vineri, 20 noiembrie 2015

Pe drumul vinului 30.10-01.11.2015

Pe drumul vinului 30.10-01.11.2015

Colegi de tură: Emil Engel, Cezar Partheniu

Două zile frumoase... Cum să stăm acasă... Plănuiesc cu Emil să facem o vizită unui prieten în Boldești-Scăieni (Boldești și Scăieni sunt două localități diferite, la fel ca Măguri-Răcătău sau alte localități unite) și chiar este o mare surpriză. Nici Nelu, prietenul nostru nu se aștepta, mai ales că vorbisem ieri la telefon...

Ziua 1 - sâmbătă 30.10.2015

Cam pe la miez de zi pornim mai departe în sus spre crama Seciu, primul loc din programul artistic al turei. Vis-a-vis de biserica din Scăieni ne oprim pentru vreo ora la vorbă cu o profesoară de română. E interesantă discuția despre trecut, prezent și viitor și trebuie să o continuăm altă dată. Azi mai avem destul de mers și văzut... O pauză de cumpărat două lămâi la singurul magazin din drum și la deal pe drumul sondelor...
La ieșirea din asfalt un localnic ne îndrumă pe drumul cel mai scurt spre cramă. Drumul de pământ ne duce mai întâi pe lângă o sondă, apoi lăsăm pe stânga un depozit de petrol și ieșim printre primele case din Seciu. Revine și asfaltul după o scurtă ieșire din drum între paiele de pe câmp (pentru poze) și găsim la dreapta un drumeag care ne duce chiar la restaurantul ”Crama Seciu” printre tufe de măceși. Nici că ai avea unde să mergi în laterale... Abia ce se vede peste arbuști Ploieștiul jos în zarea încețoșată...

La restaurant urcăm prin spate pe la scara ”cu coloane”, de la balcon urmărim zările și intrăm în restaurant prin terasa frumos amenajată. Prețurile sunt cam măricele pentru noi și obișnuite pentru cei care umblă doar prin restaurante. Noroc cu amenajările interioare care fac atmosfera plăcută... Ieșim în curte și aici surprizele sunt și mai plăcute: alei, căsuțe de lemn, un lăcușor și o mini-grădină zoologică, butoaie care de care mai mari (asta fiindcă nu le putem vedea pe cele din cramă, zona fiind în renovări)... O plăcere pentru vizitatori, mai ales pentru cei străini (niște tineri participă la un mini-curs în engleză și noi părem cam rătăciți prin zona asta cu rucsacii în spate!).



No și-acum la drum urmând săgețile și sfaturile unei femei care lucrase mulți ani la cramă și acum se grăbea pe sară să mai lucreze ceva să câștige niște bănuți! Drumul asfaltat ne conduce prin Seciu și aproape de școală vedem o uliță la stânga. De notat că e unul din satele aflate pe culmea dealului, nu pe vale cum sunt obișnuite! Două fete ne confirmă că ulița merge spre pădure și că putem coborî spre Gâlmeia dacă știm pe unde. Ne descurcăm noi... Coborâm până la capătul uliței, găsim un alt drumeag la dreapta și o femeie ne ghidează pe ulița de car ce ne coboară prin pădure, apoi prin niște poieni și ne trezim că revenim la drumul principal. Emil vroia să luăm niște vin de la vreun localnic și știm că o să ajungem la crama Diac din Plopu. Așa că vom lua de acolo...



Satul e destul de lung și drumul nu prea face ocolișuri. Doar o singură dată putem să mai scurtăm o curbă din drum peste un crâng și o sondă oprită...
Drumul tot coboară pe culme, trecem din Seciu în Gâlmeia fără să ne dăm seama, chiar un copil ne zăpăcește spunând că suntem în Gâlmeia și apoi tot în Seciu... Cert e că tot coborâm, ieșim dintre case și drumul face la dreapta spre Plopu.
Și surpriză, pe dreapta vedem pe o săgeată de lemn că scrie crama Diac. E și un butoiaș drept reclamă! Deci, ce facem? Normal că mergem la cramă pentru ceva degustare și poate ceva vinișor... Coborâm în vale și sunăm la sonerie la poartă. O tanti foarte de treabă ne deschide și ne invită în cramă. Și e tare de treabă! Nu știm ce vin să luăm, am vrea și ceva de fiert, și ceva de băut, și ceva de degustat... În primul rând degustăm 7-8 feluri de vin, care de care mai bun! Starurile sunt două vinuri Pelin, unul roșu și unul alb! Mai scumpe puțin, e adevărat, dar merită! Cumpărăm câteva sticle și pornim mai departe la drum spre locuri noi.
Drumul coboară puțin în linie dreaptă și admirăm peste vii apusul și liniile de reacție ale avioanelor. Inedite și unice jocuri de linii alte și de curcubeie de apus! Cerul începe să se întunece când ajungem la o intersecție unde pe o săgeată scrie că mai avem 7 kilometri până la mănăstirea Vărbila. Așa puțin? Acolo mergem!

La apus și apoi noapte intrăm în Plopu și la primul magazin întrebăm cam cât ar mai fi până în Vărbila. Doar vreo 5-6 kilometri... Este un autobuz care trebuie să vină pe la ora 18.00-18.30 și îl putem lua (conform spuselor amatorilor de bere de la masa magazinului) 100 de metri mai încolo de la școală... Cu niște brânză luată special pentru bulz mergem la stație și o simpatică fată din Vărbila ne spune că trebuie să vină microbuzul. Ea e din Vărbila și acum stă aici la casa mare roz pe care abia o vedem spre magazinul de mai devreme... Acum nu merge acasă la părinți, doar știe de autobuz! Ne vine un microbuz mic și pentru câțiva lei de fiecare ne duce până la crângul dinainte de a coborî spre Vărbila. Aici ne spusese fata că putem pune cortul în voie. Suntem un pic cam ciudați pentru ei: cine mai întreabă pe aici unde se poate pune cortul? Primisem indicații pentru loc bun în crângul de lângă monument... Alți ochi dulci și oameni foarte de treabă în microbuzul care face și un scurt dus-întors până la Hârșa înainte de a ne lăsa la monument. 

Căutăm cel mai bun loc de campat ceva mai departe de drum în pădure după monument. Ideea este că vrem să facem și un mic foculeț și nu vrem să fie vizibil din drum. Cine știe ce pădurar sau pompier vine să ne dea vreo amendă... Mai ales că doar aseară a avut loc evenimentul de la clubul Colectiv... Găsim un loc fain la mijlocul pădurii după monument, punem cortul și construim rapid o vatră de foc (dăm frunzele la o parte și facem o mică groapă în care vom face focul și unde va rămâne apoi jarul stins), lemne sunt din belșug pentru ce ne trebuie nouă... O gură de pălincă și o mămăligă făcută la la primus cu un pic de brânză formează masa noastră simplă și gustoasă... Eu mă bag în sac pe la 21.00, Emil mai stă puțin până se stinge focul. Inspectase și marginea cealaltă a crângului la 70-80 de metri de noi. Pe valea de sub crâng vom merge noi mâine...

Ziua 2 - duminică 01.11.2015

6.30... 7.00... Bună dimineața, soare! Azi noapte cred că au fost câteva grade sub zero fiindcă e ceva brumă pe cort. Ies un pic la plimbare să văd și eu pe unde ne-am așezat! Emil a ieșit puțin mai devreme și parcă acum ar mai moțăi puțin... Ies la drum de unde tot am auzit claxoane... E un cal care stă în mijlocul drumului și toate mașinile trebuie să îl ocolească fiindcă se ține bine pe poziție... Trec pe pajiște peste niște băltuțe înghețate și abia aștept să mă bată soarele... că tare-i ghini :D! Căluțu' șela se apropie timid pentru niște poze... Spre vale se văd unduiri de brumă matinală și case în lumina soarelui... Înapoi spre Emil mă opresc la monument de citesc ce scrie pe el (lângă el pe un stâlp e un marcaj de traseu de bicicletă): ”ridicat în 1928 mai 13 de familia ing. Panait Dăscălescu, Ploiești, drept mulțumire lui Dumnezeu că le-a ocrotit viața în războiul 1916-1919, 1941-1945, renovat prin contribuția cetățenilor, mai 1991”. Mă mai plimb puțin prin frunze și cu Emil mergem la marginea pădurii de unde se vede valea. Frunze amorțite de brumă, măceșe înghețate, iarbă de gheață... Terminăm mămăliga, strângem cortul și pornim la drum la vale spre Vărbila...





Coborâm pe asfalt, glumim cu un bărbat ce urca cu calul și căruța ”uite la vale merge, la deal îi mai greu...” și la prima intersecție urmărim săgeata și facem stânga spre cimitirul și biserica/fosta mănăstire Vărbila. Mergem spre turnul clopotniței și văd că poarta e închisă. Doi băieți ne văd că plecăm de la poartă și ne spun că găsim cheia la femeia care stă peste drum. Cu mulțumiri lor mergem acolo și, după câteva întrebări și uimiri (cum de am dormit noi acum pe frigul ăsta sus în crâng în cort?) omul vine cu noi la biserică să ne deschidă. Voia să se convingă de cinstea noastră. 

Ne povestește de toate și alte detalii mai vedem și în istoricul mănăstirii. Are aproape 500 de ani, pisania dând ca ctitori pe jupân Dragomir, marele spătar, pe Thoma ban și pe jupân Cracea vistier la anul 7041 (1533) ”în septembrie în 14 zile”. La 1554-1557 Stănilă Vornic din Pietroșani, neavând copii și-a lăsat averea mănăstirii Vărbila. Din alte scrieri abia în 1653 Dumitrașco stolnicul Filipescu și fiul său Pană Spătar apar ca ctitori ai mănăstirii. Explicația este că Dumitrașco era nepotul Calei din Cepturi (Ceptura de azi, în apropiere), fiica lui Toma ban. Istoria mănăstirii este lungă și cuprinde perioade de retragere a domnitorilor în vremuri grele prin tuneluri subterane care ies pe sub munte tocmai în Podeni, vremuri în care mănăstirea a fost părăsită și i s-au distrus zidurile de apărare, vremuri mai noi  în care a fost folosită biserica (și în prezent), vremuri de restriște și respect pentru credință în vremea lui Mihai Viteazul, morminte ascunse pe care apare crucea evreiască (fac doar presupunerea că tot din fonduri evreiești se refac mănăstirea, corpurile de chilii, muzeul și întăritura de zid). În biserică și mai apoi în muzeul subteran vedem imagini din perioadele negre și de reconstrucție a mănăstirii, omul ne arată cu mândrie chiliile noi în stil vechi cu pat și dulap de lemn și apoi muzeul de obiecte bisericești vechi și descrieri de trasee culturale ”Rezonanțe bizantine” și se grăbește abia acceptând cinci lei pentru o bere. Mai vin și alți turiști și în timpul ăsta eu urc în turnul clopotniță (Emil mă așteaptă afară): scări sculptate în lemn, clopote de la începutul secolului XX (1925), stâlpi din lemn la balconul aflat în jurul clopotului, urme de vechi prin tot turnul... Dacă stau puțin să mă gândesc, îmi aduce aminte de cetatea refăcută de la Rupea. Ies bucuros la Emil și pornim la vale prin sat pe lângă o troiță și grupuri de minorități ;).






După ultimele case din sat continuăm tot pe asfalt, facem cu mâna la o căruță și băiatul nu merge mult, se duce doar la gârlă... Într-o parcare dăm de o cățelușă care parcă nu ar mai pleca de lângă noi... Într-un fel noroc că o sperie o mașină și revine la cotețul ei... Cât adun eu niște măceșe și Emil merge mai în față, trec niște bicicliști și o familie cu căruța la deal (omul cere bani de bere, de unde?)... Emil mă așteaptă nițel mai jos la intersecția cu drumul spe Iordăcheanu și Valea Cucului și scrie pe o săgeată că mai avem un kilometru până la biserica din lemn Jercălăi de la 1731 și trei kilometri până la Urlați. Nimica toată!

Ajungem la poarta mănăstirii după ocolul silvic și după câteva vorbe cu o bătrânică. Nu înțelege ea de ce se schimbă preoții la biserică, ea are credința ei senină... Cum poți să-i explici care e diferența între S.R.L.-ul BOR și credința sinceră a oamenilor? Biserica nouă nu este complet terminată și nu mă atrage (să nu înțelegeți greșit, îmi plac moscheile musulmane, dar aici lângă biserica ortodoxă veche din lemn o clădire nouă, mare, ce dă impresia a moschee, chiar nu se potrivește!). Mai degrabă bisericuța veche pe care o dibuisem ca prim obiectiv pentru tura asta... E închisă și mă bucur de lemnul ei pe exterior. Ușa are modele de soare, roată și șarpe (știm ce înseamnă astea: energie, hrană și instigare la păcat sau semn al dominației și puterii!), altarul are pe exterior lemne curbate și cuie de lemn, toată prispa e din lemn, turla are vreo 20-25 de metri și e acoperită cu șindrilă tot din lemn... Pe partea din spate a bisericii (cumva aduce cu cea din muzeul satului din București din capătul muzeului spre Herăstrău) e un păr din care mănânc două pere zemoase. Încă două ne va da un băiat căruia i-am dat cinci lei fiindcă mi-a spus o poveste frumoasă (orice mână întinsă trebuie să aibă și o poveste frumoasă) cu sora internată la Ploiești. A fost dojenit mai apoi pentru cerșit și să-i fie lui păcat dacă a mințit... Până la urmă intru și în biserica nouă pentru a o vedea și pe interior. Încă nu e gata... Cu o altă mulțumire pentru locul acesta vechi, ieșim din mănăstire și la dreapta pe asfalt mergem spre Urlați.





Trecem peste Cricovul Sărat pe podul pe care un alergător își face antrenametul, continuăm prin Valea Pietrei și la un centru de reeducare prin muncă (chiar aici se vrea reeducare, nu ca în centrele de reeducare forțată din perioada neagră a vremilor comuniste!) întrebăm cum să ajungem la conacul Bellu pe drumul cel mai scurt. Ne îndrumă un jandarm pe lângă centru în sus pe strada Orzoaia de Sus, ajungem la o stație-rezervor de petrol și deasupra ei la niște case suntem ghidați pe drum spre conac.

Intrăm pe asfalt și ajungem curând la intrarea-foișor vizitabilă (4 lei). Mai bine urcăm sus la conac prin domeniul întins și verde (e ca un parc) și ajungem chiar când să intre un grup. Punem și noi papucii de plastic peste bocanci, plătim (8 lei/persoană) și intrăm în turul turistic. În interior nu ai voie să faci poze. Legătura cu cimitirul Bellu este următoarea: Alexandru Bellu este nepotul baronului Bellu care a donat pământul Bucureștilor pentru cimitir! Conacul elegant (fiecare cameră e diferită) are multe tablouri de familie (boieri dintre care unii sunt chiar cunoscuți în Țara Românească!), mobilier și piese de colecție foarte diferite (de la mobilier japonez sau turcesc la un pat cu baldachin, scaune speciale de toaletă sau de rugăciune, halbe germane sau tablouri rare, piese de mobilier unicat etc) și multă atmosferă elegantă. Ieșim destul de repede (unii ar fi vrut să stea mai mult) și suntem invitați în beciul-cramă (aici putem intra în încălțămintea obișnuită, nu mia e nevoie de protecția de plastic). E un mini-muzeu al vinului, specific pentru zonă! Cu ceva elemente de muzeistică și arheologie printre butoaie mari și teascuri, ieșim tot așa grăbiți ”că uite, mă așteaptă și alți turiști”. Două-trei poze prin grădina din fața conacului, schimburi de impresii cu turiștii pe patru roți și la vale spre Urlați. Mai facem o pauză de aproape o oră la niște leagăne și la o vorbă cu niște români plecați de 30 de ani în Germania și veniți aici doar pentru părinți... Ei văd lucrurile mult mai în ansamblu decât majoritatea de pe aici...







Nu mai vizităm foișorul de la intrare și coborâm cu un distribuitor de pliante fost polițist spre centru spre cele câteva blocuri cunoscute pentru el. Rămânem pentru masă și ultimele discuții cu niște vânători la o terasă și cu un microbuz pe înserat ajungem la Ploiești în vestul orașului. Facem puțin până în centru, cu un autobuz 2 ajungem la vest și apoi cu trenul regio clasic în București la 21.00 fără câteva minute.

Pe cât se poate, fiecare weekend cu un colț de natură...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu