieci – C. Gall și F. Ronchetti, constructorii căii ferate Roman–Burdujeni–Ițcani–Cernăuți, și a fost dat în exploatare în anul 1871.
La început, la Burdujeni exista numai o simplă haltă, pe locul unde se găsea cantonul CFR nr. 283 (fost nr. 2), servind doar pentru urcarea și coborârea călătorilor din comuna Burdujeni. Ulterior, halta Burdujeni și-a mutat sediul într-o clădire mai spațioasă, care s-a aflat pe locul unde sunt astăzi birourile Atelierului CFR.
Din anul 1881 și până în anul 1902, Guvernul Regatului României a închiriat de la guvernul austriac jumătate din stația Ițcani, pentru a o folosi drept gară și vamă românească la vechea frontieră.
Lucrările pentru construcția Gării Burdujeni au început în anul 1892 pe un teren pus la dispoziție din moșia Burdujeni, în lunca râului Suceava. Terenul era mlăștinos și a trebuit desecat cu pompe, iar apele au fost captate în drenuri subterane și dirijate spre râul Suceava. Gropile formate au fost acoperite cu pământ și prundiș în cantități mari, iar pentru asigurarea unui fundament mai solid s-au așezat una lângă alta grinzi de stejar de mărimea unui copac. Lucrările au fost executate de societatea particulară italiană Celesti Construttirice Edilitates Ceretti e Tanfani din orașul Milano după un proiect similar cu cel al gării din orașul elvețian Fribourg. Atunci au fost construite etajul superior și cele două pavilioane laterale. Construirea clădirii a fost terminată în 1898, dar copertina peronului principal și alte instalații auxiliare au fost finalizate abia în 1902.
Lângă Gara Burdujeni a fost construit și un depou de locomotive, care era unul dintre cele mai mari din zona Moldovei. În jurul gării s-au construit locuințe ale personalului feroviar care se ocupa de întreținerea căii ferate. Până în anul 1918 în clădirea gării a existat un oficiu vamal și unul poștal.
După Unirea Bucovinei cu România (1918), s-au desființat pichetul de grăniceri și oficiul vamal, iar multe spații ale clădirii au devenit disponibile. În anul 1920 au fost instalate în spațiile gării mai multe instituții fără legătură cu traficul feroviar: un orfelinat mixt cu numele „Regina Maria” (înființat la 1 aprilie 1920 de Casa Muncii), o grădiniță de copii și o școală primară, ambele mixte. În anul 1923 s-a deschis aici și o școală profesională pentru fete cu specializările rufărie, croitorie, țesătorie, tot pentru copiii de ceferiști. Aceste școli au funcționat în localul gării până în anul 1955 când în clădirea acesteia au început să se desfășoare din nou activități ale administrației feroviare ca urmare a diferitelor procese de reorganizare.
În perioada interbelică, la parter erau birourile CFR (birourile de mișcare, casele de bilete, sălile de așteptare), a oficiului poștal, a serviciului de revizie de telefoane și telegraf, precum și două restaurante. La cele două etaje funcționau Orfelinatul „Regina Maria” și școlile profesională și primară.”
Dacă vreți și mai multe informații, intrați pe link-ul menționat mai sus :).
Avem cumva noroc de parcare gratuită în fața gării. Și dacă ar fi fost cu plată nu m-ar fi deranjat să plătesc pentru o săptămână. Cam atât ar fi planul nostru. Ne asigurăm că totul e ok la mașină și mergem la gară unde trenul nostru spre Vatra Dornei pleacă în câteva minute. Așa că urcăm direct și vom lua bilete din tren.
Știu că în astfel de momente nu reușesc să îmi exprim emoțiile unui drum nou și prefer să fiu cu ochii pe Google Maps să văd pe unde merge trenul. E un mod de a-mi devia atenția ca să nu vorbesc despre emoții, sentimente... Și poate tocmai din motivul ăsta sunt văzut ca un om rece, calculat, fără prea multe sentimente. Cert este că la fel suntem amândoi și atunci fiecare este concentrat pe ale lui și nu am reușit decât rar să rezonăm și emoțional. Bine, acum corect este să vorbesc mai mult de mine fiindcă e o întreagă furtună în mintea și în sufletul meu și în exterior manifestarea este foarte rece și cât se poate de pragmatică. Probabil că din motivul ăsta s-a ajuns și la o oarecare distanțare între noi, fapt ce este legat cu siguranță și de fenomenul de însingurare pe care îl manifest(ăm) dincolo de socializarea în prezența altora. Chiar mi s-a reproșat ulterior (de către altcineva) că sunt prea sociabil. Că prea glumesc și vorbesc cu toată lumea. Mărturisesc aici că este un amestec între nevoia de a mai vorbi cu cineva și masca de om social. Dacă aș avea ce să vorbesc (adică subiecte de calitate) pentru mai mult timp, ar fi foarte ok. Dar de obicei sunt subiecte oarecum banale care mă plictisesc destul de repede sau, chiar dacă sunt subiecte mai profunde (și de obicei interesante), în cealaltă parte se ajunge destul de repede la o limită și simt că nu poate fi depășită. Și iarăși mă însingurez, mă retrag în liniștea mea și îmi umblă mintea uneori în 5-6 direcții într-o perioadă de timp foarte scurtă.
După ce trecem de pasul Mestecăniș ne apropiem de Vatra Dornei și trenul staționează vreo 20 de minute înainte de a intra în localitate. Sunt în ușa deschisă a vagonului și povestesc cu un nene care spune câte ceva despre Vatra. Cum nu mai are răbdare că vrea să ajungă acasă, își sună fiul și acesta vine și îl ia cu mașina din halta Vatra Dornei. Gara centrală se numește ”Vatra Dornei băi”. Fără virgulă înainte de ”băi” :D! Pregătim bagajele și coborâm în gara veche - monument istoric - despre care am povestit data trecută. Știam deja cum merg treburile aici și mergem și ne cazăm la hotel Silva de lângă gară. Punem ștampila pe carnete. Pentru Laura, fără vorbe, îmi dau seama că este aceeași emoție de la prima ștampilă, din Isverna. Pentru mine acea primă ștampilă a fost la ghereta portarului de la muzeul din Severin! Se uită cu bucurie la veverița de pe ștampilă și ne propunem mâine o scurtă vizită în parc pentru a vedea veverițele renumite. Mergem de lăsăm bagajele în cameră și apoi coborâm lângă hotel și centrul de informare turistică pentru o poză la borna cu numărul 100!
Apoi masă și somn sănătos pentru că de mâine începe mișcarea!
Ziua 47 - 21 septembrie 2023
Cum se cuvine pentru un început de tură și de zi, micul dejun este super consistent. Ați văzut că pun aici destul de multe păreri personale. Să nu credeți că vreau eu să mă dau mare în multe domenii. Este vorba doar de experiența adunată în timp. Știu, ar părea aici să am o vârstă respectabilă. Nu este chiar așa! Doar că am avut șansa ca din copilărie tata să mă încurajeze să mă avânt (calculat) în tot felul de situații. La început a mers el mult cu noi și ne-a învățat să ne documentăm înainte să plecăm undeva. Și mai apoi (vorbim de ani buni de zile!) ne-a încurajat să mergem în activitățile organizate de Cercetașii României. Mi s-a spus cu altă ocazie că nu are rost să vorbesc despre cercetași într-o carte de munte. Dar tocmai acele activități/tabere, pe munte sau în deltă, precum și alte tabere în care am mers în tinerețe m-au modelat inclusiv în parte de alimentație. Spun asta ca să revin la subiect! Nu sunt eu maestru în alimentație sănătoasă, dar am învățat și din acele tabere și din copilărie, inclusiv zilele când mergeam cu bunicii la cules de porumb sau când hoinăream toată ziua prin pădurea dinspre Șerbănești după cine știe ce bețe sau cranii de animale moarte (acum mă uit pe hartă și pădurea mi se pare mică, atunci îmi părea imensă!), că masa de dimineață este esențială pentru toată ziua sau cel puțin pentru prima parte a zilei. Așa că, indiferent când îmi încep ziua, în primele ore micul dejun trebuie să fie consistent! Nici să te umfli să nu mai poți merge sau face altă treabă fizică, dar nici doar o cafea sau un ceai și atât! Brânzeturi, salamuri sau conserve de carne, gem sau altceva dulce... Îmi aduc aminte de micul dejun obligatoriu de la cabana Erzerhog Johann Hutte! Ce am scris mai sus plus un ceai mare, fierbinte! Uite ce am luat la micul dejun astăzi:
Ca introducere în Vatra Dornei și traseu (deși eu mai fusesem) acum mergem pentru Laura (desigur, îmi face și mie plăcere verdele!). Lăsăm bagajele la hotel și facem mai întâi o plimbare în parcul central ”Veverița”. Scopul este și vizita și să găsim veverițele Mariana :). Mai întâi ne oprim puțin la catedrala ”Sfânta treime” unde găsim biserica mare închisă și este deschis doar paraclisul de iarnă aflat la subsol. Sunt multe scrieri cu mai mult sau mai puțin aspect religios și mai mult moral și regăsiți câteva din ele în imaginile de mai jos.
Cu sufletul bucuros de binecuvântarea acestor rânduri facem o plimbare de descoperire a locurilor mai mult sau mai puțin cunoscute din parc. Și, bineînțeles, vom găsi și câteva veverițe atât de agile încât nu ne-au lăsat să le pozăm. Mai mult ne-au lăsat câțiva corbi ceva mai agili în prinderea nucilor pe care le aruncasem pentru curioasele codate!
Începutul zilei este fain și până la întoarcerea la hotel trecem Podul peste Apă și ajungem pentru câteva minute pe la monumentul dedicat conducătorilor localității și pe lângă Muzeul Etnografic unde fusesem data trecută. Sunt interesante monumentul comemorativ și tunurile de lângă muzeu! Pe strada Gării vom reveni la borna 100 pentru o poză și apoi mergem de ne luăm echipamentul pentru traseu. Mulțumim la hotel și revenim la Centrul de Informare Turistică unde ne întâmpină fainul Andrei Bălău. Este și reprezentant al Centrului, și membru de bază în echipa Salvamont locală și promotor al zonei. Povestim o grămadă și ne spune să vizităm o expoziție temporară de pictură înainte să ne aducă el ceva. Ce să ne aducă fiindcă suntem doar drumeți pe Via? Și vedem că vine cu două cutii în care sunt două termosuri cu însemnele site-ului de promovare www.visitvatradornei.ro. Suntem cumva măguliți de cadou și chiar ne bucură tare. Îl rugăm pe Andrei să ne facă poza cu borna (11.45), mulțumim tare pentru tot și promitem să mai revenim la povești cândva, de câte ori ajungem prin Vatra Dornei!
Hai la drum, dară! Pornim cu pași mici chiar dacă Laura are elan și chef de mers. Cumva ritmul este diferit și apar motivele de discuție. Ea ar merge mai repede, eu aș merge mai încet fiindcă știu ce înseamnă mulți kilometri, zi de zi (să nu credeți că vorbesc doar de ea: și eu, după o perioadă mai mare de stat, când ajung pe un traseu în prima jumătate de oră ai senzația că sunt un animal scăpat din cușcă!). Cumva, deși îmi este un pic greu, îi admir elanul de început și sunt perfect conștient că spre final de zi se va schimba starea. Dar tac și merg pas cu pas. Sunt perfect conștient că și acum și cu multe alte ocazii (indiferent de partenerii de drum) par enervant când nu mă grăbesc să merg mult și repede. Am făcut asta la începutul Căii și mai fac asta când merg singur. Deși mă domolesc cu cât trece timpul și cu cât se adună kilometrii sub tălpi! Așa cum deja știți, sunt cu telefonul în offline cu track-ul pornit în Osmand. În principiu fac o combinație între orientarea pe track și orientarea pe teren căutând marcaje și borne peste tot, în special la schimbările de direcție.
Mergem pe strada Dornelor în paralel cu calea ferată și după intersecția cu strada Mihai Eminescu trecem podul peste liniile de tren. Este o piațetă mai mare și facem dreapta pe strada Schitului tot cu ochii pe marcaje și pe săgeți. Curând avem pe stânga un pod metalic pietonal care ne trece peste Bistrița Aurie. Ceva mai în aval este locul unde Dorna se unește cu Bistrița Aurie în Bistrița. Da, este Bistrița lui Creangă cu Iacobeni și Broșteni, este Bistrița care separă județele Bistrița-Năsăud de Maramureș (prin Bistricioara care vine din tăul Știol, munții Rodnei) și Suceava!
După pod facem dreapta pe strada Foresta și imediat la stânga pe Bârnărel. Așa e denumirea mai multor străzi de aici și a dealului pe care urcăm noi spre Obcina Mare. La schimbarea de direcție spre pensiunea Elenuca (variantă de cazare și ștampilă pentru cei care vin dinspre Mestecăniș și sunt bucuroși că intră în Vatra Dornei!) dăm de borna cu închizătoare și lacăt. Presupunere personală: aici fie se leagă lucrurile pentru totdeauna, fie se pune lacăt la ce a fost și se merge mai departe! Cinci minute la stânga, în urcare, și trecem de Elenuca unde pe afișul de pe stradă chiar este menționat că aici se găsește ștampila ”Via Transilvanica”. Dar noi cum aveam ”veverița” de la Silva, doar trecem și continuăm drumul. Drumul urcă frumos printre garduri și culori de toamnă și avansăm încet, Laura mai în față și eu mai în spate. Dacă mai devreme era borna cu lacăt, următoarea bornă are motiv popular și a doua are pe ea o gaură de ială. Era să zic ”clanță”, dar asta este doar o parte din întreaga ială a unei uși! Aici ne odihnim puțin lângă bornă, la umbră, fiindcă apoi urmează o curbă la stânga prin soare. Peste un sfert de oră lăsăm pe dreapta niște frumoase ”pălării ale șarpelui”, ieșim la un alt drum mai mare, facem dreapta prin umbra molizilor, trecem de borna 96 cu un crin stilizat și următoarea bornă, cu motiv de S-uri tipice gardurilor metalice ne găsește la stâlpul de marcaj CR la stânga spre Vatra Dornei prin dealul Drăncani și dreapta spre cabana și vârful Giumalău și pasul Mestecăniș. Astăzi tot ne vom întâlni cu acest marcaj! La stânga o săgeată ne arată că am ajunge în 5 minute la pensiunea ”Vârful Drăncani”. Mi se pare la fel de ciudată denumirea precum este și ”cabana Vârful Ciucaș”! Păi e cabană sau vârf? Pauză de masă și apoi continuăm ușor dreapta, lăsăm tot pe dreapta niște poieni cu căpițe tare faine și într-o jumătate de oră ajungem la o intersecție de drumuri. Spre stânga e un marcaj pe care scrie ”Drum forestier Chilia - Argestru” (5,1 km). În dreapta nu scrie nimic și Google Maps îmi spune că drumul coboară pe valea Chilia în Vatra Dornei (cică s-ar numi strada Căprioarei!). Noi mergem tot înainte pe un drum ușor în urcare și curând trecem pe sub vârful Obcina Mare (1247m). Urmează curând o poiană lungă de aproape un kilometru numită Poiana Obcinii. Pe Google Maps apare cu denumirea Obcinea Mică! La capătul ei este borna 93 care marchează o schimbare de direcție. Marcajul CR merge pe drum tot înainte în timp ce noi facem ușor dreapta!
Legat de denumirea ”obcină” am găsit o explicație foarte faină pe site-ul www.dragusanul.ro:
”Termenul „obcină”, prezent în această ultimă hotarnică, nu desemnează, precum în etimologia slavonă, o culme aflată între două înălţimi, ci, conform unei străvechi datini păstoreşti, sâmbra oilor, locul în care se păşteau oile, timp de o săptămână, înainte de a se face măsurişul laptelui, în condiţiile în care „stăpânirea de odinioară în comun a oilor a transmis în zilele noastre o rămăşiţă folclorică, aşa-numita „sâmbră a oilor”. Oile se aduc la un loc numit „obcină” şi se mulg în comun” . În vremurile acelui „odinioară”, mărturisesc legendele că, prin provincia numită şi astăzi Bucovina, „puteai merge, cu săptămânile, oriîncotro ai fi voit, că nu mai dai de nici un oraş sau sat, ci numai, unde şi unde, câte-un păstor, care-şi păştea turma sa prin cele preluci şi poieni. Şi tuturor păstorilor, câţi erau, le mergea foarte bine, căci aveau cele trebuincioase, atât pentru dânşii, cât şi pentru turmele lor”. Ar fi mult mai mult de citit și vă invit pe voi să faceți asta, dacă aveți curiozitatea :D!
Doar ce am pornit la drum și ne întâlnim cu primul drumeț pe Via. Este un tip cu pielea mai colorată și schimbăm câteva vorbe. Ne bucură să aflăm că este iranian stabilit la București și a pornit pe Via cu gând să parcurgă tot drumul. Acum mai are puțin și va termina primul segment de Via, la Vatra Dornei. Un pic de încurajare că mai are puțin de mers și îi spun să își facă socoteala că are tren pe seară. Spun asta fiindcă ne spusese că în seara asta se întoarce la București.
Tonusul este tare bun și coborâm spre cabana Gigi Ursu. Auzisem despre amabilitatea doamnei Ursu și nu o prea simțim. Cel mai probabil că este obosită. Cumva platforma de marmură îmi aduce aminte de templele indiene și chiar și covoarele care sunt întinse pe jos! Cel mai probabil că le-a spălat și acum sunt la uscat. Întrebăm de unde numele Ursu după ce vedem urșii de pluș de la balconul de lemn de la etaj. Evident că ei sunt puși de efect și doamna ne spune de soțul ei că a primit porecla asta în urma unor incidente cu urși. Mă rog, o fi, n-o fi real, cert este că explicația este frumoasă și cumva turistică. Ne povestește de biserica privată de pe terenul ei (un pic mai jos de pensiune) și că are grijă de niște mpicuțe acolo. Hm, partea asta cu biserică privată pentru mine nu prea e de înțeles. Dar nici nu insist! Cerem o bere și un suc și ne spune să luăm din lada frigorifică. Luăm și plătim tot ce trebuie ca să nu fie discuții. Stăm la masă până se duce lichidul din sticle și apoi mulțumim și pornim la drum (15.35).
Ne spunem despre senzația de răceală simțită aici și tragem concluzia că cel mai probabil drumul a fost mutat pe aici pentru a include cabana în circuitul turistic. Urcăm câteva sute de metri și borna 92 cu căpițe ne readuce pe drumul pe care este marcajul CR. Este cumva drumul de ”obcină”, de culme. Încă este pădure verde și faină până la borna următoare cu cap de vită. Poate sună un pic comic, dar nu îmi dau seama dacă este bou sau vacă :D! Aici facem un pic de pauză înainte de a schimba direcția. Nu știam atunci și acum văzând harta îmi dau seama că este foart aproape de cabana Giumalău unde am fost acum muuuulți ani. De fapt este peste vale, după poiana Ticșeni și șaua Putna Mică. Vă dați seama că văzând că este așa de aproape, îmi dă idei de viitoare ture :D! Doar pauză scurtă la bornă înainte de a merge mai departe, după schimbarea direcției 90 de grade spre stânga. Nu am mers mult azi. Doar că am plecat târziu și și acum s-a făcut aproape ora 16.30.
Drumul este uscat și în jurul nostru este o verdeață foarte faină. E adevărat că sunt și ceva căzături, dar asta nu împiedică mersul. Coborâm la borna cu picătură prin pădurea foarte primitoare și răcoroasă. De fiecare dată când trec printr-o astfel de zonă de pădure mă gândesc cât de binecuvântați suntem noi ca neam și nu ne dăm seama. Alții au 90% din țară complet uscată, fără păduri și complet expuse soarelui arzător. Noi avem atâtea păduri și ne batem joc de ele! Și chiar dacă nu ne batem joc, tot ne dăm seama destul de rar de tot ce ne dă o pădure. La borna 89 (sculptura pare fie un înger, fie un drumeț extrem de stilizat, de la mijloc în sus) facem o mică pauză de gustărică. Asta înseamnă un măr sau un baton proteic. Știu foarte bine că nu sunt 100% sănătoase, dar măcar sunt o sursă de energie foarte bună. Și sunt și ușor de transportat. Îmi aduc aminte că Laura avea o rețetă pentru făcut batoane energizante în casă, cu tot felul de fructe uscate... Tot ținem coama împădurită și în 10 minute ieșim din pădure pe un drum foarte poetic. Mai coborâm câteva sute de metri și suntem la o intersecție unde la dreapta un drum ne urcă spre schitul Mestecăniș. Facem poză la borna alăturată (88) și mergem mai departe până la poarta mănăstirii Sf. Pantelimon. Hai să facem o pauză și să mergem puțin până acolo, mai ales că drumul urcă foarte fain. Urcăm și lăsăm rucsacii la intrare. Locul se numește Piciorul Lat și este înconjurat de păduri falnice. Parcă este zbor acum, fără rucsaci. Curtea este păzită de vreo 5-6 pisici și curând nu știu de unde mai apar 4-5 puiuți de zici că au maxim o lună. Un mieunat, un mângâiat și intrăm în faina biserică de lemn pe lângă crucea de marmură albă. E așa un sentiment de bucurie între icoanele și pereții de lemn. Este obște de călugări și abia vezi câte unul pe aici ca o umbră...
”Domnul primar al comunei Iacobeni, Gheorghe Tomoioagă (legislaturile 1996-2000 şi 2000-2004), a avut o mătuşă care a dorit mult în trecut să fie maică în mănăstirea Vladimireşti, judeţul Galaţi. Dar din cauza perioadei de ateism, după anul 1946 nu i s-a putut împlini visul ei frumos.
După 1989, înainte de moarte, şi-a exprimat dorinţa faţă de nepot, ca terenul primit de ea ca dotă de la părinţi în punctul numit Piciorul Lat, să fie donat mănăstirii Vladimireşti, ca să se construiască pe el un metoc al Vladimireştilor.
Dar, Mănăstirea Vladimireşti fiind la distanţă mare şi făcând parte dintr-o altă eparhie, nu s-a putut realiza dorinţa donatoarei, aşa că nepotul ei, primarul Gheorghe Tomoioagă, a luat iniţiativa înfiinţării unei mănăstiri pe locul respectiv.
Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor a dat binecuvântarea şi în câţiva ani s-a ridicat pe locul de la Piciorul Lat un foarte frumos aşezământ monahal cu obşte de călugări. Până în anul 1999 s-a construit biserica, corpul de chilii, turnul clopotniţei şi s-a pietruit o alee de peste 100 m lungime, din drumul forestier până în incinta mănăstirii, plantându-se pe ambele laturi şiruri de puieţi, viitorii arbori de molid. În anul 2000, Ieromonahul Andrei a pregătit terenul nivelându-l cu un buldozer, şi a început construcţia clădirilor din lemn pentru gospodăria anexă a mănăstirii, la 80 m nord-est de incintă.
Biserica din lemn, pe fundaţie înaltă de beton, în formă de cruce, ridicată la 2,5 m faţă de nivelul terenului. Spaţiul este repartizat în altar, naos şi pridvor închis. Altarul este luminat de trei ferestre aşezate pe peretele din răsărit.”
Mai multe detalii se pot citi pe blogul www.trecator.ro.
Câtea sute de metri mai încolo ne oprim la intrarea în pădure, la borna 87 cu copaci zvelți. Se potrivește cu locul! Avem fiecare nevoie de o pauză de schimbare a echipamentului. Laura pune pe ea o bluză fiindcă se lasă răcoare și eu îmi scot bocancii și îi pun sandalele. Tot din același motiv: pe răcoare mă simt foarte bine în sandalele aerisite!
Între bornele 86 și 85 se întunecă. Eu sunt liniștit fiindcă văd pe hartă că suntem foarte aproape de pasul Mestecăniș. Recunosc, la partea asta am greșit față de Laura. Fiind obișnuit să merg singur și să mă orientez cu instrumentele cunoscute, mi se pare un pic peste mână să zic tot timpul ce văd pe telefon. Și asta se combină și cu replicile pe care le aud destul de des: tot timpul stai cu ochii în telefon! Da, este adevărat. Doar că aplicațiile de orientare din telefon îmi dau siguranța când merg în teren necunoscut (adică teren pe unde nu am mai fost). Și sunt mii și mii de astfel de locuri care mă atrag doar la noi în țară. De exemplu, chiar aici unde suntem, m-ar tenta să descopăr dacă există vreun drum de la gara Mestecăniș până aici sus în pas, unde suntem noi. Dar asta se face dimineața sau pe lumină, nu acum când s-a întunecat! Borna 85 are pe ea un fel de potecă în S și două hexagoane incomplete care par ca două litere ”C”. Practic suntem în pas fiindcă borna următoare este peste drum, lângă crucea mare de lângă șosea. Cam aici ar fi finalul zilei.
Acum avem de rezolvat cele trei lucruri esențiale la final de zi. Primele două, ștampila și apa pentru seară, le obținem foarte simplu de la pensiunea Luceafărul aflată chiar lângă noi. Intrăm și întrebăm de ștampilă. Primim pe carnet și rugăm și de apă. Bineînțeles, ne servesc cu mare drag! Ei ne oferă și cazare, dar noi mulțumim. Avem cortul și vedem unde îl vom pune. Parcă simt așa un pic de reținere din partea colegei de drum și motivez că este o seară caldă și nu are rost să cărăm degeaba cortul. Găsim noi unde să îl punem. O fi asta o forțare din partea mea? Cert este că mai încolo astfel de ”forțări” se vor aduna în zilele următoare și vor genera discuții destul de aprinse. Acum, totuși, suntem abia după o zi de mers! Nu e adunată atâta oboseală încât să avem nevoie de cazare!
Cu ”urșii” în spate pornim mai departe pe traseu, pe drumul format între pensiunile Mestecăniș și Luceafărul. Promit să ne oprim cât de repede când vom găsi un loc de campare. Mergem 200-300 de metri și drumul de pământ are pe ambele părți garduri de lemn. Pe stânga este o poartă și după ea se vede un teren plat, întins. Aici stăm! Trecem poarta și găsim cel mai potrivit loc de cort câteva zeci de metri mai sus de poartă. Montăm cortul cu ceva oboseală, mâncăm ceva, punem mâncarea într-un copac (sau mai bine zis pom/prun sau măr) să nu avem surprize cu ceva animale și ne băgăm la somn. Pare enervant, dar pentru mine a devenit un obicei pe Via să dau mesaje lui Dinu și mamei. Laurei nu îi mai dau mesaj că este lângă mine. Dinu mă întreabă tot prin SMS dacă mergem până la Putna! ”Bineînțeles! Până la borna nr.1!” Rapid trec și prin pozele de astăzi și apoi somn!
Ziua 48 - 22 septembrie 2023
Cam pe la 8.00 ieșim din cort fiindcă soarele a început să încingă cele două tente care ne separă de exterior. Dar am avut și brumă (cortul ud pe exterior) și transpirație (ud pe interior). Așa că scoatem tenta exterioară și o întindem pe crengile pomului de lângă noi. Nu avem grabă și o lăsăm să se zvinte pe toate părțile. Între timp se aerisește și se usucă și cortul interior. Mâncăm în soare pe salteluțe și tot mai verificăm cortul și îl ștergem definitiv. Astea ne ocupă timpul cam până pe la 9.30-9.40 când avem rucsacii strânși cu totul. O ultimă verificare să rămână aici doar iarba tasată de sub cort și pornim la drum. Prima parte a drumului merge printre garduri de sârmă și ne vom opri câteva minute ca să treacă în sens invers o mașină de teren și să se așeze praful ridicat de ea.
În 12 minute trecem de borna cu floare și în încă nouă minute găsim pe dreapta o troiță foarte faină. Drumul e răcoros și tare fain. Borna cu soare ce apune în valuri ne separă de drumul ce face stânga pentru un kilometru până la schitul Ioan Iacob Hozevitul. Noi mergem tooooot înainte! În 13 minute ajungem la stâlpul cu săgeți indicatoare dinainte de poarta unității militare de sub vârful Mestecăniș. Obcina cu același nume este una din cunoscutele Obcine bucovinene. La stânga BR duce spre vârful Colacului, Obcina Ursului și Mănăila și în față BG spre Obcina Arsânesii, pârâul Leuștean și DJ 175.
Chiar la poarta unității, pe partea dreaptă a drumului, sunt niște tomberoane de gunoi. Și dinspre ele vin spre noi patru pufuleți de căței. Ei au chef de joacă. Îi mângâiem un pic și apoi ne dăm seama că nu avem cum să îi luăm cu noi. Așa că schimbăm atitudinea față de ei și îi gonim să se întoarcă. Bine, doar din gură fiindcă nu poți să dai în așa dulci cățeluși! Trei din ei schelălăie că ar vrea să vină cu noi. Eeee, al patrulea e căpos și nu se lasă. La borna 82 el tot merge după noi deși îl cam muștruluisem să se întoarcă la unitate, cu frații lui. Tot sperăm să facă asta fiindcă nu avem ce face cu el și în plus în sate mia mult ca sigur sunt câini și se sperie. Dar nu e chip! Face ce face și tot vine cu noi. Ceva mai jos, pe drumul mare, sunt niște hambare și apoi câteva case nelocuite. Căutăm să îl lăsăm pe aici pe undeva. Chiar într-o curte găsim un coteț de câine și îl atragem acolo. Este curios, cercetează și noi ne bucurăm că a rămas acolo. Închidem repede poarta și mergem mai departe. Tocmai când ne bucuram mai tare că micuțul nostru a rămas în zonă, auzim după noi schelălăitul. Pentru câteva secunde ne prefacem că nu ne uităm înapoi după el. Dar nu poți face prea mult asta fiindcă te înduioșează! Este un glas de copil care strigă după ajutor! Rămâne grija noastră unde va rămâne fiindcă în mod evident nu va avea destulă forță să meargă cu noi până la capăt. Dar înseamnă că rostul lui e să vină acum cu noi și Dumnezeu va aranja lucrurile așa cum trebuie! La a treia bornă de unde rămăsesem doar cu un cățeluș (suntem pe obcina Arseneasa!) un marcaj TA face dreapta. Noi continuăm în față pe drumul de piatră dintre gardurile de lemn. 16 minute și suntem la borna 78 unde avem o schimbare de direcție la 90 de grade la stânga. Aici ne dăm seama care este rostul cățelușului: un nene cu mama lui cu mașina coboară spre Fundul Moldovei și ne menționează că vreun kilometru mai în față este Spirit Animals Sanctuary. Sunt doi bucureșteni care au grijă de multe animăluțe. Deci aici trebuia să ajungă pufuletele! Mergem acolo, ieșind un pic din drumul nostru și găsim ferma pe dreapta. Cumva avem emoții și mergem, recunosc, la milogeală. Singurul nostru gând este să ajutăm suflețelul care s-a luat după noi. Alex și Andreea sunt foarte deschiși și ne spun foarte sincer că ei salvează animăluțele pregătite pentru sacrificare, dar nu pot salva toți câinii și toate pisicile. Chiar costă mult hrana și este greu. Sunt vegani convinși și au cumpărat terenul ăsta din drag pentru animale. Dar plusăm că nu știm ce să facem cu suflețelul nostru blănos și li se înmoaie inimile. Bine, lăsați-l la noi! Noi mulțumim tare pentru asta fiindcă aici are cât de cât o șansă. Tare sunt curios dacă ajung acum pe acolo și îl mai recunoaștem sau ne mai recunoaște! Cu inima împăcată ne întoarcem la borna lăsată și facem dreapta în coborâre pe valea Arseneasa!
După prima bornă și încă trei minute de mers pe dreapta vedem o poartă mare de lemn. Drumul nostru este tot în jos! La fiecare intersecție verific pe telefon track-ul fiindcă orice schimbare de direcție poate fi potențial corectă! Ceva mai jos vine o mașină de teren din spate. Este Andreea cu cățelușul nostru! Îl duce la veterinar fiindcă i-a descoperit o bubă mare, o umflătură pe burtă. Ce oameni inimoși! Vă dați seama că dacă ar fi rămas sus la unitate, șansa lui de a ajunge la un medic veterinar era foarte mică. Mai coborâm un pic și suntem la borna ”sexi” lângă care ne întâlnim cu un nene care venise cu un ATV. În câteva minute ne spune toate ofurile lui. Printre altele acum este la a patra nevastă și ne dă chiar detalii ceva mai intime. Nu ne interesează pe noi astea, dar se potrivesc cu borna lângă care suntem! Acum a cam îmbătrânit și ne mărturisește că nu prea mai poate :) și că îl cam lasă și picioarele. Dacă altă dată urca în coamă mereu pe jos, acum se folosește de mijlocul motorizat. Încă două borne (fata care odihnește și cioban cu clop) și intrăm pe lângă o altă masă amenajată (ca și la borna sexi) în Fundu Moldovei.
Fundu Moldovei, dincolo de denumirea un pic ”sexi” (că tot suntem aproape de borna ”sexi”!) îmi aduce aminte de o tură surpriză foarte faină, solitară. Doar spun acum pe scurt și vă dați seama că mintea îmi zboară în câteva momente și trăiri de atunci. Fiindcă, acum făcând o foarte scurtă paranteză, din tot ceea ce trăim, din tot ceea ce ni se întâmplă, rămânem cu trăirile care dau importanță momentelor. Pe Via trăirile pot fi provocate de cine știe ce obiect întâlnit pe drum sau de oameni. Și de obicei oamenii generează momente și trăiri pozitive, de unde și profunzimea expresiei aparent banale ”drumul care unește (oameni)!”. Revenind la amintiri, nu trăiesc în trecut, ci doar punctez ceea ce m-a marcat. După o delegație de câteva zile la Izvoarele Sucevei (trebuia să fie de 2-3 zile, luni-marți sau cel târziu miercuri și s-a lungit până vineri!) colegii au plecat spre București și eu le-am spus să mă lase acolo pe răspunderea mea și luni dimineață la prima oră voi fi la sediu, la muncă. Ceea ce evident că s-a și întâmplat! Nu mai dau alte detalii aici nesemnificative. Cert este că eram în blugi și am avut o noapte de supraviețuire într-o stână din Călimani, după o superbă tură. Faza a fost că a plouat peste noapte și apoi a înghețat. Vă dați seama că blugii s-au făcut burlan, la propriu. Cum nu aveam alte haine a trebuit să găsesc soluția să trec peste noapte. Și soluția a fost folia de supraviețuire cu care m-am acoperit total, stâna având un perete și jumătate din acoperiș lipsă. Bine că am găsit o tablă de la acoperiș și cu ea mi-am încropit un fel de adăpost în interiorul stânei! A doua zi am renunțat să mai urc pe Pietrosul Călimanilor și am coborât înapoi în Gura Haitii și cumva am făcut de am ajuns la tren și acasă. A fost una din cele două dăți din viață în care folia de supraviețuire chiar m-a ajutat să supraviețuiesc! Cealaltă dată a fost undeva în apropierea fiordului Lysefjord din Norvegia, în 2010. Dar asta e altă poveste și deja trec din una în alta! Fiindcă așa trec mereu și gândurile când îți treci picioarele pe pilot automat și te pierzi în amintiri...
Încă o mică paranteză observată pe Google Maps pentru cercetarea zonei. Dacă aveți și voi chef de astfel de cercetare, puteți observa că, așa cum Oltul și Mureșul au faina lor legendă de naștere în munții Hășmaș (ce dor mă apucă și de acele locuri...), ar putea (și este foarte posibil!) ca și Moldova și Suceava să aibă vreo legendă. Fiindcă râurile Moldova și Suceava își află obârșia foarte aproape una de alta, sub pasul Izvor aflat între Moldova-Sulița și Izvoarele Sucevei! Interesant de urmărit cursul Sucevei care intră uneori pe teritoriul actual al Ucrainei și o mare parte linia de graniță este trasată de o parte sau de alta a Sucevei! ”Sușevei” cum fain spun moldovenii și bucovinenii! Foarte interesant de studiat harta pentru a vedea granița Bucovinei de nord pierdută în 1940, graniță ce coboară din linia de graniță (maximă altitudine) pe râurile Perkalab, Ceremușul Alb, Ceremuș, intră pe cursul Prutului și apoi pe cursul Nistrului revine pe actuala graniță româno-ucrainiană. Nu cumva numele localităților Iablonița și Câmpulung pe Ceremuș seamănă cu Iablanița bănățeană respectiv Câmpulung de Argeș sau Câmpulung Moldovenesc?
Hai să revenim la Via! Intrăm în localitate și curând ne întâlnim cu o pereche de drumeți, britanic și americancă. Sunt încântați de ce au văzut și parcurs până acum pe Via! Schimbăm câteva cuvinte și ne despărțim cu clasicul ”Cale bună!” Nu știau de expresie așa cum nu știau nici francezii cu care mă văzusem la intrarea în Bucovina! Ca și atunci, explic în câteva cuvinte sensul asemănător cu expresia ”Buen Camino” de pe, bănuiți, Camino de Santiago! Ne întâlnisem chiar în dreptul unei case tradiționale din lemn acoperită cu șipcă și a stâlpilor de la porți foarte fain pictați!
Pe malul Moldovei ieșim pe șosea după ce vedem o hartă turistică a zonei. Promițătoare și făcătoare de planuri pentru cine știe când va fi să fie! Pe hartă se vede pe unde am coborât pe CR și pe unde vom urca pe PR! În fața primăriei trecem de borna 72 și abia așteptăm să facem stânga pentru a urca pe Pârâul Cailor. Tot așa mă concentrez la punctele importante de pe drum și o neglijez pe Laura care probabil simte nevoia să vorbească. Avea ceva pe suflet!
După Primărie facem stânga pe strada Tocilă și curând iarăși stânga pe o uliță ce începe să urce. Pârâul amintit! Ulița se strâmtorează și dăm de borna controversată cu un fund/cur. De ce spun controversată? Îmi atrăsese atenția Dinu despre asta. Se spune că Primăria pusese borna asta undeva prin centru, cel mai probabil la Primărie. Este simpatică și a primit comentarii din partea unei comunități religioase locale ceva mai pudice. Cum că este prea indecentă! Primarul, ca să calmeze acea comunitate, a schimbat locul celor două borne! Oricum ar fi, borna ni se pare amuzantă. Sau cel puțin mie :D! La borna următoare, cu iepure și minge, Laura cere o pauză. Eu nu aș avea nevoie, dar este binevenită pentru un fruct și ceva apă cu minerale. Sunt însă foarte tăcut și nu reușim absolut deloc să comunicăm. Nu știu ce a generat tensiunea. Probabil că ale mele comentarii la borna anterioară doar au făcut să se amplifice ceva ce îmi este necunoscut!
Vreo oră mergem la distanță, eu preferând să rămân mai în spate. Poteca urcă ușor pe un tăpșan care ocolește pe stânga Dealul Cailor. Uneori poteca se pierde în iarba mare în care se aud cosași. Pas cu pas ajungem într-o înșeuare și facem ușor dreapta pe lângă un gard de lemn pe care sunt ceva T-uri din loc în loc. Înainte de șaua de după deal trecem pe lângă borna 69. Știu ce veți gândi! Suntem încă sub efectul bornelor cu fund și a celei ”sexi” de pe valea Arsânesii :D! Pauză de respiro fiindcă am tot urcat aici și se schimbă total peisajul. Adică se deschide belvederea, în stânga vârfului împădurit al dealului Cailor văzându-se ceva creste golașe. Imposibil să nu recunosc coroana vulcanică a Călimanilor. Că tot povesteam mai devreme de aventura cu folia de supraviețuire. Fiindcă atunci a fost într-adevăr o aventură să merg în teren necunoscut, mai ales după ce am pierdut BR după Pietrele Roșii și Piciorul Tămăului!
După gardul de lemn facem stânga pe un drum pe curbă de nivel și vedem sub noi un grup care era la plajă. Hm, ce activități faine care nu se potrivesc deloc cu ce avem noi acum de făcut. E momentul unei scurte pauze în care să admirăm brândușele de toamnă care umplu tot tăpșanul și pentru ceva poze spre depărtări. Sunt niște culori și niște umbre așa de faine...
Borna 68 ne bagă în pădure și apoi urmează o coborâre răcoroasă de două borne și jumătate până la o carieră pe dreapta drumului. Urmăm marcajele și drumul care ne coboară încă un sfert de oră până la intrarea în Sadova. Mese de picnic, marcaj cu drum forestier Plaiul Ioanei și borna 65 cu simbolul ”omega” puțin ascuțit precum capul lui Oblio (cine își mai aduce aminte de animație? https://www.youtube.com/watch?v=tVbisyivvDU). Este ora 18.00 și aici, în Sadova, se cam termină ziua de astăzi. Ca de obicei, problemele de seară menționate și la sfârșitul zilei de ieri: apa, ștampila și locul de înnoptare. Fiind în sat nu ne facem probleme cu apa. Avem de obținut ștampila și să rezolvăm cu locul de dormit. Fiindcă pare ceva oboseală propun cazare în loc de cort. ”Da, de acord!” Caut în ghid și văd cazarea la Casa Ionescu. Nu mai sunăm, mergem direct fiindcă este în traseul nostru pentru mâine. Facem stânga, trecem pe lângă o frumoasă troiță de lemn și vedem curând la dreapta o săgeată spre lacul Iezer/Iezerul Sadovei. Facem dreapta și ajungem la borna 64 cu ceva picături în stil Yin-Yang. Poate nu vă imaginați și poza de mai jos vă lămurește.
Sunăm la Casa Ionescu și întrebăm dacă au ștampila. Da, au și ne ghidează să ajungem la ei. Doamna Elena este foarte simpatică și se pune la dispoziția noastră. Ne dă ceva de mâncare și ștampila și o întrebăm unde să punem cortul sau unde ne putem caza. Din păcate ne spune că are totul full și nu prea acceptă să stăm cu cortul. Vrea să ne rezolve cu cazarea și nu mai putem zice nimic. Este bucurie în sufletele noastre când vedem cum se agită pentru noi. Doar că noi suntem prea obosiți ca să mai manifestăm și doar asistăm la efortul ei. O sună pe doamna Mariana de la pensiunea cu același nume. Are locuri și vine să ne ia cu mașina. Este în capătul celălalt al satului, după borna cu ”omega”. Încă nu este trecută în ghid și ne spune că mai are ceva de pus la punct și apoi va vorbi cu cei de la Tășuleasa să o treacă în ghid. Nici nu ne mai agităm pentru alte cazări. Doar spun asta ca să confirm ce scrie în ghid cu cazările: ”multiple posibilități de cazare pentru toate buzunarele”. Și ideea despre care am vorbit recent că ce găsiți în ghid sunt doar recomandări sau cazări care au intrat în colaborarea cu Tășuleasa (din inițiativa proprietarului de spațiu de cazare, nu din partea asociației!).
Până să urcăm în camera de la etaj, lăsăm bagajele din spate și suntem invitați la masă. Un platou imens cu de toate, un pahar ce ”ceva” (dulce pentru Laura și mai dur pentru mine!) și apoi un fel doi foarte consistent sunt tot ceea ce are nevoie un drumeț după o zi lungă. Putem spune că doamna Mariana este gazda perfectă! Urcăm prin portița de lemn și pe scări și vom lăsa bețele jos. Un duș și apoi, cât de repede un somn adânc după mesajul de rigoare de seară: ”21 km cu peisaje de vis și oameni faini. Este zonă ce ne place”.
Dimineață, cum era de așteptat, de trezim cu un tonus extrem de fain. A fost de folos dormitul într-un pat moale! Ni s-a refăcut energia și suntem gata de o nouă zi. Dar cum, așa cum spuneam și mai sus, micul dejun este o parte esențială din zi, coborâm la micul dejun și ne bucurăm de câte o omletă imensă, brânzeturi de casă și roșii de grădină mari și zemoase și câte o cană sănătoasă de ceai. La masă doamna Mariana este așa de discretă că așteaptă să terminăm înainte să vină să povestească cu noi. Și vine cu o propunere: să ne ducă cu mașina până la iezer. Știe foarte bine pe unde este traseul nostru fiindcă de acolo din cei mai mulți drumeți! 2-3 secunde de șovăială și din ochi ne înțelegem la un singur răspuns: ”Da, acceptăm! Cu o singură condiție: să oprim la borne pentru poze!” ”De acord! Aduceți bagajele la mașină și pornim”. Și adevărul este că sunt kilometri monotoni. Mai precis de aici sunt 5 borne până la poarta de lemn care marchează intrarea la Iezer. Ne lasă la poartă, îi mulțumim, punem rucsacii în spate și întindem bețele pentru mers. Ne vom opri pe malul lacului, pe baraj, pentru ceva poze la rățuște, înainte de a merge mai departe!
Drumul merge la început pe dreapta lacului și urcă încet deasupra lui. Așa fain se vede fix de deasupra lui. În câtva minute ajungem la borna cu numărul 60 și simțim cum scade numărul bornelor. Până la final simțim fiecare piatră în talpa sandalelor! Drumul urcă printr-o tăietură largă prin pădurea de conifere, urmăm un S format din curbe și la borna cu pătrate intrăm definitiv în pădurea umbroasă pe drum de pământ. Este mult mai bine pentru picioare! Drumul de pe valea Ezerului mai urcă 3-4 sute de metri prin pădure și la prima intersecție marcajele ne duc pe drumul mai evident din dreapta. O curbă la drapta pe un drum uscat și expus soarelui și ajungem la borna 58, cu embrion. Este un pic mai sus de drum și urcăm pentru poză pe pietrișul de sub bornă. Revenire în drum și urmează o zonă expusă la soare care urcă treptat și constant în muchia obcinei. Se văzuse mai devreme alura drumului spre coamă. Lăsăm în dreapta vârful Obcina Feredeului împădurit și ieșim după el în golul alpin. Deocamdată este doar o poiană prelugită... Este bine că drumul, chiar dacă e prin mijlocul poienii, mai oferă din când în când zone cu umbră. Borna 57 marchează sub un copac ieșirea din Sadova. Mă rog, pe o placă de la baza bornei scrie ”Bun venit în Sadova” ținând cont că majoritar drumeții pe aici coboară, nu ca noi care urcăm! Câteva sute de metri până în șaua largă și dezgolită dintre vârfurile Pietriș și Obcina Feredeului. Suntem pe coamă și track-ul ne coboară la un moment dat la dreapta. Urmăm indicațiile și puțin deasupra pădurii suntem de acord să facem pauză de masă. Așa că rucsacii jos și ne tolănim vreo 20 de minute bucurându-ne de masă și de liniștea muntelui. Destul de rar să ai o masă cu așa liniște!
Drumul coboară la lizieră și apoi destul de abrupt se lasă (e drum de oi) în șaua în care găsim cea mai curată stână din câte am văzut până acum. Se vede că stâna este folosită și admir tacit pe cei care au stat aici peste vară. Am o bănuială că este o stână turistică fiind aproape de traseele turistice. Cum am obicei vechi de ani de zile (mulți!) din turele cu Emil pe la stâne, fac inspecția stânei pentru a vedea dacă se pretează la vreo tură de iarnă. Bine, e destul de greu să vii până aici doar pentru o tură de iarnă, dar ”never say never!”. Stâna este curată, are pături pe ambele paturi și ceva alimente de rezervă. De obicei cei care pleacă lasă alimente peste iarnă. Pentru Laura este un pic neobișnuit fiindcă nu a fost în nici o tură cu dormit la stână. Peste două luni (acum anticipez!) va fi prima și ultima tură de iarnă a ei (cu mine), cu dormit la stână. Din câte mi-a povestit în copilărie a fost la stână de multe ori, dar nu a dormit niciodată. Sau cel puțin așa mi-a spus!
Închidem ușa și portița stânei și urmăm track-ul. Nu sunt marcaje și pe track-ul Marlenei văzusem că mergem tot pe coama care se formează în față, cumva perpendicular pe obcina principală. Trecem de borna 56, apoi de un mic deal și ajungem la a doua stână. Aceeași inspecție personală fără să stăm prea mult. Puțin după următoarea stână ne întâlnim cu un grup mai mare. Vreo patru persoane! Spunem că mergem pe Via și că venim din Sadova și apoi pe scurt povestim de toată faza cu cazarea. Și surpriză: chiar domnul ceva mai în vârstă este domnul Ionescu, soțul doamnei Elena care ne-a primit atât de bine și a rezolvat apoi cu doamna Mariana. Ceilalți sunt copiii lui și ceva cunoștințe. Îl luaseră pe domnul Ionescu la plimbare pe Via! Sunt de admirat locurile astea pe unde trăiesc ei. Și ei ne spun că veneau pe aici cu mult înainte să se marcheze traseul VT și apreciază asociația Tășuleasa pentru ceea ce au făcut ca să unească oameni și teritorii aflate atât de departe unele de altele. Ne despărțim cu ”Cale bună! și curând intrăm în umbra binefăcătoare a pădurii.
În cinci minute depășim o bornă și următoarea deja este în golul de sub vârful Iorești (1380m). Mergem pe curbă de nivel, traversăm ceva îngrădiri și în șaua dintre Iorești și Cremenești (1287m) facem o pauză fiindcă... este un leagăn metalic înalt cu belvedere spre zona Putnei și a munților de graniță. După leagăn și ceva apă urcăm pe vârful Cremenești unde găsim marcaj pe un stâlp de lemn de circa un metru înalțime. Poză de grup aici (nu mă întrebați de ce?) și apoi borna 53 și un stâlp cu marcaj și săgeată Via marchează coborârea prin tranșee spre pădure (borna 52 cu berbec). Ne era dor de umbră și ne bucurăm din plin. Tot coborâm și la următoarea bornă facem o pauză de utilități ;). Și apă, cum era de așteptat! Încă o ușoară coborâre (ne cam săturasem de coborât) și, ca să ne calmeze drumul, vedem în față, tot pe linia culmii o defrișare și un drum care urcă fix prin mijlocul ei. Verific pe track fiindcă nu îmi face plăcere urcarea prin soare și mi se confirmă: pe acolo mergem! Așa că micșorăm pașii și ritmul și ușurel la deal. De fapt nu e nimic de speriat, sunt vreo 10 minute de urcat și apoi iarăși urmează o zonă relativ plată. Ajungem la borna 50 (suntem la jumătate!) care este cumva ascunsă în umbra copacilor. Remarc pe ea ceva straturi geologice înainte de a coti la dreapta într-o altă coborâre susținută. Este un drum în serpentine care ne scoate abrupt la borna 49 cu crengi/lăbuță de câine. Este ieșirea din pădure și motiv pentru o scurtă pauză!
Suntem cam pe la 1000 de metri altitudine și peisajul se schimbă brusc într-un Rai idilic. Parcă ne vine să punem cortul peste tot pe aici. Mai ales că începe un pic să se și răcoarească... Scot telefonul pentru a identifica traseul fiindcă aici, chiar dacă teoretic mergi pe drum de căruță, sunt tăpșane atât de faine unde drumul este parțial acoperit cu iarbă. Am confirmarea că drumul merge tot în față pe coama dealului, ușor în stânga. Bețele înapoi în mână (le sprijiniserăm de gard) și ușor la drum. Ajungem la primele grajduri și trecem gard după gard. Pe dreapta se lasă, sub noi, casele satului Paltinu. Bănuiam că ne apropiem cumva de el și de fapt trecem tot pe marginea lui stângă. Nu știu până unde se întinde satul spre noi, cert este că ceva mai încolo vom vedea pe culmea din dreapta noastră ceva case răsfirate care țin de Paltinu. Pentru cei din sud: puteți să vă imaginați că este un fel de ”Elveția României”: Măgura-Peștera-Ciocanu. Pentru cei din zona Apusenilor: puteți să vă imaginați orice cătun din Apuseni cu case împrăștiat pe dealuri. Aici casele par să fie mai mult pe coamele dealurilor. Obcine, cum ați citit mai sus! Pentru cei din Maramureș: parcă ar fi cătunele împrăștiate pe dealuri din satele de aproape de graniță. Pentru câmpineni și muntenii din Subcarpați: cumva casele de aici aduc aminte de Talea. Pentru dobrogeni: genul ăsta de sate vă este mai puțin cunoscut și vă înțeleg fiindcă în podișul dobrogean din nevoia de apărare (istorică) face ca satele să aibă casele adunate. Pentru bucovineni: sunteți acasă :D!
Între două garduri un tânăr își mână vacile în mers alert. Inițial mă gândeam că s-au speriat animalele de noi, dar nu au nici o taină. Pur și simplu supraveghetorul lui vrea să le ducă mai repede spre altă pajiște sau spre grajd... Urmează, după primele construcții din lemn, o poiană largă prin care facem ușor stânga printre brândușe. Un fânar cu marcaj T pe el ne face curioși și ne uităm un pic în interior, printre scânduri. E un pic de fân ușor suspendat pe niște druguri mari și așteaptă uscarea fânului din căpițe pentru a-l aduna aici pentru iarnă. Alte câteva garduri și la un moment dat un gard pare să ne oprească. Este doar iluzie fiindcă este făcut să oprească animalele să treacă. Pentru oameni este amenajat un pârleaz altfel decât știam eu până acum. Sunt două scânduri de vreun metru lungime, prinse în pantă de o parte și de alta a gardului, cu trepte mici de lemn pe fiecare din ele, în special ca să nu aluneci pe noroi sau pe gheață. Ingenioasă trecere! Imediat după gard este borna 48 cu sfânt cu aură!
Continuăm coborârea pe lângă ultimul gard. Se formează apoi un drum de căruță până la un stâlp cu marcajele T care arată o ușoară schimbare de direcție: ținem culmea spre primele case! Chiar înainte de case dăm de un prun din care luăm câteva fructe foarte zemoase! Perfecte pentru nevoia prezentă de dulce și vitamine! Între gospodării este un drum cu o poartă de lemn și câțiva lătrători. Nu ne facem probleme și trecem printre curți. Ei doar își apără locul, acțiune pentru care primesc mâncare zi de zi și uneori și ceva mângâiere sau atenție. Ceva mai rar fiindcă omul de la curte are atât de multă treabă încât nu stă să se joace cu câinii... Mai rar o astfel de atenție deși fiecare om apreciază câinii care îi ajută foarte mult la pază. Dar așa e omul de la curte, ceva mai dur cu animalele!
Borna 47 marchează o ușoară schimbare de direcție la stânga spre lunca unui pârâu al cărui nume nu am reușit să îl găsesc. Cert este că la un moment dat prin vegetația bogată vedem micul fir de apă ce se prelinge pe gresii cu ceva lut pe margini. Drumul plin de verde ne scoate prin spatele caselor la un pod unde vom trece la stânga pe apa Vulcan/Vulcanu aflat între vârfurile împădurite ale Ciocanului (815m) și Runcul Boului (943m). Suntem la borna 46, cu o frumoasă bufniță sculptată pe ea. Și facem o pauză mică de poze la niște cai zdraveni, extrem de faini. Sunt solizi și au picioarele groase. Doar așa pot rezista la drumurile de munte grele. Trecem podul la stânga și apoi ușor dreapta pe drumul larg de pe valea amintită. Mergem puțin și văd oboseala resimțită la amândoi. Se lasă și seara (este 18.30) și știm că mai avem ceva kilometri de mers până la primul sat/prima cazare. Avem cortul cu noi, dar pe un astfel de drum nu prea vedem locuri de cort. Estimăm că drumul de patru kilometri până la asfalt ne-ar lua mai mult de o oră sau chiar o oră și jumătate. Așa că auzim un tropăit de cal în spate. Fac cu mâna și vedem că oprește băiatul căruța. Întrebăm de ne poate duce până în Vatra Moldoviței și doar ne zice să urcăm. El oricum are drum să ia ceva de acolo și în plus, frumosul Radu, amestec de rasă huțul (maică-sa) cu rasă pursânge românesc (tatăl lui) îl face un cal solid care are nevoie de mișcare și antrenament. Așa că îi mai dă câte o dată un trap fain care zgâlțâie căruța din toate încheieturile. Ne liniștește băiatul că așa ceva e absolut normal. Și așa de mult ne place mirosul de cal și mișcarea căruței că stăm ca un cățel cu urechile lățoase scoase pe geam în fuga mașinii :D! Doar un pic povestim de Via cu rugămintea de a opri pentru poze la fiecare bornă. Așa numărăm că la a patra bornă intrăm pe asfalt... Și încetinește ritmul! Spunem că avem de ajuns la pensiunea Crizantema (unde sunasem) dinspre mănăstire și ne va duce încă aproape un kilometru până unde are treabă (la stânga este strada Gării unde au ei treabă). Cu mulțumirile de rigoare și un pic de mângîiere pentru frumoasul Radu mergem mai departe pe jos.
Încă 50-60 de metri și facem stânga spre mănăstire și strada care ne duce la pensiunea Crizantema (pensiunea Alexandra este pe dreapta și Crizantema pe stânga). Cu ultimele poze la mocănița de pe partea dreaptă pentru care se lucrează să se pună în funcțiune. Mai bine zis să se prelungească ruta care în momentul de față este între Moldovița și Argel!
Hm, gând la gând! Nu mai știu care a spus primul. Cert e că întrebarea pusă este: ce zici, facem mâine o pauză aici? Să mergem cu mocănița fiindcă nu se știe când mai ajungem pe aici! Da, de acord! Dar avem de mers până în Moldovița și înapoi. E ok, facem și un pic de mișcare și ne distrăm și cu mocănița! Este stabilit! Vom verifica orele de mers ca să fim la timp acolo! Azi ne oprim pe Via la borna 41, cu vulpe (sau cine știe ce animal cu bot alungit și urechi mari!)
Intrăm în curte și doamna Doina Morar ne primește cu căldura mamei care nu și-a văzut de mult timp copiii. Haideți să lăsați bagajele jos! Ea și domnul Grigore, soțul ei, sunt atât de primitori. Doamna o ia în primire pe Laura și dl. Morar pe mine: haide să mă ajuți cu ceva! Da, spuneți cu ce! Hai vino! Pune mănușa asta și ține de mânerul ăsta. Mi se pare foarte faină senzația de acasă! Tocmai ce a terminat de făcut zacusca și ducem cazanul în spate, lângă o magazie. Aparent e cumva prea mult tupeu, dar mie mi se pare atât de primitor, exact ca tata care se bucură de venirea fiului acasă! Ne așezăm apoi la masă și ne servesc cu tot ce au mai bun. Suntem obosiți și mâncăm cu un amestec de foame și lipsă de putere de mâncare. Sună aiurea, dar sunt două sentimente opuse în același timp! Bineînțeles că după ce ne potolim foamea dl. Morar vine și ne așezăm la povești, la o bere. Este un om super inteligent și descurcăreț și trecut prin multe. Ne povestește despre complicațiile unei pensiuni și de problemele pe care le ridică multele autorități. Și trecem și la alte subiecte așa de ușor că aproape nici nu îți dai seama. Printre altele acum au avut o vară nu neapărat plină, dar mai mereu ocupată! Și acum, la final de septembrie, cel puțin pentru pregătirile de toamnă, nu mai fac cazări de 1-2 nopți. Preferă mai mult fiindcă sunt mari cheltuielile cu curățenia, zi de zi. Dar pentru noi fac o excepție fiindcă suntem drumeți pe Via! Este cumva un avantaj al carnetului și un mare plus pentru ei fiindcă așa încurajează proiectul Via Transilvanica! Au mai fost și vor mai fi astfel de oameni și îmi place enorm de ei. Știu să facă turism și să apreciază fiecare om care ajunge în zona lor! Le spunem planul nostru: avem nevoie de o zi de pauză. Activă! Adică stăm două nopți și mâine ne transformăm din drumeți în turiști :D! Ne confirmă programul mocăniței: 10, 12, 14, 16. Nu avem grabă și vom merge la cursa de la ora 14.00, chiar dacă fiind cald și duminică, ne așteptăm să fie multă lume!
Ziua 50 (49+1) - 24 septembrie 2023
Bună dimineața, soare!
Este o vreme așa de faină încât ne considerăm binecuvântați cu o astfel de duminică. Știu, în mod normal, așa cum v-am obișnuit, ziua asta ar trebui să fie numerotată 49+1 fiindcă nu este de mers propriu-zis pe Via, ci doar ceva turistic. Dar o notez cu 50 fiindcă am mers un pic și pe Via (o bornă la dus, o bornă la întors) și cumva se potrivește scopului de promovare turistică a zonelor prin care trece Via Transilvanica. Fiindcă (poate repet poveștile astea aici) Via Transilvanica a fost conceput nu ca un traseu de viteză, sportiv, ci ca un traseu cultural. Știu că mulți asociază VT cu El Camino de Santiago, dar sunt diferențe mari. Doar cel care merge pe poate înțelege. Restul, doar din citite, caută comparații, diferențe, motive de întrebări și discuții. Și mai greu acceptă partea asta culturală fiindcă se suprapune foarte puțin cu ideea de distanță, de kilometrii parcurși. Am spus, spun și voi spune mereu: Via nu este despre distanțe, ci despre oameni, trăiri și experiențe! Este adevărat că acei mulți kilometri trebuie parcurși, dar scopul lor este să unească oamenii, nu să bifezi kilometri. Vorbeam undeva, mai sus, despre poteca dintre case, ”poteca dintre oameni”!
Și un punct care a unit întotdeauna oamenii este biserica și mai ales slujba de duminică. Și când ești și la Moldovița, una din vestitele comori bucovinene, vizita la mănăstire și un pic de participare la slujbă, chit că sunt și doar 10-15 minute pentru o scurtă rugăciune, devine ceva obligatoriu! Nu mâncăm de dimineață și mergem direct la slujbă. Doamna Doina ne spune că ne așteaptă după aceea cu masa. ”Luați-vă cât timp aveți nevoie!”
Mergem la mănăstirea ridicată acum aproape cinci secole și chiar înainte de intrare suntem impresionați de o femeie îmbrăcată în costum popular care vine în bastoane (două!) la slujbă. Ca să înțelegeți puterea credinței lor! E multă lume și vom căuta să fim cât mai discreți, fără a deranja oamenii care au venit aici pentru slujbă. Noi am venit și pentru asta, dar în special pentru liniște și un pic de reculegere. Uite ce scrie Wikipedia:
”Mănăstirea Moldovița, înălțată de Petru Rareș în anul 1532 și zugrăvită în 1537, este o ctitorie nouă pe locul - sau, mai precis, în apropierea - alteia mai vechi, ruinate. Despre data la care a fost ridicată prima construcție, nu știm nimic precis. În schimb, sunt știri mai certe legate de construirea monumentului din piatră la începutul domniei lui Alexandru cel Bun, ale cărui ruine se mai văd astăzi.
Ca certitudine avem faptul că, în anul 1410, Mănăstirea Moldovița există, deoarece Alexandru cel Bun îi întregește domeniul, numind-o "cea nou zidită". La vremea aceea construirea mănăstirii la poalele munților dintre Moldova și Transilvania, trebuie să fi avut drept scop și supravegherea respectivei zone de frontieră, în documentul din anul 1411, prin care se stabilește hotarul satului Moldovița, este pomenit un pârâu al "cetății", iar cercetatorii au aflat, nu departe de mănăstire, urme de zidărie și o cămașă de zale, ce atestă existența în această zonă a unei fortificații.
În legătură cu acest rol de strajă al mănăstirii, s-a păstrat de altfel și o tradiție locală, după care starețul era și căpetenia unei organizații cu caracter militar, în care intrau toate satele de răzeși de pe valea râului. Nu se știe încă cât de mult corespunde această legendă realității din acea vreme.
Nu departe de râul Ciumârnei, unde se aflase cândva vechea bisericuță de lemn, se mai văd și azi ruinele celei mai vechi biserici de piatră de la Moldovița, construită în primii ani ai secolului al XV-lea. Adăpostită altădată spre nord-vest, de înălțimi pietroase, împădurite, ea s-a distrus, se pare, din pricina unor alunecări de teren, la începutul veacului al XVI-lea.
Pe dealurile învecinate se mai pot urmări fragmentele unei conducte care aducea apă la mănăstire. Zidurile ruinate, pe jumătate acoperite de moloz, lasă să se citească planul originar al bisericii, în formă de treflă, asemănător cu acela al unui alt monument vechi al Moldovei, .
Acum mai bine de o jumătate de veac, biserica, mai puțin ruinată, păstra încă urmele unei cupole centrale, înălțată pe naos. În planul ei actual apare o încăpere a mormintelor, care pare a fi un adaos. Urme de pictură încă vizibile, păstrate în glaful ferestrelor, lasă să se vadă că ea era aplicată pe un strat de mortar, într-un mod deosebit față de acela existent la monumentele din acea vreme. Puținele fragmente aflate în moloz se aseamănă cu acelea găsite recent în săpăturile din șanțul de apărare al cetății Suceava. Ele datează din epoca lui Alexandru cel Bun.
În anul 1532 [...] vechiul monument a fost părăsit și s-a început construirea unei noi mănăstiri. Piatra a fost adusă din valea râului Moldovița sau spartă din coasta muntelui de la Vama, nu departe de mănăstire. În jurul bisericii a fost înălțat apoi zidul de incintă, care i-a dat ansamblului aspectul unei mici fortărețe. Închizând un patrulater cu laturile de 40 de metri, gros de 1,20 metri și înalt de 6 metri, acest zid se mai păstrează doar pe trei laturi, spre sud fiind în parte dărâmat sau înglobat în construcțiile ulterioare.
Stăreția de pe latura opusă a suferit modificări importante, atât ca dispoziție interioară cât și ca exterior, fapt care a determinat pe restauratorii actuali s-o lase în forma ei din secolele XVIII-XIX. Pe latura de nord, în vecinătatea clisiarniței, se păstrează temeliile vechilor chilii. Pe latura de est a incintei, cea mai ușor accesibilă, situată din vechime pe drumul principal, se înalță trei turnuri masive.
În centru se află turnul de deasupra gangului porții, cu cele două etaje ale sale. Încăperea de la etajul întâi, boltită în semicilindru, este slab luminată de două ferestre înguste dispuse în ax. Ea servea drept locuința străjilor care vegheau altădată liniștea și securitatea mănăstirii. Al doilea etaj, acoperit cu o calotă susținută pe trompe, era destinat apărării propriu-zise. Cele trei ferestre circulare, dispuse astfel încât să permită vederea pe trei laturi, erau destinate apărării cu archebuze.
Pe latura de est, o ușă îngustă dădea spre un balcon de lemn din care s-au păstrat doar puternicele console de piatră. O scară în spirală, adăpostită într-un mic turn circular, situat pe latura dinspre curte a turnului porții, ducea la aceste două încăperi. Arcadele bogat decorate cu rozete și motive vegetale, sculptate în piatră, amintesc îndeaproape de ornamentația întâlnită în alte mănăstiri. [...]
Consolele în frânghie împletită se leagă de asemenea direct de sculptura acestor monumente. Prea puțin cercetată încă sub raportul originii ei, aceasta ornamentație sculptată este nouă pentru Moldova, fiind introdusă abia în primii ani ai secolului al XVII-lea, când s-au făcut și la Moldovița unele refaceri și adaosuri, în timpul egumeniei lui Efrem (1609-1614).
În colțurile incintei, pe aceeași latură, se înalță la sud-est turnul masiv al clopotelor, iar la nord-est un turn circular, cu două încăperi suprapuse, despărțite printr-o podină de lemn. Cercetările făcute cu prilejul restaurărilor recente au dat la iveală unele resturi de construcție și în colțurile de sud-vest și nord-vest, indicând prezența unor turnuri și pe această latură. Ele au fost desființate probabil cu ocazia refacerilor și adaosurilor din secolul al XVIII-lea.
În incintă se înalță biserica. Încercând să descifrăm treptat structura acestui monument de plan treflat, se desprind o serie de note proprii construcțiilor anterioare, bazate pe tradiția mai îndepărtată a Bizanțului care a rodit original în Moldova. Proporțiile lui sunt însă mult sporite față de marea majoritate a construcțiilor dinainte, ceea ce constituie o particularitate a bisericilor din vremea lui Rareș. Lungimea totală a bisericii este de 32,80 metri, iar largimea ei de 8,50 metri.
Continuând concepția constructivă deplin cristalizată de artiștii vremii de strălucire a lui Ștefan cel Mare, meșterii lui Rareș au desăvârșit unele elemente, cum este de pildă pronaosul, foarte spațios și pridvorul deschis, care dă monumentului o sveltețe deosebită prin arcadele sale înalte. În genere, linia zidurilor, proporția turlelor în raport cu zidurile și cu întreaga suprafață a bisericii, tind spre înălțime.
Încadrarea și ordonarea picturilor exterioare, mai ales pe abside, sporesc simțitor aceasta impresie. Șirul de firide înălțate de-a lungul absidelor ca și ocnițele mărunte dispuse sub cornișe și pe cilindrul turlei, constituie încă o trăsătură comună [...]. Golurile ferestrelor marchează prin înălțimea lor, mai ales la pronaos, zveltețea pereților și aduc prin formă și decorație ceva din atmosfera catedralelor gotice. [...]
Actuala lui formă [a acoperișului] încearcă să reproducă pe aceea originară, așa cum se desprinde din imaginea monumentului în scena tabloului votiv. Cea de-a doua clădire importantă în ansamblul arhitectonic al Moldoviței este clisiarnița, folosită în trecut și ca locuință domnească sau episcopală. Ca și celelalte case de acest gen, existente în cadrul mănăstirilor Bistrița, Probota, Slatina și Sucevița, ea este una dintre puținele locuințe moldovenești păstrate din secolele XVI-XVII. Data înălțării ei (1610-1612) este precizată de pisania ce amintește ca ctitor pe Efrem, egumenul de atunci al mănăstirii.”
Cu bucuria participării, chiar și scurtă, la slujba de duminică, ne întoarcem pentru masă, la pensiune. Domnul Grigore est plecat și doamna Doina iarăși ne umple masa cu de toate. Se bucură pentru noi că am fost la mănăstire! Cu ceva poze la amenajările de prin pensiune și sătui, mulțumim și ne pornim la drum cam în jurul orei 11.20. În 15 minute suntem la borna pe unde intrasem pe asfalt și continuăm drumul spre Moldovița. O jumătate de oră de mers pe asfalt (puțin urcare) ne duce la poarta de lemn dintre cele două localități. Mai avem un kilometru până la gara mocăniței! Trecem pe lângă o mică bisericuță, apoi pe lângă ocolul silvic și ajungem la biserica ortodoxă cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” (1975). Intrăm un pic în curte și vrem și în biserică, dar este acolo un eveniment și nu vrem să deranjăm. Avem în schimb un obiectiv interesant pe următoarea stradă după biserică, la dreapta (Stadionului).
Este vorba de Muzeul Ouălor ”Lucia Condrea”. Biletul costă 15 lei și e extrem de puțin pentru arta de aici, creată pe parcursul a zeci de ani. Fiica ei ne prezintă succint muzeul și viața mamei ei și apoi pornim în vizită. Între timp a mai apărut un grup după noi și poveștile se derulează foarte cursiv.
Doar preiau de pe site-ul oficial ceva informații legate de Arta Condrea, arta creată în timp, cu trăsături unice. Mai mult vă las în poze (este foarte puțin din ce puteți vedea în muzeu) și în invitația de a merge să vedeți cu ochii voștri minunile ce au ieșit din mâna artistei.
”În realizarea "bijuteriilor ovoidale", Lucia Condrea folosește 15 modalități de lucru. Prima modalitate este cea tradițională, tehnica batik-ului, de la care a pornit și pe care a perfecționat-o în timp, iar celelalte 14 modalități de lucru îi aparțin în totalitate, ele având ca punct de plecare tot tehnica batik-ului, însă aspectul final diferă radical de cel obișnuit, al ouălor tradiționale. Cu prilejul vernisajului expoziției personale din 11 mai 2007, de la Sala Gotică a Mănăstirii ”Trei Ierarhi” din Iași, cunoscutul și apreciatul etnolog prof. univ.dr. Ion H. Ciubotaru de la Facultatea de Litere a Universității ,,Alexandru Ioan Cuza" din Iași a declarat că ,,lucrările artistei Lucia Condrea reprezintă o noutate absolută în acest domeniu și se va numi Arta Condrea".
Tehnicile create în Arta Condrea sunt:
- ceară colorată în relief;
- grafica în tehnica batik-ului (alb-negru);
- dantelării - vechile cusături românești transpuse pe ou;
- tehnica lucrărilor de antichitate, lucrări de autor de o mare complexitate în care interferează arta maură (marocană) și arta huțulă;
- lucrări abstracte, moderne (pe un ou se pot observa frânturi din zeci de exponate);
- vechi cusături huțule transpuse pe ou folosind ceara de albine și pigmenți naturali;
- diversificarea cromaticii;
- cubism în 3D;
- motive de pe covoare, scoarțe, lăicere, macaturi, transpuse pe ouă;
- motive transpuse pe ouă inspirate din sculptură;
- motive zoomorfe;
- motive de pe ștergare;
- motive de pe lasetă;
- motive croșetate.
Lucrările Luciei Condrea sunt la loc de cinste în cele mai mari muzee ale Europei precum și în colecții personale din întreaga lume, Case Regale, iar artista se înscrie în rândul marilor artiști internaționali.”
Ieșim la strada principală, facem dreapta și apoi pe prima stradă la stânga ajungem la gara mocăniței. Sunt multe vagoane descoperite și ne așezăm la coadă să luăm bilete. Mocănița este administrată de CFR și merge între Moldovița și Argel, 25 de kilometri, dus-întors, 3 ore. Pe site-ul actualizat văd că biletul costă 60 de lei. Nu mai țin minte dacă atât am dat și noi! Oricum e o jucărie pentru oameni mari care cumva te transpune în copilărie, oricât de adult ai fi după vârstă! Pe site puteți vedea programul și pentru Moldovița-Argel și pentru Moldovița-Vatra Moldoviței (5+5 km), segment deschis ulterior. Că altfel am fi mers până ”acasă” la întoarcere! Cât timp stă Laura la coadă eu fac ceva poze la locomotiva Bucovina și la muzeul căilor ferate din gară. Plus la panoul cu ”nemulțumirile turiștilor”, stârnitoare de zâmbete :D!
De pe site-ul amintit preiau un pic de istorie a căii ferate înguste. Mai mult puteți citi voi!
”De-a lungul văilor ascunse ale Bucovinei, în inima munților, se întinde o poveste extraordinară, scrisă de aburul alb și șuieratul inconfundabil al unei mici locomotive îndrăgite de localnici și de turiști deopotrivă. Este povestea căii ferate cu ecartament îngust de la Moldovița, astăzi cunoscută drept „Mocănița Huțulca”, care, deși a pornit dintr-o nevoie pur practică – transportul lemnului – a ajuns să devină un simbol al tradiției și un „muzeu viu” al istoriei feroviare din România.
Totul a început în anul 1888, când un proprietar de gater din München, pe numele său Louis Ortieb, a decis să-și aducă pasiunea pentru tehnică și să profite de bogăția pădurilor bucovinene. Construind linia îngustă cu ecartament de 800 mm la acea vreme, Ortieb a deschis un drum nebănuit: buștenii căzuți sub fierăstrăul din munți nu mai erau cărați anevoios cu căruțele sau plutele, ci alunecau tăcuți pe șine, prin văi și pe sub coronamentul copacilor înalți, până la gater.
Dincolo de practicism și eficiență, liniile de fier croiau și punți între comunități. Zgomotul locomotivei și fumul alb lăsat în urmă aveau să devină, treptat, un semn al progresului și al legăturii dintre sate și orașe îndepărtate.
Anii au trecut și, în 1909, fondul bisericesc a preluat calea ferată, hotărât să o aducă la standardele cunoscute în restul imperiului de atunci. Ecartamentul a fost schimbat de la 800 mm la 760 mm, pas important care permitea folosirea unor locomotive și vagoane mai performante. De la Moldovița la Rososa, vechiul traseu măsura 23,9 kilometri, însă, odată cu trecerea timpului, s-au construit și alte ramificații, inclusiv poteci feroviare care tăiau adânc în munți, după comorile pădurii.
Punctul culminant al dezvoltării a venit în anul 1987, când s-a finalizat sectorul Răscovei – Râșca Dreaptă + Arsuri, iar întregul sistem a atins 73 de kilometri lungime. Erau zeci de kilometri de șină care șerpuiau prin munți, adunând doborâturi de conifere și rășinoase, ducându-le spre gater sau la rampă.
Istoria însă nu a fost mereu blândă. Odată cu scăderea volumului de masă lemnoasă și cu modernizarea transporturilor, linia a început să fie considerată nepractică și veche. Calea ferată a continuat să funcționeze în principal pentru transportul lemnului, până când, în 2001, a avut loc ultimul convoi forestier.
Dar spiritul bucovinean, strâns legat de tradiție și de bucuria lucrurilor autentice, a refuzat să lase șinele să ruginească și locomotivele să fie uitate. Astfel că, în iulie 2005, linia a intrat într-o nouă etapă: a fost preluată și administrată în scop turistic. Deși, în prezent, mai sunt doar 12 kilometri de șină funcțională, aceștia au devenit un adevărat magnet pentru turiștii curioși să trăiască o experiență „ca pe vremuri”.”
Fix la ora 14.00 șuieratul ”Bucovinei” pornește tot angrenajul cu un continuu scârțâit. Așa se va menține toți cei 12.5 kilometri până la Argel. Daca alții (trenul este plin fiindcă sezonul de vară se apropie de final) stau cuminți pe bănci, noi și mai ales eu, devenit brusc un copil mare, pozez, filmez, mă bucur de bătaia vântului. Desigur și Laura se bucură de copilăria din tren, fiecare manifestându-se în felul lui. Cert este că nu știm când trece ora în care ajungem la Argel. Aici e pauza de ”tourist trap”.
Sunt multe grătare și tot felul de mini-restaurante în aer liber. Pe mine, chiar dacă știu că sunt prețuri exagerate, mă tentează un bulz, o socată și o sticlă de bere Solca. Au aici un ponei pe care plimbă copii, toaletă publică și destulă diversitate culinară. Dar eu, după ce iau ce am spus, prefer liniștea din vagon. Asta în timp ce locomotiva ”Bucovina” face manevrele pentru întoarcere. Adică e desfăcută de la vagon, merge cu spatele pe o linie secundară și apoi revine cu fața spre noi ca să cupleze vagoanele. Asta înseamnă că va merge cu spatele înapoi! Copilul din mine pasionat de tot felul de trenuri e cu ochii pe ”Bucovina” și uită de tot ce are în față! Recunosc că abia înainte de plecare îmi aduc aminte să merg repede la toaleta amenajată într-un container. 3 lei intrarea. Pare mult mai ales pentru cât am plătit biletul. Ar fi trebuit să fie inclus în preț!!! Aia e! Pornim înapoi cu alte poze și filmulețe până la ora 17.00 (well, puțin mai devreme fiindcă la vale a mers ceva mai repede, chiar fiind cu spatele la sensul de mers. În fumul locomotivei plecăm fericiți din gară, înapoi la șosea!
Când niște copii sunt fericiți pentru călătoria făcută, ce mai contează cei cinci kilometri înapoi spre Vatra Moldoviței și pensiunea Crizantema! Da, ați ghicit, noi suntem acei copii fericiți! Deși se pare că au mai rămas ceva nemulțumiri ascunse undeva în profunzime. Nu au timp să se manifeste acum și vor reveni de mâine. Dar nu mai contează. Azi a fost o zi superbă! Masa de seară și povești cu soții Morar înainte de somn! Mai avem două zile de mers!!!
Ziua 51 - 25 septembrie 2023
Bună este dimineața! Și energia la fel de bună, după ce rezolvăm cu micul dejun și cu plata. Soții Morar ne însoțesc până la poartă și ne promitem să ne mai vedem când vom mai avea ocazia. Sunt unii din oamenii foarte faini pe care i-am cunoscut pe Via. Ceea ce contrazice toți răutăcioșii și negativiștii: românii sunt răi. Veți zice că ”da, v-au cazat și d-asta vi s-au părut așa”. Dar eu întreb un lucru: cine face zacuscă și alte pregătiri pentru iarnă și a doua zi de dimineață servește musafirii exact cu ce a făcut zilele trecute? Aproape că și nouă ne pare rău că plecăm dar... drumețului îi șade bine pe Via!
Ieșim la strada principală și facem stânga. Pe trotuar vedem un banner mare cu Via Transilvanica! Ne uităm în jur și niște oameni de la școala lângă care suntem ne spun că l-au făcut din banii școlii și acum urcau niște scări pe ziduri să îl monteze. Este așa de fain când vezi că oamenii te încurajează. Înseamnă că sunt oameni care înțeleg ideea de Via și că fiecare poate avea de câștigat din colaborarea cu Tășuleasa! Trecusem de borna 41 unde ne-am oprit cu două zile înainte! Avem spor la mers și pe prima stradă, înainte de Ciumârna, facem stânga. Știam de pe track-ul prietenilor mei că au scurtat cumva pe strada Bisericii și mergem într-acolo. În dreptul ei căutăm o cale de trecere peste apă și este aproape imposibil. Probabil că atunci când au trecut Dinu și Marlene era puțină apă aici! Știm că trebuie să trecem pe partea cealaltă și întrebăm un localnic pe unde am putea trece. ”Este un pod suspendat mai încolo! Venim noi de la fân pe el”. Mulțumim și îl găsim imediat. Trecem Ciumârna și apoi puțin înapoi ca să ajungem la drumul nostru. Printre case drumul de piatră face stânga și urcă pe Plaiul Rotunda. Aici este borna nr. 40 cu o sculptură destul de abstractă, lângă un punct trafo. Eu pornisem cam repede, motiv pentru care Laura îmi comentează aici puțin. Adevărul e că nu i-a fost deloc ușor cu sandalele pe pietrele de mai devreme și se hotărăște să își pună adidașii mai lejeri (personal eu nu sunt de acord cu încălțămintea care nu susține glezna, cu excepția sandalelor în anumite condiții; știu asta poate fi căpoșenie de-a mea fiindcă fac destul de ușor entorse și pentru siguranță prefer glezna semi-fixă). Eu rămân în sandale fiindcă mi se pare mult mai aerisit. Voi schimba mai încolo, dacă și unde e nevoie.
Un cal superb ne îndeamnă să îi facem câteva poze înainte de a porni mai departe. Recunosc că fac aceeași greșeală ca și în alte dăți. Mă refer la greșeală în ideea de cuplu și de mers în echipă: când văd că nu ne înțelegem mă închid în mine și mă concentrez pe traseu și pe ceea ce am de observat și căutat pentru orientare. Asta știu că deranjează și dacă cumva vi se pare vreodată că fac asta, spuneți. Sunt obișnuit să fac lucrurile singur și de cele mai multe ori din discuții nu ajung(em) la ceva comun. Mi-ar place de multe ori să aud: Hai să stăm un pic, să vedem ce instrumente avem pentru orientare și ce putem afla de pe ele. Dar când celălalt nu zice nimic, preiau eu frâiele în orientare și dau impresia că nu mai îmi pasă de celălalt!
Intrăm în vreo 200 de metri în pădure și urcăm pe serpentinele drumului de pământ până în culme. (borna 38 cu un animal foarte abstract care face o săritură lungă peste un hop). Tot urcăm și în 15 minute ieșim la golul alpin din poiana Stoișta. Este o stână foarte faină (CTC-ul de rigoare!) și apoi direct în sus la stâlpul de marcaj. Drumul ne coboară apoi în partea cealaltă a poienii și intrăm în pădure în ușoară coborâre până la borna 37 unde observ o creatură ciudată sculptată pe bornă: pare să aibă aripi de pescăruș, trup de pește, bot de delfin și mandibulă de cal. În fine, poate imaginația mea îmi joacă feste! Avem o schimbare de pantă și începem să urcăm pe un drum în serpentine lungi la altitudinea de circa o mie de metri, în amestec de molid cu fag/foioase. Trecem de borna 36 și la miezul zilei ieșim în lunga poiană Lupoaia, pe poteci de animale care merg pe partea cea mai des sus a golului. Scurte pauze de apă și priviri în spate spre valea Moldoviței și, de ce nu, spre vulcanicii Călimani. După punctul cel mai de sus (de sub vârful Lupoaia) coborâm vreo 200 de metri până la următoarea stână. Fac controlul ”obsedant” al stânelor până ce apare o drumeață din fața noastră. Este australiancă și îmi confirmă din vorbă relaxarea totală pe care am văzut-o la toți australienii până acum. Merge pe Via și nu are grabă. Când e să ajungi, ajungi! Nu ca românii de la oraș, contra-timp mereu! Ne salutăm cu ”Cale bună!” și pornim mai departe în direcții opuse. Trecem în 10 minute de borna 35 cu canal de carie de lemn, apoi de alte două clădiri și vom intra iarăși în pădure în urcare. Deci pași mici și deși!
Trecem de borna cu nori și începem o lungă coborâre. O pauză de utilități la borna 33 și apoi coborâre în continuare încă o bornă până la o zonă care a fost defrișată și se reface de 5-6 ani în mod natural. Încă o coborâre și apoi o urcare la borna 31. Sculptura ei e tare interesantă: e acel desen care pare ca un scaun cu trei sau patru picioare! Depinde de optică! Urmează apoi o scurtă coborâre prin pădure și ieșim la o lizieră unde pe partea stângă se lasă valea Ciumârna cu satul omonim. Noi suntem la casele de sus și vedem în fața noastră un foișor de lemn nou. Este cel amenajat de copiii lui Nea Cosma. Este fain că aici este amenajată și o cișmea cu apă rece pentru drumeți. Luăm apă și din curte vine nea Cosma. E tare șugubăț și vorbim de toate. Aici e casa lui pe care copiii o măresc și o amenajează pentru ca în viitor să găzduiască drumeți. Una din fetele lui e măritată mai la vale în sat. În timp ce povestim, soția lui vine cu o sticlă de țuică și cu o farfurie cu roșii și un pic de ”cășuleț”. Abia îl făcuseră din laptele de dimineață și încă este călduț! Mâncăm cu poftă printre poveștile atât de faine. Mereu oprește drumeții să povestească cu ei câte ceva.
Și ce ne zice domnu' Cosma? ”Hai că aveți bagaje mari. Să vă duc cu jeep-ul până sus, în deal. Eu tot merg încolo să cobor cu niște ciuperci la un vecin” Ce mai putem zice? Mulțumim, strângem rucsacii și cu ei în portbagaj. Plecăm ca de la niște bunici faini. Eu recunosc că am un pic de reținere fiindcă dânsul băuse un păhărel cu noi și în plus avea parbrizul spart și lipit cu benzi de scotch. Mă uit spre Laura și cumva din ochi ne înțelegem. Hai să ne riscăm! Nea Cosma e foarte fain și ne spune de unde e faza cu parbrizul. De fapt ne arată pe dreapta, în pădure, copacul care ”i-a distrus” geamul. Alunecase pe noroi :D! Cumva ne bucură că ne scutește nu de drum, ci de mers prin soare și pe uscăciune. Asta fiindcă ne lasă exact la intrarea în pădure. Mulțumim tare pentru ajutor, punem rucsacii în spate și noi la deal și el la vale! Trecusem pe lângă borna 30, cu cățel-iepure :)!
Borna cu femeie obosită/relaxată ne duce la dreapta pe o faină curbă de nivel. Trecem de borna cu pasăre și urmează o coborâre unde se unesc mai multe drumuri. Curând dăm de un stâlp de marcaj: BR spre Gura Humorului, 10 ore și marcajul ”H” al viitoarei rute Via Huțulca între satul Ciumârna și pasul Ciumârna. Să fie de fapt pasul Palma? Schimbăm direcția la stânga pe o coamă (aici este Obcina Mare!) pe care borna 27 ne scoate la Poiana Ovăzului/Prislop/Plaiul Mic. Este un peisaj mirific ce bucură ochii: odăi împrăștiate pe toată lungimea poienii și garduri foarte fotogenice. Dacă vii pe Via, din oricare direcție, este mai greu să ajungi aici. Dacă vii pe Via Huțulca sau BR, din pasul Palma, bănbuiesc că este mult mai ușor (pasul este după ce se termină lunga poiană din fața noastră, fapt pe care îl aflu de pe Google Maps ulterior). De revenit! De fapt este unul din multele locuri pe care le-am umblat prin intermediul Viei Transilvanica și pe unde voi mai avea de revenit! Borna 26, cu sfânt cu aură, ne marchează modificarea de direcție spre Sucevița. Ne oprim un pic și ne uităm cu grijă la panta pe care o avem de coborât prin pădure. Cu sandale și cu picioarele obosite știm că vom avea nevoie de multă atenție la fiecare pas.
Urmează o serie de coborâri luuungi prin pădure, apoi borna 26 cu un bărbat fără figură (cum sunt pe fb profilele fără poză!), mici și scurte urcări, zone orizontale sau lungi coborâri (ne gândim cum o fi urcarea asta în sensul recomandat în ghid :D), trecem de borna 24 cu copil în rugăciune, iarăși coborâm încet-încet văzând în vale Sucevița. Știm că tot mai este de coborât prin pădurea de foioase cu lăstăriș de 1.5-2 metri. După o oră și zece minute de când am plecat din Poiana Ovăzului ieșim la bariera drumului forestier Poiana Mărului. Vă dați seama că nu are absolut nici o legătură cu Poiana Mărului din județul Brașov! Sau, dacă țin eu bine minte denumirea, cu Poiana cu Meri din Buila! Zâmbim când vedem pe un podeț de beton inscripția ”Greu la vale...” (de obicei se spune ”greu la deal cu boii mici”) și confirmăm că este greu fiindcă tot timpul forțezi genunchii... Am coborât circa 450 de metri diferență de nivel de sus, din poiană/Plaiul Mic, acum fiind puțin sub 700 de metri altitudine!
Și de aici toooot plat pe drum, în jos. Trecem de borna cu Șarpele lui Esculap și de ceva grămezi de lemne pregătite pentru luat cu mașini speciale și peste 10 minute ajungem la o troiță-clopotniță faină de lemn și o bisericuță pe partea stângă (18.26). Borna 22 ne aduce la Casa Octavian unde teoretic am găsi ștampila. Dacă am și găsi pe cineva aici să ne pună ștampila! Este doar un câine care la început ne latră (absolut normal) și după aia se gudură pe lângă picioarele noastre până ce ieșim din incintă. Opus glumei ”Râdem, glumim, dar nu ieșim din incintă!” Sunăm la hanul Mărioara/Karisma Kriss. Ne spun că au ștampilă, dar nu au locuri de cazare fiindcă toate sunt ocupate de o echipă de muncitori. Nu-i nimic. Să avem ștampila și apoi căutăm noi unde să stăm. Ieșim în asfalt și urmăm sutele de metri de asfalt până la ulița care face dreapta câteva zeci de metri spre Mărioara. Intrăm în curte la indicațiile lor prin telefon și vine doamna de ne pune ștampilele pe carnete. Cerem și ne aduce niște apă și mai rămânem puțin în leagănul de lemn din curte ca să căutăm cazare.
Suntem obosiți și se simte ceva tensiune în căutarea unei cazări. Din punctul meu de vedere, chiar dacă sunt obosit sau mai bine zis îmi simt tălpile terminate (plus iritațiile de rigoare dintre picioare cu care deja m-am obișnuit), mi-ar fi suficient să găsesc un loc cu iarbă, 2x2m, unde să pot întinde cortul. Dar Laura iar a ajuns la limita ei de mers și se resimte din ce în ce mai mult. Așa că, deși obosită, las pe ea alegerea unei cazări. Sunt multe cazări în sat și condițiile sunt cele care determină alegerea. Știu că asta nu îi place fiindcă zice că nu vreau să mă implic în găsirea unei cazări. Dar m-am obișnuit ca la oboseala nimic să nu fie pe placul ei. Așa că găsește cazare la Casa Domniței, sună și îi confirmă că ne așteaptă. Mergem încet spre ei și îmi aduc aminte că pe trotuarul pietruit de pe dreapta drumului îmi povestește de o prietenă de-a ei de demult și problemele prin care avea de trecut. Nu intru în detalii, dar pot spune că sunt probleme care o afectează și pe Laura în viața de zi cu zi.
Trecem printre case foarte faine și apoi pe lângă borna 20! Dacă până acum am văzut ce înseamnă curățenia prin țărișoara noastră dragă (desigur nu mă refer la curțile oamenilor fain aranjate, ci la gunoi pe ”terenul nimănui”). Aici ne prinde o imensă dezamăgire: ce educație ecolgică, ce reciclare, ce minimizarea gunoiului ca volum... Teorii care dau bine la oraș și prin care se obțin fonduri peste fonduri! Lângă coșul de gunoi de lângă bornă sunt gunoaie aruncate pe jos. Nu spun că asta este regula, dar pur și simplu este o observație legată de neglijență!
Cert este că ajungem la Casa Domniței unde intrăm pe o străduță laterală. ”Haideți, vă așteptam!” Ne luăm în primire camera și gazdele ne înțeleg perfect că suntem obosiți după atâta mers. Așa că ne mișcăm ceva mai greu. Se așează cu noi la masă și ne oferă de toate în timp ce mai povestim una-alta. Avem ceva poftă de mâncare combinată cu somn. Așa că ne retragem destul de repede în răcoarea serii și sub plapuma caldă.
Mai avem o zi și se termină Via. Dau mesajele de seară și mă gândesc la momente din parcurgerea drumului de la Severin încoace. Multe momente pe care vi le-am povestit și probabil mai sunt și altele (trăirile, senzațiile) care doar mi-au rămas în minte și care îmi vor rămâne amintiri pentru totdeauna!
Ziua 52 - 26 septembrie 2023
Undeva pe la 8.30 ne trezim cu tonus pentru o nouă zi. Și cu ceva emoții pe care le ascundem în spatele detaliilor organizatorice. Masă consistentă, plata cazării și a mesei și câteva minute de reflectare cu cana de ceai pe terasa casei. Gândurile îmi zboară spre finalul de Cale. Știu că sunt gânduri diferite la noi doi chiar dacă sunt ceva emoții comune. Pentru Laura mai sunt kilometrii de azi pentru a putea ajunge la un record important pentru ea: 100 de kilometri de mers dintr-o bucată! Dar nu ne pricepem absolut deloc să ne exprimăm sentimentele și doar avem pretenția ca celălalt să ne citească gândurile fără ca noi să le spunem. Greșeală de ambele părți! Eu vreau să îmi aduc o justificare (care probabil este și pe partea cealaltă): după ceva timp împreună ar fi trebuit să ne cunoaștem unul pe altul ceva mai bine. Lipsă de comunicare! Dar se pare că și asta este o lecție a Căii: dacă vrei cu adevărat să cunoști pe cineva, pornește cu acea persoană la drum. Mai ales în momentele de oboseală și de stres ne arătăm adevărata față, nu acea imagine, de obicei frumoasă, pe care ne-o facem despre sine! Laura mai povestește un pic cu gazdele foarte faine, le mulțumim pentru tot și undeva pe la 9.30 pornim la drum.
Ieșim la drumul principal și facem stânga. În câteva minute vedem un stâlp cu marcaje: Via Mariae, Pleșa și Gura Humorului cu marcajul caracteristic pentru același traseu (îl părăsisem între Atia și Praid) și BA spre vârful Tarcisor și Gura Humorului. Pe trotuarul pietruit trecem de borna 19 și în 6-7 minute suntem la gardul de piatră al mănăstirii Sucevița. Atâția kilometri mai sunt pe Via pe varianta pe care am mers eu! De fapt este întâi zidul bisericii și cimitirului ”Arătarea Domnului”. Preiau un comentariu fain de pe Google Maps:
”Actuala biserică cu hramul Arătarea Domnului a fost construită de arhimandritul Ioasaf în anul 1772 pe locul unei biserici mai vechi cu același hram, construită de episcopul (viitorul mitropolit) Gheorghe Movilă în anii 1578-1581 și care a fost de fapt prima biserică a Mănăstirii Sucevița. Cercetările arheologice au evidențiat faptul că și această biserică veche a fost precedată de o biserică de lemn care probabil funcționa la mijlocul secolului al XVI-lea. Biserica prezintă o arhitectură moldovenească, obișnuită pentru secolul XVII, probabil depășită pentru secolul XVIII, susținând reluarea (reconstruirea) bisericii anterioare. Se aseamănă cu Biserica Domnițelor din Suceava. Zidurile masive din piatră sunt susținute de șase contraforturi puternice. Se intră în biserică printr-un pridvor închis, deasupra ușii fiind pisania scrisă cu litere chirilice. Biserica a servit ca paraclis pentru călugării de la mănăstirea Sucevița, ei scurtând drumul printr-o spărtură în zidul de incintă al mănăstirii. Din anul 1832, devine biserică parohială. De la localnici am aflat că în prezent se țin slujbe în biserică doar în zilele de (mare?) sărbătoare. Lângă biserică este turnul-clopotniță construit din daniile credincioșilor parohiei în anul 1864. Mormintele vechi din cimitir au inscripții cu litere chirilice. În cimitir se mai află și Casa din cimitir (cunoscută și sub numele de Casa paracliserului) care este o casă românească tradițională din zona Suceviței.”
150 de metri ne despart de intrarea mănăstirii Sucevița. Vom face aici pauză fiindcă monumentul UNESCO merită o vizită mai detaliată. Spre intrare vedem o măicuță care merge cu fruntea în pământ și inspiră la acea puritate la care tindem cu toții. Dar de fapt știm că în mănăstire se duc lupte sufletești mult mai mari decât în lumea laică din afara zidurilor!
Preiau câteva informații de pe Wikipedia, Sucevița fiind una din vestitele mănăstiri din Bucovina:
”Mănăstirea Sucevița este o mănăstire ortodoxă din România, construită între anii 1583-1586 și situată în satul Sucevița din comuna omonină (județul Suceava), la o distanță de 18 km de municipiul Rădăuți.
În anul 1993, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a inclus Biserica „Învierea Domnului” din cadrul Mănăstirii Sucevița, împreună cu alte șapte biserici din nordul Moldovei (Arbore, Pătrăuți, Moldovița, Probota, „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava, Humor și Voroneț), pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul Bisericile pictate din nordul Moldovei.
Tradiția așază pe valea râului Sucevița, între dealuri, o biserică din lemn și o schivnicie de pe la începutul veacului al XVI-lea.
Legenda spune că, mai târziu, pentru răscumpărarea a cine știe căror păcate, o femeie a adus cu carul ei tras de bivoli, timp de treizeci de ani, piatra necesară actualei construcții. Documentar, mănăstirea este atestată la 1582, în vremea voievodului Petru Șchiopul.
Monumentul este în realitate ctitoria comună a familiilor Movileștilor (mari boieri, cărturari și chiar domnitori ai Moldovei și Țării Românești, sec. XVI-XVII). Construit în stilul arhitecturii moldovenești - îmbinare de elemente de artă bizantină și gotică, la care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici de lemn din Moldova, edificiul, de mari proporții, păstrează planul trilobat și stilul statornicit în epoca lui Ștefan cel Mare, cu pridvorul închis. Notă aparte fac celelalte două mici pridvoare deschise (stâlpi legați prin arcuri în acoladă) plasați mai târziu pe laturile de sud și de nord; prin excelență "muntenești", ele constituie un evident ecou al arhitecturii din Țara Românească. Se mențin firidele absidelor, chenarele gotice din piatră și ocnițele numai la turlă, inclusiv pe baza ei stelată. Incinta este un patrulater (100x104 m) de ziduri înalte (6 m) și groase (3 m) prevăzute cu contraforturi, metereze, drum de strajă, patru turnuri de colț și unul cu paraclis peste gangul intrării (stema Moldovei); se mai află încăperi ale vechii case domnești și beciuri.
Arhitectura îmbină elemente de artă bizantină și gotică, la care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici din lemn din Moldova. Pictura murală interioară și exterioară este de o mare valoare artistică, fiind o amplă narațiune biblică din Vechiul și Noul Testament.
Biserica Învierii de la Mănăstirea Sucevița a fost inclusă în siturile protejate care fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.”
Articolul - reportaj din ziarul Lumina ne dă mai multe detalii. Vă las pe voi să îl citiți aici. De asemenea putem citi alte legende locale pe ”Călător în bascheți” și ”Drăgușanul”. Veți găsi aici detaliul interesant pe care l-am ratat și care devine motiv de revenire cu mai mută atenție!
După faina vizită de o jumătate de oră avem nevoie de un anume loc ;) înainte de a porni la drum. Acesta se află peste drum de mănăstire, unde este o parcare imensă și magazinul mănăstiresc. Cum este cu taxă și suntem doar noi doi, ne păzim unul altuia rucsacul pentru a ne rezolva treburile. Mai ales în localitate este mai greu să rezolvi așa ceva și nu știm cât este până la ieșirea din sat. Mult mai linițtiți acum, pornim la drum pe valea Bercheza, loc unde au apărut primele case din Sucevița. În parcare găsisem o explicație : ”Denumirea este pomenită în hotărnicia lui Ștefan cel Mare dată Putnei (1490) și se pare că vine de la un locuitor maramureșean strămutat pe aceste locuri. Face legătura peste Dealul Corbului cu Putna.”
Trecem de bornele 18 și 17 și apoi de intrarea la Golden Forest cu un panou amuzant: ”Ai ajuns, îți spunem noi (în cazul în care GPS-ul îți dă emoții)”. În patru minute suntem la bariera drumului Bercheza de aproape trei kilometri lungime, drum închis circulației publice. Schimb de bocanci cu sandale pe podețul de beton, apă cu minerale și la drum. Mergem încet și par să se adune toți cei peste 1300 de kilometri în picioare. Așa că mă închid în mine și merg aproape pe pilot automat. Iarăși comunicare spre zero din partea mea și Laura care probabil simte nevoia să vorbească, nu mai spune nici ea nimic. Trecem de borna 16 cu statuie de zeiță greacă sculptată pe ea. Dinu ne avertizase că drumul va fi foarte monoton. Este adevărat că este așa comparativ cu alte zone, dar ne place drumul mult că este răcoros și ușor la mers. Sunt serpentine după serpentine, borna 15 cu un grup de oameni pe ea (mintea mi se duce la monumentele celor din închisorile comuniste) și apoi alte serpentine faine. Urcăm în amonte pe Bercheza, trecem pe un podeț de lemn și apoi puțin pe partea dreaptă a apei lăsăm borna 14. Avem un urcuș pe un drum de noroi în care vedem ceva urme de urs. Este atât de liniște că și cel mai mic fâșâit de la pasul lui l-am auzi! În vârful pantei (800-850 de metri altitudine) suntem la borna nr. 13! Aici întâlnim și primul citat pe o placă la baza bornei: ”Cel mai frumos și mai convingător discurs despre dragoste este îmbrățișarea (Preot Dumitru Stăniloaie)”. Pe culme este marcajul BR între pasul Palma și Chilia lui Daniile Sihastrul. Alte planuri, pentru altă dată. Imediat dăm de borna 12: ”Universul mă încurcă și nu pot gândi măcar că ar putea exista ceasul fără un Ceasornicar” (Voltaire). Aici ne întâlnim cu două constănțence curajoase, mamă și fiică. Schimbăm ceva impresii despre drum și ne facem o poză de grup. Nu știu unde s-a pierdut acea poză...
Și de aici începe coborârea finală. Următoarea bornă ”Nu cunosc o școală mai bună decât călătoriile” (Michel de Montagne), după o potecă destul de îngustă și în pantă, ne scoate la foișorul de la intrarea în valea Strujinoasa. Primesc un mesaj (de fapt verific telefonul) de la un amic ce a făcut zilele trecute o cercetare geologică pe aici. Nu a fost să ne întâlnim... Sub îngerul de la borna 10 vedem textul ”Natura este o liră uriașă la care cântă Poetul ” (Victor Hugo). Sub modelul tradițional de la borna 9 citim ”În noi se află lumina Naturii și această Lumină este Dumnezeu” (Paracelsus). La borna 8 cu lună nouă și palmă citim ”Natura este doar denumirea unui efect a cărui cauză este Dumnezeu” (nu văd pe poze numele autorului!). Coborâm pe curbele apei cu pereți expuși și preferați pentru cercetările geologice. Tot vorbim de una-alta ceva mai tensionat și mă obosește. Sincer aș prefera doar să merg și atât. La borna 7 cu copac pe cărămizi citim ”Natura îl ascunde pe Dumnezeu, dar nu de oricine” (Goethe). Borna ne scoate de pe drumul Strujinoasa Sud pe drumul Putnișoarei și pe ultima vom înainta de acum spre Putna. Bornele 6 și 5 ne aduc la primele case. Tensiunea este amplificată și mai mult de mersul prin soare. Nu reușim să mai comunicăm absolut deloc și reușim să ne certăm. Fiecare are, de fapt, nevoie de validare pentru efortul pe care l-a făcut până aici. Dar concluzia asta o trag după mai bine de un an și jumătate! Și poate mai sunt și altele în spate. Cert e că nu ne mai înțelegem absolut deloc și mergem la distanță. Bornele 4 și 3 ne duc la un drum mai mare care chiar are case pe ambele părți ale lui. Apare și asfaltul și borna 2, cu Ștefan cel Mare, este chiar în fața Primăriei Putna. Parcă ne-am comporta ca doi copii țâfnoși. Laura vrea să meargă la gară fiindcă s-a enervat atât încât nu o mai interesează drumul. Cum a pornit spre gară, ridic vocea la ea: hai și la borna 1, de la intrarea la Putna! Vine cu mine îmbufnată. Asta e. Oboseala chiar își face efectul din plin!
Pe Casa de cultură de vis-a-vis de primărie văd două bannere înalte cu Carol I și Ștefan cel Mare, simbolurile capetelor de drum. Dacă vă aduceți aminte de la începutul Căii mele, am ”intitulat-o” ”De la Lică la Fănică” :D! Urmează pe dreapta o locuință muzeu cu un panou din lemn sculptat foarte frumos. De observat detaliile de pe el și stema RSR! Văd apoi un club Panzer și îmi aduc aminte de tata care spunea că merge ca Panzerul german :D și ajungem la poarta de lemn a mănăstirii Putna. Pe dreapta este biserica parohială ”Nașterea Maicii Domnului ”. Iată ce am găsit pe Google Maps:
”Biserica "Nașterea Maicii Domnului" din Putna este o biserică ortodoxă din satul Putna, care a fost construită între anii 1900-1908 de către credincioșii ortodocși români din localitate, cu sprijinul Fondului Bisericesc al Bucovinei. Ea se află situată în cimitirul satului, în vecinătatea bisericii de lemn din Putna.”
Și mai jos inclusiv despre biserica de lemn ”Intrarea în biserică a Maicii Domnului”:
”Înmulțindu-se numărul credinciosilor în jurul Mănăstirii Putna, s-a pus problema construirii unei biserici parohiale. Prima biserică parohială a putnenilor a fost Biserica de lemn a lui Dragoș Vodă, care a devenit biserica parohială în jurul anilor 1780; să facem precizarea că din anul 1468 până în anul 1780 aceasta a funcționat ca schit monahal dependent de Mănăstirea Putna.
Numărul creștinilor a crescut iar biserica a devenit neîncăpătoare. În aceste împrejurări, primarul satului și epitrop al Bisericii Elisei Bicu, viitorul ctitor al bisericii, simulând că biserica s-ar prăbuși, o sprijină cu pari de lemn și în felul acesta ținând-o mai mult timp, obține sprijinul fondului bisericesc și al sătenilor, precum și formele necesare de a zidi o biserică parohială. Și s-a trecut la faptă zidindu-se o biserică de cărămidă, în imediata apropiere a Bisericii de lemn a lui Dragoș Vodă, la o distanță de circa 300 de metri de Mănăstirea Putna.
Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în anul 1900 iar construcția a fost finalizată în anul 1908. Biserica a fost târnosită în data de 26 octombrie 1908; la vremea respectivă, calendarul era neîndreptat; data actuală este 8 noiembrie, ziua apostolilor Mihail și Gavril.
Sfințirea bisericii a fost făcută de părintele stareț de la Mănăstirea Putna, părintele Teofil Patras, care a fost delegat de către mitropolitul Bucovinei și Dalmației, Înalt Prea Sfințitul Vladimir. Biserica a fost sfințită cu hramul Nașterea Maicii Domnului. În conceperea arhitectonică s-a luat ca model Mănăstirea Putna. De aceea biserica de care ne ocupăm este asemănătoare bisericilor moldovenești ale Sfântului Ștefan cel Mare, din secolul al XV-lea.”
În 100 de metri suntem la Portalul Memorial ”Fântâna Albă” ridicat în 2018 la 100 de ani de la împlinirea visului românilor de pretutindeni: Marea Unire.
La borna 1 (ce moment fain, de bucurie pentru mine că am reușit să parcurg toată Via), este un moment cu sentimente și reacții total contrare. Văd chiar lângă bornă un coleg Andrei din CAR care este și ghid de turism. Era acum ghid cu un grup cu care venise cu autocarul. Tocmai ce le povestea de Via, îl salut și îl întrerup. În fața grupului său, este adevărat. Îl rog să scoată din buzunarul lateral de la rucsacul meu carnetul și să îl desfacă. Pe el sunt toate ștampilele de la Severin până aici. Sau de la Carol la Ștefan, doi piloni ai României, așa cum a spus foarte fain un turist din grup! Este un moment de admirație din partea grupului și îmi pare rău dacă a părut așa. Eu doar am vrut să îl ajut pe Andrei și să le demonstrăm celor din grup că Via Transilvanica este un drum real, cu ștampile și borne, care poate fi parcurs pe jos. Și ce dovadă mai vie pot avea în față decât un om care chiar acum a finalizat traseul? Andrei îmi mulțumește pentru momentul neașteptat, își termină prezentarea și lasă timp grupului pentru vizită. Îl rugăm să ne facă poză cu borna 1 și ne salutăm cu bucuria colegială. De la Laura am o reacție total aiurea, după părerea mea: Îți fac doar ție poză că tu ești vedeta! Atât a înțeles ea din gestul meu!
Mergem la poarta zidului mănăstirii și apoi câteva poze în interiorul mănăstirii. S-au scris tomuri despre mănăstirea Putna și are o întreagă istorie. Așa că doar un scurt istoric veți regăsi în pozele de mai jos. Vizităm separat mănăstirea și o aștept pe Laura în fața bisericii pentru a porni spre gară. Dau să plec și îmi strigă ”Ștampila! De la muzeu!” Are dreptate, uitasem total! Mergem cu carnetele la muzeu și nu mai avem timp și de vizită. Călugărul de acolo ne pune ștampila și e și el uimit de carnetul meu. Nu mai văzuse nici un carnet plin de ștampile!
Mai facem câteva poze și apoi în ritm alert către gară fiindcă avem 16 minute până la tren. Vom ajunge cu două minute înainte de plecarea trenului și admirăm puțin gara înainte de a ne urca în tren. Luăm bilet de la naș direct la Suceava (2.5 ore). Prinsesem trenul de Suceava în ultimul minut, pe ultima sută... de secunde!!!
În tren avem iarăși discuții aprinse (printre altele și felicitări reciproce pentru ce am realizat; dar spuse cu furie și par să treacă ne-auzite!) și îmi pare rău că așa se termină călătoria noastră de 100 de kilometri împreună. Încă nu vreau să cred deși simt asta: aici s-a terminat și călătoria noastră împreună prin viață! Suntem nevoiți acum și de câteva ori în viitor să ne mai vedem și cam asta a fost! După vreo jumătate de oră de discuții fiecare este în lumea lui și, cel puțin eu, până pe la Rădăuți sunt cu ochii pe geam fiindcă mergem paralel cu linia de graniță și la orizont se văd munții din Ucraina! Mai urmăresc apoi pe telefon pe unde suntem cu locația live și cumva simt o ușurare când ne apropiem de Suceava. Găsim mașina în siguranță și cumva fiecare se bucură de finalul de drum.
Mulțumiri tuturor colaboratorilor și partenerilor Tășuleasa Social și Via Transilvanica! Sunt fericit că avem un "drum care unește" atât de fain!
Ajungem la mașină și căutăm o cazare în Suceava. Cum este ceva mai complicat când mai mergi cu altcineva (o persoană obișnuită cu condiții mai ”pretențioase” decât mine), ne ia ceva până să găsim o cazare pe placul întregii echipe. Dar este și motiv de sărbătorire pentru mine. Așa că nu mă uit la preț (hotel de patru stele). După masa de seară ne retragem la somn și eu adorm ceva mai greu fiindcă am descris pe grupul Via rezumatul ultimei ture și apoi caut să fiu cât mai clar în amintirile de pe toată calea de Severin la Putna. Gândurile îmi sunt amestecate și parcă aș vrea să mă întorc în multe locuri din fiecare zi în care am mers pe Via. Nu știu cât are rost să le înșir aici fiindcă ați tot citit despre ele. Doar că sunt zone cu variante de traseu sau zone în care s-a schimbat traseul sau este în curs de schimbare și acolo am de revenit. Sau mai sunt și mici locuri unde nu am ajuns sau pe care nu le-am văzut pe îndelete. Asta înseamnă că voi mai călca pe Via, Drum care mi-a intrat în suflet și prin intermediul căruia am văzut iar și iar că România și românii sunt oameni foarte faini, cu dorință de a ajuta. Și totul se întâmplă în afara ecranului televizorului care, în mare parte, are rolul doar să ne dea anumite informații, de multe ori selectate spre partea negativă. Calea, dacă o simți pe deplin, îți dă o oarecare ”dependență”/dor permanent!
Redau rezumatul acestor ultimi 100 de kilometri, așa cum l-am publicat în ultima seară, din hotelul din Suceava :):
”20-26.09.2023. Pe ultima sută... de borne, de la Vatra Dornei la Putna. Pentru Laura e o bucurie să pună în carnet ștampila cu veverița (Vatra Dornei), pentru amândoi e o bucurie revenirea pe Via (pentru mine a fost o pauză de o săptămână în care am revăzut, amândoi, în alt fel de tură - speo, borna de la Topolnița -parcare și cea cu "cioara" din apropierea ieșirii superbe din peșteră). Pe 20, după ce am lăsat mașina în Suceava, urcăm în ultimul minut în tren spre Vatra Dornei. A doua zi vizităm parcul central, dendrologic, surprindem o veveriță (renumita Mariana, nume dat tuturor veverițelor) și la 11.45 facem poza de grup la borna 100. Urmează urcarea prin cartierul Bârnărel. La borna 95 pauză de masă, apoi drum spre cabana Gigi Ursu (nu am simțit amabilitatea doamnei Ursu). Înainte de a ajunge ne-am intersectat cu un iranian stabilit la București care era pe punctul de a-și termina primul segment de Via la Vatra Dornei. La borna 91 schimbăm direcția în coborâre. Ne vom opri două borne mai târziu pentru o gustărică, apoi la mănăstirea Sf. Pantelimon și apoi la intrarea în pădure. Laura pune o bluză pe ea că se lasă răcoare și eu schimb bocancii cu sandalele (drum lejer). În pas luăm apă și ștampilă la restaurantul Luceafărul și vom campa pe un tăpșan îngrădit la marginea drumului. Ziua următoare continuăm până sub u.m. de pe vf. Mestecăniș și se iau după noi patru pufuleți de căței ce stăteau pe la gunoaie. Trei se vor întoarce la borna următoare și al patrulea schelălăie și vine după noi. Nu reușim să îl întoarcem și abia la coborârea spre Fundu Moldovei un nene cu mama lui cu microbuz ne spun de Spirit Animals Sanctuary. Cei doi iubitori de animăluțe de acolo vor primi cățelușul și chiar mai încolo vedem că îl duc la veterinar să rezolve o bubă pe burtă. Oameni foarte inimoși! Mai jos povestim un pic la borna "sexi" cu un nene ce ne spune în câteva minute toate ofurile lui (printre altele: 4 neveste). Ieșim în Fundu Moldovei unde ne intersectăm cu un britanic și o americancă. Schimb de impresii și "Cale bună!". Trecem de primărie, urcăm pe pârâul Cailor, pauză de energizare, urcare pe după Dealul Cailor, poze și peisaje faine spre potcoava vulcanică a Călimanilor, coborâre lungă până în Sadova. La Casa Ionescu găsim ștampilă. Are totul ocupat și prin telefon vorbește cu doamna Mariana (Casa Mariana). Ne va lua cu mașina până la cazare. Oameni foarte faini! A doua zi insistă (și pe noi ne bucură că scutim kilometri monotoni) să ne ducă până la lacul Iezer. Seara o vom suna să anunțăm că am ajuns și suntem cazați la Crizantema în Vatra Moldoviței. De la lac urcăm în serpentine pietruite și apoi forestier până sub vf. Obcina Feredeului. De aici ultima urcare în soare până în linia obcinei, între vf. amintit și Pietriș. Ieșim din comuna Sadova la borna 57. Pauză de masă în poiană înainte de a începe coborârea spre cea mai curată stână pe care am văzut-o până acum. La următoarea stână ne întâlnim cu dl. Ionescu "luat de copii" pe Via. Drum prin pădure și apoi pe tăpșane. Dat în leagăn înainte de vf. Cremenești. Coborâre abruptă prin pădure și apoi, când credeam că avem parte doar de coborâri, avem ceva urcări, mai scurte sau mai lungi. O scurtă bălăureală, revenire pe traseu și ultimele coborâri abrupte înainte de ieșirea în tăpșanele de deasupra satului Paltinu. Rai unde am pune cortul peste tot! Coborâm la primele case (prune gustoase!) și printre case ieșim la un pârâu care ne scoate la un drum larg (erau acolo niște cai zdraveni atât de faini...). Pe drumul prin pădure ne ia un băiat cu căruța și cu frumosul cal Radu până la intrarea în Vatra Moldoviței și apoi la drumul spre mănăstire. Mulțumim! Cazare la Crizantema. Oameni extrem de muncitori, cazează astăzi doar drumeți pe Via, după foarte multă muncă cu pregătirile de iarnă. Decidem o zi de pauză de mers și doar relaxare turistică. Adică 5x2 km până în Moldovița, Muzeul ouălor încondeiate (superb!) și mocănița Huțulca dus-întors (la ora 14 trecute fix!). Parcă ne-am întors în copilărie în vagoanele deschise și în spatele locomotivei cu aburi! "Capcane turistice" în Argel, cum bine scrie în gara Moldovița pe panoul cu nemulțumirile turiștilor 😃! Revenire pe jos în Vatra Moldoviței. Dimineață mers la slujbă la mănăstirea Moldovița (duminică dimineață), masa de dimineață și apoi pornit la drum (de la borna 41) pe pietre mari pe drum. După prima bornă Laura pune adidașii mai lejeri și tot urcăm, relativ prin pădure și apoi coborâm pe drum de exploatare, iar urcăm la o stână, iar coborâm și ajungem în poiana Lupoaia. Întâlnire cu o australiancă solitară la următoarea stână și schimb de impresii. Urcare în vf. Lupoaia și apoi coborâre la foișorul amenajat de copiii lui nea Cozma. Șugubăț și tare fain nea Cozma. Povești și cinstire (el și soția lui cu privire foarte blândă) cu țuică și un cășuleț (din laptele de dimineață). Ne urcă cu jeepul prima pantă și apoi el coboară să ducă ciuperci la un vecin din Ciumârna. Mulțumim și ușor apoi pe sus-jos-uri mai lejere prin Poiana Calului până în Poiana Ovăzului/Prislop/Plaiul Mic. Ultimele poze de belvedere și apoi la dreapta coborâri lungi și repetate (cu puține urcări) până la drumul ce intră în Sucevița pe la Casa Octavian. Nu este nimeni să ne pună ștampilă. Sunăm pentru ștampilă la hanul Mărioara/Karisma Kriss. Nu au cazare și vom rămâne la Casa Domniței. Alți oameni superbi cu care vom povesti și seara și dimineața. Dacă aveți drum, merită să stați la ei. Ultima zi de Via începe cu emoții fiindcă am ajuns la borna 19. Atât mai este din Via, pe varianta pe care am mers eu!!! Mergem oarecum tăcuți și emoționați până la mănăstirea Sucevița. Vizită la monumentul UNESCO foarte fain (am ratat un detaliu interesant, motiv de revenire 😃) și apoi la drum. AMR în scădere, emoții la fiecare bornă. Drumul este cât se poate de fain, cu multe serpentine. La final de drum (valea Bercheza, loc unde au apărut primele case din Sucevița) începe potecă ce urcă la 800-850 de metri sub Bâtca Corbului. Ne intersectăm la borna 12 cu două constănțence curajoase, mamă și fiică, schimbăm impresii și mai departe. Bornă 11 ne scoate la drumul de pe valea Strujinoasa. Pe aici un vechi prieten făcea zilele trecute cercetare geologică. Nu am reușit să ne întâlnim! Bornă 10... Borna 9... La borna 5 intrăm în Putna, la primele case. Printre tot felul de discuții ajungem la borna 3 după pod. Apoi borna 2 cu Ștefan la primărie. Hai la borna UNU! Direct spre mănăstire. Chiar la bornă un coleg CAR-ist și ghid vorbea despre Via. Ne salutăm și îl rog să arate carnetul cu ștampilele întregului grup. Am făcut asta nu pentru laude și glorie (care oricum sunt efemere), ci pentru a arăta că este un drum real, parcurs pas cu pas (cu puține excepții) de la Dunăre la Putna. Sau de la Carol la Ștefan, doi piloni ai României, așa cum a spus foarte fain un turist din grup! Și apoi fiecare pe drumul lui. Vizităm mănăstirea și dau să plec. "Ștampila!" îmi spune Laura. Uitasem că se pune la muzeul mănăstirii! Punem ștampilele și călugărul de acolo e uimit să vadă un carnet așa plin. Ne bucurăm puțin din cuvinte și mai mult din trăiri și oamenii și locurile descoperite! Și este de revenit în foarte multe locuri. Final de Via pentru mine, final de 100 de kilometri dintr-o bucată pentru Laura. Depășire de record de mers pentru amândoi! Mulțumiri tuturor colaboratorilor și partenerilor Tășuleasa Social și Via Transilvanica! Sunt fericit că avem un "drum care unește" atât de fain! Mers în ritm alert un kilometru până la gară. Prindem trenul de Suceava în ultimul minut, pe ultima sută... de secunde!!! Ajungem la mașină și ne vom caza în Suceava. Și mâine urmează alte locuri faine și alte povești. Căci Via s-a terminat, abia acum începe Via!”
Așa cum am spus în ultimele cuvinte, cum e vorba franceză ”Le roi est mort, vive le roi”, abia după ce ai terminat de parcurs Calea îți dai seama că Via a început și deja face parte din tine. Toate detaliile pe care le-ați citit aici doar sunt prilej de orientare, mișcare, cunoaștere, curiozitate. Dar dincolo de asta fiecare moment a dus la dezvoltarea ta personală și fiecare zi te-a făcut să fii omul care ești acum. Și orice ar zice oricine, nimeni nu îți poate lua amintirile și dorința de a face noi și noi amintiri. Îți dai seama că, așa cum ai trecut peste fiecare greutate de pe Cale și ai făcut mereu câte un pas înainte, așa trebuie să faci și în viață. Și dacă la un moment dat organismul îți cere să te oprești sau să pui frână, fă asta fără regrete. Dacă trebuie să mergi mai departe cu anumite situații și atitudini și reacții, fă asta. Dacă trebuie să renunți sau să te oprești din anumite situații sau episoade ale vieții, fă asta. Dacă poți merge mai departe, fă asta. Dacă trebuie la un moment dat să spui ”punct și de la capăt”, fă asta. Tu ai o singură viață și e de datoria ta să o trăiești la maxim, în limitele pe care le ai. Și, poate printre cele mai importante concluzii, dacă îți setezi un obiectiv viabil, mergi chiar împotriva sfaturilor prietenilor penru a-ți îndeplini obiectivul. De obicei oamenii de lângă tine sunt acolo să te frâneze, să îți pună piedici. Puțini și rari sunt cei care, chiar dacă nu îți înțeleg ”nebunia”, te încurajează să mergi mai departe în mod real, din suflet, nu doar din vorbe. Fiindcă vorbele sunt ”vânare de vânt”. Doar cel care face cu tine pașii prin viață, asemenei fiecărui pas pe Via, îți este cu adevărat prieten. Și, de multe ori, acel adevărat prieten rămâne unul singur: Dumnezeu. Sau cum vreți voi să îi spuneți. Cert este că, indiferent de toate greutățile prin care treci, este singurul care rămâne alături de tine toată viața și îți dă ceea ce ai tu nevoie! Dar nu vă împinge nimeni, nici chiar El, de la spate. Este alături ca o mână, un sprijin nevăzut, DAR voi trebuie să faceți fiecare pas. Indiferent cât citiți sau ce filme vedeți, Calea/Via Transilvanica se face pas cu pas. Așa că plănuiți-vă, documentați-vă și MERGEȚI!
Aș mai scrie mai mult, dar deja simt că o dau în filosofie. Și de fapt asta este Calea personală pe care vă îndemn pe toți să mergeți. Mulțumesc Divinității pentru tot ce mi-a dat să trăiesc pe Via Transilvanica și vă doresc să vă aflați și voi Calea. Și...
”Cale bună!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu