Râpa Stăvăroaiei, In memoriam Radu Stăvăruș 13.06.2026

Se împlinește un an de când Radu Stăvăruș a ales altă cale decât cea pământeană. Un an de când frământările mamei lui, Mihaela, nu își găsesc răspuns. Asta pentru că Radu avea o atitudine de om liber și cu gând îndreptat spre ajutor. În toate direcțiile sau în prea multe direcții. Și așa se întâmplă cu cei care uită de ei pentru alții. Ard ca flacăra care luminează pentru alții și atunci când ei au nevoie de ajutor doar Dumnezeu le este alături. Dar ce este foarte important este că urmele pașilor lor prin viață (așa cum pe munte ai voie - bine, cu titlu de recomandare - doar să iei poze și să lași urma pașilor - și doar a pașilor, nu și a urmelor motorizate!) rămân ca o vibrație în sufletul celor care i-au cunoscut și care, într-un fel sau altul le urmează Calea libertății și nu uită de ei.

Asta facem acum pentru Radu. Andrei (”Arhiva de geografie” sau ”Geoarhiva”) se ocupă de transport și o parte dintre prietenii lui Radu mergem într-o excursie, pe drumurile călcate de Radu, pentru a-i face comemorarea la Râpa Stăvăroaiei, la crucea/troița de lemn atât de frumoasă ridicată în amintirea lui. Chiar la poarta unde Mihaela are ambiția de a învia sau măcar de a menține obiceiuri care încet par să se piardă. Unul din ele este pomenirea celor plecați cu ”Dumnezeu să-l odihnească!” și cu stat la masă cu toții cu cel plecat în amintire și în povestiri. Chiar dacă suntem împrăștiați prin diverse direcții, proiecte, zone, dacă putem să ne adunăm în astfel de momente este mare lucru! Lumea normală, lumea ”veche” este în jurul mesei sau în jurul focului, cu povești și amintiri, nu cu tastatura în față (cum fac și eu în momentul ăsta!).

Pornim din orașul de pe Dâmbovița la ora 8.00 (parte din viață Radu și-a dus-o în București), la 11.00 facem pauza la campingul Dragoske din Burluși și de aici pornim pe jos pe potecile care urcă deasupra Râpei Stăvăroaiei. Explorarea pădurii și a potecilor este foarte faină, prin verdele intens. Și cu povești diferite între noi, fără să ne dăm seama cum trece timpul... Ajungem în coama de deasupra Râpei, pe limita dintre județele Vâlcea și Argeș. Chiar deasupra Râpei Stăvăroaiei Andrei ne ține o lecție de geografie despre pădurea Făureasa în care ne aflăm, despre fenomenele pedologice și dificultățile care apar din cauza modificărilor geologice permanente (lipsa apei este o consecință importantă, fapt care face viața dificilă în aceste locuri). 

Continuăm tot pe culme și la un moment dat facem stânga pe un drumeag (eu rămăsesem un pic în urmă, prilej de glume cu căutat ursul :D) care ne coboară la ograda Mihaelei Stăvăruș. Ne aștepta acolo cu niște vecini și se bucură, ca și în multe alte dăți, că îi este ograda plină. Uite că Radu ne adună aici chiar și de dincolo...

O simt pe Mihaela că face eforturi să uite de durerea de mamă și să fie cât mai prezentă pentru noi. Povestim una-alta, cu mesele pline, până vine preotul pentru scurta slujbă și sfințirea troiței lui Radu. Sunt momente pe care doar le trăiești și care se pot expune mai puțin în cuvinte. Bine, cu Mihaela am ținut legătura online și știu foarte bine cât suflet pune în cuvintele sale, pe hârtie și mai mult în online. Tot Radu a ajutat-o să scoată cartea de amintiri ”Râpa Stăvăroaiei”... Este aparent un lucru mic și de fapt foarte mare: să pui pe hârtie amintirile multor generații spre a rămâne pentru viitor. Pentru cei puțini care mai aleg să mai citească pe hârtie! Mulțumesc, Mihaela și Radu, pentru încurajările voastre spre tradiții!

Eu sunt doar un simplu om care a ales să nu uite. Și cei care l-am cunoscut pe Radu nu putem uita cât s-a luptat și cât a deranjat din dorința de a întabula drumul care coboară de la ograda Stăvăroaiei, prin fostul cătun Tulei, spre strada Goleștilor. Și mergem pe acest drum, la vale, cu gând la toate prin câte au trecut Radu și părinții lui din dorința de a nu uita tradiții și de a păstra viu locul! Greu e drumul, mai ales până la asfalt unde este ”Parcarea intermodală RSMT”. De aici avem câteva sute de metri de asfalt, strâmt și înclinat, până la strada Gaspăr, unde mai mult ca sigur la dreapta sunt unii care și-au renovat case. Altfel nu văd interesul pentru asfaltare. Bine, nu vreau să intru în mai multe detalii fiindcă pierdem esența! Facem stânga și coborâm pe drumul de piatră, după ce ne lămurim că este direcția bună. Drumul coboară printre dealuri aflat cu circa 200 de metri mai sus de noi (diferență de nivel) și ieșim la asfaltul care leagă Tulei-Câmpeni de Giurgiuveni.

Facem stânga pe asfalt spre Giurgiuveni, trecem prin tăpșane și pe la un izvor/cișmea rece și bună înainte de a ajunge, pe valea Sâmnicului, la localul (Gabmi Sâmnic) unde Mihaela aranjase masa de pomenire/parastas pentru Radu. E o bucurie sufletească (și efort care nu contează) să poți oferi ceva întru amintirea celor ce au ales drumul de Dincolo. Se vorbește despre Radu și despre diversitatea care era în el. Așa aflu unele detalii pe care nu le știam... Și, cum e obișnuit la noi, încep diverse discuții legate de problemele satului românesc. Uneori un pic mai aprinse. Cum, deși noi nu am povestit foarte multe, nici lui Radu nu îi făceau plăcere discuțiile aprinse și fără rost, mă retrag puțin și doar privesc amuzat natura umană. Evident că mai suntem câțiva în acest spirit și doar schimbăm priviri legate de atitudine. Ușor ne retragem spre autocar, cu mulțumire Mihaelei pentru tot ce a făcut acum și de-a lungul timpului. 

Uf, uite un podeț în care se vede ”enorma” grijă a autorităților pentru oameni. Dacă nu fac oamenii ceva, restul rămân doar promisiuni din partea ”aleșilor”/numiților... Dar știm că oamenii liberi nu mor niciodată și ne ducem energia mai departe, în scopuri constructive, indiferent dacă acestea sunt înțelese sau nu!