Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Alex Petrescu, Cezar Partheniu, CAR U Cluj
1 mai e zi liberă oficială. La fel și zilele de Paști care anul acesta sunt 4, 5 și 6 mai! Prin bunăvoința guvernanților noștri s-a acordat liber și pe zilele de 2 și 3 mai cu recuperare în zile de sâmbătă. Unii recuperează, alții nu, depinde de șef. Șeful nostru ne dă liber și anunț că vreau să petrec câteva zile prin Banat. Am câteva locuri unde vreau să ajung : trenul Anina-Oravița, slujba de Paști la bisericuța din Dobraia și vârful Arjana. Dacă mai iese și altceva în plus e foarte bine. Știu că în zonă merg foarte mulți prieteni și mă gândesc că există posibilitatea de a mă întâlni cu ei. Nicidecum de a merge cu ei în tură (veți vedea)! Unii prieteni (confrați clujeni) plănuiseră o tură cu bicicletele prin satele Cernei, alții au în program câteva zile în Banatul sârbesc, alții tură per pedes prin Cernei și prin Mehedinți, Andrei Bergheș are un plan ambițios care include munții Cernei, Lugojul, Timișoara, Cheile Râmețului (s-a oprit la Timişoara)... Eu încă nu am planul perfectat și joi seara mă întâlnesc cu Alex (prieten al lui Andrei Bergheș, vechi prieten de munte) cu care urmează să plec în Banat. Convenim la un traseu de principiu : București - Orșova - Moldova Nouă - Oravița - Anina - Bozovici - Cheile Rudăriei - Cornereva - Studena - vârful Vlașcu Mare - Valea Cernei - Scărișoara - Ineleț - Dobraia - Arjana - poiana Cicilovete - cascada Vânturătoarea - Băile Herculane - București. Avem în plan multe autobuze (în mare parte se vor dovedi inexistente), trenuri sau mers pe GPS (Custura Pârșului care urcă în vârful Zglivăr). Rămâne să vedem ce se întâmplă la fața locului. Marți 30 aprilie șeful ne dă liber mai devreme și am timp să ajung acasă, să îmi iau rucsacul pregătit cu o seară înainte și să plec spre gară. Cu câteva ore mai devreme fiindcă e ziua lui Ari și nu pot lipsi! Fiind pentru puține zile în București, Ari face o mică petrecere la bunii ei prieteni Lili și Sebi (e și ziua lui Sebi). Chiar dacă stau doar o oră la ei, mă simt ca acasă cu ei și cu cei patru copii ai lor. Parcă n-aș mai pleca! Dacă nu îmi luam bilet și nu depindeau și alții de mine... Ari are rețete pregătite și o ajut și eu puțin să pregătească una din cele mai bune prăjituri pe care le-am mâncat până acum : Quatres quarts! Așa bună este că le rog pe fete să nu mai îmi dea ca să nu le mănânc pe toate! Complotăm un pic pentru tortul lui Sebi și e o mare întrecere între tort și prăjitură! Nici nu simțim cum trece timpul și doar alarma telefonului mă trezește fiindcă trebuia să ajung la gară. Singura soluție este să merg cu un taxi care mă duce în timp util la întâlnirea cu colegii de drum. Așa ne-am îndrăgit că la plecarea cu taxiul ziceai că mă știu cu copiii de-o viață! La 21.30 suntem la gară la casa de bilete și Ilinca nu mai apucă să mai ia bilet. Casa nu mai dă bilete cu 5 minute înaintea plecării trenului chiar dacă acesta pleacă cu 20 de minute întârziere! Așa că nu avem de ales decât să luăm bilet în tren. Urcăm în tren și ne ducem în vagonul în care eu și Alex aveam locuri. Cum se face la noi în tren, ne luăm în vorbă cu cei care stau pe lângă noi și timpul trece foarte repede! La un moment dat vine nașul și Ilinca ia bilet la prețul din tren! Vecinii noștri sunt vorbăreți și tare simpatici. E o pianistă care merge la bunica ei în Reșița, un cuplu tânăr care merge în Herculane (își găsiseră gazdă pentru două nopți și proprietarul i-a asigurat că se mai găsește și pentru celelalte nopți), două educatoare care merg la cură în Herculane, o tânără foarte ok care schimbă trenul în Reșița (cine știe unde merge mai departe; am remarcat-o fiindcă citește o carte a lui Osho) și un tip care ne povestește că a lucrat mult pe afară și trebuie din când în când să se miște ca să nu îl doară prea mult șuruburile de la genunchi. Râdem, povestim, la un moment dat iau izoprenul lui Alex și mă așez pe jos (mai comod decât pe scaun!), timpul trece și ne apropiem de Orșova. Cum ne luăm cu vorba, când ajungem în Orșova ne dăm seama unde suntem și până să ajungem la ușă, trenul pornește mai departe. Asta e, coborâm la următoarea stație și ne întoarcem cu ocazia!
Ziua 1 - miercuri 1 mai 2013
Cam pe la ora 4.00 coborâm în Herculane cu ceilalți, îi salutăm și ne așezăm la autostop. Vreo oră și ceva nu avem noroc și lui Alex îi vine o idee bună : să lăsăm rucsacii jos și să stea doar unul la ocazie. Fac cu mâna la fiecare mașina și în câteva minute avem noroc : un tânăr care distribuie pâine poate să ia două persoane și bagaje (o Dacie papuc). Mă înțeleg cu Alex și Ilinca să meargă ei până în Orșova cu bagajele și să ne întâlnim acolo (la despărțirea de drumul spre gară). În alte câteva minute am noroc și eu cu un comis-voiajor care vine tocmai din Alicante, Spania cu niște hârtii pentru firma la care lucrează. Mai are puțin până în București! Cum băiatul cu pâinea mai oprește pe la magazine, eu ajung înaintea colegilor la punctul de întâlnire (7.00). Vin Alex și Ilinca, îmi povestesc despre aventura cu vechea Dacie papuc (câte au văzut mașinuțele astea!) și pornim pe un fel de drum de ocolire a orașului spre autogară. Andrei ne explicase mie și lui Alex unde este autogara de unde trebuia să plecăm spre Moldova Nouă.
"Eu au căzut cu fața la dușmani
Dar nu sunt morți căci inima lor bate
De dincolo de munți și de ani
De-a pururi pentru noi și libertate!" (Eugen Jebeleanu)
și pe partea cealaltă:
"Spuneți generațiilor viitoare că noi ne-am dat suprema jertfă pe câmpurile de bătaie!"
Sau poate textele nu au nici o legătură cu eroii sovietici?
Continuăm coborârea pe asfalt, pe un geam văd scris "Ultimate vibrancy meets ultimate reconstruction" şi ajungem la autogară la 14.30.
La 15.00 avem autobuz spre Herculane. Bilete luăm din autobuz (7 lei împărțiți în două bilete de 3 și 4 lei) și ajungem repede la gara Băile Herculane. Parcă am mai fost pe aici azi!
Ziua 2 - joi 2 mai 2013
Dimineața vine cu chef de mers. ne trezim pe la 7.30, mâncăm bine ca să avem energie pentru toată ziua și puțin înainte de ora 9.00 pornim la drum (Gabi, Dia, Ilinca, Alex și cu mine) spre cheile Țăsnei (CA). Lăsăm cortul strâns și plătim taxa de cort celui ce are grijă de poiană (Andrei și Ibi au preferat să strângă corturile fiindcă nu erau siguri că mai rămân și în seara următoare aici). Urcăm agale spre apa Țăsnei. Eu am propus să mergem pe drumul ce urcă mai lin și mai lung până la stânci. Alegem serpentinele abrupte din pădure și metru cu metru urcăm spre pereții de piatră ai Mehedinților. Alex și cu mine mai fusesem pe aici, știm la ce să ne așteptăm și totuși sunt bucuros de fiecare loc. Înainte de apa Țăsnei ne întâmpină primul anunț al stânei lui tanti Maria cu invitație la brânzeturi și mămăliguță. La cursul apei facem prima pauză foto.
E prima dată când ajung în zonă şi crovurile mă uimesc. Sunt prea frumoase! Cine îşi închipuie de jos din valea Cernei că deasupra pereţilor sunt căldările adânci ale crovurilor. Cleanţurile de pe marginea abruptului ridică marginea stângă a fiecărei căldări, între ele e câte o şa înaltă, fundul fiecărui crov este un imens teren de fotbal pe alocuri cu lapiezuri aruncate ca nişte zaruri. or fi nişte valuri împietrite şi ridicate deasupra Cernei? Marcajul PG coboară din Pietrele Albe pe piciorul care desparte poiana Ploştinioarele în stânga şi Crovul Medved sau Gâtul Porcului în dreapta, ultimul fiind mai adânc.
Sora mea mă sună şi când îi spun de Medved şi cleanţuri, îmi spune să-i vorbesc în româneşte :D! Regrupăm în şa şi coborâm spre Medved printre lapiezuri până la fântâna unde suntem aşteptaţi.
Urcăm fiecare pe poteca lui până în şaua ce dă în Poiana/Poienile Porcului. Sunt trei poieni lungi una în prelungirea celeilalte. La capătul primei poieni sunt câţiva montagnarzi cu cortul! După ce trecem de ei mergem cu cleanţurile în stânga alături de câţiva cai.
Trecem în Crovul Mare şi ne îndreptăm spre marginea lui din stânga pe unde se scurge valea Tâmnei. O să vreau să revin pe aici o săptămână să bălăuresc aşa cum a făcut Alex acum câţiva ani!
Acum e şi târziu (19.45), nici lumină de fotografii nu mai este foarte bună şi mai avem ceva de mers până la maşini! Pe CR facem stânga pe lângă stână (în acest moment Dia, Gabi şi cu mine suntem mai în spate) şi coborâm prin cheile scurte, înguste şi înclinate (partea marcată).
După vreo 10 minute de coborât ne găsim colegii la un punct de belvedere şi nu ştiu de ce nu prea am răbdare să stau cu ei. Merg în faţă cu Alex fiindcă îi e foarte sete şi în plus nu agreează coborârea pe întuneric. Facem stânga spre poiana Medved şi apoi dreapta printre case urmărind marcajele îndeaproape. Intrăm în pădure, mai coborâm câteva zeci de metri şi dăm de izvor (20.35). Salvare! Fiecare bea după pofta inimii şi pornim mai departe la vale fiind încă puţină lumină. Eu prind un ritm ceva mai rapid şi ajung din urmă pe primii care coborâseră mai repede (Marian, Laura, Alina). Cu ei ajungem la un moment dat la o intersecţie de drumuri: în dreapta pare cel bun şi de fapt este în stânga! Coborâm puţin pe dreapta (aşa cum de altfel se păcălesc toţi colegii) şi văzând greşeala şi poteca mai jos pe centrul văii, găsim cumva nişte potecuţe prin bălării de coborâm la drumul bun. Stau aici cu frontala aprinsă să coboare toţi (ultimii sunt Ilinca şi Alex) şi de aici în 10 minute suntem la asfalt. Bine că sunt nişte mese la care aşteptăm şi pe rând ajungem cu maşinile la corturi. Ştef este super băiat şi face două drumuri ca să aducă şi pe ultimii rămaşi. Ne schimbăm, mâncăm puţin (atâta cât permit corpurile obosite) şi ne băgăm la somn. Mâine colegii plănuiesc să meargă dimineaţă la Vânturătoarea şi apoi cu bicicletele prin zona Cornereva. De altfel peste 3 zile ne vom revedea cu o parte din ei în Dobraia!
Ziua 3 - vineri 3 mai 2013
Trezirea obișnuită pe la 7.30 ne e dată de soarele care de mult își lăsase perna și se apucase de treabă. Mâncăm pe izoprene, strângem corturile și încă o dată ne confirmăm care în ce direcție merge. Cum majoritatea grupului merge la Vânturătoare, trebuie să ne luăm "la revedere" de la ei fiindcă noi avem alt plan: cătunele izolate din munții Cernei! Sunt câțiva kilometri până în Poiana lui Ghițulică și îl rog pe Andrei să ne ducă cu mașina. Ei (Andrei și Ibi) nu merg la cascadă fiindcă Ibi are o mini-intoxicație alimentară și o stare mai neplăcută. Salutăm și îmbrățișăm unii pe alții și pornim cu Andrei în amonte. La 10.15 Andrei ne debarcă lângă troiță ("până aici ați plătit" :D), îi mulțumesc mult, punem bagajele în spate și la drum (asta după ce salutăm și dăm ceva indicații unui ceh ce venise în vizită tot pentru cătune).
Trecem Cerna pe un pod de lemn și urmăm poteca ce ne duce de la sine în sus. Din loc în loc sunt plăci de lemn pe copaci cu rugăciuni sau povețe creștine.
"Binecuvântați să fiți voi ce urcați pe acest munte și să nu uitați că Dumnezeu este cu voi în fiecare clipă"
"Caută-l pe Dumnezeu în adâncul sufletului tău. Dumnezeu te va răsplăti într-o zi pentru credința ta și pentru osteneala ta. Slujește-l pe Dumnezeu așa cum știi tu mai bine. Îți mulțumim Doamne ție că existăm!"
"Binecuvântat de Dumnezeu să fii, călătorule!"
Poteca ne duce pe lângă ruine de vechi case, pe lângă băncuțe de hodină prin livezi spre pereții de mai jos de primele case.
În 15 minute de când am trecut Cerna suntem la baza "Cârligelor", scările de lemn făcute și întreținute de săteni, cea mai rapidă cale de acces spre Scărișoara și Ineleț. Ilinca se grăbește să urce pe scări. Eu și Alex vrem o scurtă pauză în care explorez pereții ascunși la câțiva metri la nord de unde ne-am oprit (spre Piatra Pușcată).
Întors la baza scărilor, mă recunoaște un tip Peter din Miercurea Ciuc. "Ne-am întâlnit în Bucegi în hornurile Țigănești. Eram în grupul lui Peter Ham!" El e venit cu un neamț cu bursă pentru un semestru la geografie. Peter fiind pasionat de geocaching, îl duce pe partenerul lui de drum prin locuri cât mai ascunse. Au fost în Cheile Corcoaiei, îmi povestește de o peșteră aflată în perete undeva la intersecția drumurilor spre Baia de Aramă și spre Cerna Sat. Tot el îmi povestește și despre Piatra Pușcată! E foarte interesant! Urcăm pe scări și la capătul lor ne așteaptă Alex și Ilinca pe o bancă. La bancă îmi arată pe un IPad niște hărți georeferențiate de pe care ia foarte multe informații. Cum noi nu ne grăbim, ne salută și pleacă mai departe. Ei vor să se întoarcă și să meargă în Cheile Țăsnei.
Noi urmăm poteca ce face o curbă largă la stânga și nu ne dăm seama pe unde ar trebui să urcăm spre biserica din Ineleț-Scărișoara. Ținem ceea ce pare a fi poteca principală și în câteva minute dăm de o minune de izvor. Venit la fix când îți este sete! Ne alimentăm cu lichidul esențial vieții și continuăm pe potecă prin soarele dogoritor. Tare ne bucurăm când poteca ne bagă în pădure printr-o poartă simpatică!
Puțin mai departe lângă potecă e un perete de vreo 10 metri și nu mă pot abține să nu fac câțiva pași pe verticală. Mă joc pe treptele ascuțite atâta cât îmi permite echilibrul și siguranța.
Continuăm prin pădure, la un moment dat cu Alex (fiind amândoi mai în urmă) facem o ieșire din potecă până pe un pinten stâncos pentru a admira "fiordul" Cernei și pe sub niște colțuri de piatră urcăm pe pârâul Inălăț spre prima curte.
Ilinca ne așteaptă și își reordonează rucsacul ca să îi stea mai bine. Mai sus prima mea tendință e să intru prin curtea casei. Un câine fioros mă latră cu elan și trebuie să mă retrag. Urcăm cu toții pe o potecuță după curtea arată (suntem în spatele curții), dăm de o potecă mai mare pe care face dreapta și după cinci minute suntem la școala din Ineleț. Aici învață în acest an trei copii în grupa pregătitoare. Un copil este din Ineleț, al doilea din Scărișoara și al treilea din Cracul Mare! Anul trecut nu a fost nici un copil la școală!
La școală hotărâm o pauză, dăm rucsacii jos și ne învârtim în zonă pentru poze.
Studiem un pic harta și ne întoarcem traversând pârâul Inălăț până la casa de mai devreme. Aici intrăm în vorba cu femeia care ne povestește de școală, de greutățile de pe aici, de puținii oameni care mai stau în sat și în principal doar peste vară, de copiii care-i sunt duși la oraș... Ne lungim la vorbă și de deasupra casei de pe uliță apar Dan Tăuțan și cu Ioana care vin dinspre Prisăcina. Nici prin gând nu-mi trecea că ne întâlnim! Bucuroși de revedere, lăsăm rucsacii jos și mergem cu ei până la biserica dintre cătune. De aici ei vor coborî pe scări la mașină la Cerna! În 10 minute de povești trecem pe lângă școală și ajungem la bisericuță (14.00). Pozăm prin biserică, prin cimitir, tufele de liliac din cimitir îmi bucură mirosul, intru în vorbă cu omul care grijește de biserică și aflu de la el multe. Astfel îmi spune că prin grija părintelui de la Herculane s-a făcut biserica așa de frumoasă în ultimii doi ani, mi povestește despre fiecare pictură și îmi permite să intru să fotografiez și în altar, îmi arată masa masivă din marmură în piciorul căreia mitropolitul Banatului a pus niște moaște la sfințirea bisericii, îmi povestește despre sacrificiile pe care le face părintele pentru biserică, despre el și despre tatăl lui care la 80 și ceva de ani coboară până la Cerna să îi ducă hainele religioase părintelui pentru ambele slujbe (Băile Herculane și aici), despre încrederea pe care o are părintele în el să îi lase biserica pe mână... Îl ascult cu drag și la plecare observăm cu toții ceva foarte fain: omul nostru are opinci din piele cu șiret tot din piele și șosete de lână!
E vremea să ne despărțim de Dan și de Ioana. Ei coboară spre mașină, noi ne întoarcem la rucsacii care ne așteptau cuminți lângă ograda ce-am întâlnit-o prima dată.
De aici Dan ne spusese ca dacă urmăm PR și PG ajungem în Prisăcina și mai departe spre Arjana. Poteca largă ne conduce peste picioare de munte, din când în când găsim câte o masă nouă unde și mâncăm... la un moment dat ne întâlnim cu un turist care vrusese să intre în Cheile Prisăcinei și s-a oprit datorita pantei și apei prea mari...Ne întâlnim cu doi turiști arădeni care ne confirmă marcajele spre Arjana (de fapt nu ajung chiar până îe vârf)... La un moment dat vedem Prisăcina ascunsă în fundul văii omonime și știm că nu mai este mult. În stânga noastră e Cracu mare unde fusesem anul trecut și pe unde recunosc niște mici șei cu cruci vizibile... Dăm de o cruce de lemn ascunsă într-un tufiș, cruce care ne confirmă că suntem pe drumul cel bun...
Intrăm pe valea Prisăcinei pe care teoretic ar fi un marcaj BG vechi ce urcă din Cracu Mare spre Prisăcina. Găsim doar câteva marcaje șterse pe lângă poteca ce ne urcă pe lângă apă.
La 18.35 ajungem la prima moară de apă care duduie în continuu. Cobor până la ea pentru câteva poze și revin la colegii care erau ceva mai în față. E ceva oboseală în mersul lor și e de înțeles: am mers toată ziua cu bagaje mari! Nici eu nu mai vreau să mai mergem mult, doar să găsim un loc de cort aproape de apă.
Mai trecem de încă o moară și apoi printr-o poiană mare și tentantă și poteca urcă printr-un pâlc de arbuști. Alex rămâne câteva zeci de metri mai în spate și mă mustră că l-am lăsat între câini și că nu mă opresc deloc. Dau de marcajul TR și de un localnic cu care intru în vorbă. E pădurarul satului și îmi zice că putem sta în livada lui că "au mai pus cortul și alți turiști aici". Așa da oameni! Punem cortul, femeia lui vine la noi și ne întreabă de vrem niște urdă, ceva brânză sărată și mămăligă ("o pun pe asta mică să facă mămăligă"). E prea mult și nu credem că vorbește serios. Peste zece minute vine cu toate: circa un kilogram și jumătate de urdă, tot cam atâta de brânză sărată, o cană de lapte proaspăt și o mămăligă mare. Doar pentru noi! Îi mulțumim și abia acceptă 20 de lei pentru toate. Zice că putem să o ajutăm cu un doctor de copii pentru nepotul ei. I-a murit mama de curând și mai face câteodată crize plecând de acasă sau făcând crize de genul celor de epilepsie. Îi spunem că încercăm să găsim ceva, dar trebuie să meargă cu băiatul la un spital de copii (că dacă îi spuneam pediatric o băgam în ceață). Îi mulțumim pentru toate, ne spălăm la râu, mâncăm de seară și aș fi vrut să mai citesc un pic.
Aproape când să se întunece, ne băgăm și noi la somn cu bucuria liniștii și detașării acestor locuri. E un pic de Rai!
Ziua 4 - sâmbătă 4 mai 2013
Bună dimineațaaa!!! E 7.30 și soarele abia ce s-a ridicat peste colții de piatră de deasupra poienilor Prisăcinei! Ne spălăm pe dinți, mâncăm și hotărâm să strângem cortul. Aseară vorbisem cu gazda de mers la slujba de Înviere și ne-au zis că începe pe la 10.00 și că vor merge și ei. Ne gândeam să lăsăm cortul montat aici, să ne facem traseu și apoi duminică dimineață să mergem cu ei la slujba cu toate bagajele. Am analizat noi situația și ne-am răzgândit: plecăm cu rucsacii cu totul, lăsăm cortul montat aproape de biserică și de acolo facem traseu lejer. După masa de dimineață (în mare parte brânză și mămăligă de aseară), spăl la râu tăvile în care ne aduseseră de-ale gurii și cobor până la ei în ogradă sp le înapoiez. Stau un pic de vorbă cu ei (fiecare avea treabă prin curte sau prin casă cu curățenia de Paști și cu pregătirile) și mă întorc la colegi cu promisiunea de a ne vedea mâine la slujbă. Nu i-am văzut duminică dimineață! Cine știe ce s-o fi întâmplat?
Strângem bagajele și la 10.10 pornim la drum pe ulița mare a satului.
În bucla mare a uliței vedem doi localnici care își ară ogorul cu calul și cu plugul de lemn. Mă bucură că încă mai sunt locuri în care tradiția se păstrează și mă întristează într-un fel diferența de tehnologie dintre zonele țării. De fapt citind în prezent cărți despre India și despre țările din Asia sud-estică unde discrepanțele sunt și mai mari la distanțe infime și gândindu-mă la atâtea locuri faine din țărișoara noastră unde încă se mănâncă în străchini de pământ, se lucrează pământul cu unelte din lemn, se muncește urmărind semnele naturii și animalelor, se trăiește în strânsă legătură cu natura, nu are cum să mă mire ce este aici. Dimpotrivă, iubesc locurile și oamenii de aici și îmi doresc ca tradiția cu bucuria și sărăcia ancestrală să dăinuiască cât mai mult.
Urcăm pe "stradă" pe partea dreapta a capătului de vale Prisăcina, facem câte o pauză în soarele dogoritor și mereu mi se pare că Alex nu se simte bine. El zice că e totul în regulă!
Părăsim valea Prisăcinei, coborâm pe lângă soldații care așteaptă să fie îmbrăcați, dăm de primele case din Dobraia (parcă e mai întinsă decât Prisăcina!), trecem printre case și livezi și după o oră de la plecare suntem lângă bisericuța despre care citisem atâtea. Nu despre construcția în sine, cât despre credința vie care îi adună aici pe oameni de sărbători!
Mă așteptam ca biserica să fie mai veche. Pe placa metalică de deasupra intrării scrie că a fost sfințită în 2005. Căutăm un loc de cort și îl găsim sub pădurea din estul bisericii deasupra potecii marcate cu PR și PG ce coboară spre Cerna. Uite ce imagine faină avem dinspre cort spre biserică și mai departe spre Arjana!
Pe la 12.30 lăsăm bagajele în cort, ne luăm actele, telefoanele, banii, cheile și ceva apă (știu că unii așteaptă povestirile din ianuarie din Europa când în Antwerp am rămas doar cu ce am scris mai sus!) și pornim spre Poiana Lungă pe PR. Teoretic aici trebuie să dăm de BR carpatică. Coborâm printre case pe drumul mare de mașină (pe aici cu ușurință poate merge orice maşină cu garda puțin mai înaltă), dăm peste vreo 7-8 minute de un izvor pe care îl vom folosi mâine dimineață și la prima casă mai mare mi se pare că am putea să urcăm direct spre poiana lungă de sub Biliana. Până să iasă femeia din casă, un câine rănit la un picior se apropie fulgerător spre noi și chiar mă apucă de breteaua de la aparatul foto. Evident că Alex și Ilinca se sperie și femeia reușește să calmeze animalul. Ne spune că nu are sens să mergem prin poienile cu mărăcini și să mergem pe drum și apoi prin poiană și pe stânci în sus. Își ține câinele și ne lasă să plecăm.
Lângă drum mai vedem încă o sanie ca cea din Ineleț, șaua bisericii se tot depărtează în spate, ajungem la o moară părăsită despre care ne povestise Dan, trecem pe lângă o vacă ce se uită galeș la noi (cam ceva de genul: "da' voi ce căutați pe aici?") și la 13.30 suntem la baza poienii lungi. Alex nu se simte în stare să continue, i se pare imens de mult să meargă până sus pe Arjana și apoi ce o mai fi mai departe și hotărăște să se întoarcă. Mai bine acum când drumul de întoarcere e ușor decât mai departe! Eu și Ilinca ne simțim în formă și ca urmare noi vom mergem mai departe în sus. Alex face cale-ntoarsă și noi pornim sub soarele arzător în sus spre Biliana. În dreapta vedem muchia pe care intenționam să coborâm (imposibilă de parcurs datorită treptelor imense de stâncă), în spate ne privesc pereții Mehedinților.
Printre pietre în sus, prin serpentine repetate și cu ceva momente de semnal Vodafone dăm de primul marcaj BR. Îmi aduce aminte de o secvență din copilărie când tata m-a dus până în șaua Suru și m-a pus să sărut marcajul BR. Tată, de unde ești acum, mă vezi în locurile tale dragi! De altfel și aici simt ceva din Făgăraș: uscăciunea, panta, pietrele...
Trecem de prima treaptă stâncoasă și vedem că mai este încă o treaptă prin care poteca parcă se arată de la sine șerpuind printre stânci. Ajungem pe al doilea prag și de aici mai avem un tăpșan ascendent ondulat până să vedem Zascolul Arjanei.
Zascolul pare un bastion de nepătruns, un turn de piatră cu pereți verticali. Intuiesc că poteca urcă în pantă înierbată pe dreapta și probabil face multe serpentine întortocheate. Citisem despre zonă că e mai periculoasă și că se apropie de nivelul crestei Crăiesei. Pentru asta am luat cordelina în caz că are nevoie Ilinca! Urcăm pe sub perete prin dreapta imaginii de mai sus, vedem scris cu roșu pe stâncă "Spre vf. Arjana" și știu că e drumul bun. Poteca ne conduce printre stânci, ieșim la un moment dat chiar pe creastă deasupra verticalei și o rog pe Ilinca să stea puţin să se obișnuiască cu expunerea, îi spun să pună bețele inutile pe rucsacul meu și să simtă și să verifice fiecare priză de mână sau de picior. Urcăm pas cu pas și la 14.30 suntem pe vârf. Satisfacție și bucurie pentru amândoi! Și nu a fost greu deloc! Chiar Ilinca și-a aprins dorul de Crăiasa despre care vorbim să facem cumva o tură în toamnă (Nordica și poate și Sudica!).
E timpul pentru o pauză de masă și de poze. Spre vest se vede o culme lungă cu ceva jnepeni și pietre. Nu foarte mari pentru a le numi stânci! În nord se vede șaua Prislop și mai departe toată creasta Cernei și în zare Godeanu cu pete de zăpadă. Zascolul își arată verticalele dintr-un alt unghi și parcă sunt și mai înalte.
Pe hartă îmi apare vf Arjana ca fiind în capătul culmii vestice. Ca să fim siguri că am ajuns pe Arjana, mergem pe culme printre jnepeni ce trec deseori de genunchi.
În capătul culmii este o momâie și o cruce metalică dărâmată la pământ. Pesemne că aici este Arjana! Ne întoarcem până la șaua dinainte Zascolului și de aici facem stânga spre nord pe culme.
Ținem direct linia culmii pentru a putea vedea încă o dată abrupturile nord-estice ale Zascolului, trecem prin marea înierbată și printre insulele de jnepeni arși și coborâm pe BR spre pădure și apoi prin ea până jos în șa. Coborârea prin pădure nu e chiar așa de interesantă și ca urmare grăbesc pasul. Îmi place mai mult în gol alpin!
În stânga șeii este o stână la care încă nu au venit animalele, în dreapta este TR pe care vom coborî în Prisăcina. marcajul acesta a fost făcut de cei de la maratonul Hercules ca legătură între Cornereva și Prisăcina pentru a evita zonele cu potențial risc de fulgere pe vreme rea. Arată exact ca un marcaj turistic! Până să pornim la vale, vreau să îi arăt Ilincăi o pată de gheață rămasă de peste iarnă chiar în zona unde TR intră în pădure spre Cornereva.
Revenim în șa și începem coborârea pe TR. Poteca este mare și clară și coboară destul de înclinat prin pădure alăturându-i-se la un moment dat și BG ștearsă. În 45 de minute ieșim la primele case și apoi la drumul pe carem mersesem și dimineață (18.30).
Soarele s-a plictisit de atâta muncă și se retrage după Arjana lăsându-și razele peste culmile împădurite. Mehedinții sunt încă luminați de soare! La 19.20 suntem la bisericuță și într-un minut la cort. Plăcută tură în ajun de Paști!
Până la masă (piure, brânză, supă) eu mă duc la un izvoraș să mă spăl pe picioare. Văzusem izvorul înainte de a ajunge la biserică. Izvorul a fost făcut anul trecut în vară de unul din bătrânii satului și are debit doar când e sezon ploios. Acum e doar un bazin betonat cu apă! Detaliile astea le aflu chiar de la bătrânul constructor pe care îl întâlnesc în drum spre cort. E destul de înstărit, are câteva vaci și un tăuraș de împerecheat. Cu el își face treaba! Stă ceva mai încolo la o casă pe lângă care am trecut și dimineață și acum! Chiar o femeie vine cu o vacă la el la grajd! Fiindcă e ocupat, rămâne să ne vedem mâine dimineață la slujbă. Urc la cort, mâncăm și pe înserat ne băgăm în saci și somn de voie!
Ziua 5 - Sfânta Duminică de Paști 5 mai 2013
Trezirea pe la 9.00 ca să avem timp să ciugulim ceva și la 10.00 să mergem la slujbă! Ne spuseseră sătenii că pe la 10.00 preotul e adus cu tractorul din Bogâltin! Până să vină el, ne bucurăm de liniștea ierbii și de un pic de brânză cu pâine. Pe la 10.00 fără ceva încep să se adune oamenii la biserică de prin satele din jur și chiar de jos de la Cerna veniseră câțiva!
Într-adevăr pe la 10.00 și ceva vine părintele cu tractorul, țârcovnicul trage de funia clopotului de câteva ori și intrăm în biserică la slujbă. E o predică simplă de vreo 20 de minute, părintele dă lumină fiecărui credincios. Mă bucură tare să-l văd pe bătrânul cu care vorbisem aseară, mă bucură să văd părinți și bunici cu copii în brațe sau pe jos, mă bucură să văd și destui tineri în biserică. Cu lumânări sau candele aprinse ieșim afară și ocolim de trei ori biserica după care continuă slujba în fața bisericii.
La sfârșitul slujbei părintele amintește ce donații a făcut fiecare familie pentru biserică sau pentru binele lor (5, 10 sau 15 lei în funcție de avuția familiei) și invită fiecare familie să ia Paști (pâine sfințită cu vin), câte un pahar pentru fiecare familie. Cum noi ne gândeam să ajungă oamenilor de acolo, nu am luat și ne-am dus la cort. Până să scot niște cozonac special adus pentru ocazia asta, doi băieți urcă la noi la cort cu Paști și cu trei ouă roșii. Ne uimește gestul și nu putem să le spunem mai mult decât un mare "Mulțumesc". Mâncăm încă o dată și ne apucăm să strângem bagajele, ultimul rămânând cortul. Înainte de a desface cortul, eu cu Alex plecăm într-o mică explorare pe dealul stâncos din spatele nostru. O potecă ne duce prin două porți de lemn și în loc să ieșim deasupra unui perete cum credeam, am dat de o poiană lungă cu o turmă de oi tunse. S-au speriat de noi și au fugit imediat! Nu mai coborâm prin poiană și ne întoarcem care pe unde vrea. Eu mă bag puțin prin bălării, ajung deasupra pereților din stânga pe sub care vom coborî mai încolo și nu știu cum fac de-mi pierd capacul de la aparatul foto. Mare pagubă! Cobor la cort și îl strângem cu toții.
Când să începem să coborâm spre Cerna, îmi aud numele strigat din spate. Sunt Adriana Moca, Ștef, Adriana Andreica și Marian care veniseră pe partea cealaltă pe biciclete. Sunt și ceilalți la biserică, dar noi nu mai urcăm și îi rugăm să îi salute pe toți. Altă plăcută și neașteptată întâlnire! Coborâm pe sub pereții de mai devreme. poteca foarte faină prin pădurea înaltă ne tot duce la vale și cam pe la jumătatea diferenței de altitudine între Dobraia și Cerna facem o scurtă pauză la un izvor amenajat într-un trunchi de copac masiv.
Mai jos de izvor poteca merge pe lângă câteva curți cu pământ arat, din când în când mai avem câte o poartă de lemn sau câte o bancă de odihnă și într-o curbă strânsă la stânga ieșim un pic din potecă pentru un loc de panorame (în stânga Cheile Țăsnei și în dreapta Arjana).
Mai jos în pădure primiserăm indicații ca la o intersecție cu ambele marcaje PR și PG în două direcții, să urmăm direcția stânga pentru a ieși la pod. pe partea cealaltă nu avem cum să trecem Cerna fiindcă podul pe cabluri nu e sigur! Coborâm la stânga, ieșim în câteva poieni pe care le parcurgem în jos în continuu urmând semnele și ajungem la 14.45 la izvorul cunoscut de anul trecut din tura spre Cracul Mare.
Facem o pauză de fructe și de spălat pe picioare/răcorit, intru în vorbă cu un localnic cu un cal tânăr cu care urca spre Cracu Mare puțin mai sus de unde suntem noi, trecem Cerna și ieșim rapid la șosea (15.10). Avem ceva kilometri de făcut de aici, mergem doar o sută și ceva de metri și ne ia o familie de craioveni care merg spre casă. Mergem doar până pe varianta ocolitoare a Herculanelor fiindcă mai avem o zi liberă! Băiatul lor de 5 ani se pregătește să intre în grupa pregătitoare și abia așteaptă! Mă joc puțin cu el cu elicopterul de plastic până să coborâm. Coborâm la aceeași terasă cu cartofi bănățăneni și ne luăm câte 203 porții de tzatziki și câte o prăjitură. Până să terminăm de mâncat (și înainte să ne apucăm) vorbim cu cei doi arădeni care se oferă să ne ducă cu mașina până la Caransebeș. Au zis că ne așteaptă 10-15 minute jos în strada principală. Probabil că până am coborât noi, au trecut acele minute că nu am văzut mașina lor. Alex nu prea înțelege de ce nu apar arădenii. Asta e! Au plecat, trebuie să ne vedem și noi de drum. Asimilez două banane rapid, mergem în centru și într-un minut pleacă microbuzul spre gară (15 minute).
Avem vreo 40 de minute de așteptat în gară și ne luăm bilete la IR 1693 până în Caransebeș (23.70 bilet întreg pentru 71 de kilometri). Cum nu am mai mers ziua pe linia asta, stau tot timpul cu capul pe geam (cu biletul în portofel, nu ca Goe al lui Caragiale!). La 20.00 suntem în Caransebeș, ne întoarcem un pic spre sud vreo 200 de metri și facem dreapta spre Reșița. Fac cu mâna la autostop și avem baftă cu niște băieți care ne duc cu o dubiță cu remorcă până în Reșița. Se miră când le spunem de linia Anina-Oravița ca fiind cea mai veche din țară și că vrem să mergem acolo doar pentru această linie de tren. Ne lasă în centrul Reșiței, luăm un taxi pentru câțiva lei până la ieșirea spre Anina și Oravița. Șoferul ne povestește cum sunt drumurile spre cele două localități și hotărâm să mergem la Oravița (21.00). Un nene care adusese un prieten în Reșița se tocmește să ne ducă până în Oravița pentru 35 de lei. Inițial vroia 45 (15 de persoană, eu i-am propus 10 lei de persoană). Drumul e plin de curbe și aproximativ la aceeași curbă de nivel, Povestim de toate despre zonă, despre locurile de muncă, despre drumuri, despre ce vrem să vedem pe aici și timpul trece de nu te vezi. La 22.00 ajungem la gară în Oravița prin Lupac, Goruia, Ticvaniu Mare, Grădinari și Greoni. Din Grădinari este locul unde s-a născut Dorinel Munteanu la 25 iunie 1968. E o adevărată personalitate a Banatului! La gară îi mulțumim șoferului de Dacie 1310 (suntem cu toții mulțumiți) și vorbim cu șeful de gară. Ne găsește un loc unde să stăm până mâine dimineață. Le mulțumim și ne facem planul pentru ziua următoare. Asta combinat cu un piure cald şi fără gust!
Ziua 6 - luni 6 mai 2013
Planul de aseară este următorul: Alex e obosit şi vrea să se odihnească. Am vrea şi noi (Ilinca şi cu mine), dar nu e vreme să o pierdem. Fiind zi de Paşti, CFR-ul consideră ca zi de sărbătoare şi ca urmare cursa de dimineaţă spre Anina (7.02) este anulată. Ca urmare avem doar cursa de la 14.50. Până la acea oră mai avem câte ceva de făcut. Primul lucru e să mergem cu trenul Regiotrans până la Iam pe cea mai veche cale ferată din România inaugurată la 20 august 1854. Al doilea este vizitarea oraşului Oraviţa. Să le luăm pe rând. Ne trezim pe la 6.30, ciugulesc un pic şi la 7.00 suntem în gară. Cum nu e casă de bilete deschisă, urcăm în tren şi controlorul ne dă bilete la preţ normal (4,4 lei).
Gara CFR Oraviţa, prima clădire cu această destinaţie din România, este şi prima gară cu lift-pasaj pentru acces la peronul situat mai sus de nivelul accesului din stradă. La inaugurarea tronsonului Oraviţa-Baziaş (62,5 km) la 20 august 1854 în gara Oraviţa a avut loc slujba de sfinţire oficială de Karl Wittahorszky, arhidecan de Oraviţa. Călătoria inaugurală pe traseul Lişava-Oraviţa-Baziaş a durat 7 ore. Distanţa până la halta Iam este de 26,9 km şi e parcursă în 52 de minute. Trenul opreşte în Răcăşdiuţa, Răcăşdia, Vrăniuţi, Berlişte şi Milcoveni. Deşi merge prin câmpie, traseul este foarte fain. Trenul traversează livezi, trece prin tuneluri de arbuşti mai mari sau mai mici (o parte din ei sunt salcâmi) şi nu există nici o haltă cu personal (toate au fost închise). Controlorul ne povesteşte despre linia ferată şi e necăjit că gările nu mai sunt nimic din ce au fost şi în Iam ne spune că mai sunt câteva sute de metri până la graniţă. După ceva poze în fosta gară, încercăm în cele 28 de minute între curse să ajungem la graniţă. Mergem pe calea ferată până aceasta se termină, găsim nişte drumuri care ne duc pe câmp şi nimic. Ne uităm la ceas şi ne dăm seama că dacă nu ne întoarcem, pierdem trenul. Bănuiesc cam pe ce vale e graniţa li începem să alergăm printre curţi şi apoi pe străzi până la gară (înviorarea de dimineaţă!). Controlorul ne vede şi ne face semn să nu ne grăbim că nu pleacă. Ne tragem sufletul, mai fac câteva poze şi la 8.35 trenul porneşte înapoi spre Oraviţa.
Acelaşi controlor ne taie bilete şi ne spune că dacă vrem, putem merge în cabina lui să vorbim şi să facem poze. Super faini oameni! Mergem în cabină, ne povesteşte câte şi mai câte despre linia Oraviţa-Anina (copaci încolăciţi, linii de cale ferată trase la început de cai, tuneluri şi viaducte). Ne sfătuieşte la ce să fim atenţi în trenul spre Anina, dacă putem să stăm pe partea stângă fiindcă peisajul este mai fain peste vale... Ne spune şi ce putem vedea în Oraviţa (viaductul dinspre Iam, teatrul Mihai Eminescu, centrul cu muzeul farmaciei, locomotivele cu abur vechi din depoul gării). Se scuză că are geamul murdar şi nu vor ieşi poze bune. Un om de poveste/poveşti!
Nici nu ne dăm seama când ajungem în Oraviţa. Vagoanele mai scurte (15,52 m) folosite pentru a putea merge spre Anina aşteaptă să le vină locomotiva. Nu mai este locomotivă cu aburi cum era odată! Pe gară sunt tot felul de plăci comemorative (cea mai veche gară, cea mai veche cale ferată din România, cea mai veche cale ferată montană din România etc). Casele de bilete sunt închise şi pe un perete a rămas o icoană păzitoare. Mergem la Alex, strângem ce mai avem şi la 10.25 părăsim culcuşul nostru. Până la 14.50 ne plimbăm prin Oraviţa. Primul obiectiv este viaductul pe care am mers şi ne-am întors de la Iam. Mergem pe calea ferată până la el, coborâm după viaduct pe nişte scări de piatră şi sub viaduct avem strada Răcăşdiei de pe care facem câteva poze construcţiei masive.
După ce rătăcim un pic pe lângă cimitir, revenim la strada principală şi urcăm până la strada mai mare Andrei Şaguna şi înainte de intersecţia cu aceasta dăm de biserica greco-catolică. Sunt în pantaloni scurţi şi nu e decent să intri aşa în biserică şi tare mă bucur când nimeni din interior nu se uită ciudat la mine. Deschidere catolică! Preotul ţine o predică apropiată foarte mult de oameni şi se simte unitatea celor ce au venit la slujbă. Ne simţim bine şi trebuie să plecăm fiindcă mai avem ceva de umblat. revenim pe Andrei Şaguna şi apoi tot înainte pe Eftimie Murgu, trecem pe lângă un părculeţ însorit, mergem pe sensul unic pe stânga parcului şi trecem pe lângă hotelul Imperial unde împăratul Francisc I şi împărăteasa Carolina Augusta au fost găzduiţi cu prilejul participării lor la inaugurarea teatrului din Oraviţa în 7-10 octombrie 1817. La 12.20 ajungem la Primărie şi la parcul central de care trecem în viteză. Alex e obosit şi rămâne în urmă. Nu va mai merge cu noi mai departe!
Mai sus pe strada "1 decembrie 1918" pe partea stângă vedem o placă ce ne anunță că în acea clădire a funcționat din 1907 tipografia "Progresul" (patron Al. Ţieranu) unde s-a editat revista "Progresul" al cărei redactor literar a fost prozatorul Damian Izverniceanu (1883-1935). Mai departe pe dreapta este clădirea unde a funcţionat cea mai veche farmacie montanistică bănăţeană "La vulturul negru"atestată din 1796. Denumirea este din 1818 de când a fost cumpărată de familia farm. Knoblauch. A fost fondată în 1863 de Edward Winter ca "farmacie de mână". În prezent este Muzeul de Istoria farmaciei montanistice şi deține o serie de exponate unice de mobilier şi instrumentar farmaceutic din 1682 până în 1950. Programul de vizitare este de luni până vineri între orele 8-12. Continuăm şi ajungem în piaţa Unirii la biserica romano-catolică "Sfânta Cruce" datată în 1713 şi menționată în raportul directorului Comisiei de Înzestrare şi Organizare a Întreprinderilor Miniere, Alexander von Kallanek (1718) ca o biserică romano-catolică distrusă şi mai multe ziduri sacrale (ruderas). Istoricii presupun că şi în timpul ocupației turcești a Banatului, la Oraviţa a existat o populație romano-catolică de origine germană (ziptzer), iar distrugerea acestei biserici vechi s-a făcut de către turcii care se retrăgeau pe aici în sudul Dunării după pacea de la Karlowitz (1699). Existența bisericii romano-catolice din Oraviţa este afirmată şi de Episcopia din Cenad care, în 1717, o enumeră printre cele cinci parohii romano-catolice primare ale Banatului. Primii coloniști tirolezi așezați la Oraviţa în 1718 şi-au construit o biserică de lemn, Kisslinger, în locul numit "Kreuzwiese" sau "Poiana în cruce", numit aşa deoarece aici se încrucișează mai multe drumuri. Datorită acestei denumiri a poienii, credincioșii romano-catolici au stabilit ca sărbătoarea primordială a lor să fie ziua de 14 septembrie, Înălțarea Sfintei Cruci. Piatra de temelie a actualei biserici a fost așezată pe malul râului Oraviţa, în locul celei arse de turci, construcția terminându-se în 1722. În 1732, Von Falkenstein, Episcopul Cenadului, a sfinţit noua biserică în stil romanic, ocazie cu care împăratul Karol al VI-lea a donat acestei biserici o așchie din lemnul Crucii lui Hristos, adusă de la Ierusalim. Au fost reparaţii minore în 1930 şi în 2000-2001. Informațiile acestea ca şi alte multe detalii sunt preluate de pe panourile descriptive ale monumentelor istorice.
În fața bisericii este un monument în amintirea împărătesei Elisabeta (Sisi) pentru dragostea şi atașamentul ei față de aceste locuri. În Budapesta ghida Vicky ne povestea în ianuarie 2013 de dragostea ce a purtat-o împărăteasa Sisi pentru Ungaria.
Ilinca e şi ea mai în urmă şi ştiu că vine după mine. Mai urc un pic pe strada Mihai Novac (denumită astfel deoarece într-o casă de la începutul străzii a locuit în ultima parte a vieții poetul şi profesorul Mihai Novac 1906-1977) şi pe stânga văd o troiță dedicată sfântului Ioan Nepomuk, patronul podurilor, troiță construită în 1883. Îmi aduc aminte că în Suceava mai este o biserică romano-catolică dedicată acestui sfânt. Tot pe dreapta este casa Spilka în care a fost găzduit în mai 1849 marele poet maghiar Arany Janos. Mai merg vreo sută de metri şi sunt bucuros. În stânga este săgeată spre teatrul Mihai Eminescu. Cine caută, găsește! O sun şi pe Ilinca să vină, îmi spune că Alex a rămas în urmă şi că ea vine, vorbesc şi cu Alex şi îi spun că am găsit teatrul, îl vizităm şi apoi ne întoarcem. Teatrul este vis-a-vis de Judecătorie în spatele secției de poliție. Ridicat pe amplasamentul instalației de amalgamare a minei Thalia (dezafectată în 1733), edificiul a fost inaugurat în luna octombrie a anului 1817 în prezența familiei imperiale Francisc I (II) şi Carolina Augusta. În 1838 se realizează spațiul pentru "Asociaţiunea de Casino şi Cetire". În timp primul teatru din România de astăzi a fost martorul unor evenimente deosebite între care: 1868 - turneul Societăţii Dramatice București cu Mihai Eminescu sufleor şi secretar al directorului Mihai Pascaly; 1870 - turneul Teatrului Naţional Bucureşti; 1876 - Ansamblul Dramatic Innsbruck; 1876, 1886, 1894 - Ansamblul de Operetă Viena; 1899 - Ansamblul de balet de la Balşoi Teatr Moscova; 1931 - concertul lui George Enescu şi N. Caravia. Edificiul a fost proiectat de Ion Niuni (Niuny) din Oraviţa după modelul Burgthrater-ului din Viena, iar elementele ornamentale, butaforia plafoanelor, a balconului I (oficial), a balconului II (galeria) aparțin pictorului Francis Knee (Oraviţa). Edificiul aparţine barocului târziu şi este, după dezafectarea teatrului vienez, martorul esențial al arhitecturii de gen din Europa Centrală (începutul sec XIX). În 1997 s-a făcut ultima renovare a teatrului, primul edificiu din țară dedicat Thaliei. "Omagiu celor care au fost şi sunt, spre știința celor ce vor veni".
Tragem de clopoțel şi ne deschide ușa paznicul teatrului, un om foarte de treabă care ne plimbă prin tot teatrul şi ne povesteşte toată istoria teatrului, a liniilor ferate spre Baziaş şi Anina şi a oraşului Oraviţa. Eu sunt încântat de frumusețea sălii teatrului şi cu permisiunea dânsului, urc la toate nivelurile şi fac poze.
Că tot suntem aici, ghidul nostru ne duce şi prin muzeu şi prin sala de casino. În prima cameră e o colecţie de imagini şi hărți dăruite de sași şi de popoarele germane în vizitele lor la acest teatru. Mai departe vedem un lift folosit pentru transportul produselor alimentare la etaj în sala de festivități, obiecte decorative şi de utilizare la petreceri, un tablou cu absolvenții Școlii medii din Oraviţa din anul 1956-1957 şi cei ai liceului "Gen. Dragalina" din 1928 şi intrăm în sala cazinou "Elia (Ilie) Trăilă" mobilată elegant şi dotată cu un pian fabricat la fabrica "Franz Orler" din Viena în 1878. Pe peretele din fundul sălii este un tabel cu donațiile din 1816 făcute pentru construcția teatrului.
Într-o sală la parte este un bust al lui Carol I, o cortină comandată la 1831-1832 unei firme specializate din Viena, câteva detalii din istoria teatrului, busturi ale lui Mihai Eminescu, "Schița Templului", macheta locului de reuniune pentru membrii lojii masonice "Gluck Auff", cârligul simbolic al "lămpii lui Solomon". folosit la ceremonialul lojii masonice "Kosmos" care a plătit parte din suma pentru turneul oraviţean al trupei Pascaly, registre ale Asociaţiunii de Casino şi de Cetire, o tiparniță veche, imagini din Banatul de altă dată, o hartă 3D a Oraviţei etc. M-a bucurat să aud că teatrul nu e părăsit şi folosit doar ca muzeu şi că aici se joacă piese şi oameni din înalta clasă bănăţeană mai au întâlniri periodice în sala de festivități! Cu mulțumiri aduse ghidului nostru şi fără a plăti nimic (chiar ghidul-paznic s-a bucurat că a mai vorbit cu cineva), ieșim din teatru, coborâm până la biserica romano-catolică despre care v-am povestit şi foarte repede ajungem în centru şi apoi la Alex care cobora spre gară.
La 14.40 ne urcăm în trenul de Anina şi așteptăm să îi conecteze locomotiva şi să pornească. Nu am mai apucat să mai mergem la depoul gării!
Linia montană Oraviţa-Anina (33,4 km, diferență de nivel 339 m), construită între anii 1861 şi 1863, sub conducerea inginerului Karl Dulnig, completează tronsonul Oraviţa-Baziaş. Traseul, inaugurat la 25 noiembrie 1863 pentru transport de marfă şi la 18 noiembrie 1869 pentru transport de călători, cuprinde lucrări de artă inginerească deosebită: 14 tuneluri (lungime totală 2084 m), 10 viaducte (lungime totală 843 m), 10 km de ziduri de sprijin, 21,2 km de tăietură în munte. Cel mai mare viaduct: Racoviţa (115 m lungime, 26,5 m lățime, 11 m deschidere), cel mai lung tunel Maniel (928 m lungime), cea mai mare deschidere la portalul de la intrare 3,76 m la tunelul de lângă stația Gârlişte. Linia este în funcțiune şi, datorită razelor de curbură mici, unele de numai 114 m şi a rampelor mari, rămâne cea mai dificilă linie de cale ferată din România, comparabilă cu linia austriacă din pasul Semmering (1854), linie pe care am parcurs-o pe 7 ianuarie 2013 pe o vreme păcătoasă (ceaţă şi ploaie) cu o viteză a trenului de până la 160 km/h. De tunelul Gârlişte este legată tragedia arhitectului Ludwig Dier Dollhoff care a greșit calculele la săparea tunelului din apropierea staţiei Gârlişte, astfel că cele două galerii nu s-au întâlnit din cauza unei devieri verticale de aproape 3 metri. Considerându-se vinovat pentru acest eșec, arhitectul s-a sinucis aruncându-se într-o prăpastie de pe unul din viaductele căii ferate. Numele tunelului Maniel vine de la arhitectul Karl Maniel, cel care a construit în 1886 clădirea depoului de cale ferată din Oraviţa. Şi tunelul Jitin are o legendă: după mărturiile unor călători, la orele amiezii, razele soarelui cad pe o anumită piatră din portalul de la intrarea în tunel şi creează imaginea luminoasă a Maicii Domnului cu pruncul Iisus în brațe (sursa: http://banatulmontan.wordpress.com/2012/05/02/calea-ferata-oravita-anina/). Alte informații pot fi găsite aici. Biletul se ia din tren şi costă 5,20 lei!
Până la Ciudanoviţa am mers aproximativ în paralel cu șoseaua. De aici șoseaua coboară şi noi vom urca cu pantă mai mare spre Anina. Până la stația Gârlişte trecem prin câteva tuneluri şi peste viaducte (inclusiv Racoviţa), printre poieni şi păduri de conifere.
La Gârlişte urcă vreo 5-6 montagnarzi din grupul HPM (Hai pe munte!), doar ne salutăm ca Acasă pe munte şi se aşează în alt vagon. De menţionat că din Anina poți veni pe jos pe potecă marcată până la Gârlişte şi apoi te întorci cu trenul înapoi în Anina. Urmează iarăși zone cu poieni, tuneluri şi bucăți de junglă. Ultimele trei tuneluri scurte unul după altul şi ruine de fier anunță că ne apropiem de Anina.
Cu puţină întârziere ajungem la 17.00 în Anina. De data asta întârzierea chiar nu contează la cât de fain a fost drumul! Totuşi pentru cei care merg zilnic cu acest tren (la fel ca şi cel de pe ruta Oraviţa-Iam), întârzierile sunt importante! Ieşim din gară şi căutăm drumul spre Reşiţa. Aici trebuie să ajungem cu primul autostop.
Trăiască clasa muncitoare!
La 17.45 prindem o ocazie până la Reşiţa, o pereche care avea în spatele mașinii o remorcă acoperită cu prelată. Perfect! Ne duce până la ieșirea din oraș spre Caransebeș. Luăm nişte biscuiți sau prăjituri de casă de la o benzinărie şi prindem o ocazie care merge spre Zorlenţu Mare. E un tip şmecheraş care face trafic cu mașini. pentru noi e bine că ne-a mai dus câțiva kilometri. Mai avem 23 de kilometri până la Caransebeș şi vreo 40 de minute nu avem deloc noroc la autostop. Nişte ţigani se oferă să ne ducă la Caransebeş cu nişte preţuri astronomice pe care trebuie să le refuzăm. Când Alex şi Ilinca îşi pierduseră speranţa, opreşte un nenea care se oferă să ne ducă gratis până la Caransebeş şi chiar până la Orşova dacă vrem. Alex optează pentru Caransebeş, pentru Ilinca e indiferent şi ne lasă în Caransebeş lângă gară. Aș vrea să încercăm un autostop spre Orşova ca să ne coste mai puţin trenul, dar ne dăm seama repede că avem mult de mers până la ieşirea din oraş. Ne întoarcem resemnaţi la gară şi îl rog pe Alex să mă împrumute cu 20 de lei ca să îmi iau bilet spre Bucureşti (îi dau înapoi în câteva zile). La 23.36 IR 1696 pleacă din Caransebeş spre Bucureşti Nord (preţ întreg 85,70 lei, preţ redus cu Card Tren Plus 65,10 lei). Ne mai uităm la poze, mai ascult ceva muzică şi reuşesc să adorm o parte din drum până dimineaţă când ajungem cam pe la ora 8.00 în Bucureşti (cu obişnuite întârzieri).
Până la urmă am reuşit să vedem tot ceea ce ne-am propus şi chiar mai mult. Crovurile şi întâlnirile cu camarazii CAR-işti, discuţiile distractive din tren, întâlnirile neaşteptate de pe tot traseul, cartofii bănăţăneni, oamenii simpli şi frumoşi de prin cătunele ascunse ale Cernei ("hidden villages" cum a zis neamţul ce-l însoţea pe Peter), căile ferate Oraviţa-Anina şi Oraviţa-Iam, Zascolul Arjanei ("cireaşa de pe tort"), slujba pascală de la ora 10.00 dimineaţa, potecile din Cernei şi Mehedinţi ce nu pot fi uitate prea uşor, legendele şi povestirile Oraviţei, ocazii la care speri sau la care nu te mai aştepţi... Valea Rudăriei ne aşteaptă cu altă ocazie când vom merge cu maşină pentru a avea flexibilitate mai mare (colegii din CAR U Cluj au ajuns la morile de apă în funcţiune de pe valea Rudăriei, Rudăritei). Şi atâtea mai sunt locurile care dau marea diversitate a Banatului!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu