Sunt pe modul ”vacanță activă”. Chiar și cu o trezire lejeră și relaxare, undeva după miezul zilei pornesc cu Victor într-o plimbare pe două dealuri din apropierea Cugirului pe care voiam să merg de câțiva ani. Le tot văzusem de când am fost pe aici în delegații... E vorba de Teiu Zânii (pe care e și o cruce vizibilă din oraș) și de Dealul Pleșii sau Piatra Pleșii (de la pleș, pleșuv, sursa aici). De aici se spune că mult timp s-a extras piatră de var pentru oraș... Teiu Zânii se află sub poalele nord-vestice ale dealului Drăgana de la care își trage numele hotelul din centrul orașului.
Așadar mergem la gară (n.a. pot spune fosta gară fiindcă în februarie-martie s-a anulat și singurul tren care făcea legătura Cugirului cu linia principală Deva-Alba-Iulia), trecem apa Râului Mare și urcăm printre case spre dealurile dorite.
Găsim ulițe mai mult sau mai puțin pietruite (căci asfaltul e din ce în ce mai rar) și ne trezim la o zonă mlăștinoasă înconjurată de câteva garduri. Găsim o poartă și iată-ne pe Teiu Zânii, toponimie cu rezonanță mitică românească. Parcă nu am fi ieșit de câteva minute dintre case, așa pare de departe aici de lumea agitată... Găsim poteci care ne duc în valea Pleșii. Sunt câteva case/colibe folosite doar de ciobani și trecem pe lângă ele pe la un izvor puternic. Pe mine mă atrăgea incredibil de mult zona pietroasă/stâncoasă de pe Pleașa. Victor e dispus să meargă oriunde :)! Lăsăm izvorul cu jgheab pentru animale și urcăm direct pe la marginea pădurii de pin. E pantă destul de mare! La primele stânci facem o pauză de apă (că doar nu ne aleargă nimeni) și apoi pornim mai sus. Cumva peisajul este apropiat de dealurile Buzăului (Istrița, Ciuhoiu) și de înălțimile Măcinului. Vorbesc ca peisaj fiindcă aici suntem peste altitudinea munților hercinici dobrogeni!
Suntem bucuroși că am ajuns aici și primul gând este să ocolim valea Pleșii și să coborâm pe la cruce (pe care o ratasem). Mai urcăm dară până în vârf și pe linia cea mai înaltă a văii ajungem în șaua de obârșie. În spate sunt dealuri și dealuri și dealuri... În sus, spre sud, chiar se văd și ceva pete de zăpadă. Vom vedea și noi prima pată de zăpadă chiar în șa și drumul prin pădure ne duce spre partea de sus a Teiului Zânii spre un loc de pășunat... Căpițe ale căror miros mă îmbie și lângă care ne facem câteva poze ”de profil” :). Urcăm mai departe printre căpițe și vaci calme spre punctul cel mai înalt al dealului unde sunt câteva case care fac parte, cel mai probabil, din cătunul împrăștiat Glod (vedeți linkul de mai sus, se presupune că denumirea nu are legătură cu glodul/pământul, ci cu cuvântul maghiar galád - perfid, răutăcios). O turmă de câini ne latră și reușim să trecem mai departe pe poteca clară prin pădure spre alte case.
Dăm de un mormânt care îmi amintește de tradiția străveche de a îmnormânta rudele în curte ca să rămână aproape de locurile și de sufletele dragi și coborâm spre căpițele dărâmate/neterminate și spre casa aflată în ruină. Intrăm în casă fiindcă se anunță o ploaie și brusc ne simțim ca într-un muzeu încă viu. Deși coșul casei este dărâmat și se vede afară, înăuntru găsim patul mic unde au dormit ultimii bătrâni de aici, găsim dulapul cu de toate (cum aveau bunicii mei în bucătăria de iarnă), găsim tot felul de obiecte necesare în casă (plăpumi, icoane, un fund de lemn, fuior, lăzi de zestre, perne, lanterne chinezești mari, linguri, o cămașă veche...). Sunt pânze de păianjen care arată că de ceva vreme aici nu a mai stat nimeni și totuși parcă cineva încă ar mai fi aici. Coborâm și în beciul semi-căzut în speranța că vom mai găsi ceva de băut acolo (butoaiele sunt goale), în hambar sunt câteva piei de ham de pus pe cal și o ladă cu scule desfăcută prin fân... Restul e închis cu ivăre, nu ne băgăm :)! Stăm să se mai oprească puțin ploaia și de aici ar cam trebui să coborâm la vale. Nu vedem drumul de căruță ce coboară spre valea Râului Mare și ”o dăm la vale” pe piciorul de sub casă.
La început panta e domoală și apoi tot crește cu cât ne apropiem de vale. Nu panta ar fi bai, ci lăstărișul, jungla din ce în ce mai deasă și țepoasă. Ce, ne ține pe noi asta în loc? Tot găsim urme de poteci ce ne lasă la vale până jos la apă. Chiar de sunt doar câteva sute de metri, eu cel puțin transpir ca și cum am fi mers kilometri întregi. Aici pare să fie mai mult supraviețuire decât anduranță... E așa mică apa de o trecem din doi pași și ieșim la drum. Știam amândoi că e drumul bun și răsuflăm ușurați. O fost ceva aventură!
De aici e o simplă formalitate să mergem vreun kilometru până la trecerea peste Râul Mare și apoi pe calea ferată până la gară. Ultima oprire este la poarta vechii fabrici din Cugir (înființată în 1799 după cum vedeți) și actualmente cu o secție care face ofocial armament (într-o vreme se știa că face mașini de spălat :D).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu