În jurul Sitarului 19.10.2013

În jurul Sitarului 19.10.2013

Colegi de tură: Adina Budică, Eugen Ivănuș, Cezar Partheniu

"Iar trupul, bântuire pe poteci

Pândit fără odihnă de jivine

Tu, călătorul, peste mine treci

Și iei povestea vântului cu tine"

(Echo Călțun - "Poveste de iubire")

Duminică dimineață hotărâsem cu toții să mergem la un vechi prieten, Nelu (Colonelu), care este la un centru de recuperare din Balotești. Dimineața o petrecem cu Nelu (ieșim pe afară, povestim, facem gimnastică, râdem etc) și la propunerea lui Eugen, la plecare mergem spre Sitaru (prin Balotești, Caciulați, Moara Vlăsiei și Grădiștea). În microbuz ratăm intrarea spre Căldărușani și apoi și cea spre Sitaru (din vina mea fiindcă nu am insistat la șofer). Ne întoarcem câteva sute de metri și intrăm pe ulița asfaltată ce merge spre mânăstire. La ieșirea din sat se vede la marginea pădurii o stână mare și apoi drumul ce intră printre copaci. În stânga sunt niște săgeți veloturistice și barajul lacului de acumulare Grădiștea. Vom merge pe la baraj ceva mai încolo! Mai mergem pe drum circa 400 de metri și pe dreapta vedem un panou pe care e descrisă o tură veloturistică din situl Natura 2000 Grădiștea-Căldărușani-Dridu. Datele următoare sunt luate de pe panoul realizat în cadurl proiectului "Promovarea dezvoltării durabile în Situl natura 2000 Grădiștea-Căldărușani-Dridu" implementat de Clubul Ecologic UNESCO Pro Natura. Situl Natura 2000 reunește pe o suprafață de 6642,3 ha reminiscențe ale vechilor Codri ai Vlăsiei și ale salbei de lacuri și bălți care înconjurau în vechime Bucureștiul. În circuit sunt incluse lacul Căldărușani (în ale cărui ape și stuf întâlnim peste 20 de specii protejate: egrete, stârci, ereți de stuf, cormorani etc), Balta Neagră sălbatică și misterioasă, pădurea Căldărușani și elemente importante ale patrimoniului cultural (mânăstirile Căldărușani ctitorită de Matei Basarab în 1637-1638, reprezentativă ca arhitectură românească și "Sf. Nicolae"-Balamuci ctitorită în 1627 de Popa Greceanu, logofăt al lui Mihai Viteazul).

Încă 300 de metri și ajungem la mânăstirea Sitaru-Balamuci. Până la mânăstire pe stânga vedem un cioban cu oi și capre. A venit de la Câmpulung și îi e bine la câmpie "ca de-asta a și rămas". Câțiva pași și suntem la poarta mânăstirii. Denumirea Balamuci vine de la denumirea anterioară a satului Sitaru. Movila pe care e fost construită inițial mânăstirea era o insulă în mijlocul apelor Ialomiței, motiv pentru care patriarhul macarie al Antiohiei (care a vizitat mânăstirea în 1656) o numea în însemnările sale de călătorie "Mânăstirea din apă". Ulterior schimbându-se cursul apelor, fosta insulă este în prezent o movilă din lunca Ialomiței. Este atestat documentar că, încă din sec XIV, această regiune a fost proprietarea familiei Greceanu care a construit pe această moșie un furmos palat boieresc (astăzi în ruină) și biserica familiei din satul Greci. La începutul sec XVII, moșia Greci devine proprietate a mânăstirii Snagov, fiind donată de un strămoș al lui Papa Greceanu, străbunic al viitorului voievod Constantin Brâncoveanu. În 1625 Papa Greceanu răscumpără o treimea din vechea moșie. Nu se cunosc începuturile vieții monahale în zonă, prima bisericuță din lemn cu hramul "Sf. Nicolae" fiind menționată între sec XVI și XIX. În 1627 Papa Greceanu ridică mânăstirea din zid Balamuci și îi dăruiește o parte din moșia răscumpărată. În sec XVIII și XIX mânăstirea Balamuci devine metoc al mânăstirii Sărindar din București, ne-existând un act de închinare față de mânăstirea grecească "Sfinții Părinți din Ianina". Cel mai vechi document care vorbește de închinare e pisania de la intrarea în biserică. Primul hrisov domnesc care amintește despre mânăstire este cel din 15 aprilie 1631 prin care leon Tomșa întărește mânăstirii stăpânirea asupra mânăstirii Pârvulești care i-a fost închinată ca metoc. La acea dată construcția mânăstirii era finalizată și se menționează numele primului egumen al mânăstirii: Serafim. În 1632 Papa Greceanu moare în războiul contra lui Matei Basarab și acesta confiscă toată averea învinsului. Din lipsa documentelor nu avem informații despre mânăstire în prima parte a sec XVIII. Dintr-o pisanie se știe că pe la jumătatea secolului, biserica zidită de papa Greceanu se ruinase, fapt care l-a determinat pe Ieromonahul Antim (egumenul mânăstirii "Sărindar") și pe jupânul Gheorghe Greceanu să o refacă în 1751-1752. Atunci a fost adăugat pridvorul sprijinit pe coloane de piatră sculptate în stil brâncovenesc și coloanele care despart naosul de pronaos. În 1753 biserica a fost pictată în întregime de către preoții Dima și Neacșa din Brașov, dovadă fiind catapeteasma din stilul sec XVIII. Din 1778 datează prima mențiune tipărită despre mânăstire în memoriile generalului Von Bauer. În 1810 veche bisericuță din lemn încă exista într-o stare avansată de degradare. În 1859 Dionisie Fotina menționează mânăstirea printre cele de sine stătătoare, ceea ce îi dovedește organizarea și autonomia. În 1863 Alexandru Ioan Cuza înlocuiește egumenii greci cu egumeni români (pentru Sărindar și Sitaru e numit Arhimandritul Iosif Nanicescu). În 1864 prin decret mânăstirea încetează să mai fie închinată grecilor, devine independentă și își pierde toate domeniile rămânându-i doar curtea mânăstirii și inventarul acesteia. Din 1915 mânăstirea a rămas pustie, terenul arabil fiind arendat țăranilor. În 1928 doi călugări de la Căldărușani au descoperit mânăstirea părăsită și s-au stabilit acolo prin binecuvântarea starețului mânăstirii Căldărușani (mânăstirea devine schit al Căldărușanilor). Egumenul Atanasie și călugărul Martirie și-au săpat un bordei în pământ și cu ajutorul locuitorilor din Balta Neagră, schitul a fost parțial reparat și a devenit biserică parohială a satului Balta Neagră. Cutremurul din 1940 a avariat grav biserica fără a o distruge în totalitate. În 1944 un număr de 24 de călugări de la mânăstirea "Noul Neamț" (Chițcani - Basarabia) s-au refugiat aici din calea tancurilor sovietice și egumenul Protosinghelul Agatanghel Bolun a obținut spre adminsitrarea 7 hectare de la mitropolie. În 1946 devine mânăstirea de sine stătătoare "Balamuci" și apoi "Noul Neamț - Balamuci". Datorită condițiilor grele, mânăstirea devine mânăstire de canon pentru preoții indisciplinați. Prin decretul 410/1959 (scoaterea călugărilor din mânăstiri), Balamuci redevine schit al Căldărușanilor. În 1964 încetează să mai fie biserică parohială pentru satul Balta Neagră. În 1975 călugării vin din ce în ce mai mulți și se construiește un paraclis pentru slujire pe timp de iarnă. Părintele Damian Arhimandritul, pentru a putea obține autorizația de construcție, a solicitat aprobare pentru construcția unui turn de apă și a unor anexe gospodărești, iar când au început lucrările a construit un paraclis. Părintele a fost anchetat, arestat și apoi eliberat. În 1977 după cutremur turla a fost avariată și s-a decis construirea unui nou turn-clopotniță cu foișor agheasmatar la bază. Biserica veche a fost refăcută în 1962, pictura a fost refăcută integral în 1988-1993 de către o echipă de pictori condusă de Cornel Boambeș pentru exterior și restaurată în interior de pictorul Dan Ivanovici, turla "Pantocrator" fiind pictată de pictorița Popescu MAria Dragomir. După 1989 schitul redevine mânăstire de sine stătătoare. În 2001 a fost construit un nou ansamblu monumental la intrarea în mânăstire. Obștea mânăstirii de 20 de viețuitori se află sub povățuirea duhovnicească a starețului ieromonah Natanael Haraga.

Intrăm puțin în mânăstire la slujbă, ne plimbăm prin curtea mânăstirii foarte frumos întreținută, prin cimitirul din spatele mânăstirii găsim mormintele unor stareți și ctitori restauratori. Pe mormântul lui Damian Arhimandritul (1914-2003) găsesc un fain verset biblic: "Vă las amintire: Și acum rămân acestea trei: credința, nădejndea și dragostea, iar mai mare dintre acestea este dragostea" (I-Cor 13-13). În spatele noii biserici câteva femei lucrează de zor la curățatul legumelor pentru zacuscă. Pe lângă chilii ies puțin cu Eugen pe malul vechii insule, revenim și o până găsim pe Adina la ieșirea mânăstirii, vedem o hartă cu obiectivele culturale din județul Ilfov. Sunt câteva ;)!

De la ieșirea din mânăstire luăm câteva mere dintr-un pom și ne continuăm plimbarea. ne întoarcem până la baraj "urmând" traseul veloturistic. De fapt pe aici sunt doar drumuri făcute de oameni care au venit la pește sau care au case spre Căldărușani sau spre Balta Neagră. La baraj un tânăr strângea cu plasa pește pentru păsări (pentru că ei s-au săturat de atâta pește). Sunt cărășei mici cam ca hamsiile și îl întreb dacă nu îmi dă și mie o pungă de pește (mi s-a făcut poftă :D). Din două mișcări îmi umple o pungă cu pește (bun a fost vreo două zile fiindcă l-am făcut chiar în acea seară!). Îi mulțumesc pentru pește și Adinei pentru a doua pungă și ne explică pe unde ajungem la Căldărușani (tot pe drumul de lângă pădure). E ora 17.30 și sperăm să ajungem cât de repede. Mergem pe o parte a barajului până la capăt (partea nordică față de gura de scurgere), la capătul ei dăm de un drum de căruță pe care jungem la stânga la casa unui colonel. Alesese situl Natura 2000 pentru liniștea de aici! Ne explică variante de ajuns spre mânăstire și pornim pe drumul de pe marginea drumului. Câteodată e puțin cam mult noroi pentru adidașii albi ai Adinei :D! Mergem pe drumul dintre arătură și pădure, ne oprim puțin la un moment dat pentru niște poze de apus, la marginea lacului Căldărușani trecem un canal de scurgere și intrăm pe o potecă pe la marginea stufului (o explorare care cere mai mult!), continuăm prin pădure printre crengi și frunze căzute pe traseul cicloturistic (din când în când avem săgeți ca marcaje) și la 18.30 dăm de un vechi canton silvic părăsit. Moment de decizie: continuăm sau ne întoarcem? Eu sunt echidistant chiar dacă mi-ar place să continui chiar și nocturn! Eugen lucrează mâine de dimineață și Adina ar vrea să ne întoarcem! Decizia e simplă și de comun acord: întoarcere la 180 de grade pe drumul cunoscut! La Căldărușani ajungem altă dată! Pe poteca pe care am venit (cu ceva variantă prin pădure ca să ocolim stuful) ieșim peste canalul de mai devreme și continuăm chiar pe malul fostului lac pe un dig de pământ. Speram să putem trece cumva la asfalt! Intrăm pe un drum de căruță prin stuf și după vreo 200 de metri ne blocăm într-o baltă adâncă. Înapoi și pe la baraj că e mai sigur! Drumul ne duce pe marginea betonată a lacului și la barajul unde luasem pește! Pe urmele de car ajungem la asfalt și apoi la drumul principal (19.30). Prindem un microbuz care ne duce până la intrarea în cartierul Pantelimon și de aici fiecare merge cu transportul în comun spre casă!