După o săptămână de odihnă și o sâmbătă în care nu eram hotărâți pe unde să mergem, chiar e musai să ieșim măcar un pic prin natură. Eu știu de mult că doar câteva ore în natură fac mai mult decât un pumn de medicamente și, uitându-mă pe o hartă a Bucegilor, îmi amintesc că prietenii de la ”Floare de Colț” București tot mai povesteau în tren de valea Peleșului. Mă documentez cum intrăm în vale și duminică dimineață mergem (eu cu prietena) cu trenul clasic regio spre Sinaia. Facem prima pauză pentru plimbare și apă în parcul central în care se află cazinoul. Nu reușesc să ajung la cazino din prima plimbare și deocamdată mă mulțumesc cu câteva poze la fântâna centrală, la leii de pe scară, la banca din 1905 adusă aici ca monument și la hotelul Regal din 1880. Pe un panou se spune că Sinaia este prima localitate din România iluminată electric la 21 iulie 1890. Nu prea îmi vine a crede asta fiindcă știu ceva de Timișoara. Și într-adevăr Timișoara a avut primul iluminat electric în 1884! La hotelul Regal cer voie să fac câteva poze în holul foarte fain. Fără să fac poze în sau spre camere unde sunt clienți, doar trebuie să păstrez caracterul privat al celorlalți! La fortul Bikaner acum aproape doi ani nu era nimeni cazat și am făcut poze cam pe unde am vrut... Revin la Simona și mergem pe drumul cunoscut și marcat cu BA spre Poiana Stânii...
Urcăm pe scări și apoi pe străzi până la intrarea la Peleș, lăsăm un grup de asiatici care fac o poză de grup io-la fix la intrarea hotelului-restaurant Furnica. Cu munții în spate... Până aici am oprit doar la fântâna și la crucea Molomoț așezată aici în amintirea schitului Sfântul Nicolae (prima atestare documentară în 1581) ridicat de mult pe muntele Molomoț, denumirea de altă dată a acestor locuri. Crucea ridicată pe locul altarului vechii biserici a fost ascunsă timp de șase decenii în valea Peleșului și remontată aici în decembrie 2014. După Furnica observ ba o casă tradițională cu prispă de lemn, ba o casă personală în formă e mic conac cu turn probabil cu scară în spirală, ba un turn de apă... Ajungem sus la giratoriul de unde se despart calea Codrului și drumul spre Pelișor și noi continuăm urcarea pe drumul de cotă (BR rămâne în stânga și noi vom avea o parte de drum BA). Trecem pe lângă restaurantul Riegler, pe lângă casa Schiorilor și unitatea militară Sinaia și ieșim practic din localitate. Din vorbă în vorbă ajungem la drumul de mașină spre Poiana Stânii/Stâna Regală și mergem pe el pentru câteva sute de metri până la intrarea în valea Peleșului. O recunosc foarte ușor după curba mai mult decât evidentă la dreapta...
Și de aici începe valea Peleșului.. Poteca merge ba pe stânga văii, ba pe dreapta, mai dispare câteodată și avansăm intuitiv... Depășim primul baraj pe partea stângă (cum urcăm), trecem apa pe partea dreaptă chiar pe sub al doilea baraj și ajungem într-o zonă mai liniștită a apei. Prilej să ne uităm în sus la peretele din dreapta, prima zona de cățărătură de pe vale. Partea de jos a traseelor (”Facem” 7b e unul din ele!) este surplombată, mai sus urmează fisuri oblice și apoi par să fie niște balcoane și alveole agățate de perete... Chiar dacă am mai văzut mulți pereți, de fiecare dată structura lor mă uimește (și spun asta văzând de jos sau de la distanță, nu din regrupări!).
Printr-un mini-canion format între perete și un pinten de pe partea cealaltă trecem pe partea dreaptă (geografic) a apei și printre pietre și cascade ajungem la un prag cu o perdea de apă ce coboară în viteză pe lângă noi. Poteca noastră urmărește niște trepte de piatră pe dreapta (geografică) pe lângă cascadă, deasupra ei trecem pe partea stângă și continuăm să urcăm pe o insuliță făcută de două pâraie ale văii... Suntem la un moment dat pe partea stângă (cred că repet a nu știu câta oară: stânga geografică, dreapta la urcare!) și văd că apa vine dintr-un canion mai jos de poteca noastră. Simona nu mai vine cu mine, eu doar vreau să văd cum se vede prin canion. E o săritoare faină de vreo trei metri prinsă între pereți de cățărătură. Deci a doua zonă cu un diedru pe dreapta, diedru care îmi amintește de un alt diedru aflat în apropiere de cabana Cuca din Iezer-Păpușa unde făceam cursuri de cățărare/cățărătură în primii ani de după 2000... Pe perete văd nume de trasee ca ”Olandezul Zburător” sau ”E pericoloso sporgersi”... Trec apa și pe peretele de pe partea dreaptă remarc traseul ”Welcome to the jungle”. Nu știu de unde vine numele și cam așa pare pe aici exceptând poteca cu trepte de lemn de sub perete... Revin la Simona care mă aștepta deasupra peretelui cu diedru/diedre.
Printr-un culoar dintre stânci coborâm la firul apei, mergem pe lângă alte cascade (pare a fi un lănțișor nesfărșit de ape mărgelate...) și intuiția ne duce pe panta de pe partea stângă tot în sus. Suntem la un punct interesant unde o potecă pare să coboare spre firul văii sub o cascadă înaltă și alta urcă pe panta sălbatică din dreapta noastră. Cobor cu atenție puțin la stânga până aproape de cascadă și revin la intersecție ca să urcăm mai departe...
Avem de trecut peste niște copaci căzuți cu o grămadă de ciuperci artistice și panta apoi tot ne duce spre un parapet. Este drumul la care trebuia să ajungem... Mai avem doar de urcat o pantă de pământ nisipos și alunecos pe care urcăm cu grijă. Orice alunecare pe nisipul ăsta și pe frunze nu ar face bine... Regrupați sub parapetul drumului, mai urcăm pe lângă un copac și suntem în drumul auto și poteca turistică spre Poiana Stânii/Stâna Regală.
Avem de ales acum: să continuăm urcarea pe fir sau să mergem la Poiana Stânii... Hai la stânga până la firul văii și vedem ce se poate face. Deasupra drumului e un parapet care seamănă a cetate și printr-o arcadă a lui vine apa de sus de pe vale. Doar că, uitându-ne prin ferestre/arcade, vedem că nu e de urcat acum. E panta cam mare și multă apă și vegetație! Deci înapoi la drum și luăm decizia cu harta în față: mergem la Stâna Regală și apoi spre Poiana Țapului! În câteva sute de metri ajungem la capătul de sus al poienii de unde pleacă BA pe Piciorul Pietrei Arse. Pauză de masă, povești și admirat frumusețea toamnei până departe spre Crucea Eroilor din șaua Caraimanului...
Pe poteca marcată cu PG coborâm prin pădurea de stejar cu privirile în toate direcțiile spre micile minuni ale naturii: ciuperci, frunze, trunchiuri căzute, zone pline de verde, raze de soare, curcubeie de frunze, pante pe care coborâm cu atenție... Destul de repede ajungem la drumul de exploatare ce vine din Poiana Țapului spre cariera de la Sinaia. Fiindcă mai avem timp, ce-ar fi să mergem pe la carieră și să ne întoarcem spre Sinaia? Simona îmi aduce aminte că am de căutat o casă pe strada Aosta (renunțasem mai devreme la căutare) și atunci direcția e stabilită.
Mergem la dreapta pe drum și apoi pe sub varianta ce merge chiar sub carieră. Chiar dacă am mai fost aici, sunt la fel de încântat de peisaj ca și Simona și ca prima dată. Umbre și raze pe pereți, plăci luminate de soare, bolovăniș și junglă... Continuăm pe drumul de sub peretele carierei, încet se transformă doar într-o potecă pe unde mai fusesem în căutarea unei peșteri... Vedem drumul mare sub noi și coborâm prin pădure la el pentru a-l urma la dreapta.
La o intersecție avem un drum în sus spre Poiana Stânii și altul în jos spre Opler. Știam de acasă că e un cartier din Sinaia și pornim la vale. Mergem vreo jumătate de oră pe drum și ieșim la primele case și la o potecă pietruită de pe muntele lui Ceaușescu. Pe lângă o stație de apă coborâm la dreapta pe o potecă pietruită spre drumul de deasupra hotelului Stăvilar. Foarte fain unde am ajuns! La stânga ieșim pe drumul de mașină ce coboară de la Peleș spre Sinaia și ieșim în strada principală la un giratoriu. DN-un e un pic mai jos de noi! Facem dreapta și oprim puțin la stăvilarul de control al debitului văii Peleșului pe sub DN1 spre Prahova, fac câteva poze aici și la monumentul din piațeta ”Vulturii Libertății” dedicat celor 378 de militari americani căzuți în România în al doilea război mondial pentru libertatea Europei (am eu un pic de îndoială că după acel moment americanii au mai venit cu bune intenții în Europa!) și mergem spre centru.
Ajungem repede la cazino și intrăm în parcul Dimitrie Ghica pentru câteva fotografii. E prima dată când văd cazinoul și monumentele din fața lui: o fântână centrală și o amforă cu modele românești... Pe partea dreaptă a parcului e vila Dimitrie Ghica cu o interesantă istorie. Acum nu știu dacă e cea adevărată fiindcă așa e expusă în același parc și explicația cu Sinaia ca prima localitate luminată electric (am spus mai sus ceva despre asta!). Știu din alte cărți de istorie montană că Eforia Spitalelor Civile a construit multe pe valea Prahovei și este evident că unele informații sunt reale. Aici se spune că ”La 18 decembrie 1870 Eforia Spitalelor Civile prin eforii: Dimitrie Chica, Grigore Cantacuzino și dr. Carol Davila, dă un anunț prin care invită doritorii să-și procure terenuri în suprafață de 2500mp pentru construirea de în zona centrului de azi al Sinăii. În anul 1875 erau construite primele două case din centrul localității: casa generalului Ion Florescu (cunoscută drept palatul Știrbei) și casa prințului Dimitrie Ghica, situată lângă noul hotel Sinaia, pe amplasamentul de azi al casino-ului. Curtea acestei case va fi donată localității de prințul Ghica și va deveni parcul centrai al stațiunii Sinaia. ” Prin parc ajungem la statuile celor doi buni prieteni, bădia Mihai cel gânditor și bădia Ion, învățătorul șugubăț, la banca ridicată în 1905 de regele Carol I (monument de mobilier urban) și la statuia actorului Ion Iancu Brezeanu, ”artist pe viață al teatrului național, cetățean de onoare al orașului Sinaia nemuritorul cetățean al lui Caragiale (n.r. rolul lui Ion din ”Năpasta”)”. Cu o fotografie de ansamblu a fântânii centrale și a hotelului Caraiman și o trecere pe lângă Muzeul Rezervației Bucegi ieșim din parc spre centru și gară. Cum vreau să caut casa despre care spuneam mai devreme, mergem la giratoriu și apoi în sus pe strada Aosta. E vorba despre o casă în formă de vapor, construită cică identic de constructori italieni cu una din Bușteni. Cea din Bușteni a trecut prin toate cutremurele din '40 încoace fără nici o crăpătură! Nu găsim casa până în capătul străzii și coborâm repede la vale și la gară pentru tren.
Cu regio clasic pornim la 17.50 spre București după câțiva covrigi foarte buni și amintiri plăcute. Vremea și culorile toamnei sunt superbe, merită ”respirate” cât mai mult!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu