Tură de forță în Bucegi 1 iunie 2013
Colegi de tură: Mihai Bobocea, Cezar Partheniu
Joi, 30 mai, Mihai da un anunț interesant pe facebook: vrea să facă o tură de forță în Bucegi pe 1 iunie: Bușteni-Valea Jepilor-cabana Caraiman-Crucea Eroilor-cabana Omu-valea Mălăiești-cabana Mălăiești-Tache Ionescu-Bușteni. 1 iunie e sâmbătă și se anunță vreme frumoasă față de duminică anunțat cu "bum-bum". Aveam o întâlnire sâmbătă și am contramandat-o pentru duminică rapid. Pot să merg cu Mihai în tura lui de pregătire pentru Elbrus (în principal diferențe de nivel mari). Mihai estimase o tură în ritm susținut de 14-16 ore cu distanță de 25-30 de kilometri, diferență de nivel de peste 2500 de metri și vreme variabilă. Condiții în care nu se încumetă prea mulți să meargă!
Sâmbătă la 5.00 ne întâlnim aproape de casa mea (avem noroc că stăm în același cartier Titan) și pornim spre valea Prahovei. Cum pentru Mihai drumul este unul obișnuit, într-o oră și trei sferturi suntem în Bușteni. Lăsăm "Furia roșie" (acum argintie) să se odihnească în parcarea de lângă telecabină și pornim în sus spre Valea Jepilor. Până la intrarea în pădure (circa 1000 m altitudine) mergem prin ceață și copacii răspândesc atmosfera matinală de oraș.
Intrăm pe poteca turistică și urcăm în ritm alert spre drumul care duce la apă și spre refugiul Salvamont din valea Spumoasă. După o mică pauză, facem stânga și începem să urcăm propriu zis pe potecă și rădăcini. Eu prind un ritm bun și mă gândesc că Mihai vine cu viteză asemănătoare. Urc observând mereu să îl văd în spate, trec de locurile de panoramă spre cascada de pe Spumoasă și țin serpentinele pe versantul drept al văii. Îmi pare că Mihai e ok chiar dacă merge mai încet și nu simt nevoia să îl aștept. Urc pe marcaj (mai sus când ne întâlnim Mihai îmi spune că a pierdut o dată marcajul!), trec firul pe versantul stâng cu gândul să mă opresc la primele pajiști alpine. Urc alte serpentine și ies din pădure, mai fac câteva zeci de metri și mă opresc pentru așteptare (cca 20 de minute). Mă uit la GPS: o oră de mers de la mașină, 1555m altitudine adică 600 de metri diferență de nivel! Este puțin peste ce am atins până acum ca nivel maxim: 1000 de metri în aproape două ore! Mă opresc, îl aștept pe Mihai și admir limba groasă de gheață și podurile de pe firul văii. Când vine, mă dojenește că nu trebuia să îl las în urmă, că s-a rătăcit... Îi accept repoșurile deși nu le consider perfect justificate, în condițiile de antrenament de acum!
Suntem puțin sub intrarea din Brâul lui Răducu și lanțul de aici e sub limba de gheață de peste 5-6 metri grosime. Poteca merge pe versantul drept și parțial e ascunsă sub gheață. Intrăm pe limbă dintr-o rimaye în care ne băgasem și vom urca mai ușor pe treptele de gheață și smocuri de pământ și iarbă. După intrarea în brâu continuăm pe gheață, în stânga vedem o cascadă mai mică și în dreptul Brânei Portiței ieșim pe pământ în dreapta spre potecă.
Vedem marea cascadă a Caraimanului, mă bucur fiindcă rareori am văzut-o cu debit așa de mare, ieșim din marcaj pentru câteva poze la cascadă și la stânjenei, revenim pe lângă rimayele de pe versantul stâng al văii și pe ultimele serpentine stâncoase urcăm spre cabana Caraiman.
Sâmbătă la 5.00 ne întâlnim aproape de casa mea (avem noroc că stăm în același cartier Titan) și pornim spre valea Prahovei. Cum pentru Mihai drumul este unul obișnuit, într-o oră și trei sferturi suntem în Bușteni. Lăsăm "Furia roșie" (acum argintie) să se odihnească în parcarea de lângă telecabină și pornim în sus spre Valea Jepilor. Până la intrarea în pădure (circa 1000 m altitudine) mergem prin ceață și copacii răspândesc atmosfera matinală de oraș.
Intrăm pe poteca turistică și urcăm în ritm alert spre drumul care duce la apă și spre refugiul Salvamont din valea Spumoasă. După o mică pauză, facem stânga și începem să urcăm propriu zis pe potecă și rădăcini. Eu prind un ritm bun și mă gândesc că Mihai vine cu viteză asemănătoare. Urc observând mereu să îl văd în spate, trec de locurile de panoramă spre cascada de pe Spumoasă și țin serpentinele pe versantul drept al văii. Îmi pare că Mihai e ok chiar dacă merge mai încet și nu simt nevoia să îl aștept. Urc pe marcaj (mai sus când ne întâlnim Mihai îmi spune că a pierdut o dată marcajul!), trec firul pe versantul stâng cu gândul să mă opresc la primele pajiști alpine. Urc alte serpentine și ies din pădure, mai fac câteva zeci de metri și mă opresc pentru așteptare (cca 20 de minute). Mă uit la GPS: o oră de mers de la mașină, 1555m altitudine adică 600 de metri diferență de nivel! Este puțin peste ce am atins până acum ca nivel maxim: 1000 de metri în aproape două ore! Mă opresc, îl aștept pe Mihai și admir limba groasă de gheață și podurile de pe firul văii. Când vine, mă dojenește că nu trebuia să îl las în urmă, că s-a rătăcit... Îi accept repoșurile deși nu le consider perfect justificate, în condițiile de antrenament de acum!
Suntem puțin sub intrarea din Brâul lui Răducu și lanțul de aici e sub limba de gheață de peste 5-6 metri grosime. Poteca merge pe versantul drept și parțial e ascunsă sub gheață. Intrăm pe limbă dintr-o rimaye în care ne băgasem și vom urca mai ușor pe treptele de gheață și smocuri de pământ și iarbă. După intrarea în brâu continuăm pe gheață, în stânga vedem o cascadă mai mică și în dreptul Brânei Portiței ieșim pe pământ în dreapta spre potecă.
Vedem marea cascadă a Caraimanului, mă bucur fiindcă rareori am văzut-o cu debit așa de mare, ieșim din marcaj pentru câteva poze la cascadă și la stânjenei, revenim pe lângă rimayele de pe versantul stâng al văii și pe ultimele serpentine stâncoase urcăm spre cabana Caraiman.
Într-o șa de sub linia de telecabină vedem o capră neagră ce se întoarce tacticos cu fundul la noi, mănâncă ceva și dispare după culme. Puțin înainte de cabană cam pe la 2000 dem etri dăm de primele pete fragile de zăpadă. Vom avea ceva de mers pe zăpadă mai mult sau mai puțin bună pentru bocancii de trei sezoane și o pereche de colțari la doi oameni!
După 2 ore și 45 de minute de la mașina suntem la Caraiman (estimasem trei ore), intrăm în cabană și ne odihnim vreo jumătate de oră la un ceai și niște smochine. Îi spunem cabanierului de planul nostru, ne spune de niște limbi de gheață pe Brâna Caraimanului și de posibilitatea de a le ocoli pe sub gheață și în 30 de minute pornim mai departe pe PA pe Brână spre Crucea Eroilor. Zăpada e nouă (cred că de aseară) și, cu excepția a trei limbi de gheață pe care le traversăm cu atenție, ajungem într-o oră la Cruce. Dacă nu ne încurca gheața, mergeam chiar mai repede! Treuia să găsesc ceva nou aici : spre rușinea mea până acum nu văzusem placa comemorativă a fostului președinte C.A.R. Galați Petre Răutoiu Puiu dispărut în 8 mai 1999.
Până să urcăm pe vârful Caraiman (care este la 2400 de metri altitudine, mai sus de Crucea Eroilor) încerc să îi arăt lui Mihai Valea Albă care cu greu ni se desfășoară în față doar pentru câteva secunde.
Pe același marcaj PAde mai devremeurcăm spre vârf. Nu în serpentine cum ar fimai ușor, ci direct spre cornișa de sub vârf. Niște turiști ne priveau de pe ocolirea potecii oficiale. Ajuns sub cornișă primul, am parte de o pantă înghețată de circa 45 de grade și doar vreo 7-8 metri înălțime. Sap trepte cât de mult pot și îl rog pe Mihai să aștepte să ajung sus ca să urce și el. Treptele sunt din ce în ce mai greu de săpat fără colțari (că stau bine în rucsac!) și uneori abia fac treapta de 4-5centimetri în gheață. Ajung sus folosind și prize de mână/cot și îi spun că poate să urce. Îmi cere cel puțin o mănușă fiindcă îi înghețaseră mîinile. Așa urcă mai bine! Cu un metru înainte de buza cornișei alunecă vreo 3-4 metri până la baza pantei și a doua oară reușește să treacă de cornișă. De unde și expresia lui Mihai: "Vara e ca iarna!".
De pe vârf vedem releul de pe Coștila (motiv de poze), mergem pe CR trecând pe lângă ieșirea din Valea Albă (care e albă și cu o mare cornișă în capătul de sus!), lăsăm în dreapta releul, valea largă a Priponului și Baba Coștilei și în stânga Sfinxul Coștilei și coborâm în șaua Șugărilor, punct de maximă altitudine între văile Șugărilor și Căldărilor.
Urcăm pe BG până la intersecția variantelor de vară și de iarnă pe sub, respectiv peste Cerdac (12.35). Luăm decizia de a merge pe sub Cerdac chiar dacă nu sunt urme. Mai încolo voi avea un pic de teamă pentru cei care se iau după urmele noastre. Chiar duminică a căzut un montagnard pe o limbă de gheață în zona Omu și, până să înțeleg că a alunecat pe Brâna Caprelor (marcaj TA între BR de pe Bucșoiu și BA de pe valea Mălăiești), m-am simțit vinovat moral că am făcut aceste urme aici sub Cerdac. Până la mijlocul potecii de vară sap eu urme și obosind, îl rog pe Mihai să preia rolul. Lui îi revine și partea grea: trei limbi de gheață lucioasă pecare nu vrei să cazi! Mă întreabă dacă e ok să meargă cu fața la gheață și să sape urme și îi confirm ideea bună. La fiecare limbă facem un mic ocol mai sus de brâna potecii pentru siguranță. Într-una din multele pauze de odihnă vedem "soarele cu Colți"! În șaua Obârșiei răsuflăm ușurați. Am scăpat de partea grea!
De acum înainte e joacă de copii până la Omu. Alegem tot varianta de vară ce pare a mai avea două limbi de gheață! De fapt e doar zăpadă moale prin care mergem chiar lejer! Valea Cerbului în dreapta noastră se deschide larg și e doar ca o ultimă opțiune de retragere. Urcăm pe drumul larg și plin de zăpadă și frigul începe să se resimtă. Fiindcă Mihai nu mai fusese pe Capul Morarului, urcăm până la crucea meteorologului Gore Spiridonescu de pe vârf. Pe vârf Mihai vrea să îi fac o poză cu un tricou pentru copiii cu sindromul Dravet și pentru asta mă "înclin în fața lui". În 5 secunde până să îmi facă și mie o poză nu se mai vede nimic în spate. La 13.50 intrăm în cabană pentru o ciorbă caldă și câteva ceaiuri. Cabaniera mi-e tare dragă și sunt acasă aici :D!
Stăm vreo 40 de minute în cabană, vorim cu toți care vin sau pleacă și pe la 14.30 ne strângem totul și ne pregătim de plecare. Vorbisem cu cabaniera și ne recomandase sp renunțăm la valea Mălăiești (ambele variante) din cauza zăpezii dificile și să coborâm pe Bucșoiu. Ieșim în spatele cabanei și lui Mihai îi e teamă de zăpadă și posibil gheață și mă întreabă dacă mă supăr să coborâm pe Cerb. Nu-i problemă! Siguranța înainte de toate. Revenim înfrigurați la cabană (sunt mai puțin de zero grade), anunț schimbarea de plan și începem coborârea pe Cerb (BG). Fără nici un fel de reținere urmăm toate serpentinele din căldarea superioară, în fundul căldării și pe treapta de sub ea pierdem urmele mari de zăpadă, dăm de o pată mare și roz de rhodo, prilej de poze, coborâm printre pete roz și violete, trecem de pe versantul stâng pe firul văii pe o brână care iarna mi-a dat emoții și apoi trecem pe versantul drept unde lăsăm în dreapta intrarea spre stâna din Pripon. Prin Numărătoarea Berbecilor coborâm la capătul de jos al văii Priponului. Trecem prin poiana Priponului pe sub valea Caprelor și intrăm în pădure unde urmărim poteca până în poiana Cerbului la intersecția cu TR (18.00).
De aici ca să mai lungim ziua, facem dreapta pe TR prin poiana Coștilei (unde facem o scurtă pauză), peste firele văilor Gălbenelelor și Coștilei, pe lângă intrările spre Valea Albă și pe lângă troiță până aproape de Căminul Alpin, facem dreapta pe PG până la structura de la ICWC de sub Kalinderu 2 și aici Mihai nu prea ar mai vrea să mergem pe PG până la mașină. Am ajuns la 2000 de metri diferență de nivel (ascendentă) și ne apropiem și de 30 de kilometri!
Pe străduțe coborâm la strada Valea Coștilei și apoi pe scurtătura cunoscută pe deasupra ultimelor case și prin cimitir ajungem printre blocuri la parcare la mașinuță. Mihai știe terasa "Valea Spumoasă" unde mâncăm o ciorbă de fasole cu ceapă și sub câțiva picuri de ploaie mergem la mașină și apoi acasă în București (cca 22.00).
Per total a fost o tură foarte faină, amândoi ne-am bucurat de munte și ne-am promis să ne mai vedem și în alte ture (undeva la începutul lui iulie cel mai probabil în Făgăraș)!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu