luni, 2 decembrie 2013

Multi-Piatra Mare 9-10.11.2013

Multi-Piatra Mare 9-10.11.2013

Colegi de tură: Geta Oltean, Dora, Sara, Toma Bratu, Ioana, Ligia, Mihai, Kogayon Team



Cum era de așteptat de la mine, nu puteam să las două zile libere și frumoase fără munte. Eu tot vroiam să merg în Piatra Mare și răspund invitației Getei Oltean și a prietenului ei, Toma Bratu, pentru o tura sambătă. Au o propunere de traseu pe care o vom modifica până la ultimul schimb de mailuri vineri seară. Inițial vroiau să urcăm pe la "7 scări" să vedem ce e acolo după reamenajare și să coborâm prin Predeal. Cu fetele (Dora și Sara) era imposibil să urcăm pe scări fără a le lua în rucsac. Așa că varianta finală este cu plecare din Predeal și coborâre pe Șirul Stâncilor.

Ziua 1 - sâmbătă 9.11.2013



Ne vedem pe la 8.00 în Predeal la gară, urcăm spre fostul hotel Cioplea (acum Belvedere) cu Colții Morarului în spate acoperiți de pulberea albă a iernii, după hotel vedem în stânga Piatra pe care vom urca și după ultimele case le lăsăm pe fete libere. Până acum le ținusem în lesă pentru a nu se zgândări cu câinii de la pensiuni și hoteluri.

La 8.45 lăsăm în stânga PA pe care mersesem săptămâna trecută și urcăm pe marcaj comun CR și BR pe potecă alături de un grup de patru tineri bucureșteni până la drumul de mașină ce coboară în valea Azugii. Fetele sunt tare băgărețe și la orice fâșâit de pungă se duc să vadă ce este. Poate o fi ceva de mâncare! Aleargă bucuroase în toate direcțiile de parcă n-ar mai fi văzut pădure. E drept că Sara a intrat de curând în familie (a fost luată de la un adăpost de câini și e speriată de copii) și e mai puțin obișnuită cu lumea și cu natura. Și cu zăpada, cum vom vedea mai încolo!
Pe drum lăsăm în dreapta BR spre Susai (cca 9.00) și continuăm pe drum vreun kilometru până la CA ce urcă la dreapta spre cabana Susai. Altă dată voi reveni și pe această scurtă potecă!
Ieșim din drum (aceasta continuă până în valea Azugii) la stânga și urcăm până în șaua Pietricica. Țin să le menționez colegilor locul unde suntem chiar dacă nu are mare însemnătate. Singurul element care definește șaua este separarea marcajelor CR și CA. Poteca urcă continuu pe culme mai mult prin pădure semi-întunecată. Razele soarelui venite din spate mă opresc la un moment dat pentru câteva poze. Mereu Geta și Toma sunt în fața mea fiindcă ei se grăbesc să ajungă devreme în Brașov. Toma este și maratonist și ca urmare merge repede!
Abia în poiana stânei Pietricica facem prima pauză. Poiana este altfel față de cu mera acum câțiva ani. Pinii au crescut acum peste 2,5-3 metri și cam acoperă partea de jos a poienii lăsând doar un culoar pentru potecă. Pauza e binevenită și niște turtă dulce și apă refac resursele de enegie.
Geta și Toma merg cu Dora și Sara în față, eu depășesc intersecția cu PA și ceva mai sus o familie (mamă, tată și doi copii) îi întreabă pe colegi de varianta pe PA. Cheamă "expertul" și le explic exact pe unde să meargă și unde ajung. Mai sus văd că trec pe lângă mine două ATV-uri și tare mă bucur când se împotmolesc și nu mai pot urca.
"Aici nu e arie protejată? Au voie?" mă întreabă Geta.
"E doar sit Natura 2000!"
Oricum începe o pantă imposibilă pentru ATV-uri și noi urcăm lejer printre rădăcini.
"Veniți la mine!" pare să ne spună un copac cu o mie de brațe.
În 10 minute o săgeată indicatoare ne schimbă direcția la dreapta și după alte cinci minute suntem în poiana de sub Piatra Scrisă. E momentul unei alte pauze de odihnă și de admirare a peisajului. Nu mai fusesem de mult pe aici și nu mai știam cât de frumoasă e Piatra Scrisă din acest unghi. Parcă aduce ceva Panaghia moldovenilor! Dora și Sara nu au răbdare și aleargă care încotro. Sara, fiind și micuță, mai dă semne de oboseală și se lasă pe lăbuțele din față pentru un pic de odihnă.


Traseul urcă printre câteva stânci fotogenice printre care e o pată de zăpadă (care săptămâna viitoare va fi topită cu totul!). Prilej pentru cățelușe de a se juca pe luciul alb ce prevestește iarna! Printre stânci găsim unghiuri de panoramă (de la Făgărași până la Siriu cu trecere prin Crăiasă, Bucegi, Baiului, Neamțului, Grohotiș și Ciucaș) și stâna ne dă ocazia să ne bucurăm de arhaicul locului (stână unde un prieten a dormit de câteva ori în toiul iernii).
De aici pe ton de verde vedem vârful spre care urcăm curând. Lăsăm în stânga BA ce coboară pe culmea Gălbeaza spre valea și drumul forestier Piatra Mică, Tamina și DN1 și urcăm pe platou spe vârf. Peste 10 minute mă opresc puțin la crucea Iulianei-Luana Sirghie, studentă la Conservator răpusă de frig și viscol la 2.11.1974. Și noi suntem acum pe 9 noiembrie!
În 10 minute schimbăm marcajul din CR în BR. Știu că pe hărți CR perge până la cabană. În realitate de sub vârf spre cabană continuă BANDA ROȘIE! În 5 minute de mers la stânga (în sus) pe potecă suntem la 1844 altitudine în punctul cel mai înalt al masivului. Facem câteva poze "de grup" (e miezul zilei) și eu rămân în urmă fiindcă vreau să dau câteva mesaje prietenilor dragi. Domnul Dinu îmi răspunde rapid dintre Apostolii Călimanilor :)! Geta, Toma, Dora și Sara sunt în față și va fi ultima dată când ne vedem în tura asta. Ei se grăbesc să coboare pe Șirul Stâncilor spre Dâmbul Morii și apoi Brașov.
Cobor pe platou și mă opresc puțin deasupra și sub singura treaptă serioasă de stâncă. Iarna e frumos aici cu toboganul la 45 de grade!

Văd ca echipa mea a pornit de sub treaptă tot în jos pe potecă. Fac două cadre de la baza stâncăriei și la vale după colegi! Pe culoarul de pădure ajung înaintea Șurii de Piatră la intersecția cu TA (pe care voi merge săptămâna viitoare). Mai fac câțiva pași și mă sună Geta că au trecut de cabană și că nu mă mai pot aștepta. Nu e nici o problemă, eu oricum mai notez câte ceva în GPS, mai fac câte o poză... Ne urăm reciproc "drum bun" și rămân singur pentru o bucată de drum! Poate e mai bine! 
În prima poiană sunt sub Șura de Piatră și hotărăsc o mică ieșire din traseul marcat. Vreau să văd unul din secrete Pietrei Mari. Urc până la arcada de piatră, mă învârt un pic în jurul Șurii până la placa dedicată eroilor care s-au jertfit pentru independența națională și revin în poteca turistică fără grabă.


De aici în doar 10 minute sunt la cabana Piatra Mare. Trei ceaiuri cu lămâie (2.5 lei/ceai), aflu că nu mai e nici un loc liber (trebuia rezervare) și pornesc la vale după colegi pe BA (13.20)! Cobor pe tăpșanul pe care știam că e poteca (pe unde indică și săgeata) și peste doar câteva minute văd o altă potecă marcată (BA și BR) la stânga. Urc pe ea și aflu că ajunge chiar la ieșirea BG în poiana cabanei. Binențeles că sunt intrigat de situația asta și justificarea salvamontistului de la "7 scări" va fi că pe acolo era traseul oficial. Bull-shit! De vreo 25 de ani merg pe aici și acum îmi spune el că traseul oficial nu e pe unde mergeam toți până acum!


La 13.45 las în stânga BR "familiară" și cobor prin partea de sus a poienii pe BA. Trec pe sub câțiva pereți și apoi prin pădure peste un sfert de oră ajung deasupra Peșterii de Gheață (cred că ar fi corect spus Peștera CU Gheață!) unde schimb marcajul în PR spre Șirul Stâncilor.
Prima bucățică de traseu (mai precis primii 30 de metri diferență de nivel în coborâre) este printr-o defrișare. Mi s-a părut iarăși stupidă argumentația celor de la Regia Publică Locală a Pădurilor RPLP Săcele cum că e zonă de exploatare. Salvamontistul mi-a argumentat că ei nu pot curăța zona că e sit Natura 2000! Nu se bat cap în cap afirmațiile din moment ce RPLP Săcele și Salvamontul colaborează? Din zona amintită cotesc stânga și după vreo 200 de metri fac dreapta pentru a coborî pe sub Șirul Stâncilor (am găsit denumirea greșită de Șirul Pietrei!). Coborâșul mi-e cunoscut și rapid și îmi aduce aminte de un urcuș pe timp de iarnă sau de o altă cățelușă Sara din Brașov! Aud un lătrat la intrarea sub pereți și o sun pe Geta. Mi se păruse că e Dora... Ei au ajuns la Dâmbul Morii și plecaseră de puține minute spre casă!
Stâncile te coboară o diferență de nivel de 200 de metri pentru a urca apoi într-o mică șa și a continua coborârea prin pădure. Puțîn mai jos dau de Drumul Țiganilor (PA) ce face legătura dintre traseele marcate cu PR și BR. Cum e o legătură scurtă, o parcurg dus-întors în vreo 25 de minute și apoi continui în coborâre continuă pe culmea Chivei de est până la bariera de pe valea Șipoaia situată chiar la casele cele mai de sus față de Dâmbul Morii (15.45).




Lângă barieră este montat un panou turistic pe care e scrisă o parte din istoria canionului (text în română, engleză, franceză, italiană, spaniolă, germană, maghiară). Curioasă mi se pare afirmația că de-a lungul canionului sunt 10 trepte între 2,5 și 15 metri pe care se formează cascade. Ori veți vedea mai jos că am trecut în afara traseului turistic prin două cascade de circa un metru înalțime! Așadar, vă repet și vă subliniez: nu credeți tot ce vi se spune! Trec pe lângă locurile de popas (valea Șipoaia, Cascada cu apă vie - nu știu de unde or fi inventat denumirea asta, luminișul însorit) și în 45 de minute de mers normal ajung la noua cabană "Șapte scări" amenajată de RPLP pentru a lua taxă în special turmelor care vin să admire canionul. Înaintea cabanei este crucea lui Ioan Sumedrea, dispărut la aproape 45 de ani în acest loc. Mai încolo voi avea ceva de spus despre crucea asta (ca punct de orientare).
Văzusem că trebuie plătită taxa de 10 lei (adult) și refuzam să cred că nu se mai poate merge prin canion "la liber". Le spun celor de la cabană că nu merg prin canion și îl ocolesc pe variantă. La intrarea în canion angajatul RPLP nu mă lasă să trec de el să intru în canion dacă nu am prostia de brățară fiscală (?) eliberată în schimbul taxei. Stau un pic la discuții cu el și îmi dau seama imediat de stupiditatea situației. El, angajat al RPLP Săcele, persoană juridică ce are în atribuție administrarea pădurilor din Piatra Mare, nu știe unde este Șirul Stâncilor pe care tocmai am coborât. Păi cum să administreze ceva ce nu cunoaște? Tot el îmi afirmă că în zona defrișată de deasupra Șirului Stâncilor e zona de exploatare când acolo e sit Natura 2000 și nu e permis acest lucru! Mă rog, doar discutăm, nu ne certăm fiindcă el e un simplu angajat. Îmi înțelege sugestiile (deși sunt ferm convins că rămân la el și nu vor merge mai departe) și mă lasă să merg până la intrarea pe prima scară pentru o poză. O știi el ce înseamnă să mergi prin canion iarna când totul e doar gheață?
Cam în 20 de minute ocolesc canionul pe varianta PR "de coborâre" (spun asta cu o oarecare iritare în suflet!) și ajung pe muchia versantului stâng al Șipoaiei (drept în sensul urcării). Sunt surprins în muchie să văd că poteca nou-marcată nu coboară deasupra canionului, ci mai merge vreo 200 și ceva de metri și apoi coboară în BG (chiar dacă e și vechea variantă marcată cu același PR!) (17.00).
Drumul îmi e tare cunoscut și, chiar dacă se întunecă, nu am nevoie deloc de lumină. Nu am avut cum să mă verific, dar cu siguranță pupilele mi s-au adaptat la întuneric! Probabil pentru alții par un ciudat care merge noaptea fără lumină, pentru mine e o plăcere! Urc pe vale, văd fiecare treaptă cu ochii și cu mintea, simt fiecare rădăcină și fiecare frunză sub picior, observ fiecare marcaj, totul e adaptat la întuneric! Sunt chiar pregătit să fac bivuac afară dacă nu voi găsi un adăpost! Într-o oră ajung la cabană. Intru în cabană să mă încălzesc, comand ca mai devreme trei ceaiuri și, până să primesc ceaiurile pe masă, intră pe ușă prieteni dragi și cunoscuți: Kogayonii! Ina, Raluca, Drincă, Adriana, Claudia, Oana... Fiecare e surprins să mă vadă aici și ne bucurăm tare de revedere. Sunt un grup foarte fain de 14 prieteni ce au rezervat cea mai mare parte din cabană. Mai e un grup de 3 montagnarzi separat de ei. Înțeleg acum de ce mai devreme mi se spusese că nu sunt locuri libere! Le zic că voi dormi afară fiindcă nu am loc și nici nu se pune problema, rămân cu ei și găsim noi un loc! În fond 18 oameni pe 15 locuri nu e cine știe ce înghesuială! Atti, cabanierul strâmbă puțin din nas când îi spun că știu grupul mare și că mă acceptă să stau cu ei "dacă și ei sunt de acord". Treaba e aranjată și le voi mulțumi mereu prietenilor dragi pentru găzduire! Încerc să îi fac o surpriză dragei Dia care e aproape de noi (Râșnov), dar nu am semnal să vorbesc cu ea! Umplem timpul cu voie bună, povești, râsete, Morocco (Oana de departe ne dă clasă!), cărți. glume... Cam pe la 21.00 picăm pe rând de somn și ne retragem sus în dormitor (la 23.00 se dă stingerea). E atâta căldură că de câteva ori mă dezvelesc, mai vreau să beau niște apă, îmi las buff-ul de la mână și din oboseală/imprudență îl uit dimineață în pat. Îmi voi da seama curând că am uitat buff-ul și știu că am prieteni dragi care mi-l vor înapoia (sau de nu, să se bucure de el). Luni, bunul coleg Dan Tăuțan mă va anunța că e bufful la el să ne vedem cumva. De acum mulțumesc pentru filieră ;)! 

Ziua 2 - duminică 10.11.2013

După o noapte foarte caldă mă trezesc pe la 7.45 (au fost alții și mai harnici decât mine), cobor cât se poate de în liniște în sala de mese, mănânc de dimineață, plătesc lui Atti cazarea (35 lei), îi anunț traseul ce-l voi face azi și iau o ciocolată - rezervă de energie, salut prietenii care m-au primit cu drag în grupul lor și la 8.45 pornesc la drum. Cum am zis, buff-ul mai doarme un pic cu ei până va ajunge la mine ;).
Cobor pe Drumul Familiar (BR) pentru 15 minute pe traseul comun cu BA, las marcajul amintit în urmă în dreapta și cobor pe drumul lejer pe lângă intrarea în Drumul Țiganilor (PA) despre care ați citit mai sus, mai continui puțin lăsând în dreapta Familiarul (pe care voi reveni puțin mia târziu) și continui pe TA spre Prăpastia Urșilor/Ursului.



La 9.40 ajung deasupra Prăpastiei Ursului în punctul unde TA pleacă în trei direcții: spre Prăpastie, spre Familiar și spre capătul superior al Canionului "7 scări". Despre situația asta (anormală din punctul meu de vedere) voi vorbi cu salvamontistul de la canion. Justificarea lui este că așa sunt marcajele precizate în legislație (HG 77/2002). Din ce am citit acolo (ulterior), pentru marcajele secundare se folosesc triunghiul echilateral si punctul cu margini albe, nicidecum doar triunghi albastru! Fiindcă am un scurt segment ce mi-ar rămâne "nebătut", ies din traseul prin Prăpastia Ursului spre canion. Trec două șei și două vâlcele, cobor pe un picior de munte înclinat și cotesc la stânga în câteva serpentine pentru a coborî la canion. Urc pe varianta veche a PR (care este și ea marcată cu același PR - situația de mai devreme cu TA!) și pe varianta nouă mă duc pâna la BG (10.10). Cobor pe BG până la canion și am o altă discuție cu alt angajat al RPLP. Nu mă încântă cu argumentația lui că e fost militar și că el trebuie să îndeplinească regulile (la întrebarea mea "ce va face când statul îi va interzice să intre în casă CĂ AȘA E REGULA" a dat-o din colț în colț) de a nu lăsa pe nimeni să coboare prin canion. Nu merg argumentele cu "dreptul la liberă circulație" și cu siguranța GRATUITĂ a cetățenilor și turiștilor prin montarea/repararea scărilor pentru siguranță ("Nu mă lua dumneata cu amenajările turistice din Italia că și eu am fost ca turist acolo") și pentru a nu mă certa prea mult îi spun că voi coborî pe Prăpastia Ursului și vin de jos prin canion (nu pe varianta lor oficială de retragere!). Urc pe TA pe care am venit până la aceeași triplă intersecție de mai devreme (11.00). Sunt singur pe aici și totuși nu mă simt singur. Partea turistică a Pietrei Mari este pe aici pe undeva: BG spre cabană, canionul "7 scări", Prăpastia Ursului! Altceva nu mai este așa de atractiv pentru turistul care merge "la munte"! Poate doar Peștera de Gheață pe care au văzut-o pe o hartă și "țop și noi acolo!" Aici între poteci nu prea umblă multă lume, deși sunt marcaje și e potecă de legătură! Foioșii, iarba crudă, stâncile cu ceva pământ pe ele sunt prea mult pentru turiștii obișnuiți cu IPhone, teniși pe munte, discoteci... E prea liniște, dovadă "maimuțele" (maimuțele să-mi ierte comparația cu scandalagii pe care îi voi găsi ÎN canion ceva mai încolo!) multicolore dintre pereții canionului. 
 




De la intersecție cobor pe bara metalică instalată acum mult timp într-un mini-horn, urmez poteca pe sub stânci, trec pe lângă un grup de tineri în bocanci și la zona alpină fac pauză de poze pentru câteva minute. De jos apare un vechi montagnard  - iertare că nu am reținut numele  căruia nu greșesc când îi spun că are peste 50 de ani de mers pe munte. Îmi povestește despre echipamentul militar din tinerețe - acum are a patra pereche de bocanci militari și șosete de lână -, despre fostul lui coleg de armată Emilian Cristea - da, Emilian Cristea , alpinistul renumit! -, despre fascinația schiului în Elveția - Zillertal, Hintertux - descoperită la vârsta maturității, despre educația și disciplina Muntelui de acum și din alte vremuri, despre șmecheriile securității înainte de 1989, despre echipamentele montane pe care ei le făceau pe ascuns în fabrici... Parcă e o istorie vie și nu mă satur să îl ascult. Așa mai am câțiva prieteni pe care i-aș putea asculta fără întrerupere fiindcă sunt cărți fără sfârșit.
Pe drum în jos prin pădure mă mai întâlnesc cu câțiva turiști (un grup trece pe lângă noi în timp ce stăteam de vorbă), ajung la intersecția cu BG la podul de lemn de pe pârâul Șipoaia și cobor la cabana "7 scări" hotărât să aflu legalitatea taxei. Le spun angajaților RPLP că plătesc taxa cu două condiții: să îmi arate și să mă lase să fotografiez actele care arată legalitatea taxei (decizia Primăriei) și să îmi taie chitanță. Îmi spun că brățările sunt fiscale (mi-e greu să cred!) și drept document îmi arată "Procedura de lucru privind activitatea de silvoturism desfășurată la canionul 7 scări". Inițial îmi arătaseră un afiș A4 plastifiat cu tarifele de vizitare. "Are ștampilă, e suficient?" Cred că așa ușor pot râde de mine? Mă văd că nu sunt de acord cu taxa lor (păi doar pe aer mai lipsește să avem taxă!) și mă invită la ședințele Consiliului Local Săcele. Cu alte cuvinte "vino tu în vizuina hoților să discutăm!". Fotografiez procedura respectivă, plătesc taxa și iau minunea de brățară și dau să urc în canion. Greu reușesc să mă bag în turmă (vă dați seama că nu am putut sta prea mult!). Chiar la intrare o "turistă" mă apostrofează: Vezi că stai în drum! În drumul gloatei poate! Urc pe prima scară explicând celor de lângă mine că pe o scară la un moment dat trebuie să fie DOAR O PERSOANĂ pentru siguranță. Salvamontistul mi-o ia înainte ca să facă el ordine la scara mare. Adică să îi asigure pe copii chiar dacă urcă mai mulți pe scara de 15 metri. "Dacă am lăsa doar unul pe scară, îți dai seama ce coadă s-ar face!" La așa gândire, așa nesimțire! După prima scară pe pasarela metalică o adunătură de maimuțoi se pozează și urlă ca descreierații. "Mai încet, oamenilor!" Unul dintre ei a intrat pe sub pasarelă și le face poze cu IPhone-ul! Nu-i chip să-i potolești! Îi mai țin în loc la a doua scară și sub scara mare. Unul era să și alunece pe lângă mine "ca să se vadă mai bine"! La scara mare aștept să fie liberă și urc ca pisica în copac. Binențeles că cel din urma mea nu așteaptă să ajung sus și vine după mine. Of! Mai urc vreo două scări și "turbez" la cât trebuie să aștept după alții. Ies pe sub pasarelă și pe firul apei ajung la o prima cascadă de vreun metru. Urc prin cascadă și trec și prin a doua. Aici în copilărie nu țin minte să fi fost scări și podețe! Pe partea dreaptă (în urcare) a canionului urc pe treptele săpate în piatră (doar mai nou sunt balustrade metalice), mai trec de câteva scări și ies la paznicul de sus. "E bine așa?" "Fiți sănătos că tot am mers eu prin apă!" Mai schimb două vorbe su salvamontistul, îmi justifică prezența plasei metalice și îmi recomandă să urc pe PR vechi. Chiar dacă PR nou merge mai de sus! Îi spun de situația de mai devreme (același marcaj în trei direcții) care e și mai sus și mă trimite la HG 77/2002 menționată mai sus ("citește în lege în anexă despre marcaje"). Iarăși mă ia de prost! Îl las în pace și cobor pe varianta lor oficială. Nu merg până la baza canionului (nu o pot denumi intrare!) și continui pe poteca nemarcată până la crucea lui Sumedrea ("fiindcă pe aici e trasată vechea potecă oficial!"). Nici urmă de marcaje PR!
De la crucea lui Sumedrea nu mai urmez poteca marcată și direct pe firul apei (în partea superioară a drumului) și apoi pe marcaj (de la cascada "cu apă vie") ajung în 20 de minute la intrarea în Familiar (BR) (13.10). Aici sunt grătargii și copii ce se joacă cu mingea. Și evident că mai nimeni nu mai urcă pe Familiar, toți stau la iarbă verde și apoi acasă la masa de seară! Doar un ciudat mai pleacă la ora asta pe traseu! Intru pe traseul marcat până la pădure și mă opresc la primii copaci pentru o pauză de apă (din valea Dăschia) și biscuiți. Un timp urc pe vale pe poteca bine marcată și accesibilă în orice condiții, pentru vreo 50 de metri fac dreapta și apoi stânga pe un drum forestier (am coborât aici o dată venind din dreapta din pădure pe o scurtătură) și peste câteva minute ies din firul văii în serpentine la stânga în muchia Chivei de est. Urc pe muchie pe marcaje minunându-mă de cât de familiare și totuși cât de noi sunt locurile. La 14.20 sunt la intersecția Familiarului cu drumul Țiganilor. Aici e un grup de vorbitori de maghiară pe care îi salut în trecere și coborâre pe PA până la PR de sub Șirul Stâncilor.
Mă uimește că după mine a mai coborât un grup pe Drumul Țiganilor. Cred că au coborât mai apoi spre Dâmbul Morii că nu i-am mai auzit în spate. De aici urc într-o jumătate de oră pe sub stânci. Am coborât și ieri pe aici cu gândul de a nu urca fiindcă știu panta (pe alocuri chiar 45 de grade). Bine că așa pe uscat pentru mine e nimica toată!
La 15.00 sunt la intersecția PR cu BA. Până aici coborâsem ieri de la cabană deci acopăr toată poteca cu pasul. Mă opresc un minut pentru două guri de apă și trec doi turiști pe lângă mine la vale. În cateva minute sunt la Peștera de Gheață (după părerea mea ar trebui denumită Peștera cu Gheață) la ieșirea căreia mă întâlnesc cu trei săceleni foarte faini (Ligia, Ioana si Mihai). Ioana găsise o variantă de ieșire din peșteră/fisură și nu vedea o priză de picior de sub ea. Intrăm în vorbă și mă bucur să am companie de aici înainte. Și ei coboară tot pe la Bunloc pe BA. Povestim de una-alta, coborâm mereu pe o curbă de nivel pe sub Piatra Mică și Gâtul Chivei. Mergem de-a luingul Clăii Arse, trecem pe sub șaua unde își are originea pârâul Mușatului și pe sub vârful Bechia (1399m) ajungem în șaua unde vine TR dinspre valea Gârcinului și valea Mușatului (16.20). Peste două săptămâni voi avea o explorare pe acest vârf (explorare nevoită de dispariția semnelor)!
TR e un traseu nou pe care îl voi cerceta cât mai mult posibil o dată cu acea explorare! După această șa mai mergem câteva minute, traversăm o mică poieniță și ieșim în poiana cabanei Bunloc. Deasupra noastră e o cabană nouă despre care colegii  mei credeau că e Bunloc. Ne oprim puțin să bem niște apă și câte un sandwich. Mai bine zis Ioana îmi dă un sandwich și apă și eu mănânc ultima banană din ghiozdan. Înainte de a se întuneca (16.30) coborâm prin curtea noii cabane și lângă vechea cabană (acum arsă) văd un marcaj BA în dreapta prin boscheți. Îmi anunț colegii că îi părăsesc fiindcă vreau să merg pe marcaj (BA). Pe aici marcajele lipsesc și trebuie să te orientezi după nas! Salut colegii care coboară pe drumul larg și eu intru pe lângă stâlpul cu marcaj BA printre arbuști. Peste câteva minute ies la același drum și marcajele dispar. Singura soluție e să merg pe drum. Cobor, cobor pe drum și pe noroi (pe aici e vechea pârtie) văd în față colegii de drum. După alte două serpentine prin pădure ajung din urmă colegii și găsesc și un semn TR. Peste două săptămâni un nenea de la cabană îmi va confirma că pe aici e marcajul TR!
Urmăm pârtia până la stația de telescaun Bunloc, aici le mulțumesc colegilor și ne promitem o întâlnire viitoare (cândva, cumva, undeva :D!) și ies la DN1 la reprezentanța BMW. Cu un taxi (12 lei) ajung la gară, îmi iau bilet la IR (18.28) de la Timișoara spre București, mănânc consistent la restaurantul Pi Piron și pornesc spre casă (ajung la București la 21.15). 

Tura faină, vreme faină, oameni de nota 20, ce trebuie mai mult pentru un we reușit?

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Rențea - locuri noi pe drumuri de demult 3.11.2013

Rențea - locuri noi pe drumuri de demult 3.11.2013

Colegi de tură: eu și rucsăcelul

Revin în Piatra Mare pe trasee pe care nu mai fusesem niciodată sau pe care am fost acum foarte mulți ani! Dorul de necunoscut e de nestăvilit pentru un permanent călător. Plimbarea a fost ceva mai lungă decât îmi plănuisem și am ajuns prin locuri pe care altă dată doar le doream. Cum sunt singur, îmi pot adapta permanent traseul și opțiunile. În loc de regio de 6.35, plec cu interregio de 5.45 și ajung puțin înainte de ora 8.00 (7.50) în Predeal. Ideea de la care am plecat cu această alegere a fost de a avea cât mai multă lumină pe traseu. Puțin după hotelul Belvedere (fost Cioplea) mă joc cu doi câini de la o pensiune ("No.107") spre uimirea celor ce abia își luau micul dejun în restaurant. Mai urc puțin pe potecă și părăsesc traseul marcat cu BR și CR (clasic) și fac stânga pe PA. Îmi aduc aminte doar că o singură dată mai fusesem cu tata pe aici. Alte detalii nu mai știam!

Pe poteca bine marcată și acoperită de frunze cobor tot mereu spre valea Timișului Sec. Trec pe rând peste câteva vâlcele, copacii se îndreaptă să mă lase să trec printre ei și la ora 9.00 ajung la capătul tunelului. Nu îmi amintesc deloc locul ăsta, deci cel mai probabil când eram mic, doar am fost puțin cu tata pe începutul potecii.
Las tunelul în stânga, trec un podeț de lemn și apa Timișului Sec (pe lângă care este binențeles și un drum forestier de exploatare/defrișare) și încep să urc pe marcaje. La început se formează un drum de TAF care urcă și urcă și nu se mai oprește. Sunt câteva praguri care îmi dau impresia de oprire a urcușului (ca cel din imaginea de mai jos). Total înșelătoare!
Drumul trece pe sub un copac căzut și continuă să urce pe o culme împădurită. Trec de o zonă cu crengi rupte și împrăștiate în toate direcțiile și ajung la un drum de exploatare într-o serpentină îngustă. Continui să urc la stânga pe drum (9.50) și în 10 minute ajung la intersecția cu "magistrala" CR. Îi spun așa fiindcă este unul din traseele importante de acces în masiv. E ora 10.00 și unii abia acum se trezesc! Eu sunt de mult la lucru! Mă mai uit un pic pe harta fotografiată și cobor la dreapta câteva minute pe CR/TA până în Poiana Stânei Pietricica. Din ultima tură pe aici (adică de acum trei ani) îmi aduc aminte că aici era o largă poiană. E adevărat că era în toiul iernii și plină de zăpadă. Acum partea de jos a poienii e acoperită de un brădet nou prin care poteca formează un culoar ascuns. Săptămâna viitoare voi urca pe aici. Deocamdată planul meu pentru tura de azi e să merg pe TA spre Rențea. Pentru asta la stâlpul de marcaj din poiană fac stânga și dibui poteca marcată doar în pădure.
Poteca se lărgește sub forma unui drum de exploatare și pentru 15-20 de minute cobor spre culme spre obârșia văii Gârcinului. Aici dau de un drum forestier ce face legătura între Săcele (12 km pe valea Gârcinului) și Azuga. Bănuiam eu cu alte ocazii că drumul întâlnit din valea Azugii spre nord trebuie să ducă undeva! Ca și până acum (din poiana stânei Pietricica) urmez niște săgeți de traseu veloturistic sau cine știe ce concurs local. E tare interesant că pe săgețile indicatoare e doar marcajul la mijloc și direcția e scrisă cu marker (sper eu să nu se ia la vreo ploaie mai serioasă). Mă amuză un anunț cum că zona e frecventată de urși și turiștii au recomandarea să nu-i hrănească și "să nu părăsească traseele marcate". Văzând acum avertizarea, mă apucă râsul. Înțeleg din anunț că urșii merg prin pădure liberi și când se apropie de traseul marcat se opresc și fac cale-ntoarsă ca să nu atace turiștii! Sau nu se dorește a se afla câte animale își găsesc sfârșitul prin păduri nevăzute decât de vânătorii nesătui... Drumul continuă pe culme spre Vârful lui Andrei (1442m), loc unde găsesc semnal să îi dau un mesaj vechiului meu prieten Andrei Bergheș. Ar fi fost o idee să ne întoarcem pe seară împreună, dar el e la Viscri și se întoarce luni cu ocazia!

De pe vârf în cinci minute ies într-o poiană lungă. Nu mai sunt marcaje sau stâlpi indicatori și poteca merge de-a lungul poienii pe lângă pădurea din stânga (spun asta pentru cine este vreodată curios să meargă iarna pe aici!). Cu Piatra Mare în spate urc 5 minute pin poiană până în dreptul unui brad înalt solitar în mijlocul golului. În dreapta jos văd o cruce albastră vagă. Verific harta și constat că e vorba de un traseu de legătură cu valea Azugii (între poiana în care sunt eu, valea Azugii și șaua Pietricica). Mă hotărăsc pe moment să cobor doar până la valea Azugii. Urmez marcajele care mă duc pe lângă un izvor (de fapt un bazin din lemn cu apă în el) și apoi spre SV ajung în 5 minute la valea Azugii. Continuarea traseului în alt episod! Revin în poteca TA din poiană, potecă însoțită de niște benzii roșii în curs de remarcare (par mai mult decât marcaje forestiere).
Mai urc prin poiană 100 de metri și dau de un alt stâlp. Marcajul TA cotește la stânga și vagile benzi roșii merg în față. Urc 5 minute pe drumul din față și dau de alt stâlp al potecii marcate cu TR. Marcajele TR merg în stânga și în dreapta și BR în față spre vf Turcului peste vf Țigăilor (11.50). Găsește marcaje spre vârf dacă ai de unde! Dibui poteca printre brăduți mici, urc printre crengi de alți brazi și ies pe o potecă de animale la marginea golului alpin. Nema marcaje! Fac stânga spre vârf prin golul alpin, țin direcția dată de GPS și urc printre smocuri de iarbă. Un pic după miezul zilei ajung pe vârful Țigăilor. E timpul să iau și eu o pauză. Mă așez pe rucsac, beau puțină apă și mănânc ceva și vreau să dau mesaje prietenilor. Nu am semnal și doar mă gândesc la ei! Câteva minute stau pe loc să admir sălbăticia locurilor. Chiar dacă pe aici e un drum de culme, chiar dacă sunt și benzile roșii care undeva în viitor vor constitui o parte din planul ambițios al lui Nae Popescu (banda roșie transcarpatică). Aici bate doar vântul și valurile montane se desfășoară unele după altele fără sfârșit. E un tablou care se modifică la fiecare pas. Cine spune că peste tot munții sunt la fel, nu cred că a călcat pe prea multe poteci. Fiecare metru schimbă unghiul de unde vezi aceleași valuri verzi, cenușii, albe, crenelate, împădurite, înroșite de rhodo sau pătate cu pufoase flori de colț. Fiecare adiere îți aduce gânduri și fapte din alte părți și din alte vremuri, fiecare fir de iarbă, fiecare ac de brad, fiecare frunză din copac sau lăsată pe pământ își are povestea ei, mică imagine a poveștii universale. În fiecare mănunchi de energie de lângă tine e tot ce s-a întâmplat și tot ce se va întâmpla pe aceste meleaguri și pe alte plaiuri și creste îndepărtate. Stă doar în puterea fiecăruia să își deschidă sufletul să audă vocea nerostită a Naturii.
În momentele de pauză mintea îmi reface traseul. Inițial doar până aici vroiam să merg. Dar cum sunt aici, strică să merg spre vârful Turcului și să fac legătura dintre munții Piatra Mare și Neamțului? În fond e doar o scurtă creastă montană slab marcată și o traversare pe TR de la lacul Găvan spre șaua de la est de vârful Țigăilor. Deci, Cezare, reformulează planul: urcă până aproape de vârful Turcului și pe piciorul Lacul Roșu cobori până la lac și intri pe traversarea marcată. Merg pe drumul de creastă bucurându-mă de alegere. De câte ori am mers pe creasta Neamțului cu urcare pe la Găvan văzusem vârful golaș al Țigăilor și îmi doream să ajung aici. Uite cum vechea dorință se transformă în realitate cum nici nu te gândești. Nu e coincidență. Acum trebuia să ajung printre arbuștii de pe Țigăi! Drumul mă duce vreo sută de metri pe creastă și coboară într-o șeuță. Mă gândeam pe unde ar pleca BR pe care sunt spre pasul Predeluș. Tot căutam poteca și marcajele pe sub vârful Turcului. Văd un marcaj puțin spre vest pe drum și îmi dau seama că marcajele vor urca pe vârful Turcului pe partea superioară a piciorului Lacul Roșu. Continui din șa pe drum la dreapta și peste vreo 50 de metri se separă două urme de ATV. Nu mai sunt marcaje nici pe cioate. Urma din stânga merge pe o văiugă spre vârf. Hai pe aici dacă tot nu mai sunt semne! După câteva minute ajung în drumul de creastă ce vine din vârf. Îl recunosc din alte ture. Mă opresc fiindcă nu am în plan creasta Neamțului. Fac dreapta pe drum și cobor pe capătul alpin al piciorului Lacul Roșu. Aici sunt acasă (adică prin locuri cunoscute)! 
Cobor spre pădure, merg pe marginea ei pe dreapta, parcurg un scurt culoar printre pini ce cresc liberi și intru în pădure. Drumul de acum larg mă conduce spre Lacul Roșu. Ce fain era aici altă dată prin zăpadă! În doar câteva minute ajung la Lacul Roșu/Găvan. Sincer nu știu de ce îi spune Roșu. Că de câteva ori am fost aici, era sau verde straniu (cum îl vedeți mai jos), sau înghețat! Poate de la frunzele de brusture din jurul lui în miez de toamnă!
Aici găsesc marcajele TR de care vorbeam. Marcajul vine dinspre Susai, traversează valea Azugii, urcă pe piciorul Lacul Roșu defrișat și de la lac continuă pe unde vă povestesc mai departe. Pe marcaje cobor în câteva minute pe drumul de exploatare puternic înclinat (doar TAF-uri pot urca sau coborî pe aici) până la valea Azugii și am sarcina să descopăr mai departe pe unde merge poteca marcată. Pe bucățica asta mai fusesem și altă dată. De aici e premieră! Merg vreo sută de metri pe vale în aval și la prima intersecție de drumuri de exploatare văd un TR ce urcă în față printre copacii căzuți. Pe o curbă de nivel urc printre crengi căzute, ocolesc câteva viroage cu izvoare unde iarna traversările cer ceva atenție și ies la intersecția cu BR de mai devreme. Locurile sunt un pic cam jalnice în locurile unde crengile căzute te opresc și te fac atent la crimele făcute de pădurari. Ce au avut ei cu copacii care doar își vedeau de crescutul lor? Văzusem și mai devreme și văd și acum stâlpii de marcaj pe care trebuie să îi urmez. Chiar mă întreb dacă or fi stâlpi peste tot pe drumul pe care acum vreo 20 și ceva de ani am explorat cu tata... 
Continui pe TR prin poieni pe lângă stâlpi sau pe marginea pădurii amintindu-mi mereu cum mă ghida tata când eu abia învățam să merg pe munte. Potecile (marcajele sunt rare) mă coboară la un drum de exploatare. Nu găsesc marcaje și urc un pic pe drum. Văd un stâlp la pădure sub mine în stânga și cobor la el. Refac poteca până la drum, revin la stâlp și cotesc la stânga (vest) prin pădure. Cobor ceva peste rădăcini și în câteva minute ies la o șa golașă. În fața mea e o stână și un stâlp de marcaj. Aici se unesc TR cu TA de mai devreme. Hai pe TA până unde îl lăsasem mai devreme! Doar 15 minute îmi ia să urc pe un drum de exploatare până la locul unde părăsisem TA pentru BR (1.2 kilometri în linie dreaptă). Mă întorc la șaua cu stână și continui pe marcaj dublu.
Dacă până acum am avut marcaje, de aici marcajele lipsesc cu desăvârșire. Potecile tot coboară prin poieni și, chiar dacă tendința este să mergi spre pădure spre stânga, trebuie să ții firul culmii. Așa am făcut de vreo două ori amintindu-mi imaginea din copilărie. Plaiul face niște insule în pădure și mergând pe lângă copaci, nu faci altceva decât să-ți lungești drumul. Când mă simt rătăcit, întreb copacii pe unde trebuie să merg și îmi indică varianta bună. 
"Nu te băga prin desiș, mai urcă puțin pe lângă noi și vei putea coborî ușor"
După un astfel de istm al pădurii în pajiște văd acoperișul unității militare Rențea. Câțiva pași și îmi iese în față gardul UM. În sfârșit un TR pe gard! Poarta e închisă și marcajele mă invită la stânga pe lângă gard (16.15). Ocolesc gardul improvizat acum vreo 2 ani de militari, intru prin ceva noroaie pe partea de jos a îngrădirii (am marcaje TR) și văd o ruptură în gard spre poartă. Nu mai văd marcaje și urc spre poarta unității. Un militar singur pe drumul spre cabană mă întreabă dacă mă poate ajuta. Îi spun să vină la poartă să stăm de vorbă de trasee. E singur de două zile și așteaptă să îi vină schimbul. Nu mai are curent și nici telefon și se plictisește teribil. M-ar invita la el la o cafea, dar eu mai am de mers. Nu reușește să mă lămurească prea mult cu traseele fiindcă ei nu urmează traseele marcate (au traseele lor speciale spre valea Gârcinului) și îmi recomandă să cobor pe drumul lor de mașină la valea amintită (16.55). Peste doar două sute de metri de la poartă am marcaje (BA, BG, BR, TR) și un izvor bogat (de unde primesc recomandare să îmi iau apă). În coborâre pe drum apusul roșu își întinde aripile spre Piatra Mare de la vest de mine. Cred că Pictorul a vrut special să îmi ofere acest spectacol efemer și unic!
După vreo doi kilometri de la poarta UM văd că TR și BG coboară la stânga spre valea Gârcinului. Gata, cobor pe aici și las BR și BA pentru altă dată (peste vf Tâlfa și muchia Cărbunarilor). E și târziu acum! Poteca coboară pe lângă vechii stâlpi de curent (pe unde îmi spusese soldatul de o variantă de coborâre), mai dispare în pădure, mai apar marcaje rare ... "Nasul" nu mă înșeală și la 17.55 ajung la drumul forestier de pe valea Gârcinului. Sunt la limita de întunecare! Schimb lanterna de la telefon cu frontala, mănânc un pic de brânză, un măr și niște salată de boeuf luată de acasă și peste o jumătate de oră pornesc la drum. Știu că sunt pe drum și nu mai pot fi probleme de orientare ca în pădure. Știu că am 7 kilometri până la DN1A și sunt tare singur în noapte. Folosesc metoda maratoniștilor, îmi pun căștile și dă-i viteza la mers! Trec de intersecția cu TG din Șura de Piatră (pe unde voi merge peste două săptămâni), ajung în 45 de minute la bariera de la canton și în încă 30 de minute la DN (19.15) (un sfert de oră pe drum și alt spfert de oră prin țigănie; băiatul de la canton îmi spusese să mă feresc de țigănie că sunt cam hoți - punctul lui de vedere). Schimb câteva vorbe cu cei de la magazin printre care sunt și țigani de treabă (întreb și de bus spre Brașov), iau un litru de apă și în 3 minute sunt la stația de bus. Pentru 2 lei (bilet) ajung la "steaguri" (lângă Mc Donald's-ul de pe calea București), nu am noroc câteva minute la ocazie, mă duc cu un taxi la gară și mă îmbarc în IC 532 de la Oradea spre București (plecare 21.25 în loc de 20.40). În București (23.50) cu un taxi ajung acasă puțin după miezul nopții, obosit după 40 de kilometri de explorat poteci de mult bătute! 

Săptămâna viitoare voi merge prin partea mai turistică a Pietrei Mari și vă povestesc cât de curând ce noutăți sunt de pe aste meleaguri!

vineri, 15 noiembrie 2013

În jurul Sitarului 19.10.2013

În jurul Sitarului 19.10.2013

Colegi de tură: Adina Budică, Eugen Ivănuș, Cezar Partheniu

"Iar trupul, bântuire pe poteci
Pândit fără odihnă de jivine
Tu, călătorul, peste mine treci
Și iei povestea vântului cu tine"
(Echo Călțun - "Poveste de iubire")

Duminică dimineață hotărâsem cu toții să mergem la un vechi prieten, Nelu (Colonelu), care este la un centru de recuperare din Balotești. Dimineața o petrecem cu Nelu (ieșim pe afară, povestim, facem gimnastică, râdem etc) și la propunerea lui Eugen, la plecare mergem spre Sitaru (prin Balotești, Caciulați, Moara Vlăsiei și Grădiștea). În microbuz ratăm intrarea spre Căldărușani și apoi și cea spre Sitaru (din vina mea fiindcă nu am insistat la șofer). Ne întoarcem câteva sute de metri și intrăm pe ulița asfaltată ce merge spre mânăstire. La ieșirea din sat se vede la marginea pădurii o stână mare și apoi drumul ce intră printre copaci. În stânga sunt niște săgeți veloturistice și barajul lacului de acumulare Grădiștea. Vom merge pe la baraj ceva mai încolo! Mai mergem pe drum circa 400 de metri și pe dreapta vedem un panou pe care e descrisă o tură veloturistică din situl Natura 2000 Grădiștea-Căldărușani-Dridu. Datele următoare sunt luate de pe panoul realizat în cadurl proiectului "Promovarea dezvoltării durabile în Situl natura 2000 Grădiștea-Căldărușani-Dridu" implementat de Clubul Ecologic UNESCO Pro Natura. Situl Natura 2000 reunește pe o suprafață de 6642,3 ha reminiscențe ale vechilor Codri ai Vlăsiei și ale salbei de lacuri și bălți care înconjurau în vechime Bucureștiul. În circuit sunt incluse lacul Căldărușani (în ale cărui ape și stuf întâlnim peste 20 de specii protejate: egrete, stârci, ereți de stuf, cormorani etc), Balta Neagră sălbatică și misterioasă, pădurea Căldărușani și elemente importante ale patrimoniului cultural (mânăstirile Căldărușani ctitorită de Matei Basarab în 1637-1638, reprezentativă ca arhitectură românească și "Sf. Nicolae"-Balamuci ctitorită în 1627 de Popa Greceanu, logofăt al lui Mihai Viteazul).

Încă 300 de metri și ajungem la mânăstirea Sitaru-Balamuci. Până la mânăstire pe stânga vedem un cioban cu oi și capre. A venit de la Câmpulung și îi e bine la câmpie "ca de-asta a și rămas". Câțiva pași și suntem la poarta mânăstirii. Denumirea Balamuci vine de la denumirea anterioară a satului Sitaru. Movila pe care e fost construită inițial mânăstirea era o insulă în mijlocul apelor Ialomiței, motiv pentru care patriarhul macarie al Antiohiei (care a vizitat mânăstirea în 1656) o numea în însemnările sale de călătorie "Mânăstirea din apă". Ulterior schimbându-se cursul apelor, fosta insulă este în prezent o movilă din lunca Ialomiței. Este atestat documentar că, încă din sec XIV, această regiune a fost proprietarea familiei Greceanu care a construit pe această moșie un furmos palat boieresc (astăzi în ruină) și biserica familiei din satul Greci. La începutul sec XVII, moșia Greci devine proprietate a mânăstirii Snagov, fiind donată de un strămoș al lui Papa Greceanu, străbunic al viitorului voievod Constantin Brâncoveanu. În 1625 Papa Greceanu răscumpără o treimea din vechea moșie. Nu se cunosc începuturile vieții monahale în zonă, prima bisericuță din lemn cu hramul "Sf. Nicolae" fiind menționată între sec XVI și XIX. În 1627 Papa Greceanu ridică mânăstirea din zid Balamuci și îi dăruiește o parte din moșia răscumpărată. În sec XVIII și XIX mânăstirea Balamuci devine metoc al mânăstirii Sărindar din București, ne-existând un act de închinare față de mânăstirea grecească "Sfinții Părinți din Ianina". Cel mai vechi document care vorbește de închinare e pisania de la intrarea în biserică. Primul hrisov domnesc care amintește despre mânăstire este cel din 15 aprilie 1631 prin care leon Tomșa întărește mânăstirii stăpânirea asupra mânăstirii Pârvulești care i-a fost închinată ca metoc. La acea dată construcția mânăstirii era finalizată și se menționează numele primului egumen al mânăstirii: Serafim. În 1632 Papa Greceanu moare în războiul contra lui Matei Basarab și acesta confiscă toată averea învinsului. Din lipsa documentelor nu avem informații despre mânăstire în prima parte a sec XVIII. Dintr-o pisanie se știe că pe la jumătatea secolului, biserica zidită de papa Greceanu se ruinase, fapt care l-a determinat pe Ieromonahul Antim (egumenul mânăstirii "Sărindar") și pe jupânul Gheorghe Greceanu să o refacă în 1751-1752. Atunci a fost adăugat pridvorul sprijinit pe coloane de piatră sculptate în stil brâncovenesc și coloanele care despart naosul de pronaos. În 1753 biserica a fost pictată în întregime de către preoții Dima și Neacșa din Brașov, dovadă fiind catapeteasma din stilul sec XVIII. Din 1778 datează prima mențiune tipărită despre mânăstire în memoriile generalului Von Bauer. În 1810 veche bisericuță din lemn încă exista într-o stare avansată de degradare. În 1859 Dionisie Fotina menționează mânăstirea printre cele de sine stătătoare, ceea ce îi dovedește organizarea și autonomia. În 1863 Alexandru Ioan Cuza înlocuiește egumenii greci cu egumeni români (pentru Sărindar și Sitaru e numit Arhimandritul Iosif Nanicescu). În 1864 prin decret mânăstirea încetează să mai fie închinată grecilor, devine independentă și își pierde toate domeniile rămânându-i doar curtea mânăstirii și inventarul acesteia. Din 1915 mânăstirea a rămas pustie, terenul arabil fiind arendat țăranilor. În 1928 doi călugări de la Căldărușani au descoperit mânăstirea părăsită și s-au stabilit acolo prin binecuvântarea starețului mânăstirii Căldărușani (mânăstirea devine schit al Căldărușanilor). Egumenul Atanasie și călugărul Martirie și-au săpat un bordei în pământ și cu ajutorul locuitorilor din Balta Neagră, schitul a fost parțial reparat și a devenit biserică parohială a satului Balta Neagră. Cutremurul din 1940 a avariat grav biserica fără a o distruge în totalitate. În 1944 un număr de 24 de călugări de la mânăstirea "Noul Neamț" (Chițcani - Basarabia) s-au refugiat aici din calea tancurilor sovietice și egumenul Protosinghelul Agatanghel Bolun a obținut spre adminsitrarea 7 hectare de la mitropolie. În 1946 devine mânăstirea de sine stătătoare "Balamuci" și apoi "Noul Neamț - Balamuci". Datorită condițiilor grele, mânăstirea devine mânăstire de canon pentru preoții indisciplinați. Prin decretul 410/1959 (scoaterea călugărilor din mânăstiri), Balamuci redevine schit al Căldărușanilor. În 1964 încetează să mai fie biserică parohială pentru satul Balta Neagră. În 1975 călugării vin din ce în ce mai mulți și se construiește un paraclis pentru slujire pe timp de iarnă. Părintele Damian Arhimandritul, pentru a putea obține autorizația de construcție, a solicitat aprobare pentru construcția unui turn de apă și a unor anexe gospodărești, iar când au început lucrările a construit un paraclis. Părintele a fost anchetat, arestat și apoi eliberat. În 1977 după cutremur turla a fost avariată și s-a decis construirea unui nou turn-clopotniță cu foișor agheasmatar la bază. Biserica veche a fost refăcută în 1962, pictura a fost refăcută integral în 1988-1993 de către o echipă de pictori condusă de Cornel Boambeș pentru exterior și restaurată în interior de pictorul Dan Ivanovici, turla "Pantocrator" fiind pictată de pictorița Popescu MAria Dragomir. După 1989 schitul redevine mânăstire de sine stătătoare. În 2001 a fost construit un nou ansamblu monumental la intrarea în mânăstire. Obștea mânăstirii de 20 de viețuitori se află sub povățuirea duhovnicească a starețului ieromonah Natanael Haraga.

Intrăm puțin în mânăstire la slujbă, ne plimbăm prin curtea mânăstirii foarte frumos întreținută, prin cimitirul din spatele mânăstirii găsim mormintele unor stareți și ctitori restauratori. Pe mormântul lui Damian Arhimandritul (1914-2003) găsesc un fain verset biblic: "Vă las amintire: Și acum rămân acestea trei: credința, nădejndea și dragostea, iar mai mare dintre acestea este dragostea" (I-Cor 13-13). În spatele noii biserici câteva femei lucrează de zor la curățatul legumelor pentru zacuscă. Pe lângă chilii ies puțin cu Eugen pe malul vechii insule, revenim și o până găsim pe Adina la ieșirea mânăstirii, vedem o hartă cu obiectivele culturale din județul Ilfov. Sunt câteva ;)!






De la ieșirea din mânăstire luăm câteva mere dintr-un pom și ne continuăm plimbarea. ne întoarcem până la baraj "urmând" traseul veloturistic. De fapt pe aici sunt doar drumuri făcute de oameni care au venit la pește sau care au case spre Căldărușani sau spre Balta Neagră. La baraj un tânăr strângea cu plasa pește pentru păsări (pentru că ei s-au săturat de atâta pește). Sunt cărășei mici cam ca hamsiile și îl întreb dacă nu îmi dă și mie o pungă de pește (mi s-a făcut poftă :D). Din două mișcări îmi umple o pungă cu pește (bun a fost vreo două zile fiindcă l-am făcut chiar în acea seară!). Îi mulțumesc pentru pește și Adinei pentru a doua pungă și ne explică pe unde ajungem la Căldărușani (tot pe drumul de lângă pădure). E ora 17.30 și sperăm să ajungem cât de repede. Mergem pe o parte a barajului până la capăt (partea nordică față de gura de scurgere), la capătul ei dăm de un drum de căruță pe care jungem la stânga la casa unui colonel. Alesese situl Natura 2000 pentru liniștea de aici! Ne explică variante de ajuns spre mânăstire și pornim pe drumul de pe marginea drumului. Câteodată e puțin cam mult noroi pentru adidașii albi ai Adinei :D! Mergem pe drumul dintre arătură și pădure, ne oprim puțin la un moment dat pentru niște poze de apus, la marginea lacului Căldărușani trecem un canal de scurgere și intrăm pe o potecă pe la marginea stufului (o explorare care cere mai mult!), continuăm prin pădure printre crengi și frunze căzute pe traseul cicloturistic (din când în când avem săgeți ca marcaje) și la 18.30 dăm de un vechi canton silvic părăsit. Moment de decizie: continuăm sau ne întoarcem? Eu sunt echidistant chiar dacă mi-ar place să continui chiar și nocturn! Eugen lucrează mâine de dimineață și Adina ar vrea să ne întoarcem! Decizia e simplă și de comun acord: întoarcere la 180 de grade pe drumul cunoscut! La Căldărușani ajungem altă dată! Pe poteca pe care am venit (cu ceva variantă prin pădure ca să ocolim stuful) ieșim peste canalul de mai devreme și continuăm chiar pe malul fostului lac pe un dig de pământ. Speram să putem trece cumva la asfalt! Intrăm pe un drum de căruță prin stuf și după vreo 200 de metri ne blocăm într-o baltă adâncă. Înapoi și pe la baraj că e mai sigur! Drumul ne duce pe marginea betonată a lacului și la barajul unde luasem pește! Pe urmele de car ajungem la asfalt și apoi la drumul principal (19.30). Prindem un microbuz care ne duce până la intrarea în cartierul Pantelimon și de aici fiecare merge cu transportul în comun spre casă!