Ziua 3 - marți, 12.04.2022
Bună dimineața!
Somn fain și mic dejun în atmosfera caldă din poză! Nu știu ce îți poți dori mai mult de la o dimineață în aerul răcoros de munte! De notat că poza este făcută foarte târziu, la ora 8.20!
Rezolv cu cazarea și îmi duc bagajul la mașină. Înainte de a porni printre cheile și cascadele Jiului de Vest (sunt încântat de fiecare dată când ajung aici, singur sau cu echipe de omuleți faini!) vreau să intru, cât se poate, în cheile care dau numele complexului unde am stat: Cheile Buții. Așa că voi face o mică explorare a capătului din aval al cheilor. Cu echipament de canyoning cu siguranță se poate intra mult pe chei!
Voi urca pe Jiul de Vest spre Câmpușel, pe asfalt. Pe stânga și dreapta merg prin locuri prin care (nu) am mai fost. Și prin care îmi doresc să revin, pentru explorări mai lungi! Primul astfel de loc este Cheile Scocului cu cascada Gârbovul. E drum simplu, prin chei, cu mici cascade și ceva zone cu gheață. Mici cascade pe firul văii fiindcă la un moment dat un șir de cascade (poate peste 100 de metri înățime) se pierde pe un vâlcel întunecat!
Merg mai departe spre Câmpușel. Mai fusesem acum 10 ani într-o tură superbă, marca Dinu și Marlene Mititeanu :), cu zile de vis la Piatra Iorgovanului și pe creasta Oslei. Pozele și amintirile de atunci (și de întotdeauna!) nu ni le poate lua nimeni. Acum las mașina în curtea cantonului și vorbesc puțin cu silvicultorii de aici. Au prilej să facă mișto de mine fiindcă nu am echipamentul potrivit pentru munte. Dar nu e bai, merg cât pot cu ce am acum.
Covoarele de brândușe și ghiocei îmi înconjură mașina și o las în paza lor. Trec apa Jiului de Vest și urc în poiana în care vara este un fain glamping în avalul văii Iarului. ”Glamping” e un termen modern, puțin cunoscut în vest: corturi mari pe platforme de lemn suspendate! Printre alte covoare de brândușe ajung la casa-recepție, acum închisă, și continui prin spatele ei, pe zăpadă înghețată, spre Cheile Iarului. Marcajele sunt bune și limba de zăpadă acoperă baza cheilor. Mă opresc un minut la placa comemorativă pentru Racky (chiar dacă nu l-am cunoscut personal, de la prieteni știu că era un veritabil Om de Munte) și mai înaintez verificând fiecare pas. Sunt locuri mai deschise și locuri mai strâmte... Unul din acestea mă oprește fiindcă se vede și urmă de avalanșe: bulgări mari de zăpadă căzuți de pe versanți. Mă opresc înainte de zona asta fiindcă nu vreau să risc nici un pas. Voi reveni cândva pe toate cheile, cu plan de a face un circuit prin zone nemarcate, cu coborâre prin Cheile Scorotei. Îmi aduc aminte din tura de acum zece ani că în partea de sus sunt niște zone extrem de expuse! Revin la mașină cu alte zeci și zeci de poze pentru o scurtă incursiune prin ultimele chei amintite!
Spuneam de Cheile Scorotei... Las mașina la asfalt și doar parcurg cheile dus-întors, cu ceva filmulețe în zonele cele mai înguste!
Ies din zona fără semnal și voi face o scurtă pauză la mănăstirea ”Înălțarea Domnului” din Câmpul lui Neag. Se spune că denumirea vine de la un haiduc Neagu care ar fi trecut munții, probabil pe jos, nu cum am făcut eu ieri, și s-a stabilit aici cu familia. Mănăstirea este mică și foarte fain aranjată, lângă lacul artificial cu același nume ca și localitatea.
Următoarea pauză scurtă este la cascada Firizoni, aflată chiar pe marginea drumului asfaltat.
Urmează Cheile Oproni cu superbe formațiuni șistoase și mici cascade.
La intrarea în Uricani las mașina pe marginea drumului și urc la urmele de locuire romană (cruci săpate în piatră) și voi coborî pe poteca titanilor. Mai degrabă tind să zic că sunt urme pre-creștine!
Tot din Uricani, ceva mai jos, merg cu mașina pe valea Sterminos până la cascada omonimă. Doar îi voi observa schimbările de direcție și nu îmi dau seama câte trepte are (cel puțin patru, vizibile de jos). La întoarcere spre oraș mă opresc în câteva locuri pentru faine căderi de apă sau forme de canion adânc. Acum este vegetația uscată și se poate vedea fundul canionului, în august va fi atâta verde încât doar îți poți imagina cât de adânc este sub tine!
Ultima cascadă vizată este cea a Mierlei. Chiar dacă drumul are 5-6 kilometri, cam ca cel de pe valea Sterminos, dificultatea este mult mai mare fiindcă sunt șleauri adânci de noroi și doar cu ceva îndemânare poți trece de ele. Este cea mai grea porțiune de drum din tot ce am parcurs până acum!
Următoarele chei sunt defileul Jiului. L-am parcurs de multe ori și nu mai țin minte să mă fi oprit la mănăstirea Lainici. O fac acum și descopăr multe poveste de istorie, două biserici superbe, multă liniște și ceva cadouri faine pentru acasă.
Mănăstirea are hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului, la fel ca o altă biserică vizitată recent. Deși pare mult mai veche, biserica veche este construită ”doar” la începutul sec. XIX. Redau de pe Wikipedia: ”Denumirea de „Lainici” nu are origini clare. S-au emis diferite ipoteze etimologice, privind toponimia, dar au rămas incerte la nivel interpretativ. O interpretare etimologică a cuvântului „Lainici” îl consideră de origine grecească: în greaca veche, “lainos” înseamnă „de piatră”, în cazul nostru, „trecătoare prin munți de piatră”. Altă interpretare, mai plauzibilă, ar fi aceea că termenul ar deriva de la numele unui trib geto-dac, al “Lailor”, care este binecunoscut prin secolele al IV-lea – al V-lea împreună cu al “bessilor” în zona Sarmisegetuzei, la circa 80 km distanță de Lainici. Adevărul rămâne încă nedescoperit. [...]
Vechimea Sfintei Mănăstiri Lainici se pierde în negura vremii necunoscându-se oficial și istoric începuturile sale. După tradiție, în secolul al XIV-lea Sfântul Cuviosul Nicodim de la Tismana a fost trimis în Țara Românească pentru a susține ortodoxia și pentru a da un suflu nou bisericii. El s-a așezat într-o peșteră lângă mănăstirea Lainici. Tot Sfântul Nicodim a ctitorit mănăstirea Vodița de lângă Drobeta Turnu Severin și Mănăstirea Tismana, în preajma căreia a sihăstrit până la sfârșitul vieții sale. Importanța așezământului a fost sesizată și de împărăteasa Maria Tereza, care, prin generalul Bukow, a distrus între 1750-1765 (în 15 ani) sute de așezăminte ortodoxe în Transilvania. Schitul, deși nu era în Imperiul Austro-Ungar, aflat la câțiva kilometri de graniță, a căzut victima marii prigoane antiortodoxe a puterii imperiale de la Viena. Biserica ctitorită din sec. XIV-lea – al XV-lea ar fi fost distrusă în acea perioadă. [...]
Primul Război Mondial, între 1916 și 1918, a fost nemilos față de Mănăstirea Lainici, distrugând-o complet; trupele germane au intrat cu caii chiar în biserică, făcând focul în ea și profanând-o. Până azi se mai păstrează scrijelite pe pereții din altar numele unor soldați și ofițeri care au dormit acolo și au profanat biserica. Au fost furate de către soldații germani toate obiectele de preț, inclusiv clopotele. Arhiva mănăstirii, care era de 16 metri liniari, a fost arsă, precum dovedesc documentele vremii. Cimitirul a fost devastat și profanat, toate crucile fiind smulse și călcate în picioare. După război nu se mai cunoșteau mormintele, rămânând neidentificate până azi, iar unii călugări, printre care Ieromonahul Iulian Drăghicioiu au fost deportați în Germania unde au murit în lagărele germane.
În 1929 a fost trimis de la Mănăstirea Frăsinei un grup de șase monahi, avându-l stareț pe Cuviosul Visarion Toia, care a ridicat din ruine mănăstirea, construind clădirile necesare și introducând viață de obște cu un regim ascetic sever, întocmai ca la Mănăstirea Frăsinei. Datorită seriozității, disciplinei duhovnicești și slujbelor care se săvârșeau aici, Mănăstirea Lainici devine tot mai căutată de numeroși credincioși din împrejurimi. După 1947, când vine la conducere regimul comunist, Mănăstirea Lainici este din nou agresată sub diverse forme. În această perioadă începe construcția căii ferate Bumbești-Jiu-Livezeni, precum și modernizarea Drumului Național, pe aceeași distanță. Muncitorii care au executat aceste lucrări au devastat și au afectat viața bisericească din mănăstire asemenea unor invadatori păgâni, ocupând abuziv toate terenurile mănăstirii și amplasând aici barăci.
Prin astfel de cruzimi a trecut Mănăstirea Lainici până în 1957, când aceia care au ocupat abuziv cea mai mare parte a spațiilor mănăstirii au părăsit cu mare greutate acest loc.”.
Deja am scris prea mult. Dacă vreți să mai citiți și alte detalii, Wikipedia vă stă la dispoziție.
Doar vreau să mai menționez numele sfântului Irodion de la Lainici despre care puteți citi aici.
Tot zic că e ultima oprire. Și mai găsesc ceva interesant înainte de a ieși din defileul Jiului: mănăstirea Vișina cu ruinele și noua biserică! Am parte de o joacă cu doi faini căței albi și de o vizită doar pe exterior. Aș fi intrat, dar părintele stătea de vorbă cu enoriașii și atunci nu se cuvine! Deși, recunosc, am făcut asta chiar la biserica de aproape de casa mea, recent. Nu mai fusesem de mult timp și am simțit nevoia să intru, cu rucsacul în spate. Poate s-au uitat oamenii ciudat la mine. Sau poate nu, cine știe! De obicei la biserică mergi ca să fii tu cu tine, nu să te intereseze de altcineva. Sau, mă rog, poate idealizez eu acum...
Iar zic că e ultima oprire și voi mai găsi încă una. Promit!
În apropiere de schitul Crasna, jud. Gorjm găsesc mănăstirea Icoana. E nouă și interesantă prin așezare și copia icoanei Maicii Domnului Prodromița de la Athos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu