Bistrița 27.11-01.12.2021

De ziua națională s-au adunat mai multe zile libere. Mihaela găsește pentru grup mai mare o superbă cazare la Curtea lui Toader, în Simionești. Împreună cu Radu (Pancu) construiesc planul pe zile cu mențiunea că fiecare este liber să facă ce îi dorește inima. Pe 27 pe seară am stabilit cu toții să ne întâlnim la cazare. Și poate și la o ”mâncătorie” (Bacea copyright :D) pe drum :)! Va fi în Târgu Mureș la un la un restaurant foarte fain recomandat de Pancu (acces doar cu certificat verde, fiind în pandemie). El nu a reușit să vină și ne vom vedea zilele următoare. 

Eu povestesc aici doar din punctul meu/nostru de vedere fiindcă fiecare și-a făcut programul propriu, adaptat la planurile comune. 

Ziua 0 - ziua de drum, 27.11.2021

Cu Laura facem prima pauză pe drum la cetatea din Feldioara/Marienburg/Foldvar. A fost inițiată de cavalerii teutoni (1211-1225), apoi preluată și dezvoltată de comunitatea germană timp de mai multe sute de ani și restaurată în 2013-2017. Mai multe detalii puteți citi în câteva poze mai jos sau dacă ajungeți acolo. 

Cetatea actuală are formă elipsoidală (circa 78/24 metri), patru turnuri în cele patru puncte cardinale, ziduri înalte de 6 metri și 1.5 metri grosime, numeroase spații pentru refugiu și depozitare, o fântână, ruinele unei biserici centrale, un cuptor de pâine și multe alte încăperi. Merită vizitată, chiar și pe vânt puternic așa cum a fost la noi. Au mai fost și alți câțiva vizitatori, nu am fost singuri prin cetate!

După masă rămâne să ne vedem la cazare. Noi vom mai face o pauză în Reghin cu dorința de a vizita muzeul etnografic Anton Badea. Este închis și îl vom vedea doar în exterior, peste gard...

Seara socializăm puțin în livingul foarte mare și fain aranjat, gazda ne face o prezentare a casei și a locurilor și împreună cu el (și prin telefon cu un prieten de-al lui plecat peste granițe) analizăm traseele pe care le avem în plan și ne va/vor oferi soluțiile cele mai bune. Ne luăm în primire camerele și ne retragem fiecare la somn, după pofta inimii (și oboseala de rigoare după drum). 

Ziua 1, 28.11.2021

Astăzi este prima zi de ”ascensiune”. Chiar dacă în zonă altitudinile nu sunt prea mari, diferențele de nivel fac ca orice urcare să fie semnificativă. Propunerea pentru astăzi este să ajungem pe vârful cel mai înalt al munților Bârgăului, Heniu Mare, 1611m. 

Cumva eu am în vizor grupa aceasta de munți de când am făcut parcurgerea crestei principale transcarpatice dintre Romuli și Vatra Dornei, cu trecere prin pasul Rotunda (2017). Atunci văzusem de sub piciorul sudic al vârfului Omului culmea care coboară spre pasul Suhard pentru ca apoi să intre pe culmea munților Bârgăului... Planuri de viitor cu geografia în față! De fapt grupa Bârgaielor îmi e de mult timp în plan făcând parte din munții nordului, mai greu accesibili din zona de sud a țării. Dificultatea nu e dată de munții în sine, ci mai degrabă de drumul lung de apropiere. 

Organizatorii găsesc un drum asfaltat foarte fain care ne duce pe piciorul vestic al Heniului Mic (peste valea Strâmba). Lăsăm mașinile (trei la număr) lângă un foișor, ne mascăm de vânt și cu bețele întinse începem un urcuș susținut pe un tăpșan cu câteva căpițe. Eu cu Laura, având compasul mai mare, suntem mereu în fața grupului. Bine, eu mă cunosc bine și știu că după ”start” voi rămâne în a doua parte a grupului la povești. Urcăm prin poieni, ne oprim sub un pin pentru regrupare și apoi continuăm pe o culme domoală și mereu în urcare. Din povești în povești parcurgem (fiindcă este pe lungime!) o poiană lungă, folosim un drum forestier și printr-o serpentină la stânga ajungem la un punct de schimbare a direcției. Noi trebuie să facem dreapta pe o continuare susținută a aceluiași drum. Dar înainte de asta facem o pauză pe drumeagul din fața noastră pentru un sandwich revigorant și câteva guri de ceai cald. Este primul loc unde dăm de zăpadă, câteva pete...

Cu energia refăcută pornim la deal tot câștigând în altitudine. Uite cam cum se vede în spatele nostru:

Avem o perioadă scurtă de mers pe drumul de exploatare și, după o curbă la dreapta se cam termină drumul. De aici începe o zonă de bălăureală prin arbuști țepoși de 1-1,5 metri înălțime, pe poteci de pământ alunecos pe care vom face ceva sliding la coborâre și apoi pe o zonă mai plată a culmii. Apar zone cu gheață și încet-încet din ce în ce mai multă zăpadă. Curând se ridică un pic ceața și vedem, ca pe o fantomă, primul pilon al stației de transmisiuni de pe vârf. Spun primul fiindcă sunt trei piloni, deocamdată doar primul fiind în câmpul nostru vizual. Suntem cam pe la 1500 de metri și totul e alb de-acum. Poate doar câte un smoc de iarbă să mai iasă din plapuma albă...

Continuăm pe culme pe linia directă și ne oprim pentru regrupare în prima curbă a drumului de acces la stație. Dacă până acum a tot fost ceață, acum se mijesc ceva pete de cer. Avem șanse să vedem peisaje faine și asta este o bucurie imensă pentru Mihaela care e toată un zâmbet. Și că am ajuns atâția aici și că se îmbunează vremea!

Urcăm cu toții prin pături de ceață spre al doilea pilon și apoi spre al treilea care se află chiar lângă clădirea administrativă a stației de transmisiuni. Fiind regim privat, doar ne facem poza de vârf (Heniul Mare, 1611m) și explorăm puțin zona înainte de a porni înapoi la vale. Sunt curios și eu și împreună cu câțiva colegi găsim ”tomberoanele”-gondolă folosiți de cei de la stație pentru transportul materialelor. 

Ne reunim și pornim la vale până la curba drumului și apoi pe coama care am venit.  De acum știm drumul pe coamă și apoi pe toboganele cu pământ umed, noroios până la intersecția de drumuri de exploatare uned făcusem pauza de energizare. 

Propun, pentru variație, să mergem pe drumul din dreapta noastră și apoi prin poienile largi să revenim cumva la drumul de asfalt pe care lăsasem mașinile. E acceptată ideea și, pe drumul pe care văzusem petele de zăpadă, mergem la dreapta pe o ușoară curbă de nivel care ne scoate în poienile largi (pare-mi-se că se numesc poienile Făget sau Făgetului). E un loc superb și ne bucurăm din plin de ”golden hour”- ”ora de aur”. Explicația denumirii e tare simplă și plină de căldură (și interioară și exterioară): s-a ridicat ceața (de fapt a coborât în văi!) și soarele care bate în firele de iarbă dă senzația unui galben intens pe fiecare fir! Asta după ce, cu doar vreo oră mai devreme, eram în plină iarnă! Poze de grup, poze de peisaj, poze cu ceața... La fiecare pas ne mai oprim pentru două-trei poze! 

Coborâm printre case de lemn la un drum de pământ, facem stânga într-o mare curbă de nivel, urcăm pe drum peste câteva văi largi (cu un unghi foarte fain spre casele împrăștiate pe poiana largă pe unde am venit), trecem o coamă prin pădure și la următoarea curbă la dreapta începe timid asfaltul pe o singură bandă. Îl urmăm la dreapta până în coama următoare și credem că am ajuns la mașini. Mai avem de fapt o curbă de nivel asfaltată și apoi la dreapta urcăm pe coama unde e foișorul lângă care am lăsat mașinile. Drumul ne-a fost dăruit de natură cu câteva mări de nori (sau mai bine zis de ceață) spre depresiunea Bistriței și fainele văi ale ținuturlor Bârgăului (bârgău, bârgaie înseamnă ”fundături” sau ”munți”-berg; a se vedea aici explicațiile toponimice). 

Cu bucurie în suflet mergem spre cazare unde ne vom relaxa, fiecare după pofta inimii.

Ziua 2 - 29.11.2021

Toată lumea este pe regim relaxare. Eu simt nevoia să ies puțin la o scurtă plimbare. Așa că de la pensiunea Curtea lui Toader (unde stăm) fac dreapta, urc pe asfaltul care iese din sat, merge pe sub cimitir și apoi la stânga merge pe curbă de nivel pe sub deal. Mă uit pe Google Maps și văd că îi spune Drumul Budușului și merge, ghiciți, în satul omonim. Cumva îmi fac un minicircuit pe asfalt. Satul Buduș este foarte simplu și mi-a plăcut că are foarte multe troițe, multe dintre ele chiar în curțile oamenilor. Urmăresc străzile la indicația Google Maps spre Budacul de Jos. De pe Wikipedia aflăm că satul este vechi (atestat documentar la 1345), s-a numit Budacul de sus (sau alte variante germană sau maghiară) și a avut populații strămutate. 

Trec apa Budacului și în Budacu de Jos fac stânga pe drumul pe care îl știam fiindcă fusesem cu mașina. În paralel cu valea Budacului ajung aproape de intrarea în Monariu (cu privire spre dealurile împădurite ce mă despart de Bistrița) și pe Drumul Simioneștiului revin la cazare.

Spre seară ies cu Laura la o plimbare în Bistrița. O singură dată mai trecusem prin Bistrița fără a face vreo oprire semnificativă. Acum, chiar dacă e rece, ne plimbăm prin orașul aflat pe ”râul repede” (Bistrița), oraș menționat prima dată la 1241 sub numele de „oppidum Nosna”, nume dat de coloniști așezării de pe râul Bistrița. Este una din cele șapte cetăți (Siebenbürgen) ce dau denumirea germană a Transilvaniei. Orașul s-a dezvoltat mult în timp, dovadă fiind pasajele de trecere între străzi, multele bresle, fiecare cu organizarea lor, clădirile de comercianți (a se vedea ansamblul Sugălete din Piața Centrală), biserica evanghelică de la 1500 cu turnul construit în mai multe etape, Casa Argintarului, Casa cu Lei, Casa lui Ion Zidarul, prezentările breslelor și ale sigiliilor lor de pe strada Gheorghe Șincai, biserica ortodoxă Coroana (1270-1280), Panteonul Bistriței și multe altele. Curioșii pot citi mai multe aici. 

Ziua 3 - 30.11.2021

Astăzi este programată a doua tură montană. Pentru asta reducem numărul de mașini pe cât posibil și pornim prin Șieu, Monor (unde este o faimoasă fabrică de lactate pe care nu am văzut-o în drum) și Vătava spre Morăreni și Bistra Mureșului (aflată la intrarea în Parcul Natural Defileul Mureșului Superior).  Acum vreun an și jumătate am parcurs defileul în drum spre casă (cu trenul)...

Intrăm pe Bistra (traversând localitatea Valea Bistrii) și mergem până la păstrăvăria Bistra Mureșului. Vedem cele două mașini ale colegilor (ajunseseră mai devreme), întorc mașina ca să fie pregătită penru plecare și pornim la drum pe Zăpodia cu Cale (marcaj TA). 

Urcușul pe vale este fain prin covorul de frunze și printre niște ciuperci foarte interesante care par a fi ace de gheață. Urcăm continuu în apropierea firului văii până în Șaua Scaunului (1030m). Aici schimbăm marcajul din TA în BA (care vine din Bistra Mureșului prin vârful Zăpodia Ursului și continuă spre Scaunul Domnului) și direcția și continuăm tot la stânga în urcare vreme de un ceas până la intrarea în rezervația Scaunul Domnului (limită de rezervație naturală, panou cu activitățile permise și interzise și zăpadă - până aici nu avusesem parte de zăpadă).

Mai urcăm vreo zece minute și ajungem din urmă colegii. Ei se opriseră de câteva minute pentru o pauză de sandwich și ceai. Ne bucurăm de revedere și, la recomandarea lor, mergem la o belvedere din apropiere. E o schimbare foarte faină de peisaj!

În echipă completă pornim spre primul panou informativ de pe platoul Scaunul Domnului. Vom face o buclă pe marcaj PR până la Stâncile Estice (Keleti Sziklak) înainte de a ajunge la punctul Scaunul Domnului (1381m) marcat cu plăcuță cu altitudinea și un mic adăpost din lemne și niște scaune sculptate în butuci, prilej de poze amuzante pentru colegi.

Urcăm  puțin spre marcajul BA și facem o scurtă vizită la Stâncile Vestice (Nugati Sziklak). Sunt interesante și trebuie să fim atenți să nu alunecăm... Revenim la marcajul BA și continuăm pe el până în zona cu poieni/defrișări ce pare un mare platou. De fapt se pare că aici vânturile puternice de acum doi ani au făcut pagube imense și nu ar fi (integral) mână omului!

Sunt mai în fața grupului cu un coleg și văd undeva în dreapta marcajului ceva ce pare o construcție cu un panou pe ea. Așa că găsim drumul care ne duce într-acolo. Este un adăpost Salvamont Mureș cu panou solar pe el și o hartă foarte faină pe care o vedeți mai jos. Suntem cam în locul unde e marcat loc permis de campare...

Mai merg puțin în față (cu pas de melc) și mă opresc la stâlpul unde schimbăm direcția: BA merge în față spre Poiana Stejii și PA coboară la stânga, prin pădure, spre Valea Bistrei, pe Zăpodia cu Pod. Marcajel următoare sunt greu vizibile și aștept colegii cu mâinile drept barieră pentru a marca schimbarea de direcție (inclusiv cu câteva săgeți pe zăpadă).

Pornim cu toții printre molizii de dimensiuni mici. E o potecă întortocheată și bine marcată, cel puțin pe câteva zeci de metri. Fiindcă avem tendința apoi să facem stânga fără să vedem marcajele. Un coleg identifică un marcaj printre copacii căzuți undeva în dreapta noastră și mergem toți spre el și mai departe. E o potecă la fel de întortocheată ce coboară în serpentine pline cu gheață. Așa că fiecare se descurcă cum poate, mai mult prin arbuștii pitici de pe laterala potecii, cu mai multă zăpadă. Trecem de zona cu gheață și iarăși mă trezesc că suntem înainte față de grup. Așa că așteptăm pentru regrupare și coborâm foarte încet la vale. Ceva poze la razele dintre crengi și tot la vale pe stânga firului apei. E o potecă foarte faină care ne coboară repede la Valea Bistrei, la drumul forestier. Regrupăm înainte de a merge mai departe pe drum spre mașini.

Pe drum spre mașini vedem doi oameni care se agită șa un moment dat. Mașina lor este în apa Bistrei și ni se pare că nu știu ce să facă. Având mașină puternică (4x4), mă ofer să îi ajut. Mergem la mașină cu proprietarul mașinii din apă și ne povestește de ce are mașina acolo. E un pic amărât și pare și puțin amețit. Probabil nu are încredere că îl vom ajuta. Caută să găsească o șufă la niște vecini în apropiere, nu găsește și mergem cu el la încă doi vecini, la indicațiile lui. Abia la al doilea găsește ce îi trebuie și ne întoarcem la mașina lui. Intru cu spatele spre apă și el se duce prin apă la mașina lui. Vrea să lege cumva șufa să îl scot și reușește cumva să iasă singur. Ne mulțumește cu promisiunea de a ne ajuta oricând ajungem în zonă. Noi de fapt nu am făcut nimic, el a scos mașina prin bolovanii din apă! Poate doar ajutorul psihic...

Pornim spre casă pe același drum, uneori îngust și aparent încâlcit până în Simionești. Ca în fiecare seară, vom avea parte de socializare, chităreală și ”găteală” la comun.

Ziua 4 - 1 decembrie 2021

La mulți ani, România!

După un mic dejun foarte fain în eleganta sală de mese a conacului în care stăm (e atât de elegant totul aici că aproape că nu ne vine nici șervețelele să le folosim!), mulțumim gazdelor pentru tot (gazde foarte discrete și fine, au stat cu noi și am povestit doar atât cât să ne simțim foarte bine!), ducem bagajele la mașini și pornim la drum. Cu promisiunea de a mai reveni cândva pe la ei!

Fiecare merge separat și ca urmare mai jos veți vedea doar poze și descrieri de-ale noastre, nu și al colegilor. Explicația e simplă: fiecare mașină oprește unde vrea!

După vreo patru ore de drum cu trecere prin Reghin, Târgu Mureș și Sighișoara facem o scurtă pauză la trecerea din județul Mureș în județul Brașov și puțin mai departe ajungem cumva paralel cu satul Criț. Văzusem la venire turla bisericii vechi și acum (hotărâre de moment) ieșim din E60 la dreapta spre satul Criț. Parcă e altă lume, cumva păstrată așa cum a fost mulți ani! Drumurile de piatră ajută, probabil, la senzația asta! 

Vedem o bornă Via Transilvanica și cumva izbucnește în mine bucuria de a fi pe VT. Măcar așa, din fuga mașinii, să ajung/em pe VT. Lăsăm mașina puțin mai jos de biserica veche din Criț/Deutchkreuz, încercăm să intrăm pe poarta principală și e închisă. Dând roată împrejmuirii, găsim o poartă deschisă în turnul din spate. Intrăm și vom vizita curtea bisericii fortificate de început de secol XIX (1810-1813). Înaintea ei au mai fost aici două biserici menționate în 1270 și 1466. Mai multe detalii puteți citi aici. Nici eu nu știam aceste informații, le aflu mai detaliat acum, când vă scriu :)! Vom vizita și biserica, și expoziția de obiecte agricole, de festival și de tot felul. Cumva reușim și să urcăm puțin în zidurile bisericii și apoi să vizităm și un punct de observație de pe zidul exterior, mai mic. Nu vom intra la Casa Kraus in spatele bisericii fortificate unde am înțeles că poți degusta ceva feluri de mâncare tradiționale, locale!

Revenim la mașină și vom continua cu alte puncte de pe VT (că ne-a trezit interesul :D).

Este vorba de Meșendorf cu a sa biserică fortificată de secol XIV. Din păcate nu putem vizita biserica fiindcă cel care deține cheia (ghid) este la o înmormântare din sat și nu poate veni. Aflu asta chiar vorbind cu el la telefon. Ne invită să venim în ziua viitoare sau undeva mai la vară :)! Cumva facem ceva poze din exteriorul curții, inclusiv pe marcajele unde pare să continue VT printr-un culoar de arbuști. Cel mai probabil în ghidul turistului VT (care poate fi descărcat gratuit e pe site-ul oficial) e descris drumul de aici mai departe. Acum cumva doar mă bazez pe intuiție.

Următorul loc (și ultimul vizitat astăzi!) este satul Viscri/Deutch Weisskirch. Este cunoscut datorită proprietăților prințului Charles și a bisericii vechi. A fost promovat foarte mult în ultimii ani și ca urmare a cunoscut o dezvoltare turistică importantă. Cu toate astea este de apreciat că în sat s-au păstrat drumurile de piatră și asfaltul este prezent doar până la intrările în localitate.

Pe drumul spre Rupea și E60 spre casă trecem prin localitatea Dacia. Dacia se termină aici (localitatea!), nu și vechea Dacie!!!

Mulțumesc tare pentru răbdarea de a citi toate detaliile și vă promit că următoarea postare va avea foarte puține detalii și multe poze :)!