VT Câmpul Cetății (Reghin) - Vatra Dornei 1-14.09.2023

Între etapa trecută de Via și etapa aceasta a trecut puțin peste o lună. Cumva coincidență, și între data când am scris ultima postare despre Via și aceasta tot așa a trecut puțin peste o lună! De fiecare dată a fost o lună și ceva foarte plină cu tot felul de alte lucruri, alte ture și cel mai important, alte stări. Un fel de carusel de sentimente cu amintiri mai mult sau mai puțin plăcute, cu încercări de a face bine taxate cu aciditate (asta e, soarta! Sau, posibil ca să am nevoie de astfel de răspunsuri), cu distanțări de oameni care uneori păreau foarte aproape și apropieri de alți oameni care păreau să fie foarte departe, cu idei sau mai bine zis re-treziri de visuri vechi care acum par mai realizabile... Și cu multe altele care au cerut o pauză de la scriitura de pe blog. Fiindcă ceea ce fac eu aici nu este un blog comercial unde musai să apară ceva în fiecare zi sau la 2-3 zile maxim. Aici (vă) scriu când stelele sunt aliniate pentru asta. Așa e vorba că, acum poate spun o părere care deranjează, exceptând soarele fără de căldura căruia nu am putea exista și luna care prin apropiere sau depărtare are legătură cu mareele, eu nu cred că niște pietre inerte din spațiul cosmic ne pot influența nouă soarta, niște furnici care se agită de multe ori inutil pe Pământ. Dar suntem binecuvântați cu acest Pământ pe care cumva suntem obligați măcar să îl explorăm. Și ăsta este unul din scopurile subtile ale Viei Transilvanica pe care ne întoarcem cu postarea asta. Reiau ideea din celelalte postări: enumerez zilele în care merg pe Via de când am pornit de la Severin și până la Putna. Dacă sunt zile premergătoare vor avea un ”-1” și dacă sunt zile de pauză vor avea ”+1”. Așadar...

Ziua 36-1 - 01.09.2023

Pentru începutul acestei etape Laura își exprimă dorința de a veni cu mine. E foarte fain că mai merge cineva cu mine. 

Niciodată nu ești singur/ă, mereu ai pe cineva alături. Și atunci când sunt oameni dragi este foarte plăcut. Și se spune că atunci când mergi singur îl ai pe Dumnezeu mereu cu tine. Dar rar se întâmplă să mergi mult timp singur. Traseul este gândit ca să treacă prin sate unde sunt locuri slab sau deloc puse în valoare. În acele sate e imposibil să nu întâlnești pe cineva care măcar din curiozitate să intre în vorbă cu tine. Și chiar dacă nu se întâmplă asta și oricât de solitari am fi, la un moment dat simțim nevoia de comunicare. Poate nu prea mult, dar uneori să schimbi câteva vorbe cu cineva și îți poate fi de ajuns pentru ore sau chiar zile de mers prin sălbăticie.  Se poate întâmpla să ai nevoie să fii doar tu cu tine pentru a te îmbogăți prin trăiri sau experiențe, pentru a-ți clarifica sau aranja în minte sertarele-amintiri adunate în timp. Acelea nu sunt momente de singurătate, ci de însingurare. Este o nuanță foarte sensibilă aici. Însingurarea înseamnă că voit te izolezi de ceilalți din n și n motive. Poate fi prea multă gălăgie, prea multă încurcătură de gânduri, prea mult negativism. Poate fi o oboseală cronică sau pur și simplu o dorință fierbinte de a rupe contactul cu lumea pentru o anumită perioadă de timp. Mi s-a întâmplat de multe ori să simt nevoia asta și să plec cine știe pe unde. Sau să nu mai am nici o reacție la ce mi se întâmplă în jur. Și dragilor, ce credeți că mi s-a spus mereu: Ești trist? Ești supărat? Ți-am făcut ceva? Și degeaba spun că simt nevoia să fiu singur fiindcă nimeni nu pare să înțeleagă asta. Ceilalți par să caute o soluție la ceva imaginar care să mă facă să mențin conexiunea cu ei. Și e greu să vrei asta când simți că acei oameni emit o energie negativă, o tensiune care nu poate fi explicată și pe care pur și simplu organismul meu o recunoaște și o respinge. Ce este comic (și asta mi s-a întâmplat chiar cu câteva zile înainte de a începe să scriu aici) este că tot pe tine te fac vinovat de răutate în timp ce răutatea izvorăște din oameni exact ca din fundul unei ciuturi sparte. Dar sunt conștient că (și am făcut și eu asta!) atunci când energia negativă te-a cuprins în mrejele ei, este extrem de greu dacă nu chiar imposibil să mai vezi acea forță, acea energie care te conduce. Forța a intrat atât de profund în mintea ta încât a pus o ceață pe suflet și nu mai poți gândi limpede. Și una din soluții (sunt multe, creștinii practicanți apelează de multe ori la duhovnic sau sfătuitor sau pastor) este să lași totul și să ”dispari” pentru o perioadă de timp. Cine poate înțelege asta și la nivel mental și mai ales la nivel sufletesc este cel mai câștigat din lume: acel om a plecat fiindcă are nevoie să fie cu sinele, nu fiindcă are ceva cu tine! 

Și, ca să ne întoarcem la oile noastre, ăsta este unul din motivele ascunse pentru care am plecat pe Via, ”d'al fine al capo”. De fapt nu există început și sfârșit pentru Via și doar capătul nordic și cel sudic...

Lăsasem ultima bornă la Câmpul Cetății și un dl Dinu mă întreba atunci cum voi găsi transport dintr-un sătuc atât de mic. Zicea că dacă mă opresc în Sovata, fiind stațiune, am mai multe posibilități de transport. Posibilități ai de oriunde dacă nu te blochezi în variantele mai ușoare. Ca o paranteză și ei (Dinu și Marlene) de multe ori au abordat drumuri per pedes atunci când nu au avut soluție de transport. Așa făcusem și eu data trecută când am pornit pe jos până la DN unde aveam mai multe șanse de ocazie și chiar microbuz. Și pentru câțiva kilometri am mers cu o ocazie și de la intersecție cu un microbuz către Târgu Mureș. Mai era și varianta Reghin în funcție de ce microbuz venea. 

Acum trebuie cumva să ajungem la Câmpul Cetății. Așa că mergem cu un tren care ne lasă în Reghin la ora 21.00. Rezervasem o cameră la pensiunea Blanca și în drum trecem pe la autogara unde facem poză la mersul microbuzelor. Nu prea sunt curse spre Sovata... Lasă că vedem mâine. Asta cu gând la un taxi... Mergem la pensiune și intrarea este un pic cam încâlcită. Adică suntem la intrarea principală și cu greu reușim să dăm de cineva care să ne explice cum se deschide. Mergi prin curte și când ajungi la începutul parcării din spate e o ușă la stânga unde găsești recepția. Doamna e foarte sociabilă și ne dă cheia plus explicațiile de la cameră. De fapt este vorba de toată mansarda amenajată într-o singură cameră. Păi așa camere să tot închiriezi! Lăsăm bagajele și pornim prin parcare într-o scurtă vizită a orașului.

Cum Reghin este/era cunoscut drept orașul instrumentelor cu corzi, într-o intersecție de străzi din apropierea pensiunii este Monumentul Viorii. Preiau un text din prezentarea fabricii Hora S.A.:

”HORA S.A este cea mai mare şi mai veche companie pentru construcţia instrumentelor muzicale din România, având o tradiţie de mai mult de 70 de ani. Fondat în anul 1951 de către maestrul Roman Boianciuc, ca un mic atelier, acesta a produs doar 37 de viori lucrate cu măiestrie în primul an de funcţionare. Un an mai târziu, numărul a crescut la 435 viori, producţia continuând să crească împreună cu cererea pentru noile instrumente cu coarde râvnite pentru calitatea şi tonul oferit de lemnul carpatin. Spre sfârşitul anilor 1950, HORA a început să producă chitare, mandoline şi deasemenea alte instrumente tradiţionale din diferite ţări. În anii 1960, compania a început trecerea de la micul atelier pentru construcţia instumentelor spre un producător la scară largă. Noile maşini pentru prelucrarea lemnului şi sculele de precizie au automatizat mult operaţiile, oferind companiei HORA posibilitatea de a-şi creşte producţia de mai multe ori, menţinând în acelaşi timp calitatea superioară.

În zilele de azi, HORA S.A., produce în jur de 70000 de instrumente muzicale, dintre care 8000 fiind cu arcuş ca viori, viole, violoncele, contrabaşi şi 60000 fiind instrumente ciupite ca, chitare clasice şi acustice, mandoline, bouzouki, ukulele ca să numim doar câteva dintre ele. HORA are marele avantaj de a deţine lemn de rezonanţă de foarte bună calitate ca, molid şi paltin din sursele locale, munţii Carpaţi. Lemnul de rezonanţă este stocat în depozite timp de 5-10 ani pentru o îmbătrânire naturală, dobândind astfel calităţi acustice şi de stabilitate superioară de durată. Lemnele exotice ca abanosul, palisandrul, mahonul, cedru roşu şi lemnul brazilian sunt de asemenea folosite în fabricarea instrumentelor. Calitatea exceptională a lemnului combinată cu măiestria cu care lucrează muncitorii şi tehnicienii contribuie la calitatea uimitoare a produselor.”

Vis-a-vis este Biserica Evanghelică Luterană. Preiau doar începutul istoricului de pe Wikipedia, restul putând să îl citiți voi la linkul menționat.

”Biserica a fost construită (inițial ca lăcaș de cult romano-catolic) în anul 1330. Inscripția din dreapta intrării în sacristie marchează acest moment: „Anno Domini MCCCXXX construitur domus Marie tempore Nicolai plebani cum rebus magistri Thome patroni ecclesie”. În traducere: „În anul 1330 se construiește acest lăcaș Mariei, în vremea plebanului Nicolaus, din fondurile magistrului Thomas, patronul bisericii”. Inscripția în piatră, cu majuscule, este cea mai veche, într-o biserică medievală, pe teritoriul Transilvaniei.

În jurul anului 1400 au fost adăugate navele laterale, cu arcade ogivale. Zidurile înălțate ale navei principale poartă și ele amprentele unei boltiri de factură gotică. La 1480 a fost construită, pe latura de sud a bisericii, capela Sf. Laurențiu.”

De aici avem vreo 200 de metri până în Piața Petru Maior și Parcul Central. Știu că e doar centrul centrului în Reghin, dar uneori ești turist în țara ta și mai ales când ai la dispoziție doar una sau două ore pentru a vedea un loc nou alegi, evident, centrul unde sunt de obicei mai multe lucruri de văzut. Aici vedem o copie a Lupoaicei cu cei doi frați, Romulus și Remus și traversăm parcul spre Monumentul Eroilor. Cumva suntem atrași de clădirile luminate din apropierea acestuia.

„În Parcul Central al Municipiului Reghin se păstrează cele trei cruci de lemn realizate cu implicarea directă a primarului de atunci, profesorul Ion Tuşnea. Consider că după 30 de ani, în memoria tuturor Eroilor din toate perioadele, ce s-au jertfit pentru ideea de libertate şi unitate, este nevoie de un monument de o mai mare încărcătură emoţională şi spirituală. Pentru mine, sculptor reghinean ajuns la o maturitate plastică este o provocare, o responsabilitate şi o onoare” spune sculptorul Simion Moldovan.” (sursa: ”Glasul Văilor”)

Un ultim punct înainte de a ne întoarce la pensiune: biserica ”Înălțarea Domnului” cu fainul monument din fața curții, dedicat tot eroilor neamului. 

”Biserica „Înălțarea Domnului” din Reghin a fost edificată între anii 1910-1912. Devenind neîncăpător, locașul de rugăciune a fost extins în perioada 1990-1993, prin adăugarea absidelor laterale. Biserica a fost împodobită cu haina picturii între anii 1994-1997, lucrarea fiind executată în tehnica fresco de către Corneliu Pașcan și Viorel Maxim. Ulterior, în perioada 2018-2024, sub coordonarea și purtarea de grijă a părintelui protopop Valentin Vârva, au fost executate ample lucrări de înfrumusețare și renovare a interiorului și exteriorului locașului de cult.” (sursa: Reîntregirea.ro, Arhiepiscopia Ortodoxă Alba Iulia)

Cu astea văzute ne retragem la pensiune pentru o frugală masă de seară și pregătirea pentru somn. Gândurile ne sunt la noapte și la ce urmează să continuăm de mâine. Probabil că fiecare este pierdut în gândurile lui că nu reușim să planificăm prea mult ce vom face. De fapt cam vorbim noi de cât ar fi de mers în fiecare zi, dar eu nu vreau să fac o astfel de planificare fiindcă știu că totul se reglează din mers, mai ales că suntem cu cortul și nu depindem strict de vreo cazare. Singurele locuri unde e musai să ajungem sunt cele de unde vom obține ștampilele. ”Neclaritatea” asta creează un pic de tensiune pentru cei care vor să fie super organizați și să cunoască totul la milimetru. Dar atunci când nu te cunoști pe tine în întregime cum poți avea pretenția să știi tot ce se întâmplă în jurul tău? Știu că există mentalitatea că suntem formați din ceea ce ne înconjoară. Dar există un întreg univers interior pe care uneori refuzăm să ni-l vedem și să ni-l acceptăm. Și atunci de fapt nu este acea împăcare cu sine atât de discutată. Știu că sunt vorbe mari astea și spun pe propria piele că pe Via mă descopăr zi de zi. Chiar dacă ideea drumului se spune că a pornit de la Camino de Santiago și de fapt este diferită prin însuși conceptul de descoperire culturală (față de Camino care are ca obiectiv principal aspectul religios, de pelerinaj către catedrala din Santiago de Compostela), în principal Calea este de descoperire și de perfecționare a Sinelui, indiferent că ne place sau nu. Fiindcă așa ca și pe Cale, călătoria principală este cea cu sinele și apoi cu ceilalți cu care te însoțești o vreme. Și din punctul ăsta de vedere se poate spune că niciodată nu mergi singur. Alături de Dumnezeu care ne este mereu alături este și sinele, persoana noastră cu un trecut mai mult sau mai puțin acceptat. Nu spun ”de acceptat” deși ar fi ideal! Ce trebuie să mai acceptăm? Că faptele din trecut au lăsat urme în mentalul și în sufletul nostru și acestea se manifestă în prezent ca un răspuns în relațiile noastre cu ceilalți. Cu alte cuvine înainte să ne întrebăm de ce o persoană reacționează într-un anume fel față de noi ar trebui să ne gândim ce am făcut noi de sunt acele reacții și să căutăm să găsim o justificare pentru reacțiile acelor persoane raportate la trecutul fiecăruia. Cu gândurile astea adormim și ne vom trezi destul de devreme. Emoțiile începutului de drum vor scurta noaptea ;).

Ziua 36 - 02.09.2023

Trezirea de voie fiindcă așa e recomandat să faci în viață, mai ales când sunt și alții pe lângă tine. Când ești singur/ă, îți stabilești ritmul personal. De multe ori, în funcție de anotimp, e recomandat să pornești la drum pe răcoare fiindcă undeva spre prânz căldura devine insuportabilă. Cred că ați citit ceva de genul ăsta pe aici, pe Via Transilvanica. Sau, dacă e iarnă, câteodată e recomandat să mai stai un pic să se încălzească și să se usuce și cortul înainte să pleci la drum. Sau dimpotrivă, e chiar recomandat să pornești la drum matinal când zăpada este înghețată și nu te afunzi în ea (ceea ce face mersul mult mai greoi). Deci totul este relativ la pornirea în traseu. Doar când e vorba de un serviciu sau de un program fix trebuie să respecți niște ore din respect pentru ceilalți și în primul rând pentru tine. Conștient am repetat cuvântul!

Predăm camera și mergem încă o dată în zona de unde pleacă microbuzele. Verificăm și nu avem ceva potrivit în direcția noastră. Așa că mergem la primul taxi și negociem. Sunt 33-35 de kilometri până acolo! Ne înțelegem la preț și pornim la drum. Pe drum povestim de Via și lămurim șoferul care este scopul pentru care vrem să ajungem acolo. Dacă pentru mine părea inițial un sat uitat de lume, aflăm că satul este destul de cunoscut pentru cei din zonă pentru ieșit la restaurante sau la iarbă verde. Asta ne dăm seama când spunem taximetristului de pensiunea Vandor și știe bine despre ce este vorba. Ne lasă chiar în fața pensiunii și îi mulțumim. De aici re-începe Via pentru Laura și se simt ceva emoții. Eu am ceva mai puține fiindcă mai fusesem aici și luasem ștampila. Pentru Laura, chiar dacă nu manifestă emoția și pare dornică să pornim la drum, se vede pe fața ei emoția când primește ștampila pe carnet. Oamenii sunt un pic reci ca și data trecută și asta ne îndeamnă să pornim la drum cât mai repede. Punem rucsacii în spate și ”Cale bună!” Pentru amândoi începe o etapă nouă în care abia așteptăm să vedem de ce vom da. Eu știu că nu manifest sentimentele și în schimb mă concentrez pe distanțe și borne. Adică locul unde ar trebui să fie bornele și să fac poze la toate bornele. Când merg singur sunt foarte ok cu mine făcând asta și cel mai probabil când merg cu altcineva devin destul de enervant fiindcă pare că mă concentrez doar pe asta și pe fotografie. Este foarte adevărat că de multe ori nu mai sunt atent la cel de lângă mine și atunci o rog pe Laura ca de fiecare dată când are nevoie să încetinim ritmul, să ne oprim, să mai bem niște apă sau din orice alt motiv să îmi spună. Eu sunt obișnuit ca în primele zile să merg destul de întins, mai ales că am obișnuința a 1000 de kilometri de mers pe Via. Este totuși un antrenament pe care Laura nu îl are, cea mai mare parte a activității ei fiind de birou, statică. Vom vedea că motivul ăsta al comportamentului diferit va fi cauza unor discuții ulterioare. Încerc de fiecare dată să mă adaptez mersului ei și nu promit să reușesc! 

Mergem cam 500 de metri înapoi pe asfalt și apoi dreapta. Imediat găsim borna cu cerc/bilă și raze spiralate. Cumva mă duce cu gândul la momentul big-bang-ului care se spune științific că ar fi ”momentul zero”. Atunci când totul era static și a început să se rotească generând astfel viață. O fi, n-o fi asta intenția, nu știu ce să zic. Sunt ultimele porți secuiești, semn că vom trece în curând în Ținutul de sus. Nu mă întrebați de ce asociez acum momentul cu ultima parte de drum până la Vatra Moldoviței. Poate prin poveștile cu cai asociate între husarii despre care v-am povestit data trecută și cei câțiva kilometri pe care i-am parcurs cu o căruță cu un fain cal de rasă. Dar asta vom vedea la momentul potrivit! Cert este că după bornă trecem calea ferată, urmăm marcajele la dreapta și destul de repede spre stânga spre pădure. Avem câteva sute de metri de urcare abruptă și pentru asta facem înainte o pauză de câteva guri de apă. Trecem de prima bornă cu un om care duce în spate un fel de catedrală stilizată și imediat ne vin din față doi bicicliști. Pauza de câteva cuvinte și bucuria de a mai vedea alți drumeți pe Via, indiferent de metoda de parcurgere. Le spunem că noi abia am pornit și ei nu mai știu de unde ne spun că au venit astăzi. Nah, pe bicicletă parcurgi distanțe ceva mai mari! Puțin mai departe ne apar în față doi tineri simpatici care parcurg Via în sensul indicat în ghid. Ne spun că vin de la Bistrița, nu mai țin minte în câte zile. Au tot așa ca noi, rucsaci mari. Dar ceva mai mici fiindcă merg din cazare în cazare, nu cu cortul în spate ca noi. Le spunem că noi suntem odihniți că abia am pornit la drum și, nu mai știu dacă eu sau Laura, spunem că eu vin de la Drobeta. Bine, în etape! Dar asta pare să fie wow pentru orice ne va apărea în drum. Și poate la un moment dat devine deranjant pentru Laura să tot menționez asta. Este tendința normală de a face comparație în minte între experiența ei pe Via și a mea. Înțeleg asta, dar personal cred că este greșit să ne concentrăm pe diferențe. Mai degrabă să ne concentrăm pe momentul prezent și pe fiecare lucru sau ființă care ne iese în Cale. Asta înseamnă să trăiești Calea pas cu pas. Și de fapt asta înseamnă și să trăiești viața pas cu pas și zi cu zi. 

Recunosc, deși poate nu ar fi cazul să spun aici că și eu am avut momente cu Laura în care de fapt nu am trăit în prezent, ci în trecut. Cu curaj fac aici o mărturisire: înaintea ei fusesem la un moment dat cu cineva și a acceptat respectiva să îi fac un masaj pe spate. A continuat cu ceva mai mult și replica respectivei a fost ”M-ai păcălit”. Când s-a repetat faza cu Laura, m-a supărat aceeași replică și drept răspuns am avut câteva zile în care m-am închis în mine, într-o vizită de iarnă în Vama Veche. Au urmat multe momente în care ne-am întors la subiectul Vama Veche. Eu am înțeles că m-am întors instant în trecut și în astfel de momente dacă vrei să te înțelegi cu mine trebuie să mă lași în pace o perioadă până rezolv eu cu mine situația și revin în prezent. Laura a încercat să mă rezolve și nu au fost consecințe prea plăcute. Mai ales că nu a vrut să înțeleagă cum funcționez eu în astfel de momente. Nu totul se poate rezolva cu câteva vorbe! 

De ce spun lucruri atât de intime? Fiindcă vreau cumva să demontez ideea că bărbații sunt mai puțin simțitori, sunt niște brute care vor doar anumite lucruri și nu sunt afectați de o vorbă sau de alta. Este adevărat că în general bărbații sunt mai duri fiindcă așa le cer societatea și educația. Dar de-ați ști ce e în sufletul bărbaților și evită să spună, să vorbească despre ce au în suflet...

Să știți că astfel de gânduri, despre intimitate, e aproape imposibil să nu îți vină când mergi singur. Sau când mergi chiar ”singur în doi”... De fapt Calea o parcurge fiecare cu sine chiar dacă sunt mai mulți parteneri de drum!

Revenim la Via. Cei doi drumeți ni l-au lăsat pe Azorel care venise cu ei din Brădățelu. Ei aveau final de etapă la Câmpul Cetății și cumva Azorel trebuia să se întoarcă acasă. Așa că l-au gonit cumva de lângă ei și noi l-am chemat în același timp. A oscilat un pic și până la urmă a venit cu noi. Urcăm un pic prin pădurea extrem de verde, trecem de două borne și la a treia, cea cu cocostârc, facem pauză la umbră. Azorel este leșinat și Laura îi dă să bea un pic de apă din căușul palmei. A venit ceva cu cei doi drumeți și acum știe că are de făcut același drum înapoi!!! El știe mai bine decât noi cât are de mers. 

Ne ridicăm și pornim la drum. Sunt două variante în fața noastră și aproape sigur duc în același loc. Mergem pe drumul din stânga și, cum era de așteptat, se unesc destul de repede revenind pe varianta din dreapta. Trecem de borna cu șarpe și drumul se formează la liziera unei păduri. Este bine fiindcă mai avem momente de umbră... A treia bornă are o pasăre stilizată din ceramică. Am putea să continuăm drumul, dar în stânga este un obiectiv interesant la distanță de o bornă. ”Hai, Azorel, așteaptă-ne aici că ne întoarcem” Dar de unde să știe sărăcuțu' asta? El vine cu noi oriunde am merge! Așa că mergem în trio renunțând la a adăposti rucsacii în vreun desiș. Drumul urcă pe coama de deal, trece pe la copacul ars și ajunge la borna cu câine ciobănesc și... stâna cu WiFi! Ce o vrea să fie asta? Lăsăm rucsacii pe prispă și vedem o cameră de supraveghere. Măi să fie! Scot telefonul de pe modul avion și văd că e o rețea WiFi aici unde nu e pic de semnal GSM! Doar văd ce am mai primit, dau două-trei mesaje pe WhatsApp și trec din nou pe mod Avion. Văd că Laura parcă ar vrea să îmi spună să trăiesc momentul și să nu fiu disperat după net. Are dreptate că trebuie să ne bucurăm de locuri. Dar aici tocmai ăsta e farmecul: WiFi in the middle of no-where! Un pic de apă cu minerale și înapoi pe drum la borna cu ceramică. De aici vom continua la stânga!

Urmează borna cu albinuță și cea cu Maica Domnului cu Pruncul extrem de stilizate și o coborâre ușoară și intrarea în pădure. După vreo 20 de minute la borna cu pasăre stilizată schimbăm direcția la stânga. M-am obișnuit după atâta mers ca săgețile să fie pentru mine în sens invers! Câteva minute ne lăsăm printr-o poiană lungă și intrăm în pădure pe un drum de coamă. Azorel tot rămâne în urmă. Se vede că e obosit și câte o mângâiere îl încurajează să mai meargă câteva sute de metri. Suntem obosiți atunci când trecem de următoarea bornă, cea cu embrion, abia după o jumătate de oră. Nu vorbim deloc și pe mine gândul mă duce la un viitor copil. Cine știe când va fi... Două serpentine la stânga și apoi la dreapta în coborâre și în 23 de minute suntem la borna cu pasăre cu ciocul gros. De aici începe un drum de mașină cu piatră pe care tot coborâm la vale. Azorel face din ce în ce mai multe pauze și își trage suflul din ce în ce mai des. Trecem de borna cu ficat, apoi de borna cu cosiță și ieșim într-o zonă cu doar câțiva copaci răsfirați. Se vede lumina caldă a apusului și parcă vrem să ajungem mai repede la Brădățelu. Drumul tot coboară la vale cu un gard electric pentru animale pe partea dreaptă. Se întrevede valea Gurghiului pe care este satul nostru-țintă. Următoarea bornă, cu greiere, este cea care marchează ajungerea la asfalt. Deci ne apropiem de finalul zilei. Aflăm de pe Google Maps că pensiunea Ovidiu și Paula este vreo 500 de metri la dreapta pe asfalt. Simțim greu asfaltul sub tălpi și mergem până acolo. Poate ne-ar fi bătut un gând să stăm acolo dacă nu ar fi fost un majorat gălăgios. Intrăm la recepție și unul din tinerii de acolo aduce pe cineva de la pensiune la rugămintea noastră. Spunem ce e cu noi și că dorim ștampila de Via și ceva de mâncare. Ne invită pe terasă unde e mai liniște, ne dă ștampila și apoi meniul și ceea ce am comandat. E foarte bine-venită masa și ne revigorează puțin. Plătim, mulțumim și înainte să se întunece ne întoarcem la o curte cu ceva teren plat. Este curtea Casei Andreea și acum nu e nimeni acolo! Așa că punem cortul lângă unul din foișoare și ne bucurăm că avem curent electric la priza montată pe unul din stâlpii foișorului. Spălat pe picioare și masă în foișor înainte de a ne băga la somn! Mesaj către Dinu cu cei 19 kilometri parcurși astăzi!

Ziua 37 - 03.09.2023

Dimineață nu ne grăbim cu plecarea și lăsăm cortul să se usuce bine. O masă sănătoasă și apoi urșii în spate puțin după ora 11.00. Suntem gata de drum! Un kilometru avem de mers pe asfalt până în Brădățelu/Brădețelu. Deja spre miezul zilei începe să se încălzească... Nu zic că nu îmi convine ora fiindcă nu avem nici o grabă. Doar că știind cât se încălzește spre 12.00, ar fi fost mai fain să pornim mai dimineață. Dar nu pot grăbi nimic. Mai ales că și Laura face asta cu mine. Ea a avut bagajul gata mult mai repede și cu siguranță și eu m-am mai mocăit puțin. În fond nu contează cât mergem în fiecare zi că nu suntem la nici un concurs. Esențial este să apreciem și să ne bucurăm de Cale, cu plusurile și minusurile pe care le resimțim fiecare. Cum spuneam și altă dată Calea este aceeași pentru toți. Dincolo de bagajul fizic pe care îl ducem în spate, bagajul psihologic și mai ales antrenamentele la care am supus corpul anterior sunt cele care dau o formă sau alta Căii. 

Așa că după un kilometru ajungem la borna cu  lup/steag dacic. Hm, parcă aici nu este Terra Dacica, ci Ținutul de Sus. Dar realitatea este că la vremea respectivă dacii erau peste tot pe teritoriul țării noastre și mult în afara ei. Așa că nu e greșit să le găsim simbolurile peste tot. Pe aici se spune că ar fi fost caucoensi, ansamensi și/sau costoboci, mai ales în partea nordică în Țara Dornelor și a Bârgaielor. Avem schimbare de direcție și e bucurie că ieșim de pe asfalt pe drum de piatră. Este mult mai relaxant pentru picioare. Vreo 200 de metri prin soare, ușor înapoi, ne duc în lunca Gurghiului pe care o traversăm pe pod și imediat după el facem stânga prin luncă. E fain că sunt multe zone cu umbră! Urmăm drumul care pare să se îndepărteze puțun de apă și face imediat stânga printre case pentru a coborî aproape de apă. Ceva câini ne latră de prin curți și știm că totul e în siguranță. Tot urmăm drumul plăcut care îmi amintește pe alocuri de lunca râului Ebru dintre Pina de Ebro și Zaragoza. Așa îmi place mereu când îmi aduc aminte de orașul ăsta să pronunț în gând sau chiar cu voce tare varianta Saragosa cu limba între dinți! Orașul a avut inițial denumirea Caesaraugusta și a fost ridicat în onoarea împăratului roman Augustus. Să nu credeți că mă gândesc că ar avea legătură cu numele meu fiindcă atunci Caesar era doar un titlu, nu un nume :)! 

Trecem de borna cu călugăr cu sceptru pe care scrie PER FEC. Tot am căutat acum de la ce vin literele și realizez că, împreună cu piciorul sceptrului formează cuvântul PERFECT! Ceea ce, dacă stai să te gândești puțin ar putea fi esența credinței aplicate: totul este PERFECT, în conformitate cu planul Domnului/Divinității. Noi ar trebui mereu să fim recunoscători pentru tot ce întâlnim din acest plan. Și atât cât se poate fiindcă fiecare din noi are în el o scânteie din Dumnezeu, să lucrăm și noi și să contribuim la împlinirea acestui plan. Cum e vorba: Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă! Dacă îți dă dulce, plăcut și tu iei și eventual amplifici, asta vei avea. Dacă îți dă amar și neplăcut și tu amplfici, asta vei avea. 

Am trecut de cătunul Zimți și mergem spre Blidireasa, pe o zonă cu asfalt. Efortul este atenuat de multitudinea de flori de pe lângă garduri. Cătăneasa și menta sunt câteva pe care le cunosc și eu și pe altele le știe Laura care culege din fiecare ce trebuie pentru a îmbunătăți apa pe care o avem în sticle. Fiecare are proprietăți curative. Pe partea stânga a drumului, spre luncă, sunt grădini în care sunt cultivate mure și zmeură. Astea ne ”obligă” la multe pauze. Pauze de bună voie și nesiliți de nimeni :D! Trecem de borna cu Atlas cu Pământul pe umeri, din pomii de pe marginea drumului mai luăm mere, pere și piersici. Laura are ceva rețineri ca să nu ne certe oamenii și o liniștesc făcând chiar opusul: văd oameni prin curți și le spun că am luat câteva fructe. Chiar ne invită să mai luăm. Ajungem la podul unde se trece spre Dulcea și biserica ortodoxă din sat și chiar înainte de pod facem dreapta pentru a continua pe drumul de piatră din lunca umbroasă. După vreo 200 de metri borna și indicatorul ne ghidează spre stânga. Pe bornă este sculptat Iisus, asemănător celui din Rio de Janeiro, doar cu ambele brațe în direcția noastră de mers! Trecem de borna cu cei trei magi și apoi intrăm pe o uliță laterală în Tisieu. Urmăm marcajele care după câteva zeci de metri ne scot din strada principală pe altă uliță laterală. E fain că traseul este în așa fel gândit încât să meargă și prin natură și prin localități unde sunt lucruri și locuri interesante de văzut. Google Maps îmi arată acum ceva locuri interesante pe aici, prin pădurile sălbatice. Fac o scurtă paranteză aici fiindcă îmi este imposibil să nu îmi devieze gândurile de la simple locuri sau cuvinte: chiar la ce postasem ieri pe facebook am avut tentația să pun textul ”Uneori sălbăticia te întâmpină cu mai mare căldură decât oamenii!” Pe dreapta dăm de borna cu clopot și în dreptul bisericii ortodoxe din Tireu marcajele ne duc la dreapta pe un drum pietruit în urcare. Ba e zonă cu soare, ba e zonă cu umbră. Chiar prindem un loc cu umbră și facem o pauză de odihnă și apă pentru vreo 10 minute! Nu mai țin minte dacă borna cu carte deschisă este înainte sau după schimbarea de direcție la stânga... Cert este că începem să coborâm. Pe dreapta lăsăm o superbă troiță de lemn și, tot de pe partea dreaptă, luăm ceva prune de prin pomi. Nu mâncăm prea multe ca să nu avem surprize mai încolo și mai luăm câteva prune să avem la noi mai încolo. Azi a fost ziua de fructe!!!

În prima intersecție facem stânga și apoi dreapta. Urmează o bornă cu plăci de ceramică și apoi, în urcare pe deal și apoi pe drumul de pământ la dreapta, trecem pe lângă borna cu fereastra inimii. Oare câți mai au această fereastră deschisă și câți îi pun zăbrelele minții? 

Este soare și ne cam leșină. Imediat primim binecuvântarea de a intra în pădure, tot pe același drum. Știu că ne-am luat cu vorba și nu simțim cum trec sutele de metri. Nu mai știu exact ce vorbeam, dar am trecut repede de zona de pădure într-o coborâre ușoară pe deasupra luncii. Știu că simțeam răcoarea copacilor și a pârâului de apă de sub noi. Ajungem în vreo 20 de minute la o bornă pe care par să fie reprezentate ceva continente vagi. Trecem printre niște case și marcajele ne dirijează la stânga pe un drum de pământ cu livezi cu gard de sârmă (de Buzău) pe dreapta. Urmăm drumul care urcă până în vârful dealului și de aici marcajele ne dirijează drept în față pe un drum adâncit în pământul maroniu. 

Dar... se înnorează rapid și dau câțiva picuri. Putem merge pe ploaie, bineânțeles, dar nu e deloc plăcut. Așa că trebuie să ne găsim un adăpost. Doar ce vedem o casă la roșu în stânga noastră. Vreo 50 de metri mergem pe drumul spre această casă/șantier și ne lăsăm rucsacii la parter unde este improvizată o masă de șantier cu două bănci. Dacă până acum ne era cald, ploaia care vine în răpăieli repetate ne face să punem pe noi gecile. Nu că ar fi frig, dar suntem transpirați și se simte umezeala! Mâncăm câte ceva dacă tot e rost de pauză și tot plouă. Așa că, independent, pornim să explorăm casa în construcție. Un living mare la parter, ceva bucătărie, baie, cămară și la etaj trei sau patru dormitoare, fiecare cu baia lui, și două balcoane foarte lungi. Bine, toate treburile astea le spun logica și imaginația fiindcă acum sunt doar pereții din BCA și partea de început a rețelei electrice. Încă nu este nimic concret legat de rețeaua de apă. Revenim în ”camera de zi” și doar căutăm să ne imaginăm cam cât ar costa casa asta și ce putere financiară trebuie să aibă proprietarul ca să construiască într-un astfel de loc superb!!!

Tot mai facem câte ceva până se domolește ploaia. Suntem conștienți că prima parte din drumul ce-l avem de urmat ne va dubla tălpile de la bocanci cu noroi. Împachetăm totul și pe la 17.30-17.45 pornim la vale.

O scurtă zonă de noroi și apoi drumul de piatră devine bun de mers. O serpentină mai largă la stânga și găsim borna cu sfânt cu aureolă. Cumva în el văd, și în momentul când pașii ne coboară pe drum și când scriu, răbdarea pe care ne-o arată și pe care ne învață sfinții să o avem în fața greutăților vieții. Și ploaia asta care ne-a obligat la vreo două ore de adăpost ce mare greutate poate fi față de altele mult mai grele. Să le primim pe toate cu bucurie! Ceva mai jos trecem pe lângă borna cu un clovn trist. Ce poate fi mai real decât omul cu pălărie cu moațe care mimează bucuria și pe chipul căruia se văd toate amărăciunile vieții. Asta îmi aduce aminte de versurile cântecului ”Om bun” pe care le redau mai jos (recunosc, un copy-paste ca să nu cumva să pierd vreun cuvânt):

1. Om bun, deschide-ne poarta

Dă-ne o coajă şi nu ne goni

În schimb îţi vom alunga tristeţea

Cu vesele cântece şi ghiduşii

2. Venim de departe şi mergem departe

Tocmai în zare, sus la castel

Ne-am oprit aici, pe drum ne-a prins noaptea

Dă adăpost unor bieţi menestrei

3. La castel mâine va fi sărbătoare

Prinţesa-mplineşte ani douăzeci

Vom bea mult vin, vom goli tăvi cu mâncare

Ce va fi acolo, să tot petreci

4. Noi vom cânta noaptea întreagă

Oaspeţii veseli vor dănţui

Şi-n toiul petrecerii, preţ de o clipă

Om bun, şi la tine ne vom gândi

5. Deschide poarta şi dă-ne o coajă

Ai milă de nişte bieţi menestrei

Veşnic pe drum, asta ni-i soarta

Veşnic pe drum căutând un castel.

Urmăm marcajele care ne scot la drumul principal din Toaca DJ 153H. Cum spuneam și cu alte ocazii, vă dați seama că nu are nici o însemnătate numărul/denumirea oficială a drumului când mergi la pas. Doar menționez aici fiindcă, dacă are cineva curiozitatea, poate urmări pe orice hartă pe unde suntem acum. Avem, musai, o porțiune de asfalt în sus, prin Toaca. Așa că ne așezăm frumos unul după altul pe marginea asfaltului și pas după pas parcurgem sute de metri prin satul alungit. Nu mai știu dacă pe dreapta sau pe stânga (ultima variantă este așa cum cere codul rutier!) până la prima intersecție. Pe aici drumul nostru merge pe partea stângă. Mergem la borna cu model stilizat cu ceva frunze și ne întoarcem pe partea cealaltă fiindcă ne e sete și avem nevoie să ne umplem sticlele cu apă. Întrebăm un localnic și ne ghidează spre magazinul celălalt, cel de aici, din intersecție fiind închis. Pe strada principală mergem câteva sute de metri și găsim pe partea stângă magazinul. Este ușor de recunoscut după prelată și buteliile ordonate aici. Dar... e închis! Asta e! Vis-a-vis ne bucurăm că găsim într-o curte o țeavă cu robinet. Cred că nu se supără nimeni dacă intru un pic pe pământul din curte să umplu sticlele cu apă. Dovadă că nu vine nimeni, acolo fiind o casă în construcție ceva mai departe de drum. Și gardul are doar stâlpii. Încă nu e pusă structura de lemn sau de metal, după opțiunea proprietarului. Cu setea potolită ne întoarcem la ulița pe care e borna amintită. 

Mai departe lăsăm pe stânga frumoasa biserică ortodoxă din piatră albă (în fața ei și mai departe, în fața unui local, este o nuntă cu mașini șmechere!) și urcăm ușor pe ulița de pe malul drept al pârâului ce parcurge satul (stânga, cum urcăm noi) până la primul pod. Pe aici, pe partea cealaltă, sunt magazinul de care spuneam și țeava de unde am luat apă. Dar noi aveam de mers pe traseul oficial chiar dacă puteam scurta pe aici (nu știu cât de plăcut sunt pentru că vreau să fac lucrurile cât de corect se poate chiar dacă am de multe ori variante de ocolit sau de scurtat efortul)! Încă 50 de metri și marcajele ne duc la stânga, pe o uliță în urcare. Trecem de o bornă cu mamă cu prunc în brațe și asfaltul ne scoate ușor-ușor dintre case. Aproape când să se termine casele simțim niște nevoi urgente. Așa că lăsăm rucsacii jos pe repede înainte și mergem în dreapta, pe rând, în spatele unor tufe. Cumva suntem inspirați de moment fiindcă în cinci minute vine un localnic cu bicicleta cu două lăzi. Are aici un răzor de roșii și a venit să ia câteva pentru acasă. Vedem cât de mari și arătoase sunt și îi cerem două-trei roșii de poftă. ”Luați de aici câte vreți!” ”Mulțumim tare mult!” Nici nu stăm prea mult și pe marginea drumului ne așezăm pe rucsaci. Ce poate fi mai gustos decât o roșie zemoasă tocmai culeasă de pe vrej cu brânză un pic sărată și pâine din rucsac? Binecuvântare și mulțumire! Chiar ne gândim că în orașele unde ne ducem viața de zi cu zi rar mai găsești ceva așa de gustos!

Cu foamea și pofta potolite urcăm pe ulița pe care asfaltul a lăsat locul pietrișului. Simțim oboseala și știm că nu vom mai merge prea mult astăzi. Se lasă și seara. Depășim o bornă cu un alt chip ce pare trist. Sau poate doar obosit după munca de peste zi la câmp. Ne intersectăm cu un tractor cu o remorcă ce vin de la muncă și șoferul ne întreabă unde mergem la ora asta. ”Suntem pe Via, mergem cât se poate. Avem cort, vedem unde se lasă seara punem cortul până a doua zi!” Ca și în alte dăți oamenii nu înțeleg conceptul ăsta: de ce să pui cortul când ai căldură în casă? Dar ne urăm reciproc drum bun și mai departe. 

Este ora 20.00 la borna amintită! Mai urcăm pe drumul de pământ care merge pe la marginea unei păduri. Normal marcajele merg ușor prin pădure și e mult noroi. Îl evităm pe niște urme de tractor puțin prin luminiș. În punctul cel mai înalt dăm de borna cu un fel de pasăre măiastră. Sau un dans al mai multor păsări îmbrățișate! Este 20.20 și aproape întuneric. Aici ne oprim chiar dacă avem astăzi doar 15 kilometri! 

Ne lăsăm pe dreapta pe lângă gardul de lemn și punem cortul la limita dintre arătură și primul zăvoi. Cumva la timp fiindcă norii nu prevestesc nimic plăcut. Peste noapte va da cu ceva picături! Aranjat cortul cu izoprene și saci de dormit, masa afară din cort cât încă nu plouă, mâncarea într-o pungă și pusă într-un copac la câteva zeci de metri de noi și apoi la somn cu rememorarea momentelor de peste zi.

Ziua 38 - 04.09.2023

Trezire de voie fiindcă văd că începe să se simtă oboseala la colega de drumeție. Așa că nu pot forța spre ritmul meu de mers de până acum. Plus că a plouat peste noapte și vrem să lăsăm cortul să se usuce natural în soare. Așa că tot pe la miez de zi ne pornim la drum. Prima bornă, cea cu mâner de sabie de secol XV-XVI care acum îmi duce gândul la sabia lui Ștefan cel Mare pe care am văzut-o acum câteva luni în expoziția de armurerie din muzeul Topkapî din Istanbul marchează finalul de pădure și începutul coborârii spre Mirigioaia. Este de fapt un cătun cu case împrăștiate care nu spune prea multe. După ce coborâm de pe dealul pe care am campat facem dreapta pe un drum de piatră în ușoară coborâre, ne lăsăm spre vale, schimbăm direcția la stânga după marcaje și apoi urcăm printre cele câteva case pe un drum de căruță care ne duce la borna cu față de clanță de ușă și schimbarea de direcție. Pauză de apă și apoi ușor la deal. Ne latră câțiva câini de după gardurile electrice. Nu îmi fac griji că ar veni spre mine și chiar îi felicit cu voce tare spre disperarea Laurei care nu îmi înțelege reacția. Eu chiar mă amuz știind că suntem în siguranță. Înțeleg bine diferențele astea: eu am mai puține frici când vine vorba de câini. Chiar recent, într-o vizită neplănuită, un călugăr m-a avertizat că sunt niște câini pe drumul pe care voiam să merg. ”Doar latră, nu mușcă!” Și când am ajuns în zona lor au venit la mine într-adevăr până la câteva zeci de centimetri de mine și cu un lătrat furios. Cu bețele îndreptate spre ei, m-am oprit și vorbeam cu ei. Recunosc, nici eu nu mă simt deloc confortabil când le aud lătratul furios și le văd colții aproape de mine, dar caut să mă stăpânesc. Cumva am un amestec între frică și curajul de a le arăta energetic și prin ton că nu îmi este frică de ei. Și funcționează de fiecare dată, cu răbdare! 

Revenim! Drumul urcă ușor pe deal printre gardurile electrice și vedem că firul cu curent taie drumul. Asta este cu siguranță pentru vaci, oi, capre etc. Iau firul electric de mânerul izolator (de obicei sunt din plastic sau din lemn), îl dau jos, trecem și îl pun la loc. Nah că se poate rezolva cu calm! Cumva răsuflăm amândoi ușurați înainte de a ajunge la coama pădurii.

Drumul pe coamă este tare fain. Este ușor vălurit și ne plimbă prin raiul verde. Peste jumătate de oră ne dăm seama că am depășit o bornă cu vreo 200 de metri. Așa că ne întoarcem la borna care era un pic deasupra drumului nostru. Parcă silueta de pe bornă se luase cu mâinile de cap: ”Cum de m-ați ratat :D?” ”Bine, uite, am venit la tine!” Pauză de un măr, poze și schimbat tricoul ud cu unul nou uscat. Pe cel ud îl pun pe rucsac să se zvinte în timp ce mergem mai departe. Peste câteva sute de metri drumul începe să coboare pe un șleau pe unde, pe alocuri, e noroi destul de mare. La borna următoare, cu melc sau ferigă cu frunza încă nedesfăcută, dăm într-un alt drum ce ne tot coboară și el. Borna următoare, cu o siluetă îmbrăcată în ”tablă de șah” și stâlp de schimbare de direcție, ne întâmpină cu niște lătrături de câini. E un cioban cu oi și capre (ceva mai multe decât oi). Povestim cu el puțin despre Via și mai mult despre zonă și satele de pe aici. Îi spunem de unde venim și încotro mergem (Cașva, Adrian, Deleni, Brâncovenești). Nu sunt primul care intră ușor în discuție cu oamenii spunându-le denumiri de prin zona lor! Mulțumim, dăm mâna și mergem mai departe. Noi pe aici suntem și cu poveștile și mai ales cu mersul :)! Ceva mai în față este o troiță albastră foarte faină cu ștergar deasupra lui Iisus răstignit. La ea facem dreapta pentru a intra curând în Cașva pe o uliță laterală. În capătul ei, la asfalt, este borna cu motiv tradițional.

În Cașva avem de obținut ștampilă. Pentru asta sun la primul telefon di nghid și nu răspunde nimeni. Sun la al doilea la ”Poiana lui Ionuț”. Răspunde și îmi spune că este plecat la oraș și poate veni în jumătate de oră. E foarte bine. Îi spun că am venit dinspre Toaca și suntem la intrarea în sat, la numărul 107. Cam un kilometru mai avem până în centru. Perfect, ne vedem acolo! Facem stânga și apoi pe drumul principal la dreapta ajungem în 13 minute la intersecția de la biserica greco-catolică. Lăsăm rucsacii pe o bancă, pun plasturi anti-bășici, merg să fac ceva poze la biserică și la monumentul eroilor din intersecția-părculeț și ne punem pe așteptat. Până să vină domnul foarte fain cu ștampila (scurte povești de Via cu el) vedem cum vine un Duster de pompieri cu doi angajați de la Ministerul de Interne (pompieri). Primiseră o reclamație că din copacul de deasupra sunt câteva crengi care stăteau să cadă (risc pentru mașini) și au venit să constate dacă e adevărat sau nu. Auzisem cum au confirmat prin telefon și dădeau detalii unei mașini de pompieri (probabil din Reghin) despre crăcile respective. Faină acțiunea lor. Ne gândim că ar fi fain ca astfel de acțiuni să fie mai des și în orașe. Cel mai probabil sunt și nu am văzut eu sau nu se fac atât de publice. Știu de la cineva care lucrează la pompieri că sunt multe astfel de activități pe lângă cele clasice, cu tot felul de incendii. Mulțumim pentru ștampilă, terminăm de mâncat și mai departe la drum!

Pe Strada Principală (DC7) mergem spre Gurghiu, lăsăm pe stânga o bornă cu motive tradiționale cu influență orientală, oprim pentru o scurtă pauză în câmp, măncăm ceva prune luate direct din pom, într-o zonă cu vile/case noi dăm de borna cu soarele și luna care dansează împreună (nu delirez, vedeți în poză) și drumul ne scoate apoi printr-o curbă largă la stânga în Gurghiu la DJ 153C care vine de la Reghin prin Iernuțeni. Pe aici mersesem acum câteva zile cu taxiul spre Câmpul Cetății... Văd pe hartă că în stânga este Castelul Rákóczi-Bornemisza (construit în timpul lui Gheorghe Rákóczi (1593-1648) și concesionat în 1717 familiei vicecancelarului Ioan Bornemisza și urmașilor lui pentru 99 de ani). Atunci (pe traseu) nu știam de asta! Avem un mic șoc al aglomerației. Stradă mare, mașini multe! Chiar și de câteva zile și ne dez-obișnuisem de toată agitația! Facem dreapta pe lângă primărie (ceva sculpturi în fața ei), CEC și Supermarket. Este adevărat că aici te poți re-aproviziona pe Via cu cele necesare, dacă ai nevoie! Înainte de biserica reformată construită în 1756 facem dreapta confirm marcajelor, cu mare bucurie că ieșim din haosul civilizației. De reținut că în caz de nevoie aici se poate întrerupe temporar Calea cu retragere spre Reghin unde sunt oraș și gară mai mari. Ieșim printre case, trecem un canal cu apă și apoi facem stânga după un teren viran.

Vedem un măr lângă un gard și lăsăm rucsacii jos pe banca de la poartă. Luăm câteva fructe din pom și apare proprietarul. Îi spun că suntem pe Via și că am luat câteva mere și chiar ne spune să luăm mai multe să avem la drum. Ne luăm cu vorba și întrebăm dacă au cumva niște apă. ”Imediat vă aduc!” Și vedem că vine cu două sticle de apă plată, Borsec, îmbuteliată. ”Ah, noi ne gândeam la apă de la chiuvetă sau fântână. Că asta costă!” ”Păi nu avem. Ne-au obligat să închidem fântâna că apa nu mai e bună de băut. Și acum cumpărăm”. Suntem șocați și îmi aduc aminte și de alte locuri unde au făcut lucruri asemănătoare. Cum să captezi izvoarele din care iau apă oamenii de sute de ani și apoi să le ceri bani pentru rețeaua prin care apa de izvor ajunge la curțile lor? Îmi iertați revolta! 

În fine mulțumim tare și pentru apă și pentru fructe, punem rucsacii în spate și mai departe la drum. Ieșim pe uliță printr-o scurtă pădurice, apoi tot pe drumul de căruță și facem o pauză de ”utilități” în spatele unor tufișuri. Știu, veți zice că sunt detalii care nu se spun. Dar ce e de râs sau indecent să spunem despre lucruri pe care le fac toți oamenii? Adică să nu îmi ziceți că voi țineți absolut toate resturile în voi... În fine, trecuserăm de borna cu spice și printre alte tufișuri ajungem la podul suspendat care trece peste râul Gurghiu. În amonte de parcul dendrologic Gurghiu (în apropierea castelului amintit mai sus) apa se numește Orșova! 

Facem câteva poze înainte de a merge pe pod și după ce trecem schimbăm de la distanță câteva vorbe cu un tânăr care era pe acolo să păzească vacile. Fie poți să îi spui cowboy, fie văcar, fie că e dus cu vaca :D! Cert este că niște juncane se sperie de noi fiindcă nu se așteptau să apară pe acolo oameni cu cocoașe în spate și tânărul aleargă pe câmp după ele să le adune. Pare liniștit, nu supărat pe noi că i-am deranjat animalele! 

Mergem puțin pe lângă zăvoi și apoi un indicator ne duce într-o curbă la dreapta. Aici trebuie atenție fiindcă și în față este un fel de drum. În câteva sute de metri ieșim la asfaltul din satul Adrian, la borna cu fântână cu gâleată și cumpănă. Știm că trebuie să facem stânga și apoi cât de repede dreapta. Asta se întâmplă în 40-50 de metri! 

Doar vreo 400 de metri mai găsim ceva case și apoi rămâne doar drumul de pământ care ne urcă încet spre coama împădurită. Este puțin după ora 19.00 și știm că nu vom mai merge mult astăzi. Doar grija noastră acum este să găsim un loc de cort. Panta mai crește puțin printre arbuști care încet lasă locul copacilor. Recunosc, am un pic de elan și merg ceva mai în față. Chiar de e oboseala de peste zi, abia aștept să ajung în coama dealului să văd ce este mai departe. Simt ceva tensiune/oboseală și la Laura și spun că mă opresc în coamă. ”Bine, eu vin mai încet!” Și într-adevăr mă opresc în coamă unde în dreapta e un hrănitor pentru căprioare și... borna cu urs. Tare simpatic este! Este singurul urs pe care îl găsim în toată zona! Regrupăm, stăm cât e nevoie și acum chiar spun că ne oprim unde găsim primul loc de cort! 

Facem stânga și apoi ușor la dreapta ținem drumul. Peste mai puțin de un kilometru dăm de borna cu adăpost sculptat, semn că trebuie să găsim un loc fain cât de curând. Tot ne lăsăm la vale și vedem că ajungem într-o șa ceva mai adâncă. Calea noastră merge la dreapta în urcare și drumul larg de mașină face o curbă la stânga. Prin zona asta punem cortul. Pe drumul mare vedem un tăpșan ce urcă din curbă în dreapta. Hai să urcăm puțin și vedem unde găsim un loc plat. Printre mărăcini țepoși găsim locul potrivit, pe marginea stângă a tăpșanului. Cumva este un culoar cu multe poteci de animale pe aici și cumva intuiesc că e un drum de stână. În fine, punem cortul, mâncăm și punem toate alimentele într-o pungă într-un copac ceva mai sus de noi. Sperăm să nu ronțăie careva până dimineață :D! 

Azi 17.5 kilometri!

Ziua 39 - 05.09.2023

Trezire de voie! De fapt nu chiar de voie fiindcă tot auzim lătrături de câini. Exact ce bănuisem aseară, ne aflăm cumva în drumul oilor de la stână la drumul de jos. Și atunci facem liniște ca să treacă. Probabil că pe ciobani nu i-a mirat prea tare cortul nostru pus acolo sau nici măcar nu l-or fi observat. Am auzit la un moment dat ceva voci și cred că nu au văzut cortul fiindcă l-am montat cumva mai sus de potecile oilor. Așteptăm să se liniștească treeaba și abia după aia ieșim din cort. Totul pe afară este în regulă. Punga cu mâncare este în regulă. Așa că scoatem izoprenele afară pentru masă, scoatem tenta exterioară să se usuce (de fapt să se usuce ambele tente) și ne facem activitățile matinale până ce se usucă totul. Așa că, fără grabă, pe la 11.30 avem rucsacii strânși și lăsăm doar iarba un pic presată. Fără nici un fel de altă urmă așa cum impune bunul simț!

Oile coborâseră la drum și apoi nu știu în ce direcție s-au dus. Cert este că nu le vom întâlni. Coborâm la drumul stânei și apoi urcăm imediat la stânga pe drumul uscat care urmează track-ul ce-l avem în telefon. Vreo 300 de metri de mers prin soare, apoi un pic de culoar de umbră și iar un pic de soare până sub linia pădurii. Aici drumul face dreapta și indicatorul de lângă prima bornă de astăzi ne duce la stânga. Nu e prea clar pe unde și ținem o curbă de nivel care ocolește un dâmb și apoi formează iarăși, prin poteci de animale, un alt drum de stână. Pesemne că oile sunt în altă parte că pe aici este liniște. Și bucurie mare când vedem schimbarea de direcție la dreapta pe drumul oilor, prin pădurea superb de verde. Urmează ba zone plate, ba zone în ușoară coborâre. În 12 minute ajungem la borna cu cântar și țesături pentru măsurat brânza (sau cel puțin așa mi se pare mie, asociat cu locul). 

Hm, acum scriind parcă îmi vine în nas mirosul fain de stână simțit în multe locuri. Stâna din Lotrului unde, în mult fum, am fost serviți cu urdă și mămăligă, stâna din Cernei unde ciobanul cu șubă lățoasă ne-a primit peste noapte, stâna recent văzută și părăsită de sub Mezea și mirosul din stâna lu' tanti Maria de deasupra Morii Dracului din Cheile Țăsnei parcă mi se amestecă acum în nas alături de o mămăligă aburindă. Și astea sunt doar câteva din multele amintiri și stâne în care am dormit. Chiar că vorbeam recent de stânele din valea Buda: acolo nu am simțit mirosul și totul părea foarte curat! Spre deosebire de stânele de sub Nebunu Mare (Grohotiș), cele de prin Baiului (de Mijloc sau Orjogoaia) unde mirosul fain de stână ți se imprimă în toate cele. Dar mai bine să miroși a oi și a viață sănătoasă decât a parfumuri fancy și mirosuri care mai de care! E părerea mea și știu că mulți mă vor contrazice. Dar, oameni buni, ați uitat că într-un fel sau altul toți ați plecat de la țară și de la mirosurile de animale. Acum cu toții suntem domni și parcă natura asta a devenit așa de îndepărtată! Văzând în timp atâtea locuri, mereu simt bucurie când mi se impregnează în haine și în piele mirosul simplității și a bunului simț străbun! Și emoția omului ocupat cu toate ale gospodăriei când încearcă să se aranjeze în fața mea cât mai mult că sunt ”domn” de la oraș. Și de fapt ei se comportă atât de natural încât nu pot înțelege că până și ciutura de la fântână este o comoară. Până și noroiul din cocină, C-ul din fundul curții (nu e WC fiindcă nu are apă!), mizeria lăsată de păsările de curte sau de zburătoare, mirosul hainelor curate și înghețate de vânt, putina cu brânză în saramură, balega de la vaci sau de la cai, baticele colorate sau chiar și cele negre de tristețe, sfânta icoană cu candela, fața de masă apretată (oare cine mai știe ce înseamnă asta?), păturile de lână și păretarele (uf, astea ce or mai fi?), ligheanul acela mare, emailat în care se spală copiii și apoi toți ai casei cu săpun de casă, soba de lut cu plita cu trei ochiuri și cuptorul (”cuptiorul”, vorba lui Creangă), opritorul pentru coșul de la sobă, mirosul de lemne arse în foc, flăcările acelea mereu în schimbare, ceramica sobei fierbinte toată noaptea, gutuia de pe pervaz (ca să amintim și de un cântec ce a devenit colind), dovlecii ce îi pusese o gazdă din Ciocanu ca să atragă turiști, mai ales străini, la un loc de cazare, albergue de pe viitorul Camino românesc, acum în construcție, funiile de ceapă sau de ardei iute de la streașină, mirosul de afumătoare sau bucățile de slană sărate și lăsate în vânt și multe altele (că aș putea continua lista asta pe multe pagini!) sunt comori pe care, dacă nu le păstrăm, vor rămâne doar în amintiri. Știu, veți zice, lumea evoluează. Și aveți dreptate! Doar că lumea satului, în special cel de munte, încă are un ritm al ei, un ritm natural, foarte puțin pângărit de modernism. Și căutați mereu acel ritm, acea viață cu ritmul ei natural fiindcă între betoane îi duce/îi veți duce lipsa!

Continuăm pe drumul prin pădure ușor la vale, trecem de borna cu chip de om pe muchie de la marginea pădurii și de aici se formează un drum larg și evident pe vale. Pfui, avem de mers prin soare! O gură de apă și la pas prin uscăciune! Trecem de borna cu carotă (nah că trecurăm acum la geologie!) și următoarea bornă marchează schimbarea de direcție spre drumul larg ce intră în Deleni/Potoc (asfalt). Casele încep să fie aranjate și cochete și printre ele se văd case vopsite și părăsite de câțiva ani. Este cumva tristețea satelor în uitare și încă vii. Următoarea bornă este fix înainte de intersecția din centru. În față este biserica ortodoxă nouă (1974) și bustul primului patriarh al României Miron Cristea. Uite doar puțin din ce se găsește despre sat în Wikipedia: ”Pentru prima dată a fost atestat documentar în anul 1319, mai exact într-un act de partaj al fiilor Dionisie (14 decembrie 1319). De-a lungul anilor satul s-a numit Potoc (1850), iar după Unirea Transilvaniei cu România i-a fost atribuit numele de Deleni.” Despre Miron Cristea găsim ca rezumat asta: ”Miron Cristea, pe numele de mirean Ilie Cristea (n. 20 iulie 1868, Toplița, Comitatul Mureș-Turda, Austro-Ungaria – d. 6 martie 1939, Cannes, Alpes-Maritimes, Franța) a fost un teolog, publicist, filolog, politician român cu vederi antisemite[6][7], senator, regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930) și, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925 - 1939). În perioada 1 februarie 1938 – 6 martie 1939, a fost cel de-al 38-lea prim-ministru al României. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.” (tot Wikipedia). Citiți mai multe la sursa amintită că merită! 

Noi însă mergem la stânga și vedem un magazin. Direct acolo fiindcă de căldură ni s-au uscat buzele și ne e extrem de sete. Luăm apă și mai important, câte două înghețate! Abia apucăm să le spunem câte ceva oamenilor curioși de călătoria noastră. Dar cum călătorului îi stă bine cu drumul, ne pornim curând la deal.

Salutăm oamenii de la magazin și continuăm, cu rucsacii în spate, pe ulița pe care suntem acum. Curând ieșim dintre case și prin iarba înaltă de lângă drum găsim o bornă cu un rânjet destul de ciudat. Probabil să ne facă în ciudă că trebuie să mergem pe aici, în urcare, pe uscăciunea asta :D! Abia așteptăm să ajungem la drumul din pădure. Acolo pare să nu ne mai pese de serpentina largă la stânga ce ne duce pe coamă. Important este că avem umbră! Altul e și ritmul după câteva guri de apă. Drumul merge la stânga pe coama dealului și la un moment dat lăsăm pe dreapta o tăietură/rariște prin care se vede Ideciu de Sus, satul următor de pe traseu. În spate se vede Brâncoveneștiul! Un verde foarte cald ne dirijează la dreapta și ușor în coborâre pe lângă borna cu fundal alb-negru. Ieșim la asfaltul din Ideciu de Sus. În Ideciu de Sus ca obiectiv ar fi doar o biserică evanghelică. În schimb în Ideciu de jos, ceva mai la sud este un ștrand cu ape sărate. De venit cu altă ocazie fiindcă apa sărată este foarte bună pentru organism. În minte îmi vin acum Ocna Sibiului, lacurile sărate de la Slănic Prahova (în Grota Miresii nu se mai poate intra și în schimb este complexul Lacul Verde pentru public) și lacurile amenajat și respectiv neamenajat de la Telega.     

Ne oprim pe marginea drumului la umbră, aruncăm rucsacii din spate, ne scoatem bocancii pentru aerisirea picioarelor (este musai!) și mâncăm câteva pere luate direct din pom. Ce mai contează că le ștergem doar provizoriu, așa ne-am format imunitatea în copilărie. Nu cu pastile cum se face acum! Un pic de energie refăcută și pornim pe asfalt spre Brâncovenești. Trecem de un podeț și apoi borna cu fața lunii și apoi cea cu pasăre în gură de lup ne conduc pe drum ca prieteni care ne așteaptă. În fine borna cu ”sărut” ne scoate după podul care traversează Mureșul. Suntem în Brâncovenești și avem de obținut ștampila. Teoretic aceasta se găsește la Farmacia Universității care este la stânga noastră. Așa că mergem într-acolo și ajungem la 16.35. Farmacia era deschisă până al ora 16.00! Pfuuu! Trebuie să găsim altă soluție pentru ștampilă! Teoretic aceasta se găsește la Casa Cantorului și sunăm la numărul din ghid. Îi spunem că suntem în drum și ne recomandă întâlnirea la restaurantul ”Cinci nuci”. ne orientăm într-acolo și ne întâlnim și rezolvăm cu ștampila. Ce zici, mâncăm aici? Da, parcă ar merge ceva cald! Și o să fie o ciorbiță fierbinte, ceva șnițel și papanași. Plus o bere de poftă! Ce e funny este că ne spusese cantorul că sunt ceva lucrări arheologice prin zonă. Și avem la mesele celelalte un grup de studenți de la Babeș-Bolyai cu coordonatorul lor care îi dirijează la șantierul arheologic. E simpatic să auzim și să simțim tonusul studențesc pe teren dificil. Nu mai simțisem de mult timp energia faină a tinerilor. Nu că noi am fi bătrâni! Doar avem vreo 20 de ani de când am terminat facultatea. Sau 13 dacă punem la socoteală și studiile ulterioare :D!

Dacă eram cam leșinați când am ajuns aici, după masă ne-am mai înzdrăvenit. Mai putem merge câteva ore chiar dacă ora este cam 18.30. Mergem și noi până se întunecă... Chiar în fața restaurantului sunt niște scări de piatră care urcă abrupt spre castelul Kendy-Kemeny. Dar în capătul lor este o poartă cu lacăt!!! Așa că facem câteva poze prin gard, coborâm câteva zeci de metri și ieșim din treptele de piatră la dreapta pe o vagă potecă. Cumva vrem și ajungem sub intrarea principală. Este închisă fiindcă este domeniu privat și în schimb la stânga intrării e o alee de piatră care duce la biserica reformată. Hai până la ea! Ne bucurăm de liniștea locului chiar dacă biserica este închisă. Clopotnița de lemn, monumentul ce atestă 500 de ani de reformă și niște vișine foarte zemoase dau un caracter plăcut locului. 

Coborâm pe aleea castelului la ulița pe care Via urcă la dreapta penru a ieși din sat. Aproape de ieșire intrăm în vorbă cu niște localnici care par a fi dintr-o religie reformată după modul de exprimare. Dar asta nu e bai că sunt oameni faini. Ne văd cu rucsacii și ajungem la subiectul ”dormit în cort” și imediat la subiectul ”urși”. Îi asigurăm că știm ce facem și nu o să avem probleme. Am zeci de întâlniri cu urși, o singură dată pe Via! Ne urează toate cele bune și mai departe la deal pe lângă borna cu steaua și luna de pe steagul secuiesc. Hm, să aibă legătură cu castelul de mai devreme! Să nu uităm că încă suntem în județul Mureș unde pe lângă limba română a doua limbă este cea maghiară! Lăsăm o fermă pe partea stângă și urcăm încet, pas cu pas. Peste vreo 30 0de metri avem schimbare de direcție și facem o pauză de tufiș :D! Începe să se racorească și îmi place senzația când mă gândesc la toată ziua prin soare. Laura îmi confirmă senzația plăcută la mers și o simt că parcă ar cam vrea să ne oprim. Hai să mai mergem câteva borne și vedem unde găsim un loc fain. Trecem de borna cu palma cu două degete întrerupte (oare ce a vrut să spună autorul cu acele două degete :D?). Câteva sute de metri și ajungem într-o luncă unde schimbăm direcția la dreapta. Hai o dată, locule plat, apari că avem nevoie! Suntem obosiți și se simte o oarecare tensiune în aer. Borna următoare este la trecerea la un gard electric. Ar părea să fie pe bornă două mâini care cu degetele/ghearele cer pauză! Un pic urcare spre pădure prin răcoare din ce în ce mai puternică și la un loc de adăpat animalele drumul face dreapta și urcă pe sub pădure. Trecem de o bornă cu siluetă vagă și Laura tot mă întreabă când ne oprim că se întunecă. Hai încă puțin să găsim loc plat și gata. Da, e oboseală și atunci apar nervii. Dar și eu sunt obosit  și aș vrea să mă opresc! Mă închid în mine fiindcă știu că trebuie să mai rezist un pic și să nu izbucnesc și eu. Pădurea de pe culmea din stânga se întrerupe într-o șa deasupra noastră. Acolo am de gând să mă opresc. Dăm de borna cu cele două mâini care atârnă descumpănite. Sau pur și simplu resemnate! Fără să vreau asociez cu starea Laurei și nici eu nu mai rezist mult. În șa punem cortul, fie ce-o fi! Încă 50-100 de metri și suntem în șa. E iarba mare și abia găsim un loc cât de cât plat unde să punem cortul, ușor spre vest sub linia culmii pe care suntem. E multă oboseală și tensiune și nu ne înțelegem mai deloc. Punem cortul și ne așezăm fiecare pe partea lui. Mâncăm puțin și restul mâncării o punem într-un boschet țepos în apropiere. Îmi pare rău că ne culcăm îmbufnați și pun asta pe seama oboselii. Simt că Laura ar vrea să termine episodul ăsta din Via fiindcă ne apropiem de 70 de kilometri și pentru ea începe să fie mult! Știm că în Gledin-Monor este gară și de aici poate pleca acasă. Mai este de rezistat cam jumătate de zi!

Oricum, am mers azi 15.5 kilometri, este bine!

Ziua 40 - 06.09.2023

Hm, 40 de zile pe Via! Este ceva! Hai că nu mai e așa de mult! Cezare, poți face asta! Laura, îți poți depăși recordul! Pentru mine nu a fost un efort imposibil până acum. Dar încep să simt rosăturile între picioare și plasturii mari își fac efectul alături de plasturii pentru bășici și de tălpicile din silicon. Hai că puteți amândoi!

Începe o zi faină! Poate mai alungă din norii adunați între noi! Recuperăm mâncarea și mai scăpăm de ceva greutate. Dacă se poate spune așa la câteva felii de brânză topită și două-trei felii de Wasa (un fel de pâine uscată, fără gust, dar eficientă, mai ales pentru pålegg-ul nordic adică tot ce se poate întinde pe o felie). Strângem cortul tot cu tensiune (comunicarea este la un nivel scăzut) și coborâm la borna cu mâini (9.30). Urmăm aceeași lizieră de pădure ca și aseară și la primul cot de pădure găsim borna cu floarea soarelui. Moment de câteva minute de pauză de admirat peisajul și cireada de vaci care pasc liniștite sub noi. O ultimă privire înapoi fiindcă vom schimba peisajul. Următoarea bornă ne prinde tot pe sub pădure spre o altă înșeuare. De aici pare să coborâm pe partea cealaltă a dealului. Așa este! Suntem la intrarea în Săcalu de pădure, un sat semi-părăsit.

Recunosc că fiecare este în lumea lui: Laura se gândește că acum și-a depășit recordul de a merge 70 de kilometri în continuu. Și în plus borna cu cățel o face să se gândească la fainela ei cățelușă de acasă. Eu sunt cu gândul la drum și fix la locul în care merg. Îmi este tare greu să îi spun Laurei că îmi zboară gândul la Sabrina, colega faină de club cu care am fost coleg în recenta tură din Deltă. Nu neapărat gândul la ea ca femeie, ci la faptul că îi povestisem de Calea mea de anul ăsta și îmi spusese că bunicii ei (nu mai trăiesc de ceva timp) au trăit în Săcalu de pădure! Cumva fac conexiunile astea în minte și îmi e teamă de reacțiile de gelozie fără un motiv real din partea Laurei. Poate și eu, la cât de direct sunt uneori, i-am dat motive de gelozie spunând despre foste relații. Și aș înțelege și acum să fie geloasă fiindcă am refuzat-o la rugămintea ei de a veni în tura din Deltă. Bine, 1. că era tură de club adică pentru membrii clubului și 2. vorbisem de mai multe zile de padelat și îmi spusese că a încercat de câteva ori și deja i se păruse greu după câteva ore. Atunci mi s-a părut justificat să o refuz. Și 3. se cam răcise relația dintre noi și simțisem că e momentul să merg fără ea într-o tură unde să mă simt în largul meu. Și așa a și fost: a fost o tură grea (după fiecare zi mă dureau mușchii brațelor) și superbă! Am avut seri foarte faine de socializare, multe momente de efort, puține momente de neglijență din partea mea sau a colegilor și reproșuri (justificate!) din partea ghidului. A fost chiar o tură super reușită în care am simțit că sunt parte din Clubul Alpin Român, filiala Cluj, așa cum mă simt de fiecare dată: membru într-un grup și în același timp și solitar, doar cu mine! Așa că nu spun nimic și păstrez toate astea doar pentru mine tăcând. Reproșurile că nu îmi pasă că Laura și-a depășit recordul personal și că e obosită mă fac să mă închid și mai mult cu gândurile mele! În fine, viața este așa cum trebuie să fie și din asta ar trebui să învățăm că putem merge o parte din drum/Cale chiar cu oameni cu care avem puncte de vedere diferite, fără ceartă. Să ai curajul să spui ce ai în minte și în suflet și să ai și capacitatea să înțelegi gândirea diferită a celuilalt sunt două mari lucruri care țin de credință/încredere (in credo/credere!) în tine și în celălalt!

Parcurgem micul sat (de fapt el se întinde mult în stânga noastră și apare pe Google Maps că ar fi aici o biserică faină de lemn!) la dreapta, cu bucuria de a veda ceva oameni care repară niște case, drumul devine de la piatră la drum de pământ și urcă ușor printre terenurile arate cu un pârâiaș pe dreapta. Spun cu diminutiv fiindcă doar auzi apa clipocind și nu se vede firul de apă printre tufișurile care o acoperă. Ușor la deal pe drum și peste câteva sute de metri coborâm la firul secat pentru a urca apoi pe partea cealaltă. Între noi și apă vedem forma unui tractor cu cineva pe el. Salutăm din mers și ajungem curând la borna cu zăbrele. Nu știu dacă ăsta e gândul autorului, dar mie îmi exprimă închisoarea minții din care vrem cu disperare să scăpăm și ne legăm iar și iar de aceleași lanțuri ale logicii care ne țin blocați. În fine, mergem mai departe. Drumul urcă lin, lăsăm pe dreapta o turmă de capre și borna cu siluetă de animal cu urechi mari și urmă de lăbuță de câine și ajungem curând la limita teoretică dintre județele Mureș și Bistrița-Năsăud. Cumva este un punct important chiar dacă nu e marcat în nici un fel. Comentăm amândoi că poate pentru drumeții de pe Via ar fi fain un fel de indicator aici. Pe drumurile auto sunt peste tot astfel de marcaje, dar pe drumul ăsta cine să pună? Mai mergem puțin până la primul copac sub care ne trântim rucsacii, ne scoatem bocancii și terminăm câteva prune pe care nu mai țin minte de unde le aveam. Evident și pauza de tufiș și un pic de relaxare cu capul pe rucsac. Este abia miezul zilei!

  

Drumul lin ne duce pe deasupra pârâului pe la borna cu frunză de arțar și la cea cu siluetă umană și apoi face o curbă largă după un deal numit Forța. Dar marcajele ne conduc în sus pe acel deal și apoi în coborâre pe partea cealaltă tot la drum pe la bornele cu multe simboluri. O ușoară coborâre pe drum și acesta face stânga prin pădure. Pe aici este track-ul Marlenei dar indicatoarele ne duc la dreapta pe un dâmb înierbat. Îl urcăm în zece minute că nu e foarte înalt și de pe micul lui platou începem să vedem biserica albă din Gledin. Pe acolo e valea unde voi/vom schimba direcția de mers la stânga. Deocamdată trecem pe lângă borna cu simbolul ”sigma” (”suma” algebrică) și coborâm într-o înșeuare deasupra căreia e o cruce de lemn cu acoperiș metalic. Nu urcăm până la ea și ne rezumăm la a face poze de la stâlpul indicator de sub dâmbul cu arbuști țepoși al crucii. Drumul ne duce pe stânga crucii și la următorul stâlp și la borna cu piesă de puzzle lăsăm drumul de coamă la stânga și noi facem dreapta pe sub coamă pe un drum altă dată practicabil cu căruța. Tot la vale și în zona plată, verde, trecem de borna cu ”cumințenia Pământului”. Nu e atât de stilizată ca cea brâncușiană și e mai plastică, mai bine conturată deasupra unui câmp de flori. 

Ajungem la asfalt facem dreapta și în vreo 70 de metri stânga pe un drum de pământ. Suntem ușor în urcare și vedem pe stânga niște oameni la cosit. Salutăm și ne întreabă ce facem pe aici pe căldura asta și le spunem câteva cuvinte despre Via. Nu ar merge cu bagaj în spate pe așa căldură! În plus ne povestesc despre nemții care se plimbau pe aici, cu rucsaci mari, ca noi. Știm că e greu de înțeles pentru ei treaba asta la cât de istovitoare este munca lor. Drumul mai urcă puțin și ne scoate în capătul străzii Găzdacului. Prima dată pe Google Maps citisem ”Gândacul” cu gând imediat la versurile unui cântec folk:

”Sărută-i gândacul de pe deget

Scoate-i din păr firul de iarbă

Ea îţi va zâmbi

Şi-şi va aminti în iarbă”

Strada e un pic în urcare și dăm de poate una din cele mai frumoase borne întâlnite până acum: o bornă cu amoniți/fosile sculptate pe lateralele bornei. Nu știu dacă vă mai aduceți aminte de borna de la coborârea dealului în care este Râpa Roșie spre Alba Carolina, cea de după masa cu salam, brânză topită și ceapă verde!

Urmăm strada care de fapt este cea principală din Gledin până aproape de capătul satului și apoi facem o curbă la stânga pentru întoarcere spre Monor. După vreo sută și cincizeci de metri se face o stradă la dreapta care urcă spre gară. Cinci minute pauză aici ca să ne gândim cum să facem. Întâi la biserică pentru ștampilă și apoi la gară sau invers? Optăm să mergem întâi la gară. Urcăm strada care face imediat o curbă la dreapta și api o curbă la stânga înainte de a ajunge la gară. E un singur angajat CFR acolo și ne sugerează ca să luăm bilet până în Reghin și de acolo să ia alt bilet până acasă în funcție de ce tren vine primul. Așa facem! Povestim un pic cu nenea de Via și ne spune și el despre el câte ceva. A lucrat mulți ani la pădure și acum a găsit postul ăsta care este mult mai liniștit și mai aproape de casă. Nah, anii prin frig și cizme de cauciuc, țapine și TAF-uri, friguri și ploi etc au început să își spună cuvântul. Avem ceva vreme până la tren (undeva pe la 2.5-3 ore) și avem timp să coborâm la biserică și să mâncăm ceva la punctul gastronomic Maria. Așa că ajungem în 10-15 minute la biserică unde este un fain monument dedicat eroilor știuți și neștiuți. Avem de obținut ștampila și o rog pe Laura să sune ca să mai păstrez bateria cât mai mult timp. Așa că sună ea pe părintele Ion Titieni. Auzisem numai cuvinte de laudă despre el. Și se confirmă totul: este plecat în concediu în Spania și prin telefon ne dă indicații cum să ajungem la casa parohială și unde găsim ștampila. Își cere iertare că nu e fizic aici să ne ajute și ne recomandă chiar să mergem la bibliotecă/casa de oaspeți unde putem să ne și spălăm și să ne odihnim câteva ore. Chiar spune Laurei că dacă vrea poate rămâne peste noapte. Oricum nu e nimeni acolo! Dar deja are biletul luat, îi mulțumește și îi urmăm sfaturile: ștampila, apoi vizita la etajul de deasupra bibliotecii, o mică spălare răcoritoare pe picioare și ceva poze la grădina foarte fain amenajată. Găsim pe acolo și niște ii mici și foarte faine și nu ne putem abține să nu facem niște poze. Alimentare cu apă de la cișmeaua din curte și musai mergem să vizităm și biserica mare. Citim în biserică istoricul acesteia din pisanie (făcută în 1987-1988) și mai ales istoricul localității și mai ales despre biserica veche de lemn (1852-1988). Satul Gledin este atestat documentar în sec IX-X pe domeniul lui Gelu. ”În sec XIII după colonizarea sașilor satul se mută din Gledinel pe valea actuală. 1529 - Petru Rareș construiește mănăstirea Ruga de la Gledin ca răsplată pentru păstorii gledinari care l-au ajutat să fugă la Ciceu, participănd la sfințirea ei. 1707-1714 cuviosul episcop al Romanului Pahomie se naște la Gledin în 1653, se formează în mănăstirea strămoșilor del a Ruga; de aici pleacă la mănăstirea Neamț unde ajunge stareț, apoi episcop al Romanului, de aici plecând în Rusia la marea lavră Pecerskaia. Biserica rusă îl canonizează ca sfânt. Micropolitul Iacob Stamati 1729 se naște la Gledin, devien monah la mănăstirea Ruga, de aici pleacă în Moldova unde va ajunge și mitropolit. Cu el fug și strămoșii lui Ion Creangă, din neamul Tera (Țîră) sau Humă. 1700 Se cunoaște o biserică din cimitirul satului, care va fi aprinsă de o mînă rea, arzând în totalitate în 1752. 1853 Se construiește o biserică nouă din lemn ctitorită de pr. Bruta Grigore împreună cu credincioșii gledinari.” Nu mai scriu și despre istoricul bisericii noi...

Ultimul lucru pe care îl facem împreună pe Via este să mergem la Punctul Gastronomic Maria. Marian și Maria Cotoc sunt niște oameni de nota 50. Ne servesc cu de toate din ce au pregătit astăzi. Bineînțeles cu un păhărel-două de ceva bun (!), ceva slană, un platou de legume proaspete, ciorbă extrem de gustoasă și ceva friptură. Abia putem să mâncăm din câte ne dau ei. Și ne place și povestea lor foarte faină: au fost încurajați de prietenii de la Tășuleasa să facă punctul gastronomic și le-a luat ceva timp și bani să amenajeze mini-restaurantul în fostul garaj. Nu îți închipui așa ceva. În plus au o baie amenajată super elegant și acum sunt în curs de amnajare și pentru câteva camere. Între timp (de când am fost noi și până acum, când scriu) au spațiu pentru 10 oameni la cazare la preț modic de 50 de lei/persoană. Și ei ne povestesc mult de viața pe care o duc ei aici. E și grea e și frumoasă viața de român! Și parcă nu ne-am mai lăsa plecați. Marian se oferă să o ducă pe Laura la gară și eu, cu îmbrățișări către Laura și mii de mulțumiri către gazde, pornesc mai departe. Cu astăzi Laura are 79 de kilometri parcurși, un nou record pentru ea. Îmi va da semn când va ajunge acasă!

Și de aici solo mai departe. Pentru Laura a fost destul. Cumva am un amestec de sentimente. Pe de o parte simt un pic de tristețe că am de trăit mai departe experiențe solitare. Pe de altă parte cumva mă bucur că de acum, atât cât voi putea, îmi stabilesc propriul ritm și, cum mi-a zis Laura pe seară prin mesaje, pot merge mai repede decât cu ea și pot recupera din ritm. Cumva mi se pare trist asta. Aș fi vrut și m-aș fi bucurat să pot împărtăși momentele cu cineva până voi scrie pe grupul Via Transilvanica sau pe blog (și uite că apuc să scriu abia după un an și jumătate). Aș fi vrut să ne bucurăm împreună de traseu și se pare că în multe momente fiecare a fost doar pentru și mai mult cu sine decât în echipă. Poate ăsta e un semn că relația se apropie de final, dacă nu s-a și terminat deja. Încă mai este ceva speranță care se va risipi destul de repede. Spun asta din punctul meu de vedere fiindcă în partea cealaltă nu știu și nu aflu ce se întâmplă (sufletește). Încerc să fiu mulțumit cu ceea ce am primit și caut, deși afectat sentimental, să mă detașez cât mai mult de trecut. Nu vreau să anticipez acum viitorul pe care între timp l-am și aflat :D!

Pornesc pe asfalt în direcția Bistrița. Sunt câteva localități prin care voi trece, chiar prin ele sau pe la marginea lor. Trec de prima bornă și simt un elan extrem de fain chiar dacă se apropie seara (apriximativ ora 19.00). Trec de săgeata spre stadionul Fortza Arena, apoi de o intersecție și de o școală pe dreapta și în vreo 500 de metri marcajele T mă scot din asfalt (a doua bornă). Cumva, chiar dacă am întâlnit oameni foarte faini aici, simt o bucurie interioară că ies din nou în libertate, doar eu și natura.

Nu durează mult și dau de borna cu cele două palme care se apropie ca pentru a-și transmite energia una alteia. Când nu este cineva cu care să faci asta îți apropii tu mâinile una de alta și închizi cercul energetic. Sau te protejezi de atacuri celorlalți! De aici Calea face 90 de grade la dreapta și pentru o vreme merge pe marginea pârâului Obârșiei cu vegetație deasă și mare pe marginea lui. După o bornă și jumătate un indicator schimbă direcția la stânga, în urcare, spre borna cu adult și copil cu munți în spate. Sau cel puțin așa interpretez eu sculptura! Trec printre niște garduri de sârmă (dacă vă împinge curiozitatea să vă uitați pe hartă, este exact unde traseul intersectează un drum de pământ) și într-un sfert de oră sunt în vârful dealului, la borna cu semnul exclamării. Finally am scăpat de dealul ăsta”!” Drumul se apropie de pădure și merge chiar pe la marginea ei, tot în urcare ușoară până intră puțin printre copaci. Pentru o perioadă marcajele T se suprapun cu PR. De altfel nu e singurul loc unde se suprapun marcajele. Amintesc ideea de bază de la construcția traseului Via transilvanica: să parcurgă drumuri publice, traseele marcate fiind unele dintre ele! Este răcoare și mă simt tare bine pe aici, chiar dacă ora este târzie! Încep să cobor, trec de borna cu șarpe și ajung imediat la un stâlp scos din pământ cu tot cu beton. Se află lângă lacul Fundoaie de unde se aude fainul cântec de înserat al broaștelor asociat cu cel al greierilor de prin iarbă. Ce muzică poate fi mai faină decât atât atunci când nu beneficiezi de liniște sau de sunetul vântului? În spate deja a fost o curbă prea lungă pentru a mai vedea liziera pădurii... Cobor puțin tot pe drum și îmi dau seama după track de o curbă la dreapta adâncită într-o vale. În coborâre spre ea sunt câțiva câini care mă latră de la o colibă amenajată de ciobani. Sau o fi ceva mai mult, nu știu. Cert e că sunt și niște garduri pe lângă câini, semn că e o stână improvizată. Mulțumesc câinilor pentru că își fac treaba și merg mai departe. După curbă este o altă bornă cu șarpe. Drumul urmează cumva linia copacilor pe interiorul pădurii și, recunosc, cumva am o reținere legată de urși. Nu aș putea garanta nici că sunt, nici că nu sunt pe aici. Așa că îmi vin în minte refrene ale cântecelor de munte pe care le cânt cu voce tare. În plus lovesc puternic, de fiecare dată, cu bețele în pietre. Orice zgomot alungă sau măcar ține la distanță animalele sălbatice! Încă o trecere prin pădure și am o altă curbă în fundul unei văi. De aici ies definitiv din pădure și drumul merge la câteva zeci de metri în afara ei. Urmează borna cu pisică și apoi cea cu pasăre stilizată. Ca la fiecare bornă poate vi se pare ciudat că menționez ce este pe ele. Cumva îmi țin mintea și camera foto de la telefon ocupate și vă vor fi de folos la orientare. Ajung la o intersecție unde găsesc deasupra și în partea stângă două cruci foarte faine. Fac stânga conform săgeților (este trecut de ora 21.00) și în trei minute ajung la borna cu ciupercă de la intrarea pensiunii Maria. Nu este nimeni și decid pe loc că aici voi pune cortul. În primul rând sun proprietarul să întreb de ștampilă. Vă voi povesti mâine dimineață unde este! Își cere scuze că nu este acolo și nu poate veni. Îi spun că nu e bai că am cortul. ”Îl poți pune oriunde vrei!” ”Mulțumesc mult!” Cercetez terenul (e un câine cam fricos care mă latră prin spate, aproape de locul de grătar) și hotărăsc să pun cortul pe terasa de lemn a unei case vechi, de lemn. Nu am nevoie de fixat țărușii la cort și nici de ancore! Puțină masă și la somn, cu mâncarea pusă sus, într-un cui pentru a nu avea potențiali atacatori cu coadă :)!

Azi 12 kilometri cu Laura plus 10 kilometri solo! Nu punem drumurile suplimentare :D!

Ziua 41 - 07.09.2023

Dimineață, până să mă trezesc, venise mama proprietarului și îmi și pregătise o cafea din partea casei. Îmi zice și de masă și îi spun că am multă mâncare la mine. Mulțumesc pentru cafeaua pe care o beau pe prispa casei tradiționale restaurate aici. Chiar doamna îmi spune că pot intra (evident câteva poze) și acolo găsesc două ștampile. Una este din Șieuț (noi suntem acum la capătul acestui sat) și cealaltă din Jeica (următoarea cum merg eu, cea dinainte dacă mergi pe sensul indicat în ghid). E atât de faină căsuța, și pe interior și pe exterior. Mă întorc la cort, îl strâng fiindcă se uscase, îmi fac bagajul și parcă nu îmi vine să îl iau în spate. Nu vrei tu, rucsac, să mergi singur măcar câțiva kilometri? Știu bine că nu se poate, leg bocancii pe rucsac și voi porni în sandale. Dacă este așa de cald și uscat de ce mi-aș transpira picioarele degeaba? Știu unii vor zice de siguranța gleznelor și zic și eu asta de foarte multe ori. Dar aici sunt dealuri vălurile și consider că merge cu sandalele. În momentul în care mi se va părea ceva riscant, garantat voi pune bocancii! Predau ceașca de cafea domanei, îi mulțumesc pentru tratație și la 8.45 pornesc la drum. Deja se simte uscăciunea drumului și a zilei ce urmează!

Încet-încet la deal. Dacă inițial drumul părea cât de cât bun, un pic în urcare, pe măsură ce mă ridic deasupra pensiunii unde am campat se formează șleauri adânci din ce în ce mai mari. Sunt uscate, nu e bai. Doar că sunt așa de înclinate încât trebuie cumva să le evit pe iarbă. Mai întâi pe dreapta și apoi pe stânga, pe ceva poteci de animale. Am răbdare cu fiecare pas, mai ales înainte de a ajunge în vârful dealului, loc în care trebuie să intru prin iarba mare de pe lateralul drumului cu șanțuri. Și doar ce ajung pe plat și încep să cobor că ajung la borna cu săgetător. Sunt și ceva simboluri care nu știu ce înseamnă!

Drumul înierbat mă coboară ușor și pe stânga văd o cireadă de vaci. Nu pare să fie nici un om sau câine. Cobor spre adâncitura dintre mine și dealul următor și încep vreo trei lățoși să latre. Îi domolește stăpânul și merg la el. E cea mai bună metodă de a domoli câinii: când vorbești cu stăpânul, brusc animalele te văd ca un prieten, un camarad al stăpânului și tac sau își mai calmează lătrătura. Ciobanul (văcarul, mai corect spus) îmi povestește câte ceva despre animale și de viața pe care o duce pe aici, pe plaiul dintre Șieuț și Posmuș. Prin ”plai” el înțelege limita dintre sate, stabilită de comun acord de către locuitorii acestora. Îmi mai povestește și despre toleranța pe care o au unii față de ceilalți. Uneori e foarte fragilă înțelegerea asta, mai ales când e vară secetoasă, iarba uscată și fiecare trebuie să caute loc prielnic pentru animalele sale. Mulțumesc de povești și îmi urează drum bun! Mai departe dau de borna cu scut de unde imediat se formează un alt drum prăfuit pe care cobor încet. E dogoritor soarele! Ajung la asfalt unde mă opresc un pic în curiozitatea animalelor. Niște apă și mai departe la stânga pe asfalt. E o ușoară coborâre și schimb câteva vorbe cu un localnic care pare să aibă un mic handicap locomotor. Îi zic că vin din Gledin și că aseară am dormit în Șieuț și deja îmi zice că asta e imposibil pentru el. Nici nu îndrăznesc să zic și altceva dinainte fiindcă îmi dau seama (și nu e prima dată) că la sat este mereu atât de multă treabă încât abia dacă oamenii au timp de câteva ori pe an să iasă în satele vecine sau să se ducă la oraș. Și asta doar dacă au vreo boală care cere spital sau dacă au de rezolvat ceva la județ, treburi pe care nu le poate rezolva primarul locului!

După doar vreo sută de metri pe asfaltul care aproape arde tălpile fac dreapta pe un drum de piatră. Pe stânga am castelul Teleki și borna cu două forme în echilibru, probabil lupi, probabil pești. Nu intru la castel fiindcă știu că astfel de vizite mă întârzie mult. Și în plus aici pot veni oricând cu mașina! 

Calea merge pe sub curtea castelului și apoi face stânga după acesta. Un pic de drum de piatră și imediat încep urcarea domoală, pe pământ uscat. Chiar dacă e cald, panta e plăcută chiar și printre câinii care mă latră de la depărtare. Înaintez pas cu pas printre vaci calme și cumva îmi vine gândul că parcă doar eu mă mișc și totul pare să stea pe loc. De fapt se desfășoară toate într-un ritm normal al vieții și eu sunt un pic mai accelerat. Bine, cât de repede poți merge prin soare, la deal și cu rucsacul mare în spate? Dar realitatea este că de cele mai multe ori trecem prin viață cu așa viteză că nici măcar nu ne mai uităm ce se întâmplă în stânga și în dreapta noastră. ”Să ne uităm” nu înseamnă să analizăm, ci doar să observăm! Și dacă doar am observa, am vedea că și cea mai mică adiere, și cel mai uscat fir de iarbă, și cea mai calmă vacă, și cea mai neînsemnată floare și multe altele sunt binecuvântări și mici rotițe ale universului. Și dacă mai dăm de câte o bornă, cum este cea cu rună din mijlocul pantei, deja avem peisajul complet al perfecțiunii. După vârful pantei urmează o ușoară coborâre în curbă de nivel și apoi... Hai să te vedem, Cezare, cum stai cu orientarea. Aș putea să mă uit pe track, dar întâi vreau să intuiesc traseul. Și dacă mergi cu sufletul și mai ales cu ochii deschiși, drumul ți se arată de fiecare dată. Acum Calea cumva cotește la dreapta și urcă ușor spre pădure. Sunt copaci (cred că mai degrabă ceva pomi!) subțiri și destul de rari și o urmă de căruță prin iarbă. În capătul pantei mi se confirmă drumul cu un T pe un ciot tăiat. De la el fac ușor stânga pe poteci ce se unesc într-un drum mai larg puțin îniante de intrarea în pădure. Umbra mult dorită cam de dimineață încoace! Imediat, pe stânga, văd borna cu un animal patruped atât de stilizat încât nu îți poți da seama ce este. Și cred că nici nu contează. Important este că mai trec bornele. Ies repede din pădure și merg pe la umbra ei pe lângă borna cu vulpe. E bine cât sunt aproape de copaci. Spun asta fiindcă destul de repede drumul se lasă ceva mai jos (de fapt sunt multe drumuri de vaci) și sunt iarăși în soare. las ceva vaci și ceva juncane pe dreapta și intuiesc drumul ce urcă la un punct de colectare a laptelui. Nu îi poți spune stână fiindcă este extrem de improvizată! Din loc în loc câte o vacă se mai uită la ”omul cu cocoașă albastră ce înaintează printre ele cu două picioare foarte subțiri”. Desigur că mă refer la bețe! La borna cu un S foarte stilizat schimb direcția pe un drum de pământ la stânga. Atenție: mai sunt și alte drumuri spre dreapta care nu sunt treaba mea acum! Dau de (cred că singura) piatra pe care văd T-ul deja prieten și o săgeată în sensul meu de mers. Urmează un dâmb (adică urcare și apoi coborâre) și apoi iar din ce în ce mai multă și binecuvântată verdeață. Trec de borna cu copac și chiar este și umbră, cu tot cu temperaturile mari și atmosfera uscată. Urmează o zonă în ușoară curbă și urcare la stânga și mă întâlnesc cu trei sibieni ce vin de la Poiana Negri. Motiv fain să ne oprim, să bem apă și să facem schimb de impresii. Care zonă e mai faină, care zonă e mai anostă, pe unde găsim apă și ștampile. Ce ni s-a părut fiecăruia interesant pe traseu... Chiar și 5-10 minute și mi se pare incredibil și o mare bucurie că mă mai întâlnesc cu drumeți pe Via. După atâtea zile în care am mers singur ne salutăm cu tradiționalul ”Cale bună!” și mai departe. O scurtă zonă de pădure, bornele cu frunze și familie prin câteva poieni înlănțuite și drumul uscat mă duce prin soarele dogoritor ușor în urcare pe un alt dâmb. După el fac stânga pe Cale, puțin pe la umbră și ajung la borna cu piramidă care este într-un total soare. Dar merge cu șapca și cu mânecile de protecție. Încă un vârf de deal și începe o coborâre lungă printre oi calme și cu o lână ”imens” de albă. Le las pe dreapta și cobor într-o vale pentru a urca mai apoi pe un drum și mai larg. Motiv de câteva secunde de pauză la borna cu palmă de om și ”palmă” de urs. O simboliza cumva că ar trebui să protejăm masivele și (de obicei) calmele animale? Drum în lucru cu piatră și apoi săpat în pământ și în câteva sute de metri intru printre primele case din Jeica. E uscat totul și mă bucur când dau de niște mere verzi într-un pom pe stânga. Borna cu lalele mă anunță că am ajuns în centru. Câteva minute de pauză pe scările bisericii din stânga și o femeie mă întreabă într-o română ușor stricată (se pare că Jeica a rămas o insulă de vorbitori de maghiară) de ștampilă. Îi spun că am ștampila de Jeica din Șieuț și îi mulțumesc. 

Pe dreapta e amenajată o zonă ca părculeț cu bănci și coșuri de gunoi. Sunt câteva panouri cu istoricul localității, dar din păcate totul este în maghiară. Poate înțelegeți voi ceva :)!

Vă dați seama că satul este mic dacă în zece minute sunt la panoul de ieșire din sat!

Asfalt cald, vântul nu bate, soarele în schimb arde! Aia e, capul protejat, atenție la fiecare pas și dă-i la deal. Peste trei minute las borna cu plantă mică, de uscăciune, la prima intersecție merg pe drumul din dreapta, în serpentinele ce urmează trec de o bornă a cărei sculptură nu o înțeleg, am o zonă în urcare și sunt pe linia de interfluviu dintre Jeica și Mărișelu. E fain pentru mașini că drumul ăsta e asfaltat și obositor pentru mers la pas. Dar e tare fain că fix în punctul ăsta se schimbă peisajul și încep să văd în depărtare dealurile Bistriței și chiar trio-ul Carpaților nordului undeva la orizont. Nu mai sunt sigur dacă nu se văd și coamele munților Bârgăului... O gură de apă, poze la troiță și la borna cu harta României și acum, la vale, parcă altul este ritmul, chiar dacă se păstrează căldura toropitoare. Las încă o troiță pe dreapta și cobor pe drumul asfaltat săpat în coasta muntelui. Toooot la vale ajung la borna cu o femeie îngenuncheată cu un melc în mâini. Cine știe care a fost ideea autorului. Urmează o serpentină strânsă la dreapta. Pe aici vine varianta Via care trece prin Bistrița, rămasă pentru mine restanță și plan de viitor. Un pic mai în față, la umbră, salut un alt drumeț cu ”Bună ziua”. Nu răspunde și trec pe engleză. Nu este român. Schimbăm doar câteva vorbe înainte de a continua la vale (venise de la Bistrița, pe cealaltă variantă și acum se odihnea înainte de urcarea spre Jeica). În doar 7 minute las pe stânga o faină troiță și ceva mia jos mă opresc la ferma de lavandă AndreUța. Nu sunt proprietarii acasă și este în schimb mama unui din proprietari. E foarte cald și stă la umbră. Povestim una alta, mi dă apă și cumpăr ceva sticluțe cu parfum de lavandă. Știu că acum tocmai asta nu am eu nevoie să car, dar prea este faină. Una o iau pentru băut și alta pentru cine știe ce ocazie. Are un gust destul de interesant și răcoritor, nu mai băusem așa ceva. De fapt lavanda până acum am folosit-o doar în dulapuri ca soluție anti-molii sau în bețișoare sau conuri parfumate! Cu greu mă ridic în picioare, mulțumesc și pornesc mai departe la drum. Este aproximativ 13.30 și mai am la dispoziție mult din zi! 

 

O sută de metri mai la vale fac stânga, dreapta și iar stânga până la podul peste Șieu amenajat fain cu balustrade metalice. Apoi iar stânga și mă opresc în fața primăriei din Mărișelu. E cazul de 5-10 minute de odihnă. Vine la mine un nenea care lucrează la primărie și intră cu mine în vorbă. Îi spun de Via și că mereu am nevoie de apă. Îmi aduce întâi un pahar cu apă de la dozator și apoi încă o sticlă să am la mine. Mi-a spus numele și spre rușinea mea l-am uitat. Dar am reținut că e ceva rudă cu proprietarul de la pensiunea Maria unde pusesem cortul azi-noapte. Uf, chiar îmi pare rău că am uitat numele fiindcă mi-a zis să îl caut de fiecare dată când vin pe aici. Mă ajută cu tot ce am nevoie! Cumva îmi sunt dragi interacțiunile cu oamenii ca el fiindcă demonstrează iar și iar că răutatea care s-a așezat între oameni la oraș aici încă nu a pătruns. Chiar văd că îl ajută pe un consătean de-a lui cu ceva din portbagajul mașinii. M-ar ajuta și pe mine cu ceva drum, dar îi mulțumesc fiindcă scopul meu este să merg pe jos. Așa că pornesc mai departe cu forțe refăcute! Las pe dreapta biserica de lemn cu hramul ”Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” și parohia ortodoxă, pe strada de pe malul Șieului trec de borna cu felii de pizza (nah, ce feste îți poate juca imaginația când nu ai parte de așa ceva!) și urmez drumul care face o buclă mare în jurul satului Mărișelu pentru a trece calea ferată undeva spre gară. Bun de știut când voi parcurge varianta Via care merge între Mărișelu și Bistrița Bârgăului prin orașul Bistrița! La zona asta îi zice Măgurele. Fac dreapta la asfalt și doar după vreo 50 de metri stânga pe o stradă în urcare. Uf, urcările astea... După vreo 300 de metri găsesc borna cu altă sculptură abstractă și aici știu că am schimbare de direcție la dreapta. E o uliță prin spatele curților și speram să fie de pământ. Încă mai este asfalt pe aici și se va termina curând. 150 de metri în linie dreaptă, apoi o curbă la stânga și în următoarea curbă la dreapta voi ieși din asfalt!

Ulița acum de pământ iarăși urcă prin spatele caselor, trec de borna cu cap de cal și urc pe coama/dunga dealului. Cumva așa mă bucur că soluția asta m-a scos repede dintre oameni. Mă cam dezobișnuisem de agitație și aglomerație. Deși în Mărișelu nu poți spune că e aglomerație ca la oraș... Sus, pe deal, este o bornă cu un fel de inimă stilizată. Doar trec pe lângă ea și când mă apropii de pădure dau să văd dacă am semnal. Din când în când trebuie să mai și iau contact cu lumea agitată din care vin. Văd că m-a sunat prietenul Emil și îl sun înapoi să ne punem la curent cu ce se mai întâmplă în viețile noastre. Drumul mă duce la un stâlp la marginea pădurii și la mult dorita umbră! 

În pădure drumul este destul de întortocheat, dar nu ai cum te pierde. Trec de borna cu câine ciobănesc și puțin după ieșirea din pădure ies pe dunga dealului la borna cu frunză și ghindă și un capăt de asfalt relativ proaspăt. De aici urmează să asfalteze la dreapta spre Bârla. Eu am treabă în față și continui pe asfaltul îngust și prin soarele dogoritor. Are o singură bandă și din loc în loc mai este câte un intrând pentru depășiri sau mașini din sensuri opuse. Am doi kilometri de mers (două borne) până la drumul proaspăt ce unește Șieul cu Budușul. Nu mai știu prin ce context voi ajunge ulterior cu mașina pe aici... Știu că aici trebuie să schimb direcția 90 de grade la stânga și trebuie să stau un pic: iar urmează o zonă obositoare cu asfalt! E curios cum și drumul pe care am venit și cel din față sunt asfaltate. Și acela duce doar la o stână!!! În fine, pornesc la vale spre Buduș și tare mă bucur când, la următoarea bornă este o zonă cu pământ care scurtează o serpentină. Revin pe asfalt pentru două curbe și la borna cu ”fotbalist” mă întâlnesc cu un cioban cu câini. Era acum cu oile și cu caprele pe aici și povestim de călătorii. Este destul de umblat, vara trecută lucrând ca cioban în Austria și în Elveția! Încă puțin pe asfalt și în dreptul unui saivan pe stânga (unde va duce ciobanul animalele!) eu fac dreapta și dau de borna cu fețe. Sau cartofi! Sau două ovale unite, cel mai simplu! Încă e drum de piatră și se va transforma în drum de pământ (ceea ce e mult mai bine!) spre Pădurea de Șes. Aici este o rezervație de lalea pestriță, motiv de a reveni cândva pentru gingașa floare. După trei borne și jumătate de la asfalt trec prin dreptul pădurii. Nu arată așa curat cum mă aștept eu de la o zonă cu rezervație. Dar ce să spun, nici pădurea cu rezervație de lalea pestriță de la Botorogi, aproape de Târgu Jiu, nu este foarte curată! Borna cu vulpoi și apoi o zonă de drum drept mă scoate la asfaltul dintre Dumitrița și Orheiul Bistriței. Hmmm, și pe aici am mers ulterior cu mașina... Aaaa, știu! La întoarcere dintr-o tură cu Clubul Alpin Român, în primăvara următoare, tot pe Via Transilvanica între Lunca Ilvei și Tășuleasa. 

Hm, mă bate un gând: ce întortocheată este Calea făcută în colaborarea celor de la Tășuleasa cu consiliile județene și cu primăriile. Dar realitatea că este mult mai bine așa decât să mergi pe asfalt mult timp. Tot ce nu e asfalt este mult mai odihnitor la mers! Vreo 80-100 de metri după asfalt, lăsăm borna cu stufăriș și facem la stânga pe drum de pâmănt pe lângă borna cu copac fără frunze. Mă apropii de sat, fac stânga înainte de niște hambare și apoi dreapta pe strada principală. Trec de borna cu veveriță și sunt în centrul Orheiului Bistriței. Pare a fi locuit de țigani mai mult și nu văd un impediment din asta. Oamenii sunt oricum curioși ce e cu mine prin satele lor uitate de lume. Intru la un magazin să iau o sticlă de apă fiindcă mi se golise rezerva în totalitate și beau pe nerăsuflate două sticle de Cola de 0.5l. Aveam nevoie de dulce - de obicei nu beau astfel de lichide! Mai schimb câteva vorbe cu cei din magazin ca să primesc indicații cum să ajung spre Pietriș. Trec de copiii care se joacă în apropierea intersecției unde e biserica cu turlă înaltă, fac dreapta și apoi în vreo 200 de metri un căruțaș îmi confirmă că spre Petriș trebuie să merg la stânga și să tot țin drumul. Mulțumesc și mai departe, cu viteză din ce în ce mai mică fiindcă s-au adunat ceva kilometri azi! Drumul e fain și începe să fie răcoros. Sunt multe case în construcție pe drumul aproape drept și borna următoare mă va întâmpina chiar la intrarea în Petriș. Aici este bucla care vine prin Jelna unde e o vestită cramă. Cum nu am fost pe acolo, va trebui să ajung cândva pentru a vedea cele câteva borne de pe acea variantă. 

Sun pe Gavril Oltean, proprietarul de la Casa Țărănească. În mod normal are închis acum și pentru drumeții pe Via Transilvanica are camere. Doar că e plecat la animale și fân și mă roagă să îl aștept. Fără nici o problemă! După cât am mers astăzi nu mă mai mișc un pas! Admir apusul și va trimite pe o angajată ceva mai devreme până să vină el. Îmi arată camera și îmi încălzește ceva de mâncare. Vine și dl. Oltean și stăm un pic la povești. Voi aminti de dl. Dinu și îi transmit salutări din partea domnului Gavril. Nu povestim prea mult fiindcă suntem amândoi frânți. Vorbim mai multe mâine dimineață! Fac un duș și pic frânt după cei 36 de kilometri parcurși astăzi. Pare că am picioarele terminate și că mâine nu voi mai putea merge. Dar din experiență știu că un somn bun mă re-montează pentru o nouă zi!

Ziua 42 - 08.09.2023

Dimineață este cu totul o altă stare. Adică toată oboseala de ieri a trecut și energia pentru o nouă zi se simte din plin. Mănânc de dimineață cu dl Gavril și cu angajata lui și chiar îmi fac un pachet să am la mine pentru una sau două zile. Cum să le mulțumesc oamenilor ăstora fiindcă banii sunt infinit prea puțin! Sperând să ne vedem și cu alte ocazii la 10.00 pornesc la drum. Câteva sute de metri mai încolo este prima bornă, cu soare stilizat. 

Un pic de istorie despre biserica din fața mea, inițial evanghelică și apoi preluată de ortodocși (Wikipedia): 

”Biserica a fost construită între secolele XIII-XV, modificări ulterioare fiind făcute în secolele XVIII și XIX. Turnul-clopotniță a fost construit între anii 1820-1822. Biserica a dispus de o orgă construită în 1861 de Samuel Friedrich Binder.

Cartierul românesc se afla în partea sudică a așezării și a primit o biserică de lemn în anul 1903, când s-a terminat refacerea bisericii donate localității de sătenii din Ilva Mare, unde fusese edificată la 1748. După exodul sașilor transilvăneni, biserica evanghelică a fost cumpărată de comunitatea ortodoxă, modificată la interior conform cerințelor cultului ortodox și a primit hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir”.”

Lângă biserică putem găsi Monumentul Eroilor și borna cu raze alături de un stâlp indicator. Azi este sărbătoare, Sfânta Maria mică, și lumea se odihnește. Eu totuși merg mai departe la drum spre mirarea oamenilor. Se știe că de sărbători nu se face treabă, dar... călătorului îi șade bine cu drumul. Oamenii vor să mă ajute cu tot felul de indicații și prin denumirile spuse îi lămuresc că știu locurile pe unde voi merge. Ceea ce nu știu este că jumătate din drumul de astăzi este asfaltat... Dar voi afla, kilometru cu kilometru!

În două borne ies pe drumul forestier Petriș/Prihod care, așa cum spuneam, are un strat de asfalt relativ nou. Trec de o bornă și la prima intersecție (iar începe să fie soare dogoritor) am trei drumuri. Eu merg tot în față, în urcare. O curbă lungă la dreapta și, înainte de pădure, dau de a doua bornă. Și tare plăcut este mersul prin pădure, chiar dacă nu e distanță foarte mare. Următoarea bornă este aproape de niște bușteni groși. Mă așez pe unul dintre ei pentru niște apă și stat un pic desculț. Trec niște săteni cu mașina, în sens opus, și se miră că găsesc un drumeț pe aici. De fapt, fiind sărbătoare, rar vezi pe cineva astăzi la drum. Mai trece o bornă și până la următoarea bornă, pe partea dreaptă a drumului, sunt ceva observatoare de lemn în copaci. Tot continui expus în razele fierbinți ale soarelui și în căldura asfaltului și la următoarea bornă am asfalt în stânga și în dreapta. E un panou pe care sunt descrise trasee de ciclo-turism. Aici este considerată intersescția ”Dealu Negru” pe hartă. De fapt sunt chiar sub vârful împădurit Dealul Negru (1145m). Vă dați seama de ce a fost construită aici cabana de vânătoare Dealul Negru pentru familia prezidențială, înainte de 1989. Acum a devenit cabană silvică cu acces limitat. 

După poarta de lemn doar mă intersectez cu un cuplu pe biciclete. Salutări și mai departe. Asfaltul proaspăt (se vede că nici nu s-a așezat praful pe el) lasă pe stânga două platforme rotunde de beton și o stână. În față este vârful Piatra lui Iacob (948m), cu 50 de metri mai sus de unde sunt eu acum. O troiță pe dreapta, în curbă, borna cu cal care paște cu reflexia lui în apă și apoi o coborâre lină și lungă pe ondulările drumului forestier Caldu. Trec de borna cu urs așezat în fund și apoi borna cu față gânditoare mă scoate la podul peste râul Budușel. Mai am puțin la stânga pe drumul Simegia-Dealul Negru până la intersecția cu drumul ce coboară în Cușma. Dar eu îl las în stânga și urc pentru vreo 300 de metri pe drum de piatră. Pe de-o parte e mai bine că nu mai este asfalt, pe de altă parte piatra îmi duce talpa în toate direcțiile. Dar știu că merge treaba! Trec de borna cu vacă și fac o serpentină strânsă la stânga spre carieră și apoi pe deasupra obârșiei pârâului Sărila. Merg pe curbă de nivel, las două borne și cariera, las vârful Zmeurișului (1029m) și Paltinului (1152m) pe dreapta și Dealul Cușmei (949m) pe stânga, mai depășesc o bornă și apoi marcajul BG ce unește Cușma cu vârful Bistricior prin Poiana Cofuri (altă bornă) și intru în zona de pădure. Fiecare pas mă trimite la gândul ”Cine naiba m-o fi pus să merg eu atâta drum ca să mă chinui acum pe uscăciunea asta?” Dar tot eu mă domolesc: ”Hai, Cezare că mult a fost, puțin a rămas” Mai sunt doar 70 de pagini din ghidul de 380!

Pădurea mă conduce preț de trei borne (așa plăcut este!) până în Culmea Săraților (cu maxim 1028m). Ghidul îmi arată că Bistrița Bârgăului este la 545m, deci am aproape 500 de metri de coborâre! La un moment dat las pe stânga un drum și bănuiesc că acela este varianta prin Dorolea și  Bistrița. Vom vedea la momentul potrivit!

Acum este o serpentină la dreapta printre niște grajduri de lemn și apoi încă una la stânga pe pe Bidireasa. Și de aici, Cezărică, dă-i la vale tot pe drumul de piatră. A doua curbă, cea cu melc, este într-o altă succesiune de curbe strânse. Încă două borne și ajung la asfalt. Deci cumva am pierdut altitudine și știu că mă apropii de finalul zilei. Vreo 500 de metri mai încolo mă intersectez cu doi drumeți/bicicliști cu bicicletele care urcă din greu. Pfui, de-ar ști cât au de tras acum până la cantonul de sub Dealul Negru... 

Sun pe colegul de club Călin Musteață la care voi sta diseară. E musai să fac asta fiindcă ne vedem foarte rar! Și dacă sunt în zonă de ce nu aș sta la el în loc de vreo altă cazare? E tare fain și același om drag pe care îl știu de câțiva ani. Mai trec de o bornă și înainte de a doua vine cu bicicleta înaintea mea. Știe că merg greu și atunci va merge pe lângă bicicletă și povestim de toate până la borna din centru. Abia găsisem borna dintre lemne și îmi povestește de activitățile pe care le fac cu clasele de copii cu vopsit pietrele de la baza bornelor. Tare faină implicarea! 

De aici pur și simplu mă las condus de Călin spre casa lor. Nu mai am putere să mai analizez locurile și doar rețin așa câte ceva important, precizat de Călin. Ajungem acasă, mă bucur de revederea cu Eva, îmi arată camera unde voi sta și îmi propune să ne vedem mai încolo la masă, în curte. Mie îmi spune surpriza: vin azi la el trei colegi de club (CAR Filiala Cluj) cu care va face în acest week-end ture cu bicicletele prin zonă! Va fi foarte mare surpriza pentru ei și bucuria revederii cu colegul lor ”de departe”. Ceva povești și la somn că mâine cu toții avem zi lungă (ca și cea de azi, 28 de kilometri)!

Ziua 43 - 09.09.2023

La curte nici nu te poți trezi prea târziu. Și plus că bicicliștii au plan de tură și e de preferat să pleci cât mai devreme. Așa că vom mânca toți câte ceva de dimineață și colegii pornesc în tură. Am așa o senzație de acasă că eu sunt cel care le face cu mâna de la poartă. Bine, nici eu nu voi mai sta prea mult fiindcă am ceva de mers. Față de zilele trecute este o bagatelă: doar 25 de kilometri până la Tășuleasa! Dar nu am grabă prea mare și o rog pe Eva să mă ajute cu ceva: mi s-au cam terminat plasturii de pus între degetele de la picioare sau pe coapse, între picioare, în zona unde pielea se freacă una de alta! Uf, ce detalii! Spun asta fiindcă asta a fost problema mea principală pe Via din cauza formei mai puțin obișnuite a picioarelor. Știu că am mai povestit la un moment dat de asta! Eva are un număr de telefon și îmi comandă un taxi. Nu e foarte mult de mers, dar nu are rost să bat kilometrii ăștia pe jos la început de zi (3.5 km dus plus 3.5 km întors). Merg cu taxiul și la coadă la farmacie observ cu drag oamenii. Fiecare cere lucruri mai simple sau mai complicate, în funcție de nevoi. Dar în general sunt medicamente simple pe care nu le mai au prin casă. Și mi se pare extraordinar și normal că toți se știu cu toți. Mai povestesc între timp între ei și cu doamna de la oficiu despre familie și despre problemele pe care le întâmpină de când s-au văzut ultima dată. Eu îmi aștept cuminte rândul și îmi e așa de drag de ei! Iau mai multe cutii de plasturi de toate mărimile și o cremă antiseptică pentru copii, Sudocrem. O fi târziu, dar vreau să vă spun că a făcut minuni până la finalul Căii. Orice iritație de seara până dimineața a trecut complet (plus aerisirea zonei) și mă întorc bucuros la Eva. Încă un ceai, strâns rucsacul, jucat un pic cu cățeii și destul de greu mă pornesc la drum. Să tot fie vreo 11.30! Nu știu când, dar promit și Evei cum i-a promis și lui Câlin că ne vom da semn când voi mai trece prin zonă.

De la ei fac dreapta, trec podul și apoi pe drumul de pământ/piatră fac stânga pe lângă pârâu. Așa de liniște este chiar la început de drum! Trec de o poartă și pun la loc lanțul la o poartă de lemn închisă, continui pe lângă pârâu și ies la Via vis-a-vis de o curte în care e o frumoasă troiță. Am de mers vreo 500 de metri până la borna din centru pe care o pozasem ieri ca punct final al zilei (cu o frunză abstractă sau o jumătate de ”treflă” de la cărțile de jos). Practic până aici a fost încălzirea ;)!

Dup 250 de metri fac dreapta spre ieșirea din sat. Sun la pensiunea Ony fiindcă știam de la Călin că proprietara Felicia Popandron locuiește pe strada asta. Numa' bine. Îmi spune că stă la una din ultimele case, că mai are ceva de rezolvat la pensiune și în 15-20 de minute poate veni cu ștampila. ”Mergi la casa cu garaj, poarta deschisă și un leagăn de lemn. Vin și eu repede!” Găsesc casa și vine așa cum a promis, cu ștampila. Câteva povești și mai departe la drum că abia a început ziua. Până la ea remarcasem o poartă metalică cu lucrătură cu un copac și un urs fain.

Și de aici la deal (miezul zilei). O bornă între ultimele curți și apoi pe la umbra atât de plăcută a copacilor avansez pas cu pas. Parcă drumul e special făcut pentru relaxare! În două borne ajung pe drumul fain de coamă (Dosul Bidirei) și fac ușor dreapta. Aproape că nici nu se simte în unduirile drumului. Poieni lungi, Bârgăul cu a sa antenă de pe Heniu Mare, după încă o bornă ies la câteva case și trec printre văcuțele din îngrădiri și la borna cu ceas (ușoară schimbare de direcție) intru pe asfalt. 

Drumul are sus-jos-uri line cu vedere spre Zâmbroaia după valea Străjii, La prima bornă trec de Piatra Bidireiului (1168m). Pe o placă de lemn scrie că ”Sub stâncă locuiește Fata Pădurii care iese noapte și cântă ademenind feciorii din sat”. Bine că eu merg pe timp de zi pe aici :D! Următoarea bornă trece în 18 minute și imediat după ea pe dreapta este ”La Nechita la izvor” (meșter popular din comună care face curele din piele și ceptare din blană de oaie). Drumul intră pe la umbră printre câteva case și hambare, după următoarea bornă am parte de o întâlnire cu câțiva drumeți cu rucsaci mici care merg în sens invers față de mine, normal față de ghid și recomandare și la borna de schimbare de direcție cu un panou cu ”locuri de vizitat” fac o pauză. O sun pe Ioana care știu că are casă în zonă și vine să mă ia cu mașina. Pentru vreo oră merg la ei (câțiva kilometri pe un drum prost pe care Ioana lucrează cu muncitori pentru amenajarea lui) - ea și fostul ei soț - la căsuța din deal. Mai fusesem la o altă casă moștenită de ea, ceva mai jos spre Colibița și aici totul e făcut de mâna ei. Foarte faină casa! Până să vină Ioana să mă ia cu mașina vorbesc cu Angela Vasilescu despre tot felul de locuri de pe Via, indicații și păreri despre drum. Ea este în prezent una din ”finalistele” de pe site și are multe descrieri de pe Via pe forumul clubului ”Floare de Colț”, București. 

Tot fiind cu mașina, Ioana îmi zice că mă duce până jos în Mureșenii Bârgăului. Chiar dacă ”trișez”, accept să mă ducă la vale pentru trei kilometri. Dacă e plăcerea ei... Lasă mașina la un prieten într-o curte și rămâne să vadă ce îi troncăne pe dedesubt. Mulțumesc cu bucurie pentru revedere, merg să pozez borna de la intersecție și apoi la drum.

300 de metri pe asfalt, cobor pe o stradă la dreapta spre luncă, urmez apoi drumul până la podul drumului DJ173D ce merge spre Colibița, trec de pod cu pași înceți și apoi am parte de o trecere prin apă pe partea stânga a cursului de apă (dreapta geografică). Nu mai dau sandalele jos fiindcă răcoarea apei face foarte bine la picioarele obosite de toropeala de mai devreme). Prin luncă trec printre vaci molcome, las lângă un stâlp de curent borna cu lună și ”cântăreață” și ajung la niște parapeți și apoi locul de picnic Valea Străjii. E vorba de o fostă strajă de graniță! Merg pas cu pas printre oamenii curioși și prinși cu grătarele, ajung obosit în fața clădirii restaurantului omonim și ocolesc clădirea din stânga pe un drum de piatră. O scurtă urcare, niște bănci de promenadă și apoi intru pentru puțin timp în asfalt. Nu mult până la borna cu câine care latră. De aici voi ieși pe drumul aflat la stânga față de asfalt, drum de urcă spre Drumul Romanilor.

Chiar dacă e drum în urcare și simt fiecare pas în mușchi, răcoarea serii (la 18.30 am ieșit din asfaltul dintre Mureșenii Bârgăului și Pasul Tihuța - practic aici e Piatra Fântânele unde e destinația mea finală de astăzi) face drumul foarte plăcut. Așa că urc un kilometru în linie dreaptă cu un S doar și la a doua bornă estre un canton silvic și un câine care mă latră cu spor. Vorbesc cu el și continui urcarea printre brazi extrem de fain. În 20 de minute sunt la a treia bornă, cea cu un foios stilizat cu un foișor fain amenajat și doi căței cu lătrătură tare simpatică. O femeie îmi sugerează să dorm sau să pun cortul într-un foișor că se întunecă destul de repede. Mai pot merge, nu e bai. Chiar dacă va trebui să folosesc la un moment dat frontala. Îi spun că vreau să ajung la Tășuleasa și îmi spune de Tibi. Pe aici vă dați seama că este cunoscut de toată lumea. De aici voi continua pe drumul Romanilor (19.20). 

Urc ușor pe drum peste o poiană lungă, trec de o bornă cu o rază ușor abstractă și am o zonă de pădure. Începe să se însereze și mă simt foarte bine. Parcă acum e o plăcere să mergi prin răcoare. Și se mai miră unii de preferința de a merge dimineața, seara sau chiar noaptea... O săgeată îmi indică 8 kilometri până la Piatra Fântânele sau două ore de mers (20.00). Sper să se refere la distanță sau timp până în mijlocul satului, sediul Tășuleasa fiind relativ la intrarea în sat. Și spun asta fiindcă alternez foarte repede de la calm și chef de mers la oboseala adunată în kilometri și dor de ajuns la pauza de noapte. Drumul este evident și de acum doar mai am de mers prin Dosul Zâmbroaiei. Câți kilometri or mai fi! Se întunecă ușor și doar rămâne să mai număr bornele... La prima bornă este banca pusă în amintirea lui Stephanie. La a doua bornă sunt niște pietre pictate la baza ei... La a treia bornă, cea cu coloane, aprind frontala... Se menține același amestec de chef de mers pe vreme liniștită cu pașii care parcă vin din ce în ce mai greu unul după altul. Ritmul este din ce în ce mai scăzut și fac pauze din 200 în 200 de metri. Am senzația pe care o trăiește fiecare maratonist pe linia dreaptă. Simt că sunt foarte aproape și distanța parcă se lungește cu fiecare metru. Și, ca un făcut, la o casă pe partea dreaptă este o petrecere cu bere și mâncare. Și gălăgie. Și muzică. Și eu merg în liniște și doar loviturile bețelor pe drum se simt ritmic. Știu că soluția ca să continui atunci când organismul aproape că nu mai vrea este... să continui. Deci frontala în față și pac, pac, pac, pac cu bețele! Ultimii 200 de metri. Ultima sută de metri. Ultimii 50 de metri. Ultimii 30 de metri. Ultimii 20 de metri. Și văd poarta de mașină de la Tășuleasa. Și săgeata pe care scrie Tășuleasa Social! Am ajuns. Am trecut linia de sosire! Cei 26 de kilometri mi-au părut mai mult decât un maraton. Mă simt victorios! Sunt fericit!

Sun la numărul din ghid. Acolo e trecută Anna Szekely și parcă îmi răspunde Paul. Sincer nici nu am reținut numele atunci. Doar îi spun că sunt la poarta mare și vine să îmi deschidă. Primul gest pe care îl face e să mă felicite și asta îmi dă energie. ”Dă rucsacul să ți-l duc eu” ”Lasă. Merge. Hai la kilometrul zero, la bornă” Știu, sunt căpos și obosit, dar pentru mine bornele au rămas puncte de reper după atâta mers. Merge cu mine, Îmi face câteva poze și abia apoi las rucsacul pe una din băncile de lângă bornă. Primul lucru pe care îl face este să îmi dea o bere. Din partea casei! Ce fain știu ei să întâmpine drumeții. Asta îi face foarte plăcuți, indiferent ce ar zice oricine. Și sincer nici nu mă interesează ce zic alții, eu văd cum sunt oamenii și cum te primesc. Hai la masă! Dar să ne ierți că nu mai avem ciorbă și doar niște salate. Orice este bun, dragilor. Acum am o foame de lup! Anna mai povestește cu echipa care a lucrat peste zi la borne. Aș sta și eu cu ei puțin (i-am salutat când am intrat în sala de mese), dar oboseala și frigul (pe care eu îl resimt mai puternic) mă trimit direct în sala de mese. Mă lasă să mănânc să mă relaxez puțin și apoi stăm la povești. Mai întâi cu Anna și apoi cu Kitty. Kitty e o dulceață de om. Chiar îmi face plăcere să vorbim fiindcă ea se ocupă de traseu și, fiindcă a parcurs tot, putem să povestim până la cel mai mic amănunt. Și facem asta cam până pe la 1.00 noaptea, deși ei au tras din greu de la 7.00 dimineața. Îl rog pe Paul să îmi pună ștampila de Tășu și îi spun că mai am vreo 3 sau 4 ștampile lipsă. Am lăsat loc pentru ele și am trecut la fiecare data când am ajuns acolo. Fără grijă, dă carnetul! Îmi pune ștampilele și vine cu el la Kitty. Uite cum arată un carnet folosit! E plin de ștampile și cu colțurile îndoite (oare își mai aduce cineva aminte de colțurile îndoite de la foile cărților și triunghiurile de hârtie de la plicuri pe care le foloseam ca să menținem colțurile foilor în condiție bună?). Cumva simt și la ei o bucurie să vadă așa ceva fiindcă nu știu dacă au mai văzut. S-ar părea că sunt primul care a venit de la Severin până aici!

Mai iau o bere și Paul mă conduce la Casa de oaspeți. E de admirat că are așa o răbdare cu mine că merg mai încet deși curtea asta este fix la ei acasă. Îmi arată unde e dușul și unde sunt camerele de la etaj. Stai unde vrei! Prefer salteaua de jos fiindcă mișcările sunt ceva mai dificile acum. Mulțumesc pentru tot și ne vedem dimineață. Cobor să fac un duș care este o binecuvântare. Apa caldă e relaxare pentru toți mușchii. După atâta mers cu ursu' n spate să curgă apa pe tine e un strop de Rai. Și mă îngrijesc și în zona cu iritații fiindcă mai am de mers câteva zile. Crema aia Sudocrem face minuni peste noapte când, recunosc, dorm total dezbrăcat. Oricum sunt singur în cameră și, dacă ar mai fi să mai vină cineva (deși e mai greu de crezut fiindcă eu am ajuns la 21.30 și acum este trecut bine de miezul nopții) mai sunt camere disponibile. Adorm cu gândul la tot drumul de până acum, la ce mai urmează (doar așa la mod general fiindcă fiecare zi se planifică pe măsură ce mergi) și la toți oamenii faini pe care i-am întâlnit pe traseu. Fiindcă Via Transilvanica este ”Drumul care unește!” Oameni!

Ziua 44 - 10.09.2023

Trezire fără ceas. Fiindcă obișnuit cu treziri matinale, deja ora 8.30-9.00 mi se pare extrem de târziu. Dar nu am nici o grabă și mai lenevesc un pic sub plapuma confortabilă. Mă mai întorc pe o parte și pe alta și mă gândesc cât de binecuvântat sunt că sunt aici, fix în inima Drumului. Și, față de atâtea zile în cort, acum am parte de o saltea moale și de o plapumă groasă. Nu că ar fi mult, dar pentru un drumeț care a mers atât de mult e o bucurie să poți avea ceva moale sub tine. Mă obișnuisem eu să am cortul tare sub mine și parcă am nevoie de un pic de confort. Recunosc, nu mai am 20-25 de ani ca să mi se pară ideal să merg doar cu cortul deși acesta oferă o libertate totală mai ales când mergi singur. Și în plus iritațiile astea zilnice ajutate cu plasturi mari cam încep să îmi dea de furcă. Dacă mă gândesc bine ultima noapte la cort a fost acum trei zile. Așa mult pare de atunci... Adică doar m-a însoțit în rucsac pentru o perioadă și tot așa va face, alături de sac și salteluță până la finalul acestei etape destul de lungi! Beau câteva guri de apă și mă ridic ceva mai greu de pe saltea. Mă îmbrac comod și după câteva mișcări de revigorare cu geamul deschis. Îmi aduc aminte cum spune unchiul meu că își îndreaptă spatele și coloana și fac la fel ca el: sar de două ori stând în picioare și cu spatele drept; toate oasele mi s-au pus la loc și acum am un alt tonus. Încă mușchii picioarelor și ai tălpilor dau semne de oboseală și ies încet din casa de oaspeți. Merg în sandale și tare mă bucur când roua de pe iarba udă îmi intră în sandale și răcorește pielea. Parcă îmi vine să mă descalț să merg așa prin iarbă. Dar merg cu sandalele ca să nu mă înțep din greșeală în ceva. Paul îmi spune că la ora 10.00 este programat micul dejun. Cum nu se poate mai bine! Picioarele blocate încep să se miște încet încet și totul revine spre normal când fac poza cu harta cu toată Via și mănânc de dimineață cu mare poftă. Doar eu sunt drumeț, ceilalți sunt fie voluntarii de la Tășu, fie din echipa de sculptori. Energia se reface repede cu o salată de vinete, cu o zacuscă, ceva omletă, ceai cald și sucuri pline de vitamine. E cu regim de autoservire și fiecare ia cât consideră că poate mânca. Îmi e atâta drag de atmosfera relaxată de aici că parcă nu m-aș lăsa dus. Cam restul sunt cu diverse treburi și doar eu mă învârt pe aici și Paul se agită cu câte ceva. Fetele au plecat de dimineață cu treburi. Aș fi vrut să mă întâlnesc cu Tibi, dar nu am avut energie să mă trezesc dimineață și acum el este de peste o  oră la sesiunea matinală de alergare. Așa că văd în prispa casei de lemn o femeie cu care intru în vorbă. Este ”mama” Ușeriu, mama celor doi frați care au făcut tot universul ăsta. Îmi povestește că aici e casa în care i-a crescut pe Alin și pe Tibi și cu mult drag îmi spune despre fiecare din ei așa cum erau încopilărie. Parcă mi-ar povesti ceva despre viața lor, mai ales cea a lui Tibi și mă întreabă de carte. Îi spun că știu de ea și că abia aștept să o citesc după ce termin Drumul. Inițial aflu despre Calea de la Putna încoace și de toate dificultățile cu care s-au confruntat în ”construcția” drumului și apoi de propunerile de colaborare care au dus la întreaga Cale pe care o străbat eu acum. Este o plăcere să stai de vorbă cu cea care a dat viață celor ce au dat viață mai departe Viei Transilvanica. Și mai ales că apare și tradiționala mâță care se tot tolănește la soare. Fiecare detaliu al casei are o altă poveste pe care vă invit să o aflați la fața locului. Merg să îmi fac bagajul (primisem oferta de a mai sta aici o noapte și o refuz fiindcă abia aștept etapa următoare) și puțin înainte de miezul zilei intru la cartea de oaspeți unde scriu câteva cuvinte și las o donație în cutia-bornă special amenajată. Merită din plin fiecare leuț (100 de lei cât am pus acolo sunt foarte puțini pentru bucuria și odihna aduse aseară și azi dimineață). Ruscsacul în spate, încă o poză la borna zero, acum odihnit și ies pe poartă cu poze la câteva borne în lucru. Azi îmi propun să ajung doar în Lunca Ilvei. Bine, gândul îmi zboară la câteva poieni de la ieșirea din Lunca Ilvei în urcare spre Poienița, dar nu îmi setez un punct fix pentru cazare/campare. Din cele două cazări din localitatea menționată aș sta la Maria Slăvoacă despre care am primit recomandări pozitive de la Angela Vasilescu.

Trei sute de metri la stânga pe drum (cinci minute de mers) și o săgeată îmi schimbă direcția la stânga. În față știu că las toată localitatea Piatra Fântânele cu fainul pas Tihuța și marea cruce de 25 de metri din incinta Mănăstirii de maici cu hramul „Nașterea Maicii Domnului” din Piatra-Fântânele. Pe Wikipedia putem găsi motivul construirii ei (la 1227 metri altitudine) sub îndrumarea mitropolitului Bartolomeu Anania: ”Ridicarea ei reprezintă o prioritate nu numai pentru zonă și pentru județ, ci chiar pentru cele două regiuni, Transilvania și Moldova, multă vreme despărțite din voia oamenilor și de vitregiile istoriei, aflate însă astăzi în fireasca unitate conferită de identitatea de Neam, de Credință și de Limbă... Credința creștină se regăsește plenar în simbolul crucii, căci prin ea Dumnezeu a unit pământul cu cerul și pe oameni cu Sine, desființând puterea morții. Perioada istorică pe care o trăim este caracterizată de secularizare, negativism, sincretism, criză morală, de relativizare a identităților și simbolurilor. Crucea - monument de pe cel mai înalt pisc al Pasului Tihuța - are menirea de a deveni mărturie pentru noi, dar mai ales pentru urmașii noștri, că această țară este creștină, că pământul ei este udat de sângele martirilor de azi și de ieri ai credinței, că biruința este a vieții și nu a morții.” 

Recunosc că sunt în ultimele zile din acest episod de pe Via și nu am energie să merg până la cruce. Îmi rămâne restanță pentru altă ocazie. Începând de aici voi simți destul de des contopirea foarte faină între partea teoretică a religiei și cea practică. Știm că totul se face prin pronia lui Dumnezeu și că fără voia Lui orice lucrare făcută de om este trecătoare, cu atât mai mult cu cât este mai judecată de către oameni și mai îndepărtată de natură, creația lui Dumnezeu. 

Încă 11 minute și suntem lângă un canton silvic, bariera de unde începe drumul spre Ciosa (5 kilometri scrie pe săgeată că ar fi de mers) și borna cu bloc cu antenă colectivă și structura unui acoperiș înalt de șură. Hm, antenă colectivă... Asta mă duce cu gândul la copilărie și la antena colectivă improvizată cu care prindeam TVR-ul și bulgarii (B1, B2), puțin și italienii cu purici (RAI uno, RAI due). Acele două ore de emisie despre care vorbește toată lumea sunt purul adevăr. Acele animații, filme și emisiuni de știri pro-sistem sunt purul adevăr. Acele faine emisiuni Teleenciclopedia la care ne uitam fascinați sunt purul adevăr. Acele animații de pe bulgari sunt purul adevăr. Acele mici radio-uri unde pe ascuns se mai asculta seara ”România Liberă” sunt purul adevăr. Acele filme de după evenimentele din '89 când toți eram însetați după libertate și nu am înțeles ce este de fapt libertatera și mai ales democrația sunt purul adevăr. Acele telefoane fixe, cu cuplaj, care erau de multe ori ascultate și monitorizate sunt purul adevăr. Acele ceaiuri și petreceri în casa cuiva sunt purul adevăr. Acea atmosferă oarecum rigidă a tovarășei Isoscel din ”Liceenii” sunt purul adevăr. Și absurd este când oameni care au trăit acele vremuri au uitat ce înseamnă libertatea și înțelegerea și acum se ceartă pentru toate nimicurile în loc să aprecieze absolut fiecare lucru. Măi oamenilor, chiar ați uitat ce viață grea ați dus? Chiar mai devreme am revăzut un scurt documentar legat de iarna din '85 și chiar reflectam la complicarea inutilă a vieții din prezent. Vorbim despre multe și diverse (am uitat că asta este o libertate când înainte după ce vorbeai ceva mai liber brusc dispăreai peste noapte), facem multe și diverse (când înainte nu aveai posibilitatea să faci atâtea lucruri și ne resemnasem cu asta chiar dacă în profunzime totul fremăta în oameni și în sufletele lor), și am uitat de micile bucurii fiind mereu cu gândul către altceva. Poate ăsta e unul din rosturile ascunse ale Căii: dacă suntem atenți la tot ce se întâmplă în fiecare moment, învățăm revenirea la lucrurile simple. Un ”Doamne ajută”, un semnul crucii și mai departe la drum, cu fiecare piatră resimțită prin tălpile sandalelor! Fiți, oamenilor, recunoscători pentru toate binecuvântările pe care le aveți. Habar nu aveți cât înseamnă fiecare lucru mărunt din viața voastră!

Calea intră un pic prin pădure pe drumul de mașină și apoi ajunge printre câteva case. Nu îmi dau seama dacă sunt din Piatra Fântânele sau din Ciosa. De fapt nici nu cred că este foarte important. În dreapta admir frumusețea unei case unde se vede o bătrânică prin curte și continui mai departe cu pași înceți. Urcare prin soare și ajung iarăși pe zonă relativ orizontală unde găsesc borna cu razele soarelui/binecuvântarea divină și celebrele cuvinte biblice ”La început era cuvântul”. De reflectat asupra simplității acestor câteva cuvinte: în agitația zilei de astăzi nu mai punem așa preț pe ceea ce spunem și totul pare să fie doar trecător. Aruncăm de multe ori cuvinte fără să ne dăm seama că transmitem agitație și energie negativă. Totul pare să fie o luptă a celui care vorbește mai mult și mai tare. Provocăm oamenii să ne spună, să vorbească și de fapt interesul nostru este mai puțin să ascultăm și mai mult ne grăbim să răspundem. Și când ai curajul să spui că ai provocat sau că lași pe cineva să se manifeste fiindcă doar așa poți vedea cum este, dincolo de cuvinte, brusc devii pentru ceilalți sadic și malefic. Energia pe care o transmit gândul, cuvântul și fapta sunt cele care arată cum este de fapt fiecare om. Se cunoaște că limbajul non-verbal are o pondere mai mare decât ceea ce se scoate pe gură. Și când pe gură se scot numai prostii, oamenii se supără când le spui să se controleze. Bagă în față tocmai acea libertate a cuvântului neștiind de fapt că libertatea constă în alegerea de a te abține și de a spune mai mult ceea ce este de folos. Nu degeaba este o vorbă mare legată de post: contează mai puțin ceea ce bagi în gură și mai mult ceea ce scoți pe gură! (aproape fiecare bornă te poate duce la astfel de reflecții atunci când mergi singur și ești atent la fiecare detaliu!)

Niște sus-jos-uri line mă duc la următoarea bornă. Pare să fie sculptată o scară imaginară, trei corturi și unirea simbolurilor masculin și feminin. Sau mai degrabă două litere ”p” și ”d” încrucișate. Sau simetria clasică din simbolul Yin-Yang. Sau de întrebat de fapt ce a vrut să spună autorul... 

Urc pe drumul de piatră și peste câteva sute de metri oprește un nene cu o mașină de teren. Mă întreabă dacă vreau să ducă ceva drum cu mașina și îi spun că vreau să merg pe jos. Oprește motorul și se dă jos din mașină. Deschide capota și repară ceva acolo după care o lasă la loc. Ne luăm la povești pornind de la ideea Căii. Sprijiniți de mașină, îmi arată un deal ceva mai încolo. Acolo este terenul lui și îmi poveștește că și-a făcut o casă de lemn și că mai are un pic pentru a o face pensiune. Știe de Tășuleasa și de frații Ușeriu și îmi povestește cu mândrie de Zâmbroaia și de vârful Tășuleasa care este de fapt cel pe lângă care am trecut mai devreme. Înainte de a urca în șaua dintre Tășuleasa și vârful lui geamăn! Vorbim de lemn și de pădurea care știe mereu să se refacă atunci când tăiem totul controlat. În limbaj ecologic se numește ”capacitate de refacere naturală a fondului forestier”. Pe limba omului simplu se spune că dacă tai ce trebuie, pădurea se reface natural fără prea multe intevenții. Și, cel puțin atât cât se vede, aici pare că omul simplu, bogat fiindcă are mult pământ și pădure, știe să trăiască în bună înțelegere cu natura și să îi păstreze frumusețea. Nimeni nu zice să nu tăiem deloc fiindcă din lemn trăim și bunul simț te obligă să tai cu știință, miamult sau mai puțin studiată. Dar cunoaștem bine că sunt multe locuri în țara asta unde se taie foarte mult, pe parcele imense și nimic nu este la vedere, ci ascuns oamenilor pe părțile de deal unde nu se vede de la drum... Ne mulțumim reciproc, dăm mâna și fiecare pe drumul lui. De fapt pe același drum și în ritm diferit. Și omul meu tânjește după ritmul de mers pe jos și are prea multe treburi de făcut ca să își permită luxul să facă asta. Fiindcă omul harnic așa este, nu are timp de tânjeală. 

Urmează iarăși ceva onduleuri ale drumului prin soare, borna cu vioară și un început de mers din ce în ce mai greu, priviri spre coamele blânde și cocoașele munților Bârgăului, un pic de umbră de la niște copaci tineri, borna cu drumeț/mergător slab, o coborâre ușoară și suntem în Ciosa la borna nr. 6 de astăzi. Este atât de potrivită cu locul: lângă biserica de lemn din apropiere pe bornă este sculptată o siluetă de biserică înaltă, cu turlă, în stilul celor catolice. Și nu numai: sunt și multe biserici ortodoxe cu turla/clopotnița aflată deasupra intrării principale!

Biserica rămâne pe partea dreaptă ca un simbol al dăinuirii. Cu ocazia asta mă gândesc, dincolo de tot ceea ce se discută despre popi, că acei preoți de sat, acei preoți care își iau în serios misiunea de păstorire acolo unde nu este nimic sau acolo unde drumurile sunt foarte grele, în special în vremurile de iarnă, sunt cei care de fapt manifestă adevărata credință. Nu doar cei care se bat în piept cu credința lor și eventual o mai acoperă zilnic cu kilograme de aur pe ei. Acea simplă îmbrăcăminte neagră a călugărilor de fapt este simbolul suferinței și al muncii la care trebuie să ne supunem fiecare dintre noi pentru a fi mai aproape de Dumnezeu asemeni fiului său Iisus Hristos. Spuneam recent că atunci când avem credință fără faptă sau faptă fără credință totul este în van. Nu în Van, orașul turcesc, ci se pierde așa cum a apărut!

Câteva sute de metri de urcuș pe un drum adâncit de pământ și revenim la umbra pădurii. Mai ales aici mersul devine relaxant. Următoarea bornă, cea cu trup feminin despuiat și expus publicului poate trezi sentimente aparent contrare și interzise: pe de o parte, ca bărbat atunci când mergi singur vederea unei siluete feminine poate trezi anumite simțuri hormonale (de ce să nu spunem că o reacție naturală poate fi întărirea anumitor mușchi ai corpului!). Aici intervine voința și autocontrolul! Pe de altă parte ținând cont de perfecțiunea corpului uman, acea siluetă feminină te poate trimite cu gândul la extrem de multe sculpturi renascentiste care au exact scopul de a pune în evidență forma și aspectul artistic. Și îmi permit să zic aici ceva personal: de multe ori mă întristează când o femeie reduce admirația unui bărbat pentru trupul ei strict la parta fizică, hormonală, erotică. Doamnelor, domnișoarelor, de câte ori v-ați gândit că poate acel bărbat chiar vede în voi perfecțiunea fără a vrea să vă... Vă dați seama că nu pot spune/scrie aici cuvântul! Este ușor să facem glume și aluzii și este mult mai greu chiar să înțelegem simpla admirație pentru o persoană, dincolo de formele fizice. Fiindcă forma, să fim realiști, este trecătoare pentru toți. Fondul, forța fiecăruia, comportamentul, respectul, blândețea, manifestarea naturală a iubirii și a dăruirii în special a timpului sunt cele care definesc un om. Noh, cum am spus, reflecții la fiecare bornă...

După bornă urmează o coborâre la dreapta tot pe drum de piatră. Văd un nene care urcă cu cu cal ținut de căpăstru. 

- Bună ziua!

- Bună ziua să fie!

- Unde mergeți cu calul?

- La fân, să mănânce!

- Pe aici?

- Da, sunt niște poieni colo în deal!

Mulțumesc de explicație și mă gândesc cât de bine trebuie să știe omul aceste locuri dacă urcă în vârful dealului pentru niște poieni când ceva mai jos se întind tăpșane laaargi. 

Continui la vale și apoi o curbă la stânga mă scoate pe un drum mărginit de garduri de lemn. E un peisaj atât de domol și fain că parcă totul aici ar sta pe loc. Mai bine zis totul se mișcă în ritmul perfect natural. Cobor un pic printre copaci și simt o apăsare în talpa stângă. Sunt tot în sandale și pesemne că e vremea să mă protejez puțin. Pentru asta găsesc un loc pe malul de pământ de pe partea dreaptă a drumului și las rucsacul lângă mine. Un pic de apă cu lămâie și scot de pe rucsac bocancii, șosetele de lână și tălpicile/câlcâiele minune. Este cald și știu că în momentul ăsta chiar dacă transpir și sunt grei, bocancii îmi sunt de folos mai mult decât sandalele. Un motiv ar fi că în picioare altfel se simte greutatea decât pe rucsac. Nu neapărat mai ușor, ci altfel se echilibrează totul. Da' nu prea îmi vine să mă pornesc mai departe fiindcă e bine la umbră. Șapca cu protecție la ceafă pe dreapta, încă o gură de apă și mai departe pe drum. Trece pe lângă mine o mașină de teren și mă opresc câteva secunde să se așeze praful pe care îl lăsase în urmă. Pași înceți și grei pe drumul ce face o curbă de nivel largă și urcă la stânga printre gardurile de lemn și printre ceva lătrături de câine de departe. Chiar vin doi câini până la gard și continuă să mă latre. Își apără teritoriul, vorbesc cu ei și merg mai departe. În dreapta față, sus în deal, văd un foișor și o bornă. Deci acolo trebuie să ajung! Îmi setez drumul în minte, las ușor bărbia în jos și pas cu pas la deal. Iarba de pe drumeag face urcușul ceva mai plăcut. Poc, poc, poc, poc cu bețele în pământ. Nu e chiar așa de greu și ajung sus, la borna cu sportivi din diferite domenii și stâlpul de schimbare de direcție. 

Mă latră doi câini mari din foișor și merg acolo. Sunt un grup fain de oameni care veniseră cu mașina pentru un picnic în natură. Le povestesc puțin de Via și îmi spun că și-ar dori și ei să meargă așa. Fiecare găsește foarte ușor motive să NU facă ceva, cum bine spunea bunicul meu. Dar contează foarte mult că au venit cu mașina din Lunca Leșului și se bucură de aer curat. Mănânc cu ei și îmi dau seama că acei câini mari ai lor latră doar când nu cunosc omul. I-am lăsat să mă miroasă puțin și s-au potolit. Cam o oră stau cu ei la povești și mă pornesc din nou la drum după o masă copioasă. Greu de mișcat :)! Pun ursul în spate și pornesc pe drumul înierbat de platou. Se vede că după acea zonă plată voi face undeva la dreapta. La primele garduri trec o poartă improvizată și dau de borna cu pisici. Evident că mă duce cu gândul la venerația egiptenilor pentru pisici prin poziția de sfinx reprezentat pe cele patru colțuri ale bornei.

După bornă urc puțin și trec la dreapta un lemn pus pe post de barieră. Drumul merge fain pe curbă de nivel, las borna cu trup de vacă abstractizat pe dreapta și am iar o curbă luuuuungă la stânga prin șa și apoi pe sub vârful ce îmi marchează apropierea de Cătuneni. Aici este borna în formă de spirală/aluat și izvorul ”Mâna lui Dumnezeu”. Este o apă rece de abia poți bea câteva guri din cana metalică de aici. Umplu și sticla și povestesc ceva vreme cu Luci van Cândea, un fain sibian din Șelimbăr care a pornit pe toată Via. E unul din acei puțini oameni cu care m-am întâlnit pe Via și atunci întâlnirile sunt mult mia ușor de reținut. Este foarte adevărat că direcția de parcurgere și perioadele sunt mai puțin probabile pentru alți drumeți. Dar niciodată nu se știe cum se unesc planurile. Schimb iarăși bocancii cu sandalele și admir ”puterea financiară” a lui Luci și a altora de a merge cu bagaj mic, din cazare în cazare. Cred că am mai povestit pe undeva de plusurile și minusurile bagajului mare și aici doar amintesc independența pe care ți-o dă căsuța pe care o pui unde alegi tu de cuviință, nedepinzând de acele distanțe impuse între cazări. Cred că ceva un pic mai extrem ar fi să mergi fără cort, doar cu bivuac, așa cum a făcut prietenul Gigi Lungu. Dar trebuie să ai corpul și voința pentru așa ceva, mai ales când toate îți spun să iei o pauză. De apreciat că Gigi are undeva în jurul a 60 de ani, nu 43 cum am eu acum, când merg pe Cale! Alte scurte schimburi de impresii cu Luci, ne salutăm frățește (fiindcă cei care iubesc Calea devin frați - nu neapărat frați de cruce, ci frați de Cale :)) și fiecare în direcția lui de mers, Luci spre Tășu și eu spre Lunca Ilvei. 

Pornesc încet pe curbă de nivel și apoi în ușoară coborâre. Gândul se îndepărtează de pași și se duce spre binecuvântarea naturii și a peisajelor pe care le avem schimbate la fiecare pas. Și mai apes când vezi că dincolo de drum sunt atâtea terenuri arate sau este tunsă iarba și pusă la uscat pentru animale, te gândești că oamenii ăștia nu cunosc timp de odihnă decât atunci când dorm. Ei știu foarte bine că dacă nu muncești, nu ai. Și așa singura lor soluție este să muncească! Dovadă este un nene care urcă cu tranctorul și cu  remorca și îi fac loc și lui și prafului ridicat după el și lăsat apoi să se coboare pe drum ca să nu mă prăfuiesc prea mult. Trec de borna cu soare și scară care coboară din el (sau o fi vreo ”bilă” extraterestră :D) și pe stânga mea se lasă pe dealuri ondulate casele din Poiana Cătunenilor. Arată așa de pitoresc totul că mă opresc pentru câteva minute să admir acest colț de rai. Drumul face ușor dreapta după forma dealului, trec de borna cu statueta din epoca Cucuteni și mai am o scurtă urcare și apoi coborâre pe deasupra Poienii Cătunenilor. Parcă drumul te poartă peste dealurile extrem de faine și lin ondulate care valurile unei mări aproape liniștite... Apusul cald-rece își arată razele faine care, combinate cu sunetul greierilor, dau un aspect mirific. Bineînțeles că nu încep să zbor de bucurie și simt talpa la fiecare apăsare, dar în momentele astea este o combinație faină de sentimente mai mult pozitive. Dacă aș fi cu bagaj mic, ar fi și mai lejer... Dar Cezărică s-a înhămat la treaba asta anevoioasă cu rucsacul în spate cu tot ce trebuie și acum e nevoit să o ducă până la capăt. Dacă ar fi fost anumite momente când puteam părăsi Calea, acum mai am vreo săptămână de mers și kilometrii au devenit obligatorii. Glumesc desigur fiindcă nimic nu este obligatoriu și doar ambiția și hotărârea te duc până la capăt. De fapt ce înseamnă capătul fiindcă apoi Calea personală te duce toată viața prin locuri și trăiri mai mult sau mai mult cunoscute și doar estimate la mod teoretic...? 

O ultimă șa deasupra Poienii Cătunenilor și recunosc în față varianta pe unde au scurtat Dinu și Marlene. Pe cât posibil scopul meu este să ajung la fiecare bornă. Și borna se află tot pe drumul meu care face stânga și apoi dreapta pe coama dealului. Trec de borna cu troiță și ușor la deal ajung puțin înaintea baloților înfășurați în folie de plastic. Îmi aduc aminte (și nu doar acum, ci cu multe ocazii) ce extaziat eram în 2009-2010 când am văzut prima dată baloți în folie în Norvegia. 

Este o răcoare foarte faină și schimb direcția spre borna cu straturi paralele și ceva baloți ne-pregătiți pentru transport. Sunt cel mai probabil lăsați la uscat pentru iarna care vine! Ce urcare faină este pe aici, pas cu pas pe drumul pietruit. Se resimte totul în tălpi și e o plăcere enormă să mergi pe aici, acum, la înserat! Trec printre brazi care stau mândri și semeți pe coama dealului. Urc cu spor fiindcă abia aștept să văd următoarea bornă. Dincolo de opera de artă întinsă pe toată lungimea Căii, fiecare bornă te trimite cu gândul în alte și alte părți. Borna de față, cu un fel de punct central cu raze în toate direcțiile, cumva mă trimite cu gândul la punctul central al Universului și un vortex format în jurul acestui punct. Cea mai mare greșeală este să gândim că fiecare din noi este acel punct. Nimeni nu este buricul Universului și doar suntem părticele din acel vortex, energetic, suntem fiecare o rotiță din întregul mecanism al Universului și pentru asta avem datoria să fim recunoscători pentru asbsolut orice. Vai de cei care cred că totul se învârte în jurul lor! Și nu spun eu asta că și eu sunt un mic punct în Univers, doar să avem răbdare și să fim conștienți că absolut tot ce facem se întoarce spre noi exact ca spirala ADN-ului. 

Drumul fain de pământ mă conduce în zece minute la crucea de fier. Evident că nu are legătură cu Crucea de Fier de pe Camino de Santiago și nici cu Crucea de Fier, simbolul legionarilor. Crucea este, după mine simbolul sacrificiului și al greutăților pe care fiecare trebuie să ni le asumăm. Desigur că nu e vorba despre greutățile fizice (acestea sunt doar o mică parte!), ci mai mult despre greutățile psihice și psihologice pe care în primul rând ni le facem noi prin ceea ce gândim, spunem și facem. 

Fiindcă este un punct important deasupra Văii Ilvei, mă opresc și o sun pe Maria Slăvoacă. Îi spun că în seara asta aș vrea să mă cazez la ea (plus ștampila mult dorită) și îmi place energia ei foarte faină. Nu contează că sun la ora 19.25 pentru cazare peste câteva ore! Îmi spune că mă așteaptă cu camera pregătită și cu masa caldă și neapărat să o sun când ajung la drumul asfaltat ca să vină să mă ia cu mașina. Sunt ceva kilometri până la ea și știe de la alți drumeți cât de greu este drumul mai ales după multe zile de mers. E o voce atât de faină și are o poveste atât de impresionantă că nu te poți opune unei astfel de oferte. ”Bine, vă sun când ajung la drum. Mulțumesc de pe acum!”

La primele case niște câini mă latră cu spor de după gard și eu tot merg adresându-le câteva cuvinte de înțelegere a datoriei lor. De fapt ăsta este unul din secretele întâlnirilor cu câini: să le vorbești și să le transmiți o energie pozitivă. Bine, asta presupune să ai și tu o energie pozitivă și să vezi mereu optimist orice situație. 

Câteva minute și sunt la borna cu lacăte. Peste tot se știe că lacătele simbolizează legătura și iubirea permanentă în cupluri. Cu siguranță și aici reprezintă asta și eu vreau să cred că reprezintă și iubirea permanentă pe care fiecare o dezvoltă pentru Via Transilvanica și pentru țara noastră atât de faină! Ajungi, după ce străbați Via sau doar părți din ea, să îți iubești țara chiar mai mult decât o făceai până acum. Mă opresc chiar lângă bornă fiindcă este momentul să schimb sandalele cu bocancii. Urmează o coborâre abruptă pe care mă aștept să fie și noroi. Or sandalele mă bat la coborâre mai ales pe marginea chingii de deasupra degetelor și în plus, dacă e vreo pantă cu noroi sau cu iarbă alunecoasă se transformă în schiuri la purtător. Și asta nu e bine când simți durere în gambe și între degete (ceva bășici).

Apusul mă duce la vale destul de abrupt, urmează o scurtă porțiune mai plată și apoi încă o zonă înclinată până la borna cu cerb. Pauză aici pentru a aprecia diferența de nivel pe care am făcut-o într-un timp relativ scurt. Încă o zonă de coborâre ceva mai lină și apoi drumul se adâncește în pământ cu ceva urme de TAF pe el. Încă o bornă cu motiv tradițional și apoi coborâre pe sub un gard de lemn. Dar așa de greu merge fiecare pas de parcă aș fi mers sute de kilometri astăzi. Adevărul e că am mers puțin dar se adună toți kilometrii în mușchii picioarelor, chiar și cu odihnă bună în multe din nopți. Încă un pas, încă un pas... Panta se linișteștre puțin și apoi urmează o ultimă coborâre abruptă și scurtă prin pădure și am o zonă plată până la borna cu troiță de la asfalt. Am ”învins”! De fapt totul este absolut calculat cu toată oboseala asta și știu că mă apropii de finalul zilei. O sun pe doamna Maria și îmi spune că imediat se urcă în mașină și vine după mine. Dar prea m-am obișnuit să merg și nu pot sta. Merg la stânga pe asfalt câteva sute de metri până vine ea cu mașina. Întoarce ca să fie pe partea pe care merg eu, oprește chiar lângă mine cu energie super pozitivă, pun rucsacul în portbagaj și mergem la pensiunea ei. Parcă știe că sunt obosit și îmi înțelege fiecare gest cu încetinitorul. Caut să mă justific pentru viteza scăzută și are o imensă răbdare cu mine. Spun de plătit și îmi zice că rezolvăm totul mâine dimineață. Mi se pare ciudat și încerc să înțeleg atitudinea ei (se pune în pielea fiecărui drumeț și știe cât de mare e oboseala seara pentru a mai sta să mai vorbești de bani). Îmi dă o cameră mare și îi spun că mă schimb și merg la masă. După aceea voi face duș, apoi Sudocrem și somn în pielea goală.

Pe terasa restaurantului mă așez la o masă și una din fetele de acolo îmi aduce meniul. Nu prea mai știu ce înseamnă mâncarea de restaurant și mă uit un pic ciudat la ce e scris acolo. Sunt denumiri cu specific bucovinean pe care le înțeleg parțial (chiar dacă încă suntem în Ardeal, în zonele de graniță, peste tot, se simte influența de pe partea cealaltă a graniței - mă rog, a fostei granițe a Imepriului Austro-Ungar, în cazul de față). Ce mă atrage sunt tocineii. Ce o fi asta? Fiindcă nu știu alte denumiri, aleg cașcavalul pane și acei faini tocinei. Și vă asigur că sunt deosebiți. Am atâta foame în mine că aș mânca și piatră. Mai ales că după ce îmi aduce mâncarea la masă vine și doamna Maria să mă întrebe dacă e bun ce e pe masă. E genial! Și cum vorbește face ca totul să fie și mai bun. Și dacă i-ați cunoaște istoria acestei femei... Spun doar atât și vă invit să mergeți să stați de vorbă cu ea: tot ce face aici face din iubire pentru oameni. A avut o viață foarte grea și acum pensiunea ei este formată și susținută din femei cu viață extrem de grea și tristă. Și când poți susține oameni cu greutăți în viață este ca și cum Iisus acționează prin tine pentru oameni! Cumva, chiar dacă am stat aici doar pentru o noapte, felul în care este Maria Slăvoacă m-a făcut să o simt ca pe o mamă!

De la o masă vecină niște localnici cu chef de glumă mă invită la un pahar de veselie. Le mulțumesc și îi refuz frumos. Am două motive pe care doar drumeții le pot înțelege. Primul este că dacă acum beau un pahar de vin imediat mă ia cu amețelă. După atâta efort și cu puțină mâncare amețeala sau chiar beția vin de la sine. Așa că este mult mai bun refuzul și autocontrolul decât picarea în extrem dat de alcool. Al doilea motiv vine cumva din temeri din copilărie, parțial justificate. Chiar dacă nu suntem în Bucovina, acum vreo 30 de ani, într-o tabără la Frasin am avut parte de o experiență mai puțin plăcută în care am simțit violența cel mai probabil amplificată de alcool. Adică pentru niște bănuți, puțini, niște localnici ne-au amenințat cu cuțitul la stomac pentru a obține de la noi portofelele. Și evident că le-am dat. Nu spun acum că oamenii sunt răi, dar niciodată nu știi cum se comportă oamenii când au ceva alcool la bord. Și mai bine este să refuzi elegant. Bine, cel mai greu este să refuzi moții și maramureșenii la alcool și sugestia mea elegantă este dacă îți oferă un pahar de băut (și de obicei ce este în pahar este puțin cantitativ și cu grade multe!) să ceri înainte niște slană sau ceva gras. Îți faci un pansament pentru stomac și în plus omul se simte foarte bine că îi ceri de mâncare și îți dă cu mare drag. Și secretul este să bei cu măsură fiindcă oricând se golește paharul gazda îți umple la loc și ai impresia că mereu paharul este plin. Chiar și așa, peste umăr, vecinii de masă sunt fascinați de faptul că vin de la Severin, chiar și în mai multe etape. 

Iarăși poate părea laudă, dar 1200 de kilometri merși pe jos nu sunt de ici, de colo... Și la fiecare pas, la fiecare bornă, la fiecare kilometru, la fiecare schimbare de direcție să știți că nu am fost niciodată singur, chiar de am mers doar eu cu rucsacul de multe ori. Poate părea exagerare pentru mulți, dar întotdeauna Dumnezeu a fost alături de mine prin toate uneltele și prin toți oamenii pe care mi i-a dat. Voi mai povesti despre asta pe măsură ce intru în spațiul bucovinean în care Dumnezeu este arătat, evidențiat și lăudat la fiecare pas. Încă nu suntem în Bucovina și mai am câțiva kilometri doar din Ardeal pentru a intra în dulcea Bucovină. Veți zice că folosesc o expresie clasică și dacă pașii vă vor purta pe aici, de fiecare dată plaiurile și oamenii vă vor întâmpina cu Dumnezeu în suflet și în fapte. Ține de fiecare să vedem asta în spatele afacerilor și a banilor. Acum, după mai mult de un an de când am mers pe aici, îmi este așa de dor de revenire prin locurile astea...

Mesajul de final de zi către dl Dinu: 20 de kilometri parcurși azi și 199 de kilometri de la Câmpul Cetății. ”Încă două zile și apoi pauză vreo săptămână (pentru Via). Deja mi-e dor de ultimele zile de pe Via, spre Putna”! În spiritul vorbei preluate de la dânsul: mi-e dor de locurile unde nu am fost. Și depășindu-i puțin așteptările fiindcă Dinu s-ar fi așteptat să mă opresc în Lunca Ilvei la tren și eu sunt hotărât să merg până în Vatra Dornei. De acolo am tren direct spre București și îmi va fi ușor și la retragere și la revenire pentru ultima sută de kilometri!

Ziua 45 - 11.09.2023

Bună să ne fie dimineața! După un somn bun și sănătos totul este refăcut. Altfel privești viața când odihna sănătoasă și aerul rece de pe geam anunță o zi superbă. Cobor la micul dejun foarte consistent, cu o omletă, zacuscă, brânză și legume proaspete. Așa cum sunt toate pe farfurie (să adăugăm și o cană de lapte cald!), e o binecuvântare și o mare mulțumire să fiu în locul ăsta și să mă bucur de fiecare moment. Un zâmbet, o vorbă bună, o încurajare, un preț redus pentru cazare fiindcă sunt drumeț pe Via schimbă orice stare ai avea. Și când să zic că strâng totul să pornesc la drum doamna Maria mă oprește din drum. 

-Las toate aici și te duc până se termină asfaltul.

-Nu se poate, aveți foarte multe de făcut.

-Pot aștepta. Adu bagajul și te duc!” 

Ce poți să mai spui la astfel de ajutor! Nici nu mă pot împotrivi chiar dacă intenția mea a fost să merg fiecare kilometru pe jos. Știți bine că am mai fentat așa câteva zone și aleg, ca și cu alte ocazii, să mă bucur de prezența oamenilor atât de faini. Și cinci sau zece minute cu doamna Maria și te încarcă cu energie pentru toată ziua! Cu bucuria în suflet pornim la drum. Trecem de borna cu troiță unde rămăsesem ieri pe Via. În câteva sute de metri ajungem la drumul care urcă spre Piatra Fântânele (pe unde este varianta de Via prin Poiana lui Gălan) și pensiunea Rustic La Avram. Alegerea de a sta la tanti Maria a venit din ”reclama” făcută de Angela. Data viitoare vom sta (fiindcă venim mai mulți) la domnul Avram! Cu mașina mai trecem pe lângă două borne: cea cu urs și brad care anunță trecerea prin păduri posibil populate de urși spre Bucovina și cea cu eclipsă totală și constelații. Oare asta o fi vrut să exprime sculptorul bornei sau doar mintea mea găsește explicații. Un alt sens care îmi vine acum în minte este cercul, rotundul care ne întoarce mereu în același loc, de fiecare dată cu mai multă experiență și cu mai multe învățăminte. Astea ar putea veni din crengile sau din fulgerele sau conexiunile între puncte care sunt în jurul acelui cerc.

Cu mulțumirile de rigoare și cu promisiunea că voi mai reveni la dânsa pentru bucuria și căldura pe care am simțit-o, pun rucsacul în spate și pornesc la drum, în sandale. Următoarea bornă mă primește cu pită (fără sare?) de bun venit!

Și de aici pădurea îmi poartă pașii spre borna cu munți profilați pe lună și mai apoi în cinci minute sunt la o intersecție de drumuri. Ceva mai devreme, pe stânga mea și mai sus, cam când am intrat în pădure, este halta Silhoasa. Acum, când merg la pas, asta nu are absolut nici o semnificație. Peste două zile însă va fi un punct important într-o altfel de plimbare! Acum marcajul face stânga pe drumul care duce pe sub un înalt viaduct feroviar. Pe dreapta este un panou informativ iar ceva mai în față este un pavilion forestier. Ce miere faină, din flori de pădure ar trebui să iasă de aici! Asta îmi aduce aminte de stupii tatei și de povestirile despre tipurile de miere, valoarea fiecăreia și la ce sunt bune. Mierea de mană și cea de flori de pădure sunt, din spusele lui, celel mai rare și printre cele mai apreciate tipuri de miere. Nu îmi amintesc să fi mers vreodată cu tata cu pavilionul la miere de flori de pădure. Poate doar când era la floarea soarelui în lan și albinele mai adunau și ceva polen de la florile din pădurea din apropiere, ca procent mic din mierea adunată. Doar știu că mierea de flori de pădure și cea de mană au un maroniu specific, pentru fiecare din ele. Închei paranteza despre miere și îmi continui pașii unul după altul. Ajung sub viaduct și îl admir ca operă inginerească. Ținând cont că a fost construită între 1923 și 1938 și apoi reconstruită și redată circulației în 1947, poate fi considerată monument istoric. Voi vorbi despre ea mai departe. Doar de notat că se împlinesc 100 de ani de la construirea acestei linii de cale ferată și că ”La momentul construcţiei, a fost unul din principalele punctele feroviare de legătură dintre Transilvania şi Vechiul Regat şi a contribuit la unificarea pieţei interne a României moderne. A costat peste un miliard lei.” (sursa: Enciclopedia României). Mai merg circa 450 de metri pe drum pentru a-l părăsi la stânga. De notat că aici nu există stâlp de marcaj și mă orientez bazându-mă pe track-ul soților Mititeanu. De altfel am mai avut astfel de momente când track-ul mi-a fost foarte de folos. De fapt aici, dacă te gândești la sensul de parcurgere recomandat în ghid, este de la sine înțeles că imediat ce ieși din luncă mergi tot înainte pe drum spre și pe sub viaduct!

Un pic de luncă cu ceva urme de tractor sau TAF prin noroi și apoi începe pădurea în urcare. Este un picior de munte ușor abrupt pe care îl așteptam pentru a câștiga repede altitudine. Urc pas cu pas și la un sfert de oră de la viaduct dau de o ciudățenie pe potecă. Pare un fel de tractoraș parcat pe marginea potecii. Are și un echipament cu ceva pompe de presiune acoperite cu o prelată. Mă rog, cine știe ce o fi. Doar întrebarea mea este ce caută ciudățenia asta aici? Și răspunsul vine imediat când mă întâlnesc cu Florin și Ionatan care se ocupă cu sablarea numărului pe fiecare bornă (RoboTășu este ”ciudățenia” :D). Preiau de pe timponline.ro articolul de la acel moment: 

”Florin, Jonatan și RoboTășu, susținuți de TeraPlast, au plecat într-una din cele mai importante călătorii pentru calitatea și siguranța traseului Via Transilvanica: fiecare bornă va fi numerotată, în funcție de ordinea în care a fost instalată.

Acest lucru va aduce drumeților o orientare mai bună și mai multe informații utile cum ar fi: unde se află, în ce loc, ce distanță mai rămâne de parcurs și alte lucruri necesare unei deplasări în siguranță.

Noi credem că numerotarea este foarte necesară pentru unele situații extreme, de exemplu accidentări, atacuri de câini sau alte informații care pot fi transmise mai departe, prevenind astfel de situații cu ajutorul unei locații exacte.

Teraplast este partenerul lui Florin și RoboTășu în această aventură care va dura, probabil, în jur de 3-4 ani, și ne bucurăm că ne sunt alături în acest demers care este un element extrem de important în dezvoltarea siguranței și calității drumului care unește.

Vom primi vești și vă vom ține la curent cu evoluția proiectului de numerotare borne kilometrice pe Via Transilvanica, prin imaginile transmise de Florin din aventura lui. Spor la treabă băieți și cale bună!”, a menționat Asociația Tășuleasa Social.”

Uite și ce am scris pe grupul Via Transilvanica la acel moment: ”I-am întâlnit pe băieți în apropierea pasului Grădinița. E o muncă titanică. Criticii ar putea spune că trebuia făcut asta de la început. Eu spun că, ținând cont de cât de puțini sunt oamenii de la Tășuleasa Social (voluntarii), ce este făcut până acum este extraordinar (și enorm de multă muncă în condițiile/piedicile de la noi din țară) și sablarea numerelor de pe borne este un imens pas de îmbunătățire. Keep on, Via este printre cele mai faine proiecte românești și, cu siguranță, cel mai complex ca întindere teritorială)”.

Povestesc un pic cu Florin și aflu că Ionatan nu este român și a venit voluntar pentru treaba asta. Chapeau!

Borna cu ghindă protejată de o mână zdravănă mă anunță că panta mare s-a sfârșit și de acum începe o zonă mai orizontală. Știam că nu poate fi prea mult înclinat fiindcă nu pare să fie o diferență de nivel uriașă. Asta înseamnă o pauză de un minut pentru reglarea respirației și apoi mers normal prin pădurea atât de primitoare pe deasupra căii ferate. Chiar îmi trece prin minte că atât de schimbătoare este țara noastră ca relief că te ajută la ritm chiar acolo unde îți este mai greu. Bine, aici este și meritul celor care au găsit și tocit aceste poteci. Da, ați tinde să ziceți că cei de la Tășuleasa sunt responsabili. Hai să fim serioși: fainii oameni de la asociație se ocupă de menținerea traseului, de conceptul general, de promovare. În construcția traseului s-au bazat pe oamenii din teren care în principal țin de ocoalele silvice. Asta prin intervenția consiliilor județene, a locale și colaborarea cu primăriile. Este imposibil ca un grup de câțiva oameni să cunoască inițial toată țara. Acum da, după parcurgerea traseului, cunosc traseul în mici amănunte, dar inițial responsabilitatea alegerii traseului a fost dată oamenilor din teren. Și ei, chiar de uneori nu a fost ușor, au făcut acele legături dintre localități care de altfel sunt de multe ori potecile strămoșești. Deci meritul ar putea fi chiar al ciobanilor și al călătorilor simpli din trecut care în timp au construit acete legături între ei. Fiindcă până la urmă și marile drumuri și șosele și autostrăzi au plecat tot de la drumul simplu de la un om la altul. Esența este tot dorința de comunicare și menținere a legăturii cu alți oameni, tot nevoia de a avea pe alt om cu care să poți să schimbi câteva vorbe, pe omul căruia să îi fii de ajutor și care să îți fie de ajutor, acel vecin de care mereu ne este dor și care, cu tehnologia de față, este din ce în ce mai departe. Chiar dacă e poate la jumătate de metru de tine, dar telefonul și lumea virtuală îl face să fie foarte departe. Chiar dacă se vorbește peste tot de unitate și de colaborare, în realitate ce am văzut pe Via în traversarea asta a iubitei noastre țări este că la sat (fiindcă satul încă este forma de bază a societății românești, indiferent de toate elementele de modernism), oamenii cu suflet încă mai știu ce este unitatea și se comportă ca o familie. Orice ați zice voi de multele posibilități de la oraș (fiind din București tot aud expresia că ”la București ai foarte multe oportunități”), senzația mea din ce în ce mai intensă este că la oraș oamenii sunt din ce în ce mai singuri chiar dacă socializează, chiar dacă au multe activități comune, chiar dacă aparent ai senzația că aparții unui trib, unui anumit grup și că te poți baza pe el. Și, sub falsa senzație de comunicare și de unitate, cei mai mulți oameni în profunzime trăiesc drama singurătății. Avem nevoie să ne simțim auziți, să ne simțim ascultați. Chiar este o glumă care spune că există oameni care te ascultă întotdeauna: 200 de lei ședința :)! Ne ascundem sub atâtea paradigme, sub atâtea teorii ca să justificăm că ne descurcăm singuri, ne certăm pe ideea că fiecare este cel mai tare și chiar că formăm grupuri solide. Da, există încă atitudine de ajutor de lucru în grup, dacă vreți în ”haită” fiindcă așa este preluat acum un termen de la animale. Dar în realitate fiecare este pentru el. De admirat animalele care încă înțeleg că doar împreună formează o putere și doar prin acele ”poteci” și prin munca în echipă pot avea și o siguranță și o forță mult mai mare decât independent. Ei bine, lecția cea mai importantă pe care am primit-o de la Via nu sunt cifrele, nu sunt kilometrii, nu sunt toate obiectivele pe care le vezi pe traseu. Bine, sunt și ele pentru a putea avea o motivație de a face, a menține și a îmbunătăți traseul permanent. Cel mai important lucru este în spatele acelei expresii ”drumul care unește”. Chit că multe se desfășoară acum prin intermediul tehnologiei (să fim sinceri, este mult mai ușor să menții comunicarea și informația actualizată prin internet și facebook și media), dar Via are meritul de a uni acei oameni precum potecile prin zăpadă mare de la o casă la alta. Și nu este doar o vorbă mare: toate satele prin care treci așa se mențin unite: nu când fiecare așteaptă de la altul să îi facă un drum, o cale de acces către și de la alții, ci atunci când prin zăpezi mari și pe vreme total neplăcută cineva vine la tine, îți deschide calea și îți aduce câte ceva. Nu contează în sine ce îți aduce. Îmi aduc aminte acum de niște campanii faine de acum mulți ani când am participat la o campanie de ajutorare a unor familii blocate de nămeți. Când am ajuns la ei mărturisirea printre lacrimi de bucurie a fost nu că le-am adus o sacoșă sau două de alimente (sunt oameni care din toamnă au pregătite de toate pentru iarnă, paote chiar pentru mai multe sezoane grele), ci că CINEVA  le-a călcat pragul, că nu sunt chiar uitați de lume. Dacă ați avut curiozitatea să vedeți vreo emisiune ”Izolați în România”, oful oamenilor este că par uitați de lume, părăsiți în lumea lor simplă și curată. Cred că aș putea scrie mult despre ideea asta. Dar nu vreau să deviez prea mult de la subiect. Ideea e că acei oameni din satul românesc, oriunde ar fi el, sunt oameni harnici, muncitori. Ceea ce lipsește din ce în ce mai mult este prezența și sufletul cald al altora. Și mă simt binecuvântat și recunoscător că Via, sub diverse pretexte, aduce suflet lângă suflet. Calea ne arată că încă oamenii mai știu ce este colaborarea și ”poteca de la om la om”, acel pas făcut spre vecinul care împărtășește aceeași soartă și aceleași drumuri grele și același bucurii și aceeași rază de soare și același pământ și, până la urmă, suntem toți sub mâna protectoare a aceluiași Dumnezeu!

Poteca faină mă scoate prin pădure la un drum larg pe care întâlnesc imediat borna cu țesătură. Parcă vine exact ca să îmi completeze gândurile astea despre rețeaua invizibilă care se face între oameni. Cumva (”nu știu alții cum sunt”) acea imagine simplă și complexă în același timp mă duce cu gândul la scăunelul copilăriei. Vă mai aduceți aminte cum, din patru mâini aparent diferite (stânga și dreapta a două persoane), se face un fel de scăunel pe care transporți o a treia persoană? Asta am învățat de mic, de la viața faină de la curtea bunicilor unde mi-am petrecut verile și iernile în primii ani. Și apoi de la cercetași. Și apoi, sub formă de ajutor, chiar și de la cursurile de prim ajutor. În fine ideea de peste tot este că poți ajuta pe altul în nevoie doar cu propriile tale mâini și cu o simplă colaborare. Doar să vrei și să colaborezi pentru a face puțin bine! În lumea de azi, cea modernă, colaborarea asta este din ce în ce mai superficială. Toți tindem să judecăm în loc să punem și noi o mână la acel ”scăunel” pentru a ajuta pe unul aflat în nevoie. Încă la sat oamenii ”cu frica lui Dumnezeu” mai știu ce înseamnă acea unitate, acea colaborare, acel ”care unește”. Învățați de la omul simplu ce înseamnă iubirea pentru semeni. Înțelegeți că acel om vă dă tot ce are mai mult. Chiar dacă nu vă înțelege când mergeți cu rucsacul în spate căutând cu disperare T-urile galbene. Dar mereu veți găsi în România, la sat, un loc de odihnă și o gură de apă... 

Asta îmi spun și francezii Marie și Pierre Lhuillery (71 și 77 de ani, a se vedea aici) cu care mă întâlnesc cât de curând. Știam că undeva pe traseu ar trebui să mă întâlnesc cu ei. Porniseră de la Putna în ideea de a parcurge toată Via. Au mai mers pe alte drumuri de lungă distanță și, cu un ritm de vorbire total diferit reușesc să mă înțeleg cu ei în franceză. Mai am cuvinte pe care nu mi le amintesc și le spun varianta din engleză și ei îmi spun termenul francez. Cumva mă laudă că vorbesc bine franceza și mă măgulește treaba asta. Mie mi se pare că abia mă descurc să leg câteva cuvinte! Au doar cuvinte de laudă pentru Via: peisaj, oameni, traseu de nota 20! Singurul aspect negativ pe care mi-l menționează este că față de Camino prețurile sunt foarte mari, în special la cazare. Da, le dau dreptate fiindcă este foarte drept. Am avut și eu un început de Camino (tot așa, într-un stil mai altfel decât majoritatea) și am văzut acolo prețurile la cazare de maxim 10-12 euro, uneori chiar și 2-3 euro! Diferența majoră pe care le-o și explic ”aux mes freres voyageurs” (am un pic de îndoială la termenul chemin = potecă fiindcă în română e asociat mai degrabă cu ”cămin”) este că pe Camino substratul principal este cel de pelerinaj, catolic și atunci este sprijinit și susținut de biserică și stat în timp ce Via este un drum mai mult cultural, din inițiativă privată și atunci fiecare proprietar de pensiune încearcă să se folosească de numele Via pentru a mai urca un pic prețurile. Concepția este ușor diferită! ”Oui, nous comprennons mais c'est cher aux certains places”. Îi înțeleg, au experiență mai vastă decât mine în drumurile de lungă distanță. Ăsta este un motiv (prețurile) pentru care am plecat cu cortul fără să mă bazez pe pensiuni/cazări. Chiar dacă așa sunt conștient că ajutăm localnicii (nu neapărat comunitățile locale). Și de asemenea sunt conștient că asta se poate face până la o anumită vârstă după care preferi condiții mai bune. Cum aș putea să susțin altceva când și eu încep să simt după mai multe zile de mers nevoia unui pat ceva mai moale decât salteluța și sacul de dormit. Și mai ales nevoia unui duș cu apă care să curgă pe tine chiar dacă folosesc metoda de ”duș fără apă” (cu șervețele umede și cu plasturii despre care am tot menționat). Și mai este de înțeles că o dată cu vârsta, indiferent de experiență, după câteva zile de mers începi să simți din ce în ce mai mult nevoia confortului. Încă un aspect simpatic legat de prietenii francezi și merg mai departe. După ce ne-am prezentat și am început să vorbim, Marie care vorbește mai repede (în general femeile vorbesc mai repede și mai mult) este cumva mustrată de Pierre: ”Parles plus lentement, Cezar ne te comprends pas”. Bine, au mulți ani împreună și se înțeleg din priviri! 

Cumva, asociat cu vorbitul repede chiar zilele trecute spuneam cuiva despre viteza de vorbit în care mă recunosc și eu. La unele persoane (de exemplu moldovenii sau oltenii - uite aici un exemplu: Amza Pellea - sau indienii, spun din ce am trăit eu) vorbitul repede și mult este un fel de a fi. Să nu înțelegeți extrem că este deranjant. Până la un anumit moment sunt chiar plăcuți, chiar antrenanți. Și dacă au și un fel de a glumi în stilul lui Creangă (mi-a amintit un coleg de filmul genial ”Un bulgăre de humă” pe care îl recomand și eu și colegul meu ca un film obligatoriu pentru orice român, indiferent de vârstă) totul devine o plăcere. Dar atunci când vorbești mult și fără sens, devii obositor. Da' de fapt altceva voiam să spun de vorbitul repede. Chiar dacă și eu am sânge de ardelean-oltean în vene! Oamenii interiorizați, introvertiți sunt de multe ori tăcuți și atunci când se întâlnesc cu altcineva într-un timp foarte scurt vor să spună cât mai mult și apoi să se retragă înapoi în lumea lor tăcută. Liniștea mai mult vine din cuvinte, din voce fiindcă mintea este plină de gânduri în zeci și zeci de direcții. Asta am observat și la alții și mai ales la mine. Dacă nu ne-am întâlnit până acum, puteți să vă așteptați la asta de la mine și, fiindcă vorbesc în general mult și despre multe lucruri atunci când mă văd cu cineva, să aveți impresia că așa sunt tot timpul. Dar în interior eu mă văd cu totul altfel, mult mai liniștit și setat pe prezent. Poate chiar acum gândești că e prea multă scriitură aici. În spate poate să fie și multă vorbăraie (dacă mă provoci cu subiecte pe care le cunosc, pot să nu mă mai opresc o perioadă sau să trec de la un subiect la altul), dar și multă tăcere. Și dincolo de tăcere să mi se frământe foarte multe gânduri în cap. Dacă simt să spun ceva din ele, bine; dacă nu, iarăși bine! Cumva trebuie să ai mult talent și răbdare de a afla cu adevărat ce e în mintea și în sufletul meu. 

Ne salutăm ca deja vechi prieteni și ne promitem să ne ținem la curent prin intermediul grupului de facebook. Sunt niște oameni atât de faini și vor parcurge toată Via până la Severin. Aș putea spune cel mai corect ”până la capătul sudic” fiindcă nu există practic început și sfârșit. Există doar recomandarea de a parcurge în sensul de la nord-est la sud-vest ca să te poți orienta după indicațiile din ghid. Anna îmi povestise la Tășu despre modul în care a scris ghidul drumețului. Eu ca inginer aș putea obiecta că descrierea nu este extrem de precisă și că din ghid am folosit mai mult graficul de altitudine și numărul de kilometri și ore, alături de telefoanele de la gazde sau de la locurile unde pot găsi ștampila. Descrierea făcută de Anna este făcută după suflet, după locurile care au impresionat-o și cărora le-a dat importanță. Atunci seara discutând asta și fiind multă oboseală poate a părut un fel de tensiune, dar este perfect de înțeles modul descrierii fiindcă Via se parcurge cu sufletul. Chiar dacă aici vedeți multe detalii strict tehnice, cea mai mare parte a Căii este despre sine și despre ceea ce se schimbă cu fiecare bornă. Fiecare are Calea lui, cu toate că pașii merg prin aceleași locuri!

Un minut după ce mă despart de fainul cuplu francez mă întâlnesc cu un neamț care mergea în sensul din ghid. Îl întreb dacă știe de cei doi francezi din fața lui și îmi spune că nu știe de ei. Mă cam miră asta, dar nu am de unde ști dacă s-au întâlnit sau dacă au schimbat măcar câteva vorbe. Adevărul este că fiecare are felul său de a parcurge traseul, mai mult sau mai puțin comunicativ. Dacă unii sunt bucuroși să întâlnească alți drumeți, alții pur și simplu pot să urmeze doar să se încadreze în anumite ore sau pot să meargă cu căștile în urechi. Spunând ”drumeți” mă gândesc la termenul ”drumari” ai Fetei cu cortul, termen simpatic care în limba română (ea vine din Republica Moldova și tocmai de aceea termenul e simpatic când e spus de ea, de Gabriela) semnifică muncitorii sau angajații firmelor care se ocupă de construirea drumurilor și podurilor. Mai zilele trecute mă întrebam cum de nu ne-am întâlnit fiindcă am parcurs Calea cam în același timp. Explicația este cât se poate de banală: unul a mers într-un sens, altul în celălalt. Deci acum ea este undeva prin Banatica sau prin Romana. Și la mijlocul drumului este extrem de probabil să nu ne fi întâlnit fiindcă eu am mai făcut ceva pauze în timp ce ea a mers continuu! Am întâlnit grupuri care mergeau pe Via (mă refer la cei dinainte de platoul Breite) pentru care scopul menționat era să ajungă la borna unui din membrii grupului. În fine...

După zece minute de când francezii au pornit în sens opus față de mine sunt în dreptul cantonului silvic Grădinița, înaintea lui fiind o săgeată către situl Larion, o turbărie foarte faină pe care aș fi vizitat-o dacă îmi erau picioarele în regulă. Fiindcă problema mea cu iritațiile și frecușul dat de marginile plasturilor se resimte din plin, renunț la extra-obiective pe care le las pentru alte ocazii. Drumul continuă și în patru minute cobor la calea ferată. Halta Grădinița este câteva sute de metri la dreapta mea și trec liniile lăsând-o pe partea dreaptă.  Nu știu dacă sunt foarte precis, dar aici eu văd locul unde se trece din Ardeal în Moldova. Pe Google Maps aici găsim limita dintre județele Bistrița-Năsăud și Suceava. Deci am putea glumi că aici se termină partea transilvană din Via Transilvanica așa cum pe Valea Cernei (Casa Valea Cernei) se intră din Oltenia în Banat și mai departe în Poarta de Fier a transilvaniei se intră propriu zis pe partea Transilvanica și Via :)! Un câine lăsat liber din zona căilor ferate mă latră cu mare spor și trec fără să mă uit spre el. E adevărat că e o ușoară frică fiind singur, dar ideal este să nu arăți frica față de animal. Și dacă te vede că nu îți pasă de el, la un moment dat se potolește. Peste câteva sute de metri fac dreapta pe drumul ”Grădinița gară” de 0.5 km și cobor la cursul de apă ce trece pe sub calea ferată. Apoi începe urcușul încet pe dealul Tătaru. Nu este un urcuș foarte serios și doar mie mi se pare așa după mai mult de două sute de kilometri parcurși de la Câmpul Cetății. Aproape în vârful dealului văd borna cu numărul 131, cu bufniță, prima bornă pe care văd marca Țara Dornelor! Pauză de poze și mai departe printre casele răzlețe. Un pic de plat și coborâre la borna 130 cu un fel de semilună (mai bine zis două arce de cerc și un cap de pasăre mai greu de identificat). Drumul face două curbe largi și ajung la o stație de mașină pe partea dreaptă. E atât de cald că mă leșină mersul prin soare. Așa că intru în stația de mașină la umbră și așez rucsacul pe una din bănci. Uscăciunea face și mult praf care se ridică de pe drum când trece o mașină sau vreo căruță. Câteva guri din sticla cu apă călâie (de la soare), ceva de mâncare și apoi pauză. Dezbrăcat până la mijloc cu tricoul pus la uscat pe rucsac! Îmi permit astfel de pauze fiindcă știu că nu mai am foarte mult de mers astăzi și pot să mă încadrez în planul din ghid.

Cât mă odihnesc îmi trec prin minte mai multe planuri. În primul rând mă gândesc că scopul meu inițial devine acum imposibil de realizat. Voiam să parcurg toată Via sub sau maxim în 50 de zile ca să pot reține asta ca o cifră rotundă. Să nu credeți că sunt cine știe ce vitezoman mai ales cu rucsacul mare în spate. Doar că planul inițial și ritmul de mers îmi dădea la început senzația asta. Să știți că (știu că mă repet și nu mă deranjează treaba asta) din exterior numărul de zile pare să fie un aspect super important, mai ales când nu ai fost pe Via și nu ai alt mijloc de comparație. Și aici este o greșeală: de ce ar trebui tot timpul să ne comparăm unii cu alții? Sau să vedem performanțele celorlalți doar din punctul nostru de vedere. Toți suntem diferiți și doar în ochii lui Dumnezeu suntem egali. Aici mă refer la partea sufletească, spirituală, de profunzime, nu la tot ceea ce poate fi măsurat prin cifre. Pentru cine vrea și poate să înțeleagă aici este sensul profund al fricii exprimate de mulți oameni de a fi reduși la cifre. E foarte adevărat că fiecare om de pe Pământ se identifică printr-un cod numeric personal și tot ce este asociat cu acesta, deci oricum pentru societate suntem un număr, nu un suflet, o persoană cu bine și cu rele. Dar fiecare dintre noi suntem suflete cu bune și cu rele, cu siguranțe și cu îndoieli, cu greșeli și lucruri bune, cu plusuri și cu minusuri. Și ține de noi și de nimeni altcineva să lăsăm în urma pașilor noștri o vorbă bună, un pic de ajutor etc sau atitudini care fac ca oamenii să ne evite. Bine, asta ține și de energia fiecărui om și de cât conștientizează că face ceva bun sau mai puțin bun pentru alții. Oricum ne primim răsplata pentru absolut tot, la momentul potrivit. Nu când vrem noi, ci când știe Dumnezeu că avem nevoie! Cum cele 50 de zile îmi sunt deja depășite (știu, acum când citești te duci un pic mai sus și vezi numărul zilei despre care povestesc acum; mai adaugă cele 6 zile recomandate în ghid până la Putna), îmi extind planul la 52 de zile, mai ușor de atins și ușor de reținut (un an are 52 de săptămâni!!!). Un alt plan ar fi legat de odihna picioarelor și a mușchilor întregului corp. Sunt conștient că asta se rezolvă repede, cu somn într-un pat moale și un duș fierbinte. Bine, dacă este și vreo masă bogată inclusă, e și mai bine. Dar dușul și somnul profund îmi sunt de ajuns pentru încă o zi. Ăsta este motivul pentru care voi alege ca următoarele două nopți să dorm la cazări, pensiune sau hotel. Veți zice că am cortul la mine și că dacă dormi la cazări te costă. Da, este adevărat, dar fiecare drumeț merită câte un răsfăț din când în când. Nu mai țin minte dacă aici, în stația asta de autobuz cu toropeala din jur sau mai departe voi suna la pensiunea Poiana... Și aici ca și în multe alte locuri mă străbate gândul solitudinii. Sau a însingurării mai bine zis fiindcă un astfel de drum, ca și Camino de Santiago, pentru a fi simțite pe deplin se parcurg măcar parțial solitar. Ăsta este motivul pentru care (și am mai citit și alte situații asemănătoare) dacă partenerul sau partenera nu te cunoaște pe deplin sau nu îți înțelege dorința de însingurare (adică să fii doar tu cu gândurile tale!) se ajunge la discuții din ce în ce mai intense cu final mai puțin plăcut. Și, de ce să nu recunosc, asta se întâmplă și cu Laura cu care simt tensiuni în schimbul de mesaje zilnice. Este foarte adevărat că mesajele sunt calde și încurajatoare, dar dincolo de ele este o tensiune în creștere între noi. Și este de înțeles fiindcă trăim în medii diferite și avem stiluri de viață diferite, chiar și cu asemănările de rigoare. Este greu de înțeles că partenerul are în minte și în încăpățânare să parcurgă toată Via în atât de multe zile. Cât se poate, a venit și va mai veni cu mine câteva zile, pentru ea efortul de a merge 100 de kilometri fiind mult mai mare decât pentru mine (lipsa antrenamentului, chiar dacă voința este!). Dar despre asta voi povesti mai încolo... Am mai citit și despre alte situații asemănătoare, nu sunt eu singurul implicat în așa ceva! Și în fine, ultimul plan revine iarăși datorită oboselii. Cine naiba m-a pus să pornesc la un proiect atât de greu? Dar dacă tot am pornit și mai am puțin, îl duc până la capăt. Nu mă opresc eu în ultimii 150 de kilometri!!! Și dacă cineva nu mă înțelege și nu apreciază fiecare kilometru parcurs, e treaba lui/ei. Și dacă cineva mă înțelege, este câștigul lui/ei!

Un ultim alineat, mult mai scurt, înainte de a merge mai departe. Cam de pe la mijlocul dealului Tătaru am vorbit cu Angela la telefon, una din puținele prietene care, parcurgând multe porțiuni din Via, mă înțelege. Sunt încântat că am ajuns la bornele numerotate și ea îmi spune că a început și ea să le întâlnească, cu două zile mai înainte trecând pe aici pentru o vizită la Maria Slăvoacă de care prinsese drag. Este așa de ușor să vorbești cu cineva când ai subiecte comune, când ai trecut prin experiențe asemănătoare și ai ce împărtăși. Altfel distanța dintre oameni se mărește constant, dincolo de distanța fizică. Îmi spune cu cine să vorbesc pentru următoarele etape, ce zone sunt mai ușoare și mai dificile. Eu îi povestesc de experiențele mele din ultimele zile, în special de la Tășuleasa. Îi mai dau ceva detalii de pe Terra Dacica sau Terra Romana, nu mai știu exact, despre anumite segmente pe care încă le mai are de parcurs... La stația de autobuz, de lemn, la care mă opresc, încheiem conversația pentru a mai păstra ceva bateria de la telefon până la cazare. Încă mai am de trecut un rând de dealuri... 

Borna cu pasăre în zbor îmi este primul ”prieten cu T" care mă întâmpină mai departe pe drum. Este un drum larg, de mașină, pietruit cu perspectiva de a fi asfaltat. În 8 minute prin soare ajung la intrarea de la Top Camping 125. Este un loc fain de campare, recomandat în Ghidul Drumețului. Dar este abia 14.35 și mai am mult timp până se înserează. Deja am setată în minte cazarea. Acum doar intru în camping fiindcă citisem de robinetul care iese din copac :D. Evident că este o cișmea amenajată într-un trunchi de copac și efectul optic este foarte fain. Plus ATV-ul folosit pentru urgențe și stâlpul indicator de la intrarea în camping cu săgeți pentru Tășuleasa, Putna, Apă și numărul de telefon! Umplu rezerva de apă cam golită. Față de ce apă clocită mai aveam, câteva guri, apa rece de izvor este binecuvântare și elan de energie mai departe. Cinci minute mai departe un panou afișează lucrările de modernizare a drumului din Poiana Stampei. De n-ar fi așa de cald aș putea admira și sorbi mai mult energia locurilor atât de plăcute!!!

Și tot pe drum, Cezare, ușor la vale, spre drumul principal din Poiana Stampei. Chiar mă gândesc de la ce poate veni denumirea și ”Sfântul Google” îmi spune imediat (ăsta este avantajul tehnologiei și internetului: în câteva secunde poți afla multe informații - nu chiar orice informație - pentru care altă dată căutai ore prin fișe și biblioteci):

”Aflată la hotarul dintre Moldova şi Ardeal, comuna Poiana Stampei este amintită documentar încă din anul 1593, de pe vremea domniei lui Aron Vodă. Acesta se adresează printr-o scrisoare bistriţenilor, cerându-le să nu mai încalce cu vitele lor hotarul Moldovei, hotar ce se găsea la Poiana Stampei. Chiar denumirea de "Poiana Stampei" arată că localitatea era la hotar, unde de obicei era vama şi unde negustorii ardeleni sau moldoveni erau obligaţi să plătească taxă şi unde, pe documente, se aplica ştampila „stampă". Denumirea de „Poiană" este legată de pădurea românească şi de poienile din păduri sau zonele de pădure defrişate. Astfel s-a format cel mai vechi habitat uman al comunei, actualul sat Căsoi, denumirea venind de la câteva case mari construite din lemn. În jurul acestui sat se va forma viitoarea comună Poiana Stampei.

Dintre evenimentele istorice cele mai importante care au marcat zona se remarcă ocupaţia austriacă (1774 - 1918) care sub pretextul asigurării ordinii în urma retragerii armatei ruse, ocupă nordul Moldovei în 1774. Convenţia din 1775, încheiată între Turcia şi Austria, stabileşte anexarea de către Austria a părţii de nord a Moldovei, care va fi numită de noii stăpâni Bucovina („Pădurea de fag"). Din 1849, Bucovina devine provincie autonomă, dependentă direct de coroana imperială austriacă.” (sursa: site-ul oficial al Primăriei comunei Poiana Stampei).

Borna cu iepure și apoi cea cu câine de vânătoare (mai mult pare a fi un cap de câine ciobănesc) mă scot la asfalt. Mă obișnuisem cu dealurile și știu că asfaltul este cam obositor la tălpi. Știu că voi scăpa destul de repede de asfalt și asta mă încurajează să merg la dreapta pentru un kilometru. Îi dau talpă (a-propos de filmul ”Apă și talpă” al celor de la Tășuleasa) ca să ies cât mai repede pe dealurile cele dragi. 

Bustul de la biserică îmi pare a fi al marelui Creangă și de fapt erste al preotului Simeon Florea Marian (1847-1907), folclorist și etnograf român. Recunosc că abia acum am aflat de el și Wikipedia ne spune mai multe. Spre rușinea mea nu auzisem de numele ăsta și este important pentru identitatea noastră națională. Evident că nu are legătură, dar chipul lui, cel puțin așa cum apare pe internet, mă trimite cumva cu gândul la monseniorul Ghika...

”Simion Florea Marian a fost pe rând preot în Poiana Stampei (1875-1877), Voloca (în apropiere de Cernăuți) (1877) și Siret (1877-1883), profesor de religie și limba română la "școala poporală" și la "școala reală inferioară" din Siret (1879-1883), profesor de religie la Gimnaziul greco-ortodox din Suceava (1893-1907), protopresbiter (protopop) (1903). A fost de asemenea un membru activ al Academiei Române (1881), membru în Societatea geografică română și Societatea istorică română din București, în Comisia centrală pentru conservarea monumentelor istorice din Viena, membru de onoare al mai multor societăți culturale (Societatea Academică Literară „România Jună” din Viena, Junimea și Dacia din Cernăuți etc.)

Simion Florea Marian este considerat unul din cei mai de seamă folcloriști și etnografi români, lăsând urmașilor o operă încă neegalată în literatura noastră de specialitate. Pe lângă culegeri de folclor din toate ținuturile locuite de români, a scris monografii despre sărbători, datini românești, ornitologie, cromatică etc. Prin opera lui a pus bazele cercetării științifice a folclorului și a stimulat culegerea amplă a creațiilor populare de către alți cercetători.”

La doar 6 minute de mers ajung la borna cu un interesant model cu bucle de piatră și ies din asfalt. Încă este piatră, dar bucuria revenirii spre natură este mare.

Drumul chiar fain merge printre case care se răresc din ce în ce mai mult. Trec de pensiunea Florea și de borna foarte faină cu vas de lut neolitic. Să îmi iertați dacă greșesc epoca :)! Ies complet dintre case și drumul face ușor dreapta. Trec Dorna pe un pod de beton (de aici începe Depresiunea Dornelor de unde și sigla Țara Dornelor de pe borne). Este foarte adevărat că pe borne apare sigla aceasta ca site de promovare a zonei. Rețin (nu mai știu exact de la cine sau mai bine zis știu și nu vreau să pun persoana în lumină negativă) un comentariu că acel verde nu se potrivește cu gri-ul natural al bornelor. Este foarte adevărat și pertinent comentariul, dar trebuie să fim toleranți și la partea de promovare turistică de pe Via. Om fi noi iubitori de natură, dar știm bine că Via are printre altele și scopul de promovare turistrică și de unire a oamenilor din diverse zone ale țării printr-un proiect și un scop comun. Și un element care mi se pare comun pentru absolut toate zonele țării, ca o paralelă de idei cu Via. Veți zâmbi, cel mai probabil. Este vorba de mămăligă. Sub o formă sau alta o vom găsi absolut în toate zonele țării... Poate ar putea fi numită simbol național, nu prin caracterul de ”moale” (”ce mămăligă ești!”) ci de formă de rezistență. În cele mai grele condiții un pun de mălai, un pic de apă și eventual niște brânză și se rezolvă cu masa, oricât de mulți ar fi în casă. 

Urmez drumul foarte bine evidențiat, trec de borna cu... Nici măcar nu pot să spun ce reprezintă sculptura fiindcă este un mare amestec. Probabil că poate fi asociat cu amestecul cultural din Bucovina :). Drumul urcă ușor și intră în umbra unei păduri binecuvântate. Așa de faină e zona asta și mult așteptată cam de pe la zona haltei Grădinița... Doar vreo zece minute durează pădurea, suficient cât să revigoreze după întreaga zi însorită. La ieșirea din pădure drumul face o curbă ușoară la stânga și ajunge la niște case, ceva mai jos de drum, străjuite de o simpatică vacă. Bine, ea nu cred că are rolul ăsta aici, dar chiar pare să zică: nu aveți voie să treceți de mine! Se uită cu o față blândă ce te face să te gândești dacă nu cumva ritmul normal de viață este chiar al ei și noi, ”dihăniile cu două chișioare” suntem cele care accelerează totul și grăbesc lucrurile dintr-o ambiție uneori nemăsurată. Asta mă face să realizez una din marile lecții ale Căii: viața, în cursul ei natural, este mult mai lentă decât haosul locurilor civilizate. Și noi, oamenii, ne-am obișnuit așa de mult cu haosul încât naturalețea pădurii, a ierbii, a animalelor domoale, a greierilor, a păsărilor, a întunericului nopții etc ne sperie, ne fac să ne dorim același haos. Doar în liniștea muntelui întâlnesc acea liniște care pentru mine este faină și pentru mulți pur și simplu zgârie urechile. De atâta zgomot parcă ni se pare natural să avem un zgomot de fond artificial când de fapt cel mai fain zgomot de fond este cel al naturii. Și dacă ciulești urechile bine, natura îți vorbește, îți spune foarte multe. Extrem de rar este acea liniște în care nu se aude absolut nimic, în care simți că până și ritmul cardiac normal și respirația vor să se oprească să nu deranjeze mediul și locul în care te afli. Asta îmi amintește de o tură relativ recentă la perseide când stăteam în sacii de dormit lângă refugiul Bătrâna din Bucegi și număram stelele căzătoare. La un moment dat le-am pierdul numărul... Și sunt zeci de astfel de momente din multe ture. Momente în care zici că este o liniște totală și, dacă asculți un pic, îți dai seama de profunzimea versurilor:

”De va veni la tine vântul

Purtând povestea mea amară

Jelitul lui să nu te-nfrângă

Frustrarea lui să nu te doară”

(”De va veni la tine vântul”, Mondial)

Gata cu paranteza... Mulțumesc în gând văcuței asemeni cum indienii salută și răspund cu ”Namaste!” și cotesc un pic la dreapta pentru a urca la gardul ce se vede în față. Aici mă întâmpină borna cu numărul 122 cu amonit. Deci mai am 22 de kilometri de parcurs până la pauză, pauza de câteva zile pentru un alt proiect înainte de a reveni pe partea finală a Căii! Drumul lin începe să coboare spre faina depresiune pe care este așezată Poiana Negrii. La un moment dat ajung la o poartă mare de lemn care se desface cu ușurință. Bineînțeles că regula negrăită a satului spune că dacă găsești o astfel de poartă sau vreun prag, deschizi, treci și închizi apoi poarta la loc. Nu știu dacă vă mai amintiți de gardul electric de după Mirigioaia, înainte de coama împădurită care coboară în lunca Orșovei, afluent al Gurghiului, pentru a ajunge în Cașva. Dacă în unele  locuri se folosește curentul electric pentru animale, aici totul se rezumă la lemn, un simplu lemn (sau două, sau trei cum erau cele de la borna cu pisici în formă de sfinx de după foișorul dintre Ciosa și Poiana Cătunenilor-Ivăneasa). Imediat după poartă este un adăpost și borna 121 cu motiv tradițional. Știu că sunt multe astfel de borne și când veți ajunge pe aici vă veți dați seama despre ce vorbesc. Și atunci veți înțelege că ceea ce scriu eu pe aici nu sunt baliverne sau povești frumoase.

Borna cu piron și apoi cea cu simbolul unei cruci (mie inspirația îmi spune că l-ar reprezenta pe Iisus cărându-și crucea, așa cum de fapt o face fiecare om, conștient sau nu) mă duc în fața pensiunii ”Dor de Munte”. Pentru mine, chiar dacă aici sunt între munți și lucrez pe munte, Dorul de Munte este permanent! Este acea inexplicabilă ”dragoste de munte/Ce mi-a dat în viață crez”. Tot pe lângă gardul pensiunii trec pe lângă o faină troiță de lemn, așa cum se cuvine locului. Încă este o introducere în frumusețea Bucovinei, eu abia fiind intrat de câțiva kilometri în Bucovina de Sud. Căci cea de nord ne-a fost răpită în 1940 de către Uniunea Sovietică în urma pactului Ribbentrop-Molotov. Orice român în suflet și simțire când aude teribilele nume se gândește la versurile cântecului ”Doamne, ocrotește-i pe români!” (Adrian Păunescu):

”Dar pe urmă-n patruzeci

Anul marii făr'delegi

Două fiare ne-au muşcat

Ultimatum şi Diktat

Biata lume nu ştia

Că-ntr-o zi, la Moscova

Au semnat un pact neghiob

Molotov şi Ribbentrop

Iar fascismul mondial

Ne-a luat parte din Ardeal

Și lui Horthy i l-a dat

Fi-le-ar numele spurcat

Stalin, cu teroarea sa

Ne-a luat Basarabia

Și, cu Hitler în acord

Bucovina de la nord”

Cântecul ăsta, ar trebui (vă înțeleg perfect și dacă îl fredonați sau țineți mâna la inimă ca și cum ar fi imnul național) să fie obligatoriu studiat în multe ore de istorie și geografie pentru a nu uita niciodată cât de ciopârțită a fost țara noastră de mai marii noștri protectori. 

Ies la asfalt și fac stânga. În mod foarte ciudat nu găsesc bănci de odihnă pe marginea drumului. Așa cum sunt obișnuit în sud sau prin alte părți prin care am trcut, inclusiv Terra Siculorum. Pesemne că aici se vede foarte mult influența germană în care fiecare casă/curte are forma unei cetăți fortificate. Aici, chiar dacă nu este așa și se vede puterea lemnului din Moldova, tot nu găsești locuri de odihnă. De parcă oamenii nu ar fi așa de primitori și mai degrabă te îndeamnă să mergi mai departe. Casele se așează una după alta cu grădini și spații largi între ele și în 12 minute de la troiță ajung în centrul localității Poiana Negrii unde găsesc o bancă și arunc rucsacul lângă mine. Scot telefonul din buzunar și îl scot din modul Avion. Scot sandalele și îmi întind picioarele sprijinite cumva pe călcâie asemeni metodei de odihnă învățată de tata la patinaj. 

Până la pasul următor să vă redau de pe internet (site-ul Trăiește românește.ro) legenda localității. De reținut că apa principală din sat se numește Negrișoara :). 

”Undeva în România, regiunea Moldova, judeţul Suceava, comuna Candrenilor se remarcă un sătuc liniştit, cu aer pur, izvoare speciale şi un nume care atrage atenţia – Poiana Negrii. Denumirea localităţii nu este deloc întâmplătoare, îşi are originea într-o legendă impresionantă, cu valoare toponimică. Conform legendei, cu mult timp în urmă, Negrea Basarab – un bărbat extrem de înstărit, avea o fată, pe nume Neagra, care nu vroia să se mărite. Drept urmare, la curte s-au adunat mulţi peţitori, printre care şi un păgân. Acesta din urmă a declarat război tatălui. Şi Neagra a intrat în luptă, însă a fost omorâtă. Femeile din sat au îngropat tânăra la poalele unui râu, apele căruia au devenit negre. Din acel moment, pădurii i-a rămas numele de „Poiana Negrii”.

Pe lângă partea legendară a localităţii, e bine de ştiut că în Poiana Negrii există izvoare ale căror ape au proprietăţi terapeutice deosebite. Calităţile curative ale izvoarelor de la Poiana Negri au fost descoperite în anul 1805, pe baza studiilor efectuate de doctorul Ignatziu Plusch. După anul 1845 staţiunea s-a dezvoltat şi modernizat permanent. Poiana Negrii deţine şi o staţie de îmbuteliere, apreciată pe plan naţional.”

Pasul următor este să rezolv cu cazarea. Îmi simt picioarele foarte obosite și, chiar dacă am în spate tot ce îmi trebuie, dușul și patul odihnitor devin ceva de dorit. Sun la telefonul din ghid (a se reține că este ora 17.45, destul de târziu) pentru ștampilă și cazare. Un domn îmi răspunde de la recepție și cuvântul magic Via deschide orice poartă pe traseu. Au locuri, pot plăti cu card de vacanță, sunt așteptat. Mulțumesc! Doamne, ce veste mai faină de atât aș putea primi în acest moment? Le spusesem că o să întârzii și nu este nici o problemă. Știu și eu și ei că sunt în localitate și că acum doar câțiva kilometri mă despart de punctul final al zilei.

Beau apă și îmi fac un pahar cu electroliți  și apoi pornesc la drum. După vreo 200 de metri fac dreapta pe o stradă în ușoară urcare spre spre biserica sf. Dumitru. Trec de borna 118 cu motiv tradițional și pietre vopsite (probabil într-un proiect școlar) și urc încet spre intersecția din fața bisericii. Nu am energie să intru în curtea bisericii superb pictate, cu multe cruci în jurul ei. Se vede că este o comunitate foarte harnică aici. Dovadă și borna de lângă poarta bisericii cu o sfântă cu aură stilizată. 

De aici strada Bisericii ondulată după forma dealurilor mă duce la stânga preț de vreo 700 de metri. Este pitoresc și respir fiecare metru, chiar dacă înaintez încet. Se simt în picioare kilometrii adunați... După vreo 12 minute de mers trec apa Piatra și fac stânga pentru vreo 70-80 de metri pe lângă niște ”grămezi ordonate” de lemn proaspăt tăiat. Chiar dacă știu de defrișările ascunse din munții Maramureșului (și câte or mai fi?)  parcă aici lemnul tăiat și folosit în mod bine calculat face parte integrantă din peisaj. Și mirosul de lemn dă o senzație foarte faină bine surprinsă de Lucian Ștefan (trupa Calendar) în ”Țara Fagilor”:

”Fie soare sau ninsoare

Peste ape curgătoare

Ori păduri ameţitoare

Stinge vise milenare.

Îmbrăcată-n sfântu-i strai

Te îmbie pe-al său plai

Să te-mbolnăveşti de dor

Mândră, Ţara Fagilor!”

O troiță nouă și foarte faină, o bătrână ce pare că îngrijește casa și grădina copiilor care au bani munciți pe afară și un indicator pe podețul de beton mă conduc la dreapta pentru vreo 300 de metri pe un drum de dale în curbe până la poarta de lemn a pensiunii Poiana. Partea asta o merg cu încetinitorul fiindcă am dureri în tălpi și chiar nu mai pot merge repede. Și în plus de ce m-aș grăbi acum? Este abia 18.25 când ajung la borna cu Coloana fără de sfârșit a lui Brâncuși (conexiune instantanee în minte cu Târgu Jiu, Montparnasse și muzeul cu intrare gratruită de lângă centrul parizian Pompidou). Pauză de bucurie de final a zilei și reflectare rapidă a distanțelor și locului în care mă aflu. 

Admir pensiunea și curtea imensă, fac ceva poze, caut recepția și aici rezolv toate formalitățile. În primul și în primul rând ștampila, bucuria drumețului de a ajunge aici. Aceeași uimire de la Tășuleasa. Nu a mai văzut nimeni un carnet așa de plin de ștampile aici! Pensiunea este imensă și sunt amenajări extrem de faine. Sunt cele mai moderne condiții în care am stat pe Via până acum și al doilea loc în care am putut plăti cu cardul de vacanță (primul a fost în Pianu de Sus). Primesc camera și sunt condus acolo. Așa pat nu am mai văzut de mult timp. Mă arunc în patul de două persoane cu bucuria de final de zi. Asta după ce îmi scosesem bocancii, șosetele, mânecile albe de protecție și bețele drage colege de drum. Nu știu ce m-aș face fără ele. Parcă nu îmi vine să cred că sunt aici. Și totuși am ajuns! Mesajul către Dinu, mama și Laura: ”azi 24 de kilometri” plus detalii simple despre drum. Dinu știe că mă opresc în Vatra Dornei și mă încurajează prin mesaj : ”Mai ai doar de trecut un deal”. Mă gândesc să fac un duș și știu că m-ar moleși definitiv. Așa că mă schimb cu haine mai lejere (doar tricou, pantaloni scurți, telefonul și portofelul) și merg pe terasă la masă. Mi se pare prea rece și sunt și obosit și intru în sala de mese. Mai este doar o masă ocupată și merg undeva mai în spate. Știu că oboseala îmi dă senzația că sunt ca un animal sălbăticit care cu greu își găsește un loc în civilizația de aici. O ciorbiță rădăuțeană, ceva friptură ca felul doi și ca desert tocinei cu smântână. Mă îndrăgostisem de tocinei de aseară, de la tanti Maria din Lunca Ilvei! Sunt și mai relaxat când mi se spune că totul poate fi trecut pe cameră și plătesc mâine totul după micul dejun (de fapt cazarea o plătisem separat). O bere mă termină, mă retrag la cameră și după un duș fierbinte adorm în maxim 10 minute.

Ziua 46 - 12.09.2023

Am dormit bine și m-am refăcut total. Bine, oboseala e adunată în mușchi , dar pot spune că sunt pregătit pentru o nouă zi. Este ora 8.00 și dau să ies afară să văd peisajul. Vezi, Cezare, dacă ai ce vedea! E ceață peste toată depresiunea Negrișoarei și foarte vag se vede fabrica de lapte din localitate. Așa că mai stau zece minute în pat. Nu mai vor picioarele atâta odihnă și, ca să găsesc ceva activitate de dimineață, merg la masă pe terasă. Un meniu clasic (omletă cu de toate - o glumă văzută recent pe net: dacă este făcută din ou, de ce nu se numește ”ouletă” :D - pâine prăjită, ceai gem și, cel mai important, o cană cu lapte cald). Mai ales ultima este o cerere mai puțin obișnuită. Dar este în meniu! Realitatea este că aici se poate ajunge foarte ușor cu mașina, sunt condiții foarte bune și cumva face parte din lumea civilizată. Mai bine zis lumea puțin artificială și mai puțin conectată la natură. Ce mă bucură este că totuși arhitectura din lemn, meniul cu produse tradiționale și amabilitatea oamenilor te fac să te simți ca acasă. Chiar și aseară, deși eram obosit și acum dimineață ne-am lungit la povești. Când zic ”ne-am” mă refer la povești cu personalul care m-a servit. Aseară cu tocineii pe care i-am dorit așa cum servesc ei acasă, nu cum este rețeta din restaurant și azi cu laptele cald și cu poveștile din copilărie. Știu foarte bine că eu poate sunt ne-vorbit și atunci vorbesc multe și de toate și apreciez răbdarea personalului de a assculta ce spune un umil drumeț de pe Via. Să știți că par foarte multe informații puse pe aici, dar nu am povestit atâtea pe drum. De fapt în cea mai mare parte nici nu am avut cu cine și scopul era cu totul altul. Doar că informațiile prezentate aici pe larg de multe ori pe Cale mi-au apărut doar ca frânturi de gânduri, poate de câteva secunde. Fiind așa de multe, este foarte greu să le exprimi prin cuvânt și mai ales să le și pui undeva în scriitură. Și pentru a scrie să știți că trebuie o anumită stare, nu se poate scrie așa orice, oricând și la comandă. Personal spun că dacă cineva poate să facă asta, chiar este un geniu. Poate sună a laudă, dar am auzit multe asemenea povestiri despre Adrian Păunescu. Fie compunea pe loc, fie într-un interval foarte scurt, de câteva ore! 

Încet-încet se ridică ceața și pe la 10.00 se vede toată depresiunea. Știu că nu am astăzi de mers decât 20-21 de kilometri și nu mă grăbesc prea mult. Vreau să și respir peisajul prin care trec. Așa că îmi fac bagajul pe care îl lăsasem împrăștiat prin cameră, pun pe mâini mânecile albe care mi-au fost de un enorm ajutor în zilele cu soare, urc bagajul în spate și las cheia în ușă așa cum stabilisem de ieri. La 10.15 părăsesc camera, mai schimb câteva vorbe cu personalul de aici și la 10.27 revin în traseu la borna cu coloana brâncușiană. Hai, Cezare, că este ultima zi din etapa asta. Ultima zi de mers fiindcă mi se încolțise de ieri gândul pentru o altfel de zi după ce ajung în Vatra Dornei. Veți vedea ceva mai jos! 

Drumul mă duce la 90 de grade față de direcția din care am venit ieri. Adică în față cum am plecat de la pensiune! Imediat pe stânga, într-un țarc, doi viței foarte curioși vin spre mâna mea, îi mângâi puțin pe bot, probabil neobișnuit pentru ei. Dar știu că sunt doar niște copii curioși :)! O sută de metri mai în față este pensiunea Bella Vista. o las acolo și fac stânga pe un drum de piatră care urcă încet spre pădure. Întâi este o zonă cu iarbă mare cu rouă pe ea. Instant mi se udă picioarele în sandale și mă simt super bine în răcoarea de dimineață. Un minut mai încolo intru în pădure și apoi prin prima poiană iarba are niște ciudate pânze de păianjen răspândite pe o suprafață destul de mare. Sunt așa faine cu picuri de rouă pe fiecare fir! Parcă formează o întreagă țesătură cu mărgele transparente. Chiar și brazii au picături pe crengi, picături formate, ca și cele de jos, din condensarea apei din ceața matinală. Unele din picături reflectă lumina soarelui ducându-mă cu gândul la cristalele de gheață care se formează iarna pe fiecare crenguță! Bine, vă dați seama că asocierea este doar în mintea mea și este creată de moment. Doar 10-15 minute mai târziu și peisajul se schimbă total. Dacă aș fi venit puțin mai târziu probabil că zona ar fi fost plină de aburii care ies din pământul mai cald decât aerul. Spun asta conștient că fiecare moment al zilei este altfel în același loc... Pașii mă duc mai departe și după vreo 10 minute drumul mă scoate dintre brazi la o opritoare pentru animale. Nu pot spune că este poartă și nici gard. Pe lateralele drumului este un suport din lemn pe trei niveluri și pe fiecare din ele este un lemn de circa 10 centimetri grosime. Așa cum vă aminteam mai sus de trecerea de la borna cu pisici-sfincși! Dau jos lemnul cel mai de sus, trec peste celelalte două și îl pun la loc. Atât de simplu și practic! După ”poartă” se deschide peisajul și pe dreapta dealul este golaș și înierbat. Pe stânga e un gard de lemn și peste el ceva livadă cu frunze verzi-galbene. În față se vede forma evidentă a Oușorului din munții Suhard. Mă duce imediat cu gândul la mai demult făcuta traversare cu Clubul Alpin Român, filiala Cluj de la halta Romuli pe creasta Rodnei până la șaua Gărgălău și apoi solitară peste Suhard până în Vatra Dornei. Îmi aduc aminte că de la stâna dinainte de Oușoru am luat câteva kilograme de brânză și apoi am avut de traversat o porțiune grea pe sub Oușoru prin tot felul de copaci căzuți în toate direcțiile și uscați. Mă gândesc că undeva zilele astea este organizată o tură în cadrul aceluiași club pe vârful Oușoru. În trei minute las pe stânga borna cu Medusa de lângă un gard de lemn și mai departe. Conform legendei nu ar trebui să mă uit la Medusa, dar știu că aici este doar o bornă Via :D!

Drumul urcă și coboară printre garduri și șuri. Din loc în loc câte un molid mai oferă 2-3 metri de umbră. Dar ”din loc în loc”, restul drumului fiind în soare! Trec de borna 114 înfiptă mai adânc în pământ, admir tabloul continuu al terenurilor lucrate și despărțite prin garduri de lemn... Cumva gardurile astea îmi amintesc de scheletul de lemn pe care se pune uneori fânul la uscat. Oare în ce zone am văzut fânul așa în loc de căpițe? Cobor ușor spre Dorna Candrenilor cu același impunător Oușoru (1639m). Borna cu iolă se află la marginea Dornei Candrenilor și de aici cotesc la dreapta aproape la 180 de grade. Eu crezusem că se spune ”Cândreni”... Preiau din Ghidul drumețului faina descriere a zonei și a localității:

”Dorna Candrenilor se află la opt km de Vatra Dornei și este

satul reședință al comunei cu același nume, din care mai fac parte Dealu Floreni, Simizi

și Poiana Negri. Legenda spune că numele comunei vine de la haiducul Candruț și de

aceea mulți dintre locuitorii comunei poartă și azi numele Candrea. Oamenii locului

au obținut încă din anul 1772 recunoașterea faptului că pământul lor avea o întindere

enormă, de la vârful Măgura Calului până la muntele Oușoru. Comuna este cunoscută

mai ales pentru izvoarele sale de ape minerale, despre care se știe că erau exploatate

ca stabiliment balnear de la 1898 în zona numită La Burcuț, cu ape carbogazoase și

nămol. Stațiunea a fost mistuită de un incendiu în 1937 și nu a mai fost readusă la gloria

de odinioară. Izvoarele se valorifică însă și azi prin stații de îmbuteliere, atât în Dorna

Candrenilor, cât și în zonele limitrofe.”

Știu că de aici voi începe să urc și am motiv să dau rucsacul jos lângă bornă și să beau ceva apă cu pastile efervescente. Poate fi efect placebo, dar simt că mă ajută de fiecare dată! Până aici m-au jenat marginile plasturilor pe care i-am pus pe pulpe, între picioare. În fiecare seară am curățat zona iritată, am ajutat pielea să se refacă cu magica Sudocrem luată Bistrița Bârgăului (poate tocmai pentru că e cremă pentru pielea sensibilă a copiilor m-a ajutat atât de mult!). Acum cumva marginea adezivă s-a lipit bine și s-a format pe piele și chiar nu mai simt nici o jenă. 

Și ușor la deal pe drumul de curând asfaltat. Ba sunt zone cu umbră, ba sunt zone cu soare. La prima bornă, cu echer, mă așez un pic pe podețul de beton pentru niște apă. Motiv să mă și descalț și să aerisesc picioarele. Pentru câteva secunde mă zboară gândul la ce am lăsat pe acasă. Deși ”hoinar”, mă simt asemenea unui călugăr care știe că se află pe drumul cel bun. Doar că sunt departe de nivelul spiritual al unui călugăr. Eu doar sunt acum la nivelul în care explorez și în care vreau să îmi cunosc frumoasa țară. A doua bornă, de lângă niște lemne pe marginea drumului, are pe ea sculptată o lacrimă. A treia bornă are un canal vertical sub vârful ei. Mai trec pe lângă zone de parcare laterală și pe lângă grămezi întregi de lemne tăiate și pregătite pentru transport. A patra bornă are patru pătrate dintr-o tablă de șah și o spărtură ca și cum ar fi spațiul unei pene de spart lemn. Pe dreapta e o stație de monitorizare a apei (ceva izvoare minerale captate). Pe stânga e un foișor de lemn relativ nou. Și în față... se termină asfaltul și începe drum pietruit. În 15 minute drumul face stânga și dau de borna 109 cu frunză de crin. E și un vălău cu apă rece din care îmi potolesc setea și umplu sticla cu apă. Știu că de aici voi urca mai abrupt, pe potecă. Sunt cam la cota 1100 și nu mai am mult de urcare!

Se spune că locul acesta ar fi numit Moara Dracilor. Se află pe valea Secului, pe care am tot urcat pe asfalt. Legenda spune că aici este un loc ciudat unde se adună mai multe izvoare și este mult zgomot. S-a încercat de mai multe ori captarea acestor izvoare și câteodată acestea curg invers decât normal. A primit acest nume din cauza zgomotului și a întâmplările ciudate petrecute aici. Suntem o țară a legendelor și a poveștilor frumoase (îmi aduc aminte cu cât drag ascultam poveștile pe disc (vinil îi spune mai nou) pus la pick-up-ul în copilărie). Fiecare din ele are un tâlc ce ni se dezvăluie în timp de fiecare dată când ascultăm și re-ascultăm acea poveste. Și uneori chiar avem nevoie să revenim la anumite povești pentru a ne da seama de anumite lucruri transmise prin ea, într-un mod cât mai ascuns și simplu totodată, pe înțelesul copiilor. De pildă, chiar dacă nu este de la noi, din când în când ar mai trebui să mai revedem sau să recitim Micul Prinț al lui Antoine de Saint Exupery sau să mai citim Pescărușul lui Cehov. Sau să mai recitim Amintirile din Copilărie ale lui Creangă sau să mai ascultăm Cenușăreașa sau Fata babei și fata moșului. Sau de ce nu, și pildele biblice cum ar fi pilda semănătorului sau cea a fiului rătăcitor. Sau poveștile lui Moș Timp sau chiar legendele munților și apelor din țara noastră. De pildă povestea fraților Olt și Mureș sau legenda Toacăi sau a Babei Dochia sau a Moldei sau a uriașului ce a fărâmat vârful muntelui Retezat. Da, a Moldei, nu a Moldovei, nu am scris greșit!

Imediat după vălău este un marcaj turistic și apoi semnele Căii fac dreapta pe un fain drum semi-înierbat, printre fainii molizi. E o plăcere să mergi prin așa umbră și răcoare puțin după ora 13.30. Atunci când pe asfaltul de mai devreme totul pare să ardă! Drumul urcă fain și peste doar zece minute sunt în șaua Zăurele, în punctul cel mai înalt al traseului. Pe dreapta mea văd borna cu înger-lebădă (după aripi pare o lebădă din baletul omonim) și săgeata îmi arată că urmează o schimbare bruscă de direcție. Sunt acum deja prea obișnuit ca săgețile să fie în sens invers. Doar eu am ales asta acum mai bine de 1200 de kilometri!

Pentru mai bine de o bornă (cu ceva figură pe ea, gen Sadoveanu din profil) cobor prin pădurea cu molizi înalți și cu multă iarbă pe jos. Iarăși o plăcere la mers! Ies prin niște poieni pe care le parcurg pe o căldură-răcoare așa de plăcută, Chiar îmi doresc să fie așa cât mai mult. Drumul se lărgește treptat. La borna următoare sunt mai mulți copaci tăiați și puși pe marginea drumului. Continui cu un sus-jos ușor lăsând pe dreapta poieni după poieni, cu văcuțe ce pasc liniștite ceva mai jos de drumul meu. Ies din pădure și fac ușor dreapta pentru a ajunge la borna cu zimbru, troiță faină, harta cu Țara Dornelor și în față stația de telescaun. Trec printr-o poartă de plasă roșie și dau să mă așez pe terasa unui restaurant ce pare ceva mai tradițional. Dar este închis barul de unde aș lua o bere. Asta e! Mă limitez la rezervele mele în răcoarea terasei de lemn. 

Mai am patru kilometri!!! Așa că pun rucsacul în spate și pornesc pe drumul care iese din împrejmuirea telescaunului. Merg încet fiindcă știu că nu am nici o grabă. Mă voi opri diseară în Vatrea Dornei care se află în valea de sub mine. Am la început o ușoară coborâre și apoi, după o curbă la stânga, crește un pic panta pe pârtie. Pas cu pas ajung la borna 103 cu ceva motiv floral și ies din drumul urscat pe zona cu iarbă. Pentru vreo două sute de metri merg pe o potecă de iarbă ce mă aduce din nou la drum la stația intermediară a telescaunului. Aici aș putea să merg pe același drum larg până jos sau... să urmez marcajele VT. Și logic că fac asta! Din drum fac dreapta pe o potecă ce mă coboară prin iarba mare exact sub linia de telescaun. Este, ca de obicei, un culoar prin pădure cu linia cu stâlpi pe mijloc și poteca șerpuind pe sub scaunele acum oprite. Sunt momente când merg și vara pentru turiștii care urcă pentru o cafea sau o masă sus la terasa unde am stat eu. Acum este undeva între sezoane și totul este de o liniște teribilă pe aici. Liniște care îmi place și pe care mi-o doresc mereu! Borna 102 (iarăși model tradițional stilizat) mă re-aduce la drumul mare pe care plecasem de la capătul telescaunului. Tai drumul și continui tot pe sub cablu pentru opt minute pe același culoar. Chiar înainte de a ajunge la stația finală ajung la asfalt și un trotuar. Borduri, teren tare, case, balustrade... De mult nu mai văzusem astea și mă simt un pic ciudat. Parcă era mai bine prin păduri sau pe drumuri de pământ... Dar asta e. Trebuie să mă re-adaptez la oraș. Sper că nu pentru foarte mut timp că îmi place mult mai mult în natură. 

Cobor cu greu și atenție fiecare treaptă și sunt în parcarea de la telescaun. De aici începe zonă de asfalt. Fac stânga pe strada Negrești și merg încet și greoi de parcă aș fi venit din război. Chiar ceva mai jos niște băieți se uită tare curios la mine., Nu am energie să mă opresc să le povestesc ce și cum. Oricum, la cum sunt îmbrăcați și la cum merg, nu cred să fi mers vreodată pe munte pentru a putea înțelege măcar 1% din ce fac eu. 

Continui pe aceeași stradă pe o ușoară curbă la dreapta și apoi tot în jos până la borna 101, cu Iisus răstignit pe cruce. Cumva parcă ar fi și în mușchii de la picioarele mele un final de ”calvar”, așa cum a suportat Iisus pe cruce toată umilința oamenilor cu smerenia dată de Dumnezeu. Se știe că spre final Iisus, omul a înfrânt pentru o clipă prin cuvintele adresate Tatălui: Eli, eli sabahtani? Folosind ascelași procent de mai sus, durerile mele nu sunt nici măcar 1% din durerile de pe crucea Lui. Dar fiecare are crucea personală și mereu avem datoria să ne înhamăm cu răbdare la jugul, la drumul ce îl avem de dus. Eu știu că mai am acum un kilometru și este final de capitol pe Via! 

Las o ultimă privire în spate spre dealurile de unde am venit și fac dreapta spre cazino. Încă este în lucru când trec eu pe aici. La data la care scriu este de mult inaugurat! Sunt pe strada Republicii și las pe dreapta hotelul și restaurantul Maestro. Doar pentru câteva secunde îmi aduc aminte de o plimbare de mai demult prin Vatra Dornei când am mancat seara aici. Era o altă situație și un alt tonus! Și acum va fi altul după ceva odihnă... Trec Podul peste Apă (Dorna) fiindcă marcajele mă duc spre centrul turistic, în același timp și punct salvamont (lângă gară). Scopul meu strict practic este să ajung la borna cu numărul 100 care este fix lângă acest centru! Marchez ora (16.34) ca final de capitol pe Via! Dar nu și pentru mine pentru că mai am de luat ștampila și apoi de găsit o cazare! Din păcate la Centrul de informare turistică s-a închis la ora 16.00. Și eu de unde iau ștampila? Pe ușă scrie numele Andrei Bălău și numărul 0744.899.312, în afara orelor de program. Sun și îmi răspunde super amabil. Nu poate veni și îmi spune că ștampila o pot găsi la hotelul Silva care este în fața Centrului. Și mâine sau în orice altă zi, în timpul programului de lucru, îl găsesc la Centru. Vom vorbi mâine mai multe. Este un om de nota 20! Acum îi mulțumesc și merg la Silva. E o doamnă foarte simpatică la recepție și când mă vede cu rucsacul mare parcă devine și mai amabilă. Îi spun că vreau să rezolv întâi cu ștampila și scoate imediat cartușierul. E și ea uimită de carnetul meu plin de ștampile și povestesc puțin, printre clipele de oboseală. 

Apoi rezolvăm cu cazarea, pentru două zile. Camera este la etajul doi, la etajul unu fiind restaurantul. Merg în cameră și când mă arunc pe pat, parcă am trecut a nu știu câta oară linia de sosire. Parcă nu îmi vine să cred că am ajuns aici! Mă fac comod și cu fiecare pas cobor încet la recepție după un pic de relaxare. Parcă nu aș merge în restaurant fiindcă sunt obișnuit cu aerul liber. Întreb dacă pot mânca pe terasa din fața recepției și îmi spune că da. Imediat vorbește cu fata de la restaurant și vine de îmi ia comanda. Încerc să mă adaptez pas cu pas la civilizație deși este foarte greu. Când ai petrecut atât de mult timp în natură, chiar și cu interacțiuni temporare cu oamenii, parcă și liniștita stațiune Vatra Dornei pare foarte agitată. Cu stomacul mulțumit și cu poza de mai jos cobor la gară să îmi iau bilet pentru mâine seară spre București. Recunosc că mi s-au cam dus rezervele financiare și trebuie să mă asigur că am plătit drumul spre casă. Nu e problemă fiindcă în câteva zile îmi vor mai intra niște bani în cont. La casă intru în vorbă cu angajata de acolo. Este foarte simpatică și cel mai probabil este impresionată de ceea ce îi povestesc eu despre Via Transilvanica. E foarte adevărat că par foarte expansiv fiindcă simt cumva că am cui să îi povestesc. Uit parțial că prin natura serviciului angajatele de la casele de bilete trebuie să fie amabile și să vorbească cu clienții într-un mod cât mai plăcut! Nu îi spun numele pentru a nu crea anumite neplăceri. Și chiar dacă prin cine știe ce conexiune va ajunge vreun angajat CFR să citească asta, vreau să precizez că se comportă perfect din punct de vedere profesional. Îmi dă biletul într-un plic în care strecurase și numărul ei de telefon. Cel mai probabil, sau așa vreau să cred eu, că mi-a dat numărul pentru a o suna când revin pe Via sau prin zonă, pentru alte drumeții. Știu foarte bine că în ziua de azi sunt puțini drumeți și atunci când întâlnești unul cu ceva experiență, vrei să te ”legi” de el pentru a avea cu cine să mergi și de la cine să înveți câte ceva. Eu am și o altă impresie și vreau să înțelegeți că este o confesiune publică și rog să mă iertați dacă am exagerat cu ceva. Mergând atâta timp singur, orice reacție plăcută din partea unei femei paote fi interpretată ca un avans. Și este perfect natural să simțim și să reacționăm la feromoni, oricât ar afirma femeile să nu facem asta. Ține de mental să te controlezi și să nu ai sau să nu răspunzi la cine știe ce gesturi mai nepotrivite. Că vorba ceea: ce e frumos și lui Dumnezeu îi place. Personal mi se pare greșit să zică o femeie unui bărbat sau invers: ”Nu ai voie să te uiți la altcineva!” Asta este pur și simplu o dovadă de lipsă de încredere în sine care se reflectă în lipsa de încredere în celălalt. Organic suntem animale care răspund fizic la reacțiile hormonale. Ceea ce ne diferențiază față de animale este mintea. Și logica. Și morala. Și etica. Dar chimic, organic suntem până la urmă la fel ca toate animalele. Puține specii sunt fidele unui singur partener toată viața, printre ele fiiind lupii. Noi, oamenii, trebuie să ne abținem, să ne controlăm pentru asta! Deci lupii din punctul ăsta de vedere sunt superiori oamenilor. Și ca să închei paranteza/observația, recunosc că am pierdut acel număr de telefon și după ceva vreme am reluat legătura pe facebook, întâlnindu-ne total întâmplător  pe una din variantele spre poiana cu narcise de pe muntele Saca, Munții Rodnei. E chiar fain să faci și să păstrezi legătura cu oameni de prin toate zonele țării. Nu știi când ajungi pe acolo și ai nevoie de ceva! (mulțumesc pentru reluarea legăturii, eu recunos că, din atâtea situații în care ma cunoscut mulți oameni, uneori mai uit, intenționat sau nu, pe cei care au făcut gesturi faine față de mine).

Dau mesajele de bucurie pentru ce am reușit până acum și adorm un pic după ce se întunecă. ”AMR 100! 239 km tura asta, de la Câmpul Cetății la Vatra Dornei. La 16.30 am ajuns în Vatra Dornei (16 km)”. Acum pauză și relaxare o zi. Mâine seară plec spre București”. Îmi trec prin minte rapid multe momente din aceste zile pe Via și deja dorul de a reveni mai departe. Va fi cât de curând! Doar este programată o tură de alt gen, tot legată de munte. Și încă mai am toată luna septembrie concediu... Sau mai bine zis zile libere...

Ziua 46+1 - 13.09.2023

Ieri, când am fost la gară să îmi iau biletul pentru București, am întrebat și ce trenuri am spre valea Ilvei și până unde pot merge. Sunt trenuri IR care merg chiar la Cluj și trenuri regio care merg până la Ilva Mică. Bun, până acolo merg, dus-întors. De unde ideea asta trăznită? Păi de când mi-a zis dl. Dinu dacă mă opresc în Lunca Ilvei, m-am interesat ce e cu gara de acolo. Și ați citit mai sus câteva informații. Le reiau, poate puțin mai detaliat (sursa: enciclopediaromaniei.ro):

”Calea ferată Ilva Mică-Vatra Dornei este o cale ferată care face legătura între nordul Transilvaniei şi Bucovina. Situată pe un traseu muntos deosebit de dificil, este una dintre cele mai importante realizări de inginerie tehnică românească. Are 75,7 km lungime, cu 9 tunele, 12 viaducte mari şi mici, 11 poduri mari şi 22 poduri mici. Cea mai mare diferenţa de nivel se înregistrează între staţiile Ilva Mică şi Grădiniţa (501 m). Pe acest traseu circulă trenurile care vin de la Cluj sau Timişoara şi merg la Iaşi sau Galaţi. Cei 75 km sunt străbătuţi de un tren rapid în circa 1 h 33 min.

Construcţia căii ferate a început încă din 1923. Deoarece ritmul lucrărilor a fost mult prea lent, la 17 iunie 1937 guvernul a adoptat un decret pentru accelerarea lucrărilor, întrucât nevoile economice şi militare deveneau tot mai stringente. Calea ferată a fost dată în exploatare la 15 decembrie 1938.

La momentul construcţiei, a fost unul din principalele punctele feroviare de legătură dintre Transilvania şi Vechiul Regat şi a contribuit la unificarea pieţei interne a României moderne. A costat peste un miliard lei.

În timpul celui de-al doilea război mondial a fost puternic distrusă. A fost reconstruită şi redată circulaţiei în 1947.

În 1939, Căile Ferate Române au produs un film documentar intitulat Linia de cale ferata Ilva Mica - Vatra Dornei, în regia lui Nicolae Traian Bratu. Filmul cuprindea secvenţe animate cu desene ale soluţiilor tehnice. Filmul a fost prezentat la Congresul inginerilor C.F.R. din februarie 1940.

Traseul este următorul: Ilva Mică - Strâmba (km 3) - Leşu Ilvei (km 5) - Poiana Ilvei (km 13) - Măgura Ilvei (km 17) - Ilva Mare (km 24) - Lunca Ilvei (km 32) - Silhoasa (km 37) - Larion (km 44) - Grădiniţa (km 50) - Coşna (km 58) - Floreni (km 64) - Dorna Candrenilor (km 67) - Roşu (km 70) - Vatra Dornei Băi (km 74) - Vatra Dornei (km 75).”

Așadar sunt informații suficiente pentru a face un curios să călătorească pe acest segment de cale ferată. Mai ales că am trecut pe sub viaduct când am plecat din Luncca Ilvei, am mers pe lângă calea ferată (puțin pe deasupra ei!) înainte de pasul Grădinița și am auzit un zvon că s-ar putea închide această cale ferată pe perioadă nedeterminată pentru lucrări de refacere/consolidare a structurilor asociate căii ferate.

”Traseul căii ferate este greu, se urcă de la altitudinea de 849 de metri din Vatra Dornei la 874 de metri în stația Grădinița, apoi coboară până la Ilva Mică la 393 de metri. Între stația Grădinița și Poiana Ilvei, trenul trece prin 9 tunele ce au o distanță însumată de 2.384 metri (cel mai lung fiind Tunelul 7 Larion – 856 de metri), trece peste 12 viaducte (din care 7 viaducte de coastă) și o mulțime de poduri (191 poduri și podețe cu o lungime totală de 1510 m, 11 poduri mari și 22 poduri mici, peste 60 de podețe dalate de 1-2 metri deschidere și șapte podețe mari, cu deschiderea de 3-5 metri). La 18 decembrie 1938 linia Ilva Mică - Vatra Dornei a fost inaugurată și dată în exploatare. La acest proiect au muncit peste 20.000 de oameni: civili, ofițeri, elevi din școlile de ofițeri de geniu, militari din trupele de geniu, ingineri constructori, maiștri și meseriași pricepuți. La deschiderea oficială a liniei Ilva Mică - Vatra Dornei pe 18 decembrie 1938 a sosit un tren special de la București, iar panglica inaugurală a fost tăiată în stația Lunca Ilvei. Au fost prezenți membri ai guvernului - ministrul Căilor ferate, ministrul Afacerilor externe, ministrul Sănătății și ocrotirilor sociale, personalități din Administrația Căilor Ferate Române, a constructorilor și foarte mulți localnici, care lucraseră la construcția liniei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost distruse prin dinamitare viaductele în timpul retragerii germane, dar cu eforturi susținute linia a fost redată în circulație la 2 noiembrie 1947.

De la acea dată transporturile feroviare bucovinene de călători și marfă spre Transilvania nu se mai făceau pe rută ocolitoare Suceava - Adjud- Ciceu - Războieni, fără să înregistreze costuri suplimentare.”

Încă un fragment tehnic de pe alt site de descriere a filmului aintit:

”Construcția acestei linii a fost pusă permanent printre preocupările autorităților austro-ungare. În acest sens s-au făcut numeroase proiecte și studii economice, dar din cauza traseului destul de dificil ce presupunea mari cheltuieli de execuție, au fost amânate permanent. Statul român, folosind planurile austro-ungare din 1898 a avut mai multe încercări nereușite de continuare a lucrărilor cu diferite antreprize particulare de construcții (1919 - 1924). Lucrările de construcție au început în 1924, dar au fost întrerupte în 1929, fiind reluate între anii 1934 - 1938 (printr-un efort de voință al Direcției Generale CFR și al Armatei Române). În acest sens la 17 iunie 1937 guvernul a adoptat un decret pentru accelerarea lucrărilor, iar Consiliul Dirigent Român din Transilvania a înființat o Direcție de Edificare cu sediulla Bistrița, însărcinată cu realizarea liniei Ilva Mică - Vatra Dornei. În perioada din 1919 și până în 1938, activitatea lucrărilor se intensifică, astfel că la 26 octombrie 1936 se dau în circulație primii 25 de km de la Ilva Mică la Ilva Mare.”

Am tot căutat filmul și nu am găsit nimic pe net pentru voi...

Sunt la gară la 8.10 minute și am tren cam pe la 8.40. Iau bilet și zic să fac o scurtă plimbare pînă la tren. Somnul lung și dușul odihnitor mă refăcuseră apt pentru plimbare. Nu cu bagaj în spate, ca zilele trecute, ci doar așa, foarte ușor. Pentru jumătatea asta de oră mă hotărăsc ad-hoc să explorez un pic străzile din apropierea gării. După ce citesc pe placa montată pe gară despre deportarea evreilor din această gară în Transnistria (11 octombrie 1941) și fac câteva poze la gara istorică. Un pic de istorie găsiți aici și mai mult pe Wikipedia (de unde am luat și eu informațiile):

”La 23 octombrie 1899 împăratul Franz Joseph I al Austro-Ungariei a acordat companiei Bukowinaer Lokalbahnen concesiunea pentru prelungirea traseului de cale ferată de la Câmpulung Moldovenesc în orașul balnear Vatra Dornei. Termenul de construcție a fost estimat la un an și jumătate pentru tronsonul până la Valea Putnei (anterior Valeputna) și trei ani și jumătate până la Vatra Dornei. Această concesiune prevedea construirea unei ramificații de la Pojorâta (anterior Pożoritta) spre Fundu Moldovei (anterior Louisenthal), care trebuia să realizeze o legătură cu minele locale de acolo. Concesiunea trebuia să se aplice până la 4 iunie 1973. Ambele tronsoane au fost deschise traficului înainte de termen: tronsonul de la Câmpulung Moldovenesc la Valea Putnei la 9 ianuarie 1901 și cel de la Valea Putnei la Vatra Dornei la 29 octombrie 1902 (în acest ultim caz, trebuia să fie construit un tunel lung de 1647 m).

Gara din Vatra Dornei a fost construită odată cu linia ferată, fiind inaugurată în anul 1902. Ulterior, în anul 1910, s-a construit pe malul stâng al râului Dorna o nouă gară: Gara Vatra Dornei Băi, destinată turiștilor care soseau în stațiune, la băi.”

Pe strada Gării ajung pe Mihai Eminescu, între muzeul etnografic și Casa de Cultură. Se fac ceva lucrări de restaurare pe aici și pare să fie un mare șantier. Mă uit la programul muzeului și îmi propun să îl vizitez la întoarcere. Mai în față este statuia primarului Vasile Deac (sec. XIX), ctitor al stațiunii balneare Vatra Dornei. În stânga lui este o listă cu toți primarii ”satului, târgului și orașului Vatra Dornei, de la 1650 încoace, așa cum au fost aflați în cronicile timpului”. Apoi pe strada Luceafărului, tot șantier, mă întorc pe malul Dornei. Aici observ ceea ce citisem despre prăvăliile evreilor, că au intrarea la nivelul străzii ca să fie cât mai primitoare pentru mușterii. Peste Dorna se vede cazinoul în lucru și Podul peste Apă și marcajul spre creasta Suhardului (BA) pe care venisem acum ceva ani solo și marcajul Via Transilvanica, pe care venisem ieri :D! Revin la gară și mă urc în personalul/regio cu două vagoane ce mă va duce până la Ilva Mică (10.25, o oră și 40 de minute de mers, cu aproximație). Cum am pus descrierea mai sus, acum doar o să fie o serie de poze edificative. 

Pe drum am revenit în plăcerea copilăriei de a urmări trenuri în mărime naturală sau în miniatură cum merg pe calea ferată. Cred că mai mult de jumătate din drum am stat la ușa din spate a ultimului vagon pentru a face poze la poduri și la viaducte! Îmi făcusem socoteala aseară că am destulă baterie la telefon și nu am mai încărcat. Așadar dimineață am considerat la fel și m-am trezit în Ilva Mică cu vreo 20-25% procent de baterie și mai am și drumul de întoarcere. În plus, după atâta vreme bateria externă mi s-a cam descărcat. Așa că voi trage la maxim de bateria telefonului aici și cât se poate apoi la întoarcere. Ba pus telefonul la baterie, ba câteva poze. Ora 13.00, înapoi în tren pentru întoarcere. Las telefonul să își facă treaba și doar admir pe geam drumul cu tot ce este pe el!

Ilva mică este un mic sat la confluența/vărsarea Ilvei în Someșul Mare. O mică privire pe hartă și vedem importanța satului în circulația din zonă. Este și o cale ferată de la Ilva Mică la Rodna Veche redeschisă din 2017. Redau aici puțin din istoricul comunei, mai mult puteți citi pe site-ul oficial al Primăriei:

”În documentele vremii, localitatea este menționată sub următoarele denumiri: Ilva (1576-1577), Ilova (1601-1686), Illva (1687-1764), Illua (1723), Illoa (1735), Illova Mikio (1771), Ilva-mika sau în ungurește Kis-Ilova (1808), Ilva-Mică, în ungurește Kis Ilva (1803).

În prezent se folosesc doar formele Ilva și Ilua. În timpul stăpânirii maghiare, prin influența administrației și a comenduirii, localitatea era cunoscută sub denumirea Kisilva.

Locuitorii satului se numesc ilvani, iloani sau iluani. Etimologia, este de părere N. Drăganu, pare a fi de origine slavonă: il=lut, lutoasă + sufixul ova, ceea ce s-ar traduce prin Vale lutoasă. Trebuie menționat faptul că toate localitățile dispuse de-a lungul văii Ilva, poartă acest nume Ilva-Mică, Leșu. Ilvei, Poiana Ilvei, Măgura Ilvei, Ilva-Mare și Lunca-Ilvei.

Referitor la denumirea Ilva-Mică și Ilva-Mare este interesant de menționat faptul că Ilva-Mică este mai veche decât Ilva-Mare. În vreme ce Ilva-Mică este atestată documentar din 1552, denumirea Ilva-Mare apare abia în 1751 (1761?) sub forma Ilova Mari.

Există și o legendă referitoare la întemeierea comunei (vezi Anexe), cunoscută doar de bătrânii satului, din care reiese că vârsta comunei ar fi de cca 600 de ani. Deci anul înființării comunei ar fi cuprins între 1330-1338. Din legendă reiese că vatra satului a fost inițial pe pârâul Ili, apoi s-a mutat la confluența Ilvei cu Someșul, în locul numit "Poiană"- azi Văleni.”

Chiar vreau să mă relaxez și caut ce pot vedea în apropierea gării. Singurul obiectiv este biserica Sf. Andrei și merg acolo. Este închisă și mă bucur de trandafirii faini din curte și de câteva piersici din pomul din stânga bisericii. Nu am grabă și mă întorc alene la gară. 

La 14.40 sunt înapoi în Vatra Dornei la frumoasa gară. Cum aveam în minte Muzeul Etnografic, merg direct la el. Pentru 10 lei intrarea nici nu merită să ratezi așa ceva! Mai ales că muzeografa este de nota 20, foarte pasionată și dincolo de exponate, vorbim foarte multe legate de Bucovina și mai ales de bazinul Dornelor. Sunt atâtea obiecte cu mult interes și este trist că partea etnografică are din ce în ce mai mică căutare în interesul tinerilor. Este bine că din când în când se organizează aici ateliere pe diferite teme și ca urmare tinerii mai au contact cu ceea ce înseamnă rădăcinile lor. Chit că acum mulți fug spre oraș și uită de unde au plecat părinții sau bunicii lor. De remarcat camerele amenajate în mod tradițional, costumele, obiectele de lemn și mai ales Mâna lui Dumnezeu! Pe muzeografă nu  o deranjează absolut deloc că o țin la povești până când se încheie programul și chiar se bucură că mai este cineva interesat de lumea oarecum în dispariție de care se ocupă ea cu atâta drag!

De aici vreau și merg la Muzeul de Științele Naturii și cinegetică. Pentru asta trec Dorna, merg pe lângă restaurantul Maestro și pe lângă catedrala Sfânta Treime și prin parc ajung la strada Unirii și apoi la muzeu. Este 8 lei intrarea pentru adulți și programul este  până la 17.00. Deci am 45 de minute de mers pe repede înainte. Îmi spune asta și muzeografa. Îmi expune în câteva minute informațiile esențiale și apoi voi vizita singur. Fiind singurul vizitator cumva mă va însoți prin muzeu tăcut și doar unde cer informații suplimentare îmi spune mai multe. Tot așa voi termina vizita muzeului la final de program, cu câteva minute înainte de încheierea programului. Sunt super mulțumit că am putut vedea și calea ferată până la Ilva Mică și cele două muzee astăzi! Îmi simt ziua plină. De acum doar ceva relaxare prin parcul Veverița. O mică paranteză: ștampila de Via Transilvanica din Vatra Dornei are pe ea desenată chiar veverița simbol a stațiunii!

Înainte de plimbarea prin parc o să vă redau o descriere oficială a parcului de pe site-ul oficial al stațiunii, pentru a păstra informațiile cât mai corecte.

”Parcul din centrul statiunii Vatra Dornei ramane una dintre cele mai accesibile si apreciate metode de agrement.

Este un parc special, ce adăposteşte nenumărate veveriţe printre arborii bătrâni, devenit faimos datorită micuţelor animale şi datorită concertelor din sezonul estival...

Parcul din centrul staţiunii Vatra Dornei se întinde pe o suprafaţă de 50 de hectare şi este o rezervaţie dendrologică a Academiei Române, cu specii rare de arbori bătrâni şi înalţi. Este principala zonă de concentrare a izvoarelor minerale.

Parcul, numit acum de multă lume "Parcul Veveriţelor", a devenit cunoscut datorită lor, deoarece zeci de veveriţe aşteaptă oamenii să vină sa le hraneasca. Copii, tineri, adulţi şi bătrâni se adună în fiecare zi să le aducă nuci şi alune. Pentru turişti, la intrarea în parc se vând pungi cu nuci. Să le chemi la tine este simplu: baţi nucile între ele, iar micile veverite vin şi îşi iau hrana direct din mâna ta, fiind o încântare pentru toate privirile.

Veveriţele sunt numite popular "Mariana", iar copiii, mai ales vara, le strigă aşa din zi şi până în seară. Bătăile din nuci se aud necontenit până seara, târziu.

În Parcul Central, mai există şi alte obiective demne de toată atenţia: izvorul de apă minerală Parc, Pavilionul Japonez, Biserica Sfânta Treime. Tot aici, exact lângă parc, este şi Cazinoul - un monument istoric ridicat în 1896, care a îndeplinit de-a lungul timpului mai multe funcțiuni: sală de jocuri de noroc, sală de concerte și spectacole, precum și club muncitoresc. Din pacate, clădirea se află în prezent în stare de ruină.

Mai sus, în parc, găsim clădirea-monument a Izvorului Sentinela, construita în 1896. În decursul timpului, izvorul a purtat mai multe denumiri. Inițial a fost numit Izvorul Falkenhayn, după numele fostului ministru al agriculturii al Austro-Ungariei. Ulterior a primit numele de Izvorul Sentinela în cinstea societății culturale patriotice cu același nume, care a activat în orașul Vatra Dornei. După anul 1948 izvorul a fost numit 23 August, iar după Revoluția din decembrie 1989 a revenit la denumirea de Sentinela.

Pe aleea principală a parcului gasiti grupul statuar cu busturile lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu, George Enescu, Ciprian Porumbescu, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri și Alecu Russo, monumente istorice realizate în perioada 1964-2000.

În sezonul estival, în parc se organizează concerte, care sunt susținuțe de orchestra de alămuri, eveniment ce adună sute de oameni”.

Catedrala ”Sfânta treime” merită o descriere și un mic alineat separat fiind un monument foarte fain, chiar dacă este mai nou, construit după evenimentele din 1989. (sursă: doxologia.ro):

”Catedrala „Sfânta Treime” din Vatra Dornei este situată la intrarea în parcul stațiunii. La 11 aprilie 1991 au început lucrările de construcție, fiind proiectată de arhitectul Bratiloveanu Gheorghe și de inginerul Gemeniuc Gheorghe. Aceasta are șapte turle, simbolizând cele Șapte Taine ale Bisericii și 13 cruci care simbolizează pe cei 12 apostoli, alături de Maica Domnului.”

Este 17.50 și aduc mulțumire lui Dunezeu pentru toate câte mi-a dat în aceste două săptămâni. Știu, o mare parte din ce am întâlnit a fost fiindcă așa mi-am dorit sau așa a fost conjunctura. Dar totuși are și Dumnezeu aici o putere de a face lucrurile să iasă așa cum trebuie. Deci să fim recunoscători! Merg la hotel unde îmi lăsasem rucsacul. Mai povestesc și mănânc ceva de seară și apoi la ora 20.00 sunt la gară pentru trenul care mă va duce la București. Până la Suceava sunt cu ochii pe telefon pentru a localiza și alte puncte pe unde voi trece data viitoare (mă refer la pasul Mestecăniș și la tunelurile de acolo). După tuneluri voi scrie pe grupul Via Transilvanica lungul mesaj-rezumat pe care îl redau și mai jos și apoi mă las pe o parte și ațipesc câteva ore bune până la București. 

”239 km pe Via... 2-12.09.2023... Câmpul Cetății - Vatra Dornei... Prima parte, până la Monor, merg cu Laura și apoi solo. Niciodată nu ești singur/ă, mereu ai pe cineva alături. De multe ori e nevoie să fii doar tu cu tine pentru a te îmbogăți prin trăiri sau experiențe, pentru a-ți clarifica sau aranja în minte sertarele-amintiri adunate în timp. Pe 1.09, seara, o scurtă vizită în Reghin și cazare într-o mansardă -cameră foarte mare. Taxi a doua zi, ștampilă la Vandor în Câmpul Cetății (un pic reci oamenii) și la drum. Întâlnire cu doi bicicliști și doi tineri simpatici care ni-l lasă pe Azorel. Se va întoarce cu noi la Brădățelu. Pădure foarte faină și odihnitoare. Ștampilă la pensiunea Ovidiu&Paula unde e un majorat cu gălăgie. Campare în apropiere, cu liniște, curent și râul Gurghiu în apropiere. Puțin asfalt și apoi mers prin lunca faină până în Tireu, cu multe pauze de fructe (mere, pere, mure, zmeură, piersici) - zi de energizante. Apa îmbunătățită cu mentă și alte flori cunoscute de Laura. Pauză în urcare spre Arșița. Drum fain prin pădure spre Toaca. Bornă 🤗😁! Traversarea prin Uricea și apoi prin pădure și povești. Pauză o oră într-o clădire în construcție să treacă potopul. La pas spre Dubiștea de pădure și Toaca. Nuntă cu mașini șmechere în Toaca, alimentare cu apă, pauză de roșii la ieșirea din sat. Campare la marginea pădurii, pe un tăpșan proaspăt cosit. Coborâre printre casele din Mirigioaia și apoi urcare printre câini, vaci și garduri electrice pe coama împădurită. Drum fain, vălurit pe coamă. Uitat borna "disperată" și revenit la ea pentru un măr și poze. Final de coamă la coborârea în lunca Gurghiului și discuție faină cu un cioban cu capre și oi. Hidratare și ștampilă în Cașva (au venit oamenii cu ștampila la biserica mare, plus scurte povestiri de Via). Pus plasturi anti-bașici. Prune pe drum, din pom, înainte de coborârea în Gurghiu. Multe mașini și ieșire pe prin lunca Gurghiului spre satul Adrian (traversare). Urcare până în coamă, la borna cu urs, campare după coborâre, pe un tăpșan de deasupra drumului de stână. Dimineața lătrat de câini (eram aproape de drumul turmei) și plecare mai târziu să ocolim turma. Urcare deasupra stânei și apoi, pe drumul stânei (larg) coborâre spre drumul care ne va duce în Deleni-ul cu case faine și înghețată foarte bună de la magazinul de lângă biserica cu bustul lui Miron Cristea. Urcare uscată, în soare în coamă și apoi pe culme, pe deasupra unei zone defrișate și coborâre abruptă în Ideciu de sus. Pauză de pere (din pom!) înainte de asfaltul care ne trece Mureșul în Brâncovenești. Farmacia Universității închisă la ora 16. Întâlnire pentru ștampilă și masă la restaurantul "Cinci nuci". Câteva poze la castelul Kendy-Kemeny și la biserica reformată închisă acum (500 de ani de reformă!), povești cu localnici legate de urși, urcare pe drumuri de câmp deasupra satului și campare în șaua golașă de pe culmea dintre Brâncovenești și Săcalu de pădure. A doua zi coborâre în satul puțin locuit. Laura își depășește un record personal de mers! Bravo 👏! Pauză la intrarea în jud. BN după drumuri de car uscate. Drum printre vaci și prin poieni. Mergem pe varianta modificată a traseului, peste dealul Forța, cu o troiță faină, de peste 50 de ani, în vârf. Coborâre în asfalt pe un drum ce altă dată era practicabil cu căruța. Povești faine cu oamenii de la cosit (ne spun despre nemții care se plimbau pe aici, cu rucsaci mari, ca noi). Intrare pe bucla din Gledin, pe la borna cu amoniți, una din cele mai faine de până acum. Părintele Titieni, fiind în concediu, ne ajută prin telefon cu ștampila și recomandare de masă la Punctul gastronomic Maria. Luăm bilet la tren pentru Laura, vizităm biserica mare și vom sta vreo trei ore la povești și masă la locul recomandat. Nu îți vine să pleci de la ei. De aici Laura la tren și continui solo pe Cale. Drum pe lângă pârâul Obârșiei, apoi drum pe la marginea pădurii, vreo doi kilometri prin pădurea întunecată (nu mai scot frontala, doar lovesc bețele pentru zgomot și îngân vechi cântece de munte). Trecere pe lângă o turmă de vaci și campez pe o terasă de lemn la căsuța de lemn de la pensiunea Maria (cu acordul proprietarului). Dimineață ștampile de Șieuț și Jeica, o cafea din partea casei și la drum. Povești faine despre animale cu un nene cu vacile pe plaiurile dintre Șieuț și Posmuș. Trecere pe lângă castel, urcare pe plai, printre vaci și câini până la pădure. Drum fain pe culme, trecere de o cireadă de vaci domoale și punct de colectare a laptelui. Coborâre pe tăpșan și întâlnire faină cu trei sibieni ce vin de la Poiana Negri. Povești de Via. Drum umbros prin pădure și coborâre în Jeica. Câteva mere din pom, traversarea satului și urcare în serpentine, pe asfalt, cu soare ☀️, până în culme. Bornă! Coborâre tot pe asfalt în serpentine luuuungi. Pauză de apă și hodină la ferma de lavandă (AndreUța). Iar pauză și povești în fața primăriei din Mărișelu. Bucla de ocolire a satului, trecere calea ferată și urcare pe după case. Drum pe dunga dealului, zonă cu iarbă mare, povestiri în telefon cu Emil, traversare întortocheată prin pădure. Ieșire în dungă mai sus, mers pe asfalt îngust și schimbare de direcție la stânga, 90 de grade, pe asfalt proaspăt, spre Buduș. Variantă faină de evitare a asfaltului, povești cu un cioban care fusese la muncă prin Austria și Elveția. Ieșire din asfalt la saivan și coborâre pe drum de piatră la Pădurea de șes. Bornă 😁! Trecere asfalt și pe drum de pământ intrarea în strada principală din Orheiul Bistriței. Povești cu un om la intrarea în sat și apoi la magazin în timp ce beau un litru de Cola (nevoie fizică, altfel nu prea beau astfel de lichide). La biserică printre grupuri de copii, fac dreapta spre Petriș. Apoi îndrumat de un căruțaș, stânga și tot înainte, printre case în construcție până la intrarea în Petriș. Atenție: aici am tăiat bucla făcută de Via pe la crama din Jelna. Povești faine cu Gavril Oltean, proprietarul de la Casa Țărănească, pe care l-am așteptat că era la animale și fân. A trimis înainte o angajată să mă primească mai devreme! Dimineață primesc mâncare pentru drum și pornesc mai departe, chiar dacă e sărbătoare (Sfânta Maria mică) și lumea se odihnește. Slujbă la biserică, oameni uimiți cât de mult merg. Tot înainte! Povești în telefon cu colegi de club (idei de tură în Retezat sau Făgărași). Urcare luuuungă pe asfalt, primii 7 km în soare, pauză de hidratare și apoi continuare până la cabana lui Ceaușescu de sub Dealul Negru (acces interzis). Încă asfalt pe sub Dealul Negru (1145 m) și Piatra lui Iacob (948 m) și asfaltul se termină la podul peste Budușel. Drum de piatră apoi spre Cușma, apoi pe sub pădure pe sub vf Zmeurișului (1029 m) și intrarea în pădure. De aici kilometri lungi de coborâre până la intrarea asfaltată în Bistrița Bârgăului. Povești cu doi bicicliști încărcați ce merg în sens invers. Sun colegul de club Călin la care voi sta diseară. E musai că ne vedem foarte rar! Vine cu bicicleta înaintea mea și vom povesti vreun kilometru până la borna din centru. De neprețuit mersul cu prieteni! Seara vom povesti de toate și avem o întâlnire surpriză: trei colegi de club (CAR filiala Cluj) fac în acest we ture cu bicicletele prin zonă și stau tot la Călin! Bucuria revederii! Călin va merge cu ei mâine (sâmbătă) dimineață și soția lui Eva mă va ajuta cu un taxi până la farmacia din Prundu Bârgăului pentru plasturi și creme necesare. Abia la 12 pornesc la drum! Ștampilă la proprietara pensiunii Ony și apoi drum fain pe culme prin dosul Pietrei Bidirei. Kilometri de asfalt proaspăt și voi merge la masă și ceva povești la niște prieteni care peste vară stau la casa construită la pădure. Revin la drum cu ei până în Mureșenii Bârgăului. Cu îmbrățișări mai departe la drum prin lunca Bârgăului până la Valea Străjii. Oboseală și multă lume la grătare. Abia aștept să intru pe drum, în urcare spre Drumul Romanilor. Drum răcoros liniștit, cu doar o lătrătoare la singura casă intermediară. La casele de la aproximativ cota 1000 doi căței simpatici vin și latră după mine și o femeie îmi sugerează să pun cortul într-un foișor. Mai merge! Bine, o să ajungi la Piatra Fântânele când nu se mai vede nimic! Și cam așa a fost, pe ultimii doi kilometri am aprins frontala după casele din Dosul Zîmbroaiei! La 21.30 ajung, după 26 de kilometri, obosit si fericit, la Kilometrul Zero al Viei Transilvanica, la Tășuleasa Social.  Oameni super primitori: după poza de la bornă, primesc cazare și Paul, Anna și Kitty sunt extrem de primitori. Asta după ce de la 7 dimineața au tot robotit pe aici. Până la 1.00 vom sta la povești și un duș fierbinte mă adoarme destul de repede. Mic dejun relaxat, ca de duminică. Povești faine cu "mama" Ușeriu 😊. Pornesc târziu la drum pe varianta Ciosa-Cătuneni. După vreo 3 kilometri povestesc vreo jumătate de oră cu un localnic ce repara ceva la mașină și mă urnesc din ce în ce mai greu. Drumul e superb!!! Cam pe la km 7 pun bocancii (am mers cu sandalele până acum!), peste un kilometru stau la povești la un grătar, la km 11 fac schimb de impresii cu un sibian ce a pornit cu gând de toată Via. Sus-jos-uri pe deasupra Cătunenilor. La Crucea de fier o sun pe Maria Slăvoacă pentru ștampilă și cazare (Lunca Ilvei). E o femeie plină de viață de ți-e mai mare drag de ea. Trec de borna cu găuri și cobor abrupt până la asfalt. De aici vine să mă ia cu mașina. Povești și glume și stare super pozitivă! A doua zi, chiar și cu treabă multă, insistă să mă ducă până la capătul asfaltului. Jos pălăria pentru astfel de munți de energie! Urmează câțiva kilometri de drum de piatră, trecere pe sub viaduct, apoi potecă în urcare spre pasul Grădinița. Întâlnire și povești faine cu doi voluntari Tășuleasa Social care sablează bornele cu numărul fiecărei borne. Potecă pe lângă calea ferată, cantonul Grădinița, trecere peste șine, coborâre pe potecă largă și urcare nu prea lungă spre satul Tătaru. Aici trec din Bistrița Năsăud în Suceava! Povestesc mult cu Angela despre Via (fusese cu două zile înainte prin zonă) și mă opresc puțin să terminăm de vorbit la stația de autobuz de lemn dinainte de coborârea spre camping și Poiana Stampei. Un kilometru la dreapta pe asfalt, apoi stânga, trec Dorna și urmează drum lung, în serpentine, spre coama împădurită cu poieni largi cu vaci și garduri electrice. Apoi coborâre ușoară pe coamă, trec o poartă de lemn și mai abrupt spre Poiana Negrii. Ies la asfalt, fac stânga și, ciudat, nu găsesc bănci de odihnă. Abia în centru este una. Sun la pensiunea Poiana pentru ștampilă și cazare. E imensă și sunt cele mai moderne condiții și amenajări de până acum. Ah, în Pianu de Sus, a mai fost o astfel de cazare unde am plătit cu cardul de vacanță, ca și aici. Dimineață e ceață și abia pe la 10.30 mă urnesc. Chiar de este puțin mai scump, oamenii m-au făcut să mă simt ca acasă! Urc peste deal și abia cu vreun kilometru înainte de Dorna Cândrenilor dau de asfalt. Vor mai fi vreo patru kilometri de asfalt în urcare spre Moara Dracilor. Aici trebuie atenție fiindcă sunt schimbări de direcție la izvorul cu vălău și la stâlpul de marcaj turistic! Urmează apoi drum de pădure și urcare la telescaun. Puțină odihnă pentru ultimii patru kilometri! Coborâre 1.2 km pe drum larg până la casele intermediare și apoi pe potecă de sub telescaun (cu bornă la casele intermediare). La telescaun ies la stradă, cobor până la borna 101 și apoi prin centrul în reparații trec Dorna la gară, centrul de informații și borna 100! Atât mai am din Via! Pun ștampila la hotelul Silva (după ce vorbisem în prealabil cu Andrei Bălău de la Centrul de Informare turistică), mă cazez la Silva, iau bilet pentru mâine seară spre București și voi avea o zi de relaxare activă în Vatra Dornei. Abia aștept revenirea aici pentru ultima parte din Via! Mulțumiri tuturor de la Tășuleasa Social și a celor ce fac acest drum atât de fain! Căci drumul ne unește pe noi, oamenii, dincolo de locuri! Cale bună 🙏🤗!”

Mă înclin în fața voastră pentru răbdarea de a citi tot și vă rog să iertați și să binecuvântați! Sunt om și cu siguranță am făcut greșeli și rog îngăduință! Și bucurie că am reușit să merg și să vă duc și pe voi pe o bună bucată din Via Transilvanica. Și să re-vedem cu bine ... pe ultima sută! Încă o dată: Cale bună!