Schimb ruta față de săptămânile trecute și aleg azi să cobor din tren la halta Bobolia (e prima dată când cobor aici) și apoi să merg spre Câmpina. Pare aproximativ aceeași distanță (eu merg la biserica Sf. Nicolae din cartierul Slobozia din Câmpina) de la gările Bobolia și Câmpina. Interesant că nici una din aceste gări nu este de fapt în Câmpina. Gara Câmpina se află în Poiana Câmpina, comună aflată pe partea dreaptă a Prahovei care cuprinde și satul Bobolia. Mai este un cartier Poiana Câmpna și în Telega!
Revenim la ziua de azi. Cobor pe micul peron și merg spre sud pe drumul pietruit pe lângă calea ferată. Lunca Prahovei este aici destul de îngustă și trebuie cumva să ajung pe partea stângă. Cea mai apropiată variantă este podul vechi paralel cu cel de cale ferată. Pe el se poate trece cu grijă cu orice mașină mică!
GPS-ul îmi arată să mai merg circa 100 de metri după pod și apoi stânga. Scurtez ocolișul ăsta pe o potecă ce coboară la stânga chiar la piciorul podului. Super! Urmez drumul la dreapta și apoi stânga tot în sus pe strada Stupini spre o zonă industrială. Strada urcă versantul ce delimitează lunca Prahovei. La primele curți o cățea nici măcar nu se mai străduie să mă latre. Cred că știe că doar sunt în trecere! Pe prima stradă cotesc la stânga (face parte din Bănești). Prin curți văd oameni simpli și frumoși în simplitatea lor. Nu prea am timp de admirat locurile... Curând strada coboară un pic pe lângă un părculeț multicolor și continuă în urcare ușoară până la piciorul podului pe sub care Doftana se varsă în Prahova. Strada urcă exact la pod, trec DN1 cu grijă printre parapeții de la mijlocul drumului și urc pe Calea Daciei, pe sub pasarela nouă spre Câmpina.
Merg la biserica unde, diferit de alte dăți, nu simt nevoia să intru înăuntru. Sau nu pot intra în biserică astăzi... Nu știu exact motivul. Dacă ar fi să găsesc o justificare aș putea spune că este prea soare afară ca să nu mă bucur de el. Și în același timp să și ascult slujba pentru care am venit aici. Să vă fac o mărturisire: este mult mai greu din punct de vedere mental să asculți slujba din afara bisericii. Aici sunt mult mai multe tentații vizuale, olfactive sau tactile (văz, miros, atingere). În biserică în timpul slujbei toată lumea se concentrează asupra cuvintelor preotului și lucrurilor care trebuie făcute. Afară ba te bate soarele pe față și îți schimbi poziția, ba vezi vreo cruce interesantă sau vreo pisică prin iarbă, ba florile atât de frumos colorate din jur, ba vine cineva și se așează pe bancă și trebuie să saluți măcar din politețe, ba mai vine sau mai pleacă cineva din curtea bisericii și îți atrage atenția prin mișcare, ba îți mai trec alte gânduri prin minte. Nu spun că nu îți trec și în biserică, dar acolo senzația mea e că poți să le estompezi mult mai ușor. M-am trezit de câteva ori în săptămânile trecute că mintea mea era în altă parte și vocea părintelui Moga m-a adus la realitatea momentului ;).
În fine unul din gândurile de acum este unde să merg după slujbă. Am tot fost în stânga și în dreapta și, fiindcă am și GPS-ul la mine (recunosc că mă pregătisem pentru asta), mă hotărăsc să merg până la refugiul Florei. Vreau să înregistrez schimbarea de traseu BR pentru un proiect personal și în plus mă pot întâlni cu niște prieteni care au dormit peste noapte la refugiu (cu mare paranghelie și distracție!). Așa că nu mai stau prea mult la finalul slujbei și pornesc spre autogara de unde ar trebui să fie microbuzul. Asta înseamnă străzile Nucilor, Mioriței, Câmpului, Sălaj (prin spatele magazinului Kaufland) și Petrolistului până la autogară. Întreb de mașina spre Sinaia și mă direcționează la o stație de mașină de lângă Casa Tineretului, vis-a-vis de biserica Cuvioasa Paraschiva. Aștept microbuzul vreo 20-25 de minute și merg cu el până la intrarea în Posada. Nu mă poate lăsa chiar la valea Floreiului fiindcă e mașina de poliție chiar în spatele lui, ci la vreo 200 de metri mai în față la un izvor, înainte de a urca ultimele două curbe spre Posada. Mă întorc la valea Floreiului și, pe drumul forestier care merge pe vale, urc până la fostul canton Florei, cu o ieșire pe poteca marcată pe la Poarta Verde, una din porțile îngrădirii vechi a castelului Posada, reședința de vară a familiei Bibescu.
La canton cotesc stânga în urcare, pentru câteva serpentine, până la primul drum de exploatare, îl traversez și continui pe marcaje până în poiana cu fostul bazin al castelului. Acum sunt o grămadă de copaci tăiați și pregătiți pentru transport. În mijlocul poienii cotesc dreapta pe un drumeag îngust și ascuns prin desiș, ies mai sus la drumul de exploatare spre cabana din a doua poiană, apoi dreapta în sus pe piciorul Florei până sus la refugiul Florei.
Mă bucură să văd starea bună a refugiului. Așa drag îmi e când văd că un loc (numit ”acasă”) unde am muncit ceva vreme se păstrează așa cum ar trebui să se păstreze toate adăposturile pe munte! Mă bucur și că sunt aici prietenii cu care schimb câteva vorbe. Ciugulim un pic, lăsăm curat (de fapt ei care au stat peste noapte), închidem totul să nu se strice de la vânt și pornim la vale.
Coborâm până în prima poiană, îi duc pe drumul scurt spre a doua (cea cu bazinul) și de aici facem dreapta pe un alt drum care ne va conduce (cu o coborâre rapidă deasupra caselor) la un magazin unde ne bucurăm de câte o bere rece. Mulțumiți de zilele astea, mergem pe DN1 la stânga spre gară și apoi cu trenul fiecare spre casă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu