Somn sănătos și pentru mine și pentru mașină. Ieri mi-am îndeplinit obiectivul cu vârf și îndesat și cu multe alte locuri noi. Să vedem acum ce o mai fi.
Ziua 2 - luni 11.04.2022
Fac plinul mașinii și pornesc la drum. Nici prin cap nu îmi trece pe unde voi ajunge astăzi! Deocamdată vreau să ajung la o ”poiana cu narcise” din apropierea orașului de pe Jiu. Făcusem un city break recent în Tîrgu Jiu și acum am ceva restanțe! Fusesem la Muzeul Arhitecturii Populare al Gorjului (mai pe scurt Muzeul Satului) din Curțișoara și în apropiere este locul căutat. Trec prin Curțișoara și la capătul localității se termină și asfaltul. E drum de pământ mai departe. Merge bine în serpentinele ușor în urcare prin pădure și am de ”luptat” cu ceva șleauri printre care îmi fac drum cu talent. Este trecut ca drum comunal DC 2. Ies la ”loc luminat și cu verdeață” și drumul se face mai bun. Parchez mașina și fac stânga pe un drum de lizieră spre locul indicat. Sunt multe flori albe, de primăvară și nici o narcisă. Explorez un pic zona fără succes. Adică găsesc primăvara în toată frumusețea ei. Și atât!
Revin la mașină și ceva mai departe, pe drumul bun, un nene mă lămurește care e treaba cu narcisele. Au fost aici multe când era el mic și chiar erau organizate festivități în cinstea lor, cu muzică, scenă și tot felul de bunătăți. Un fel de bâlci cum voi vedea curând la Vad (peste vreo lună), după o superbă săptămână prin Apuseni (muncă, distracție, locuri și oameni noi și foarte faini/faine)!
Revenim în aprilie! Mă întorc în Târg pentru câteva poze la... delta Jiului! Data trecută doar trecusem pe lângă ea, pe jos. Urc pe dig lăsând mașina pe avarii, probabil primind ceva înjurături din partea șoferilor. Nah, am scos și eu mașina cât mai mult de pe carosabil :)!
Pe prima parte a traseului (atenție la schimbările de direcție!) găsim pe copaci sau pe mici stâpi de lemn improvizat trimiteri biblice (Isaia 41:10, Luca 11:9-10). Vă las pe voi să le căutați. Doar vă spun că sunt încurajatoare! Mai departe poteca face dreapta și urcă pe versanții unei văi adânci și apoi stânga spre platoul carstic de deasupra cheilor. Sunt multe forme de exocarst în care se vede erodarea calcarului. Pe dreapta doar observ o alunecare de pământ roșu pe mai multe planuri. Asocieri mai puțin obișnuite! Pe platoul aflat la 560-570 de metri altitudine fac stânga, urmez momâile din calcar, trec un fir de vale puțin adânc, las în stânga un fain vârf cu multe inserți calcaroase, mai trec încă un fir și în creasta zimțată de după ea (care urcă în dreapta spre vârful Tufoaia, 912m) se vede Inelul de piatră. Am o primă impresie că pe aici s-ar putea merge pe curbă de nivel pe deasupra Cheilor Sohodolului și mă înșel: după creasta de piatră sunt pante foarte mari și uneori chiar verticale. De fapt asta se vede și mai bine de jos, din chei.
Inelul Doamnei/Domniței este o superbă fereastră în creasta calcaroasă. Se spune că original ar fi fost gura Peșterii Pîrlajului a cărei galerie s-a prăbușit creând un loc de legendă. Cert e că locul și peisajul de la Inel sunt superbe, cu orientare fie spre nord, spre lungimea cheilor, fie spre sud, spre Runcu. Se mai pot observa gurile înalte ale altor două cavități în peretele vestic al vârfului calcaros ce închide cheile pe versantul stâng.
La întoarcere schimb cumva direcția și merg pe acel vârf tot amintit pentru câteva belvederi și panorame. Din el cobor spre est spre prima vale (uneori e greu să avansezi prin calcarele ascuțite ascunse prin iarba mare!) ce pare să aibă potecă. Este într-adevăr o potecă pe care garantat au tocit-o alții până să ajung eu aici. Sunt ceva arbuști țepoși prin care trec cu atenție și urmez la stânga poteca după vreo două mici săritori (1-1.5 metri). Pe o brână revin printr-o zonă împădurită la marcajul pe care am venit, fericit că am văzut și alte locuri. Și de aici la mașină povestesc cuvintele de mai sus și pozele de mai jos.
Câteva poze la monumentul eroilor din Runcu și la casa-muzeu Maria Apostol (prin exterior fiindcă nu mai stau să dau telefon bibliotecarei de la Căminul Cultural, 0766.663.748, pentru vizita muzeului) și pornesc cu mașina prin chei. Sunt superbe și se vede pe drum că acesta e folosit de mașini care aduc lemn și piatră de undeva din amonte.
Fac pauzele clasice la grota Sfântului Nectarie, la poarta de sub drum, la nări și la foișorul cu panou explicativ. De fiecare dată mă opresc cu drag în fiecare din locuri!
No, de aici mai departe începe aventura rutieră. Știu că pentru mulți este obișnuită expresia. Pentru mine e mai ciudat să fac astfel de traversări, dar am văzut ce și cât poate mașinuța! De menționat că în orice moment, dacă nu mă mai simt sigur pe mine sau pe mașină (în cazul de față), fără nici o jenă fac cale-ntoarsă. Întotdeauna Muntele rămâne acolo și se pate reveni cu altă energie! Deci cu elan și curaj șoferesc la deal pe valea Sohodolului. Kilometru după kilometru înaintez în munții Vâlcan. Prima pauză e la limita între județele Dolj și Hunedoara, DJ 672C. Până aici e bine și abia se vede un praf alb pe marginea drumului. Tot continui urcarea până în șaua Dâlma Căzută de unde TR merge înapoi pe unde am venit spre valea Sohodolului, TA urcă spre vârful Arcanu și mai e un drum peste culme spre Câmpu lui Neag. Inițial nu băgasem în seamă asta fiindcă drumul pare să meargă tot înainte. Sunt câteva urcușuri și coborâșuri, pe drum din ce în ce mai îngust, undeva pe la 2 metri. Tot merg pe drum până văd pe hartă că în loc să merg spre nord, cumva mă întorc spre sud. Deci ceva nu e bine! Mai verific și îmi dau seama unde am greșit. Dar acum întoarce-te, Cezare, dacă poți! Mai urc o pantă unde drumul se închide definitiv în niște șleauri și apoi o urcare puternică la dreapta. Stop! Aici trebuie cumva să întorc. Manevră după manevră, între peretele de piatră și prăpastie (pantă peste 45-50 de grade), reușesc să întorc mașina și răsuflu ușurat. Până aici spărsesem doar două limbi de zăpadă și, cu un foarte ușor derapaj, revin la șaua amintită. De acolo vedeți cele două poze cu marcajele de culori diferite și drumul în sus. Drumul în sus spre șaua Dâlma Căzută propriu zisă are undeva pe la 20-25% pantă. Dar e tare bun!
În trei serpentine strânse sunt în șa, la 1153 metri altitudine! Este aici și un adăpător pentru ierbivore! E foarte fain aici și singurul meu gând este să ajung în valea Jiului de Vest. Mă aștept să fie mai ușor decât până acum. Și este mai ușor, doar panta este prin multe locuri asemănătoare cu ce am scris mai sus. Când ajung ceva mai sus de malul lacului Valea de Pești și apoi las barajul pe stânga, mă simt mult mai relaxat. Mai ales când ajung la asfalt!
Bun! Am reușit o traversare foarte faină a munților Vâlcanului, Un Transvâlcan mai inedit pe care îl recomand doar pentru mașini cu gardă înaltă și în stil 4x4.
Și acum ce faci, Cezărică? Nu aveai în plan să traversezi munții! Scurtă analiză a situației și iau decizie rapidă: îmi permite mașina să urc spre cabana Buta. Traversez Câmpul lui Neag și fac dreapta spre cabană. Urc pe valea Măriii și cotesc la stânga spre poieni și apoi intru în pădure pe versantul stâng al râului Buta (geografic). Drumul e bun și înaintez cu o plăcere foarte mare. Curând începe zăpada, mai întâi un praf și apoi crește stratul. Și apare momentul total nedorit: brusc crește stratul de zăpadă și mă trezesc blocat în zăpadă. Moment de calm amestecat cu panică. Nu ar fi problema de stat aici. Problema mare e că ambreiajul mi se blochează o dată jos și fără el nu pot face nimic. Își revine repede! Sap un pic sub roți ca să pot da înapoi. Nu am succes fiindcă e gheață sub zăpadă. Sun la cabană să întreb cât mai este și dacă pot merge pe jos. Oricum cu mașina nu mai pot înainta fiindcă în fața mea la vreo 50 de metri un copac blochează drumul. Bunicul cabanierului (al cărui număr îl găsesc pe net) este jos, în Câmpul lui Neag. Îmi dă și telefonul cabanierului și îmi sugerează să sun și la Salvamont și, dacă nu reușesc în vreo oră să ies, să cobor pe jos la complexul Buta. Salvamontiștii mă iau la rost că ei nu au cum să mă tracteze. Nu am ce face decât să ies singur din belea. Așa că dau față-spate de multe ori, continui să sap la fiecare roată cât mai mult, mai forjez puțin mașina, mai sap. TREBUIE să ies din beleaua asta cumva! Îmi vine ideea salvatoare. Dincolo de săpat cu mâinile și cu lopata îmi aduc aminte că am pioletul în mașină. Așa că îl scot din portbagaj și încep să sparg gheața de sub roți cu lopățica. Hai că parcă funcționează. Un pic spart gheața, un pic față-spate, iar spart gheața, iar manevre, iar spart gheața, iar manevre. Și reușesc să mișc mașina. Mai întâi spre niște brăduți în partea de sus a drumului, apoi revenit pe poziție și, din alte câteva forjări, reușesc să scot mașina din limba de zăpadă, zece-douăzeci de metri cu spatele. Am reușiiiit (cred că mi-au luat vreo oră și jumătate toate manevrele, timp în care mi-au fost de ajutor cabanierul și bunicul lui prin susținerea psihologică, mulțumiri!)! Merg 50-70 de metri cu spatele până la un loc puțin mai lat (poate 2.5 metri) și din câteva manevre reușesc să întorc mașina. Am doar experiența recentă de sub șaua Dâlma Căzută! Sunt fericit că am ieșit din belea și merg vreo 2-3 kilometri să ies din zona cu zăpadă. Pe o zonă dreaptă sun bunicul cabanierului să îl anunț că am reușit să ies și găsesc cazare în vale. Promit să revin la vară la cabană să povestim (voi reveni la început de octombrie cu Mihaela și Mihu într-un fain concediu prin mulți munți pe unde nu am mai fost!).
Ies în valea Măriii și, dacă tot sunt aici și scăpat din belea, îmi propun să văd cele două cascade și poate să pun cortul pe aici. Fac stânga pe drumul mare de pe vale și peste vreo 500 de metri las mașina pe dreapta într-o poiană. Parcă aș pune cortul aici! Trec podul de lemn pe picioare și văd săgețile și marcajele de cascadă (floricele colorate în loc de marcajele clasice). Prima dată fac stânga spre cascada Măriii. Valea e foarte faină și verde și curând ies în firul văii unde poteca și câteva scări mă conduc spre cascada de sus. Sunt multe căderi de apă una după alta și sunt fascinat de câtă putere are apa. Spectacolul doar se poate imagina din câteva poze. La fața locului totul este imens, gigantic, captivant!
Revin la intersecție și continui pe valea Lazărul/Lazărului. Poteca merge câteva sute de metri pe un fel de acostament și apoi cotește stânga printre bolovani umezi. Înaintez cu grijă și, când panta începe să devină prea mare, mă mulțumesc cu câteva poze și mă întorc la mașină. Dacă nu am reușit să ajung la cabana Buta, măcar am văzut ceva locuri noi!
Continuă aventura! Ce, credeați că s-a terminat ziua?
Nu îmi place deloc umezeala din poiana unde am lăsat mașina și caut cazare. Cea mai ieftină cazare pare a fi pe booking la Căsuța din pădure. Fac rezervare, plătesc și mă duc într-acolo. Este undeva în apropierea lacului din Câmpul lui Neag, pe dealurile de pe partea dreaptă a Jiului de Vest. Urc până acolo (fiindcă e ceva de urcat!). Și când ajung, totul închis! Un vecin mă întreabă pe cine caut. Le spun de cazare și îmi spune că vecinii lui au plecat de urgență la București cu ceva probleme medicale. Păi și eu ce fac? Am plătit! Au telefonul vecinilor și reușim să vorbim la telefon. Își cer mii de scuze și ne înțelegem cum să facem să îmi dea banii înapoi. Și în vreo 2-3 zile mi-au venit banii în cont, mai repede decât estimaseră ei că o să ajungă! Foarte faini oamenii!
Dar sunt destul de obosit și mi-ar prinde bine o cazare, nu dormit la cort sau în mașină. Cum prețul e asemănător, nu mai stau pe gânduri și merg la complexul Chile Buții, după ce verific disponibilitatea. E un loc super fain, un pic scumpuț pentru montaniarzi ca mine și obișnuit pentru oamenii obișnuiți. Pentru o noapte pot să mă bucur și eu de căldură, duș și un pat moale și pufos. Și, în plus, de amabilitatea gazdelor și seara, la masă și dimineața, la micul dejun. Atmosfera și oamenii se dovedesc a fi de nota 20! Recomand cu toată inima!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu