Citisem recent un articol scris de prietenul Mihai Ogrinji, redactor-șef al revistei ”România Pitorească”, despre o călătorie a AJTR în valea Timocului. Ei au mers organizat, cu autocar, și au putut vizita mai multe locuri într-un timp scurt. Eu aleg câteva din aceste obiective și voi mai adăuga altele ad-hoc sau din cercetarea proprie. Diferența e că eu aleg să merg cu trenul pe noul pod de peste Dunăre dintre Calafat și Vidin. Și că totul pentru mine este cu transport în comun, pe jos sau cu ocazii, o modalitate mai ”aventuroasă” decât în vreun stil organizat. Cei care citiți ce scriu eu pe aici îmi cunoașteți stilul liber, fără a mi se impune vreun program sau vreun traseu, pe cât posibil. Sunt în etapa în care prefer să îmi aleg eu drumul în loc să urmez drumurile bătătorite de alții...
Ziua 1 - 7.05.2026
Așadar după ziua relaxantă îmi finalizez ”marele” bagaj de puțin sub opt kilograme și pornesc cu metroul spre gară. Cu bagajul cam cu greutatea asta am plecat și două zile și o săptămână (cititorii fideli își amintesc, desigur, de recenta vacanță din Albania). La ieșirea de metrou de la Gara de Nord se fac niște filmări și rețin silueta zveltă a unei tinere care e ocupată cu un microfon mare cu burete. De acela care, desigur, nu se vede în filmări. (Poate detaliul ăsta vă trimite cu gândul la altceva, dar eu vă asigur că doar observ ce este frumos și merg mai departe; reacțiile oamenilor, mai ales de la pandemie încoace, mă fac să exprim și mai puțin aprecierile sau complimentele fiindcă sunt interpretate complet aiurea!). Îmi iau o cafea și urc în trenul care mă duce la Craiova (ora 4.10). De aici am tren internațional pentru care îmi luasem bilet de la casa de bilete din București pentru călătorii cu trenul peste graniță. Mai întâi doamna de la casă se miră că vreau bilet doar Craiova-Vidin, dus-întors. De obicei se ia trenul pe distanțe mai mari. Și îmi găsește o ofertă de a plăti mai puțin: trafic local, cu referire doar la traficul de distanță mică, în apropierea frontierei. Dar am de așteptat câteva ore până să plece trenul de la linia 28!!! Nu vă imaginați că gara Craiova are atâtea linii. Sunt câteva linii principale și separat, pentru linii regionale, sunt capetele de linie 26, 27 și 28!
Am trei ore de așteptare în gară sau hoinăreală prin Craiova sau doar prin apropierea gării. O doamnă îmi povestise în tren de niște castani foarte faini și bogați înfloriți, în piața Constantin Brâncuși din fața gării, în stânga cum ieși din clădirea mare. No, hai dară să facem ceva mișcare.
Găsesc unul din acei castani și un loc mai întunecat (toaleta din gară este închisă!) și apoi văd ușa din spate a unei patiserii/brutării. La ora aceea sunt doar produse reci și mă aștept să primesc ceva reducere. Dar de unde! Primesc toate la preț normal de la (cred că e patronul!) un turc ce aranja câte ceva pe acolo. Mulțumesc și pornesc la plimbare. Mi-aș fi luat o cafea de la restaurantul Ponton Gară, dar încă nu e deschis! Ca ”traseu” merg pe bulevardul Dacia până la Piața Gării, apoi dreapta pe strada Bucovina și iar dreapta pe Basarabiei până la Lidl și pe Maramureș în bulevardul Carol I. Aș avea ceva de mers până în centru și înapoi. Cum nu am dormit serios de la București încoace mă întorc spre gară. Jumătate de oră de plimbare! Doar mă știți că în călătorii nu fac vreo diferență între explorarea diurnă și cea nocturnă atâta timp cât mă simt în siguranță. Hm, mai am două ore și jumătate până la trenul spre Vidin și mai iau o cafea, mai moțăi puțin pe o bancă de la etaj până mă anunță un paznic să mă ridic de pe bancă, mai admir răsăritul prin geamurile gării spațioase... Cumva de înțeles că atunci când se luminează nu mai ai voie să dormi pe bănci fiindcă sunt și personaje ceva mai dubioase pe aici... Oricum este recomandat să fii mereu cu ochii pe bagaj!
Dimineață ”domnul de fier” îmi face cu mâna în timp ce merg spre linia 28 unde venise automotorul de la Calafat. Întreb dacă e trenul de Vidin și mi se confirmă. Suntem doar câțiva călători în tren și cred că doar eu sunt român. Restul sunt bulgari sau sârbi pentru micul trafic de graniță.
Ziua 2 - 8.05.2026
Trenul coboară spre Podari, trece pe malul drept al Jiului, în Gura Văii se îndepărtează de Jiu printr-o pădure pe valea Bisericii, se lasă apoi spre Sălcuța și Segarcea (da, aceea cu Domeniile Coroanei Segarcea!), continuă până în Portărești/Giurgița și apoi merge spre vest spre Băilești. Este acel faimos sat Băilești de unde se trage Amza Pellea! Aici știu că e casa natală a marelui actor și îmi propun cu altă ocazie să vin să o văd. Chiar dacă la întoarcere voi vedea că este cea mai mare țigănie posibilă! Mai departe mergem prin Moțăței și ajungem în Golenți. Aici este pauza în care urcă în tren Poliția de Frontieră și ne ia cărțile de identitate pentru verificare. Și ei se miră de ce merg eu doar până în Vidin. Dacă înțeleg scopurile bulgarilor sau sârbilor (este un sârb aromân care știe și bulgară) pentru mic comerț local, al meu cu vizita orașului chiar este ceva neobișnuit pentru ei. Dar nu e nimic ilegal mai ales că suntem în UE și Shengen și circulația este liberă. Hm, oare câți mai au idee ce greu era să treci zona asta de graniță înainte de '89? Și câți au murit înecați în Dunăre încercând să scape de teroarea roșie. Bine, mai mult spre Serbia, una din puținele portițe spre vest din acele vremuri! De la Golenți urmăresc traseul căii ferate cu ochii spre munții înzăpeziți de peste graniță. Îi identific drept Balcanii de vest! La 10.17 intru pe podul feroviar-rutier (fero deasupra, rutier dedesubt!) care traversează Dunărea. Aflăm de pe Wikipedia câteva informații (mai multe puteți citi singuri accesând linkul alăturat):
”Podul Calafat-Vidin (sau Vidin-Calafat, în bulgară Мост Видин-Калафат) este un pod feroviar și rutier pe Dunăre, care conectează orașele Calafat (România) și Vidin (Bulgaria). Podul este parte a coridorului paneuropean de transport care leagă (puncte terminale) orașul german Dresda de orașul Istanbul din Turcia și orașul Salonic din Grecia.
În Bulgaria, podul este mai cunoscut sub numele Podul 2 peste Dunăre (bulgară Дунав мост 2).
Acest pod este cel de-al doilea pod pe Dunăre care conectează România și Bulgaria și ar fi trebuit, conform planificării inițiale, să intre în funcțiune în anul 2010. Deschiderea a fost ulterior amânată succesiv până la sfârșitul lui 2012. Diverse evenimente neprevăzute au întârziat construcția, iar noul termen de deschidere asumat de autorități a fost 14 iunie 2013, dată care a fost în final respectată. Până în acest moment, pe porțiunea de 470 kilometri din Dunăre care formează granița bulgaro-română era în funcțiune un singur pod, între Ruse și Giurgiu. Acesta, inaugurat la 20 iunie 1954 și denumit Podul Prieteniei, este prevăzut de asemenea cu o cale rutieră și feroviară. Proiectul de construire a unui pod în zona Calafat-Vidin datează din anul 1925. Inaugurarea podului a avut loc în prezența premierului bulgar Plamen Oreșarski, a celui român Victor Ponta, și a comisarului european pentru politica regională Johannes Hahn. La deschidere, pe lângă numeroși oficiali români și bulgari, a asistat și guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu.”
Dobr den, Bulgaria!
Mai avem patru kilometri în care linia ocolește pe la vest orașul pentru a ajunge în gara Vidin Patnicheska (10.30).
E destulă vreme de plimbat până la cazare. Cumva îmi organizez traseul din mers ca să văd cât mai multe locuri despre care citisem în articolul despre care v-am spus la început. Fiind oraș la Dunăre vă dați seama că nu poate fi ratată faleza peste care se vede insula/ostrovul Calafatul Mare care aparține de România. Dar să le luăm pe rând!
Logic că primul loc este piața Saedinenie/Unirii cu Паметник на скърбящия войн/Monumentul războinicului îndurerat. Este dedicat eroilor din războiul fratricid sârbo-bulgar din 1885 pentru apărarea unificării Bulgariei (sursa: Wikipedia). Vedem o hartă cu câteva obiective turistice sau clădiri importante și înaintăm pe ulița/strada Knyaz Aleksander Batenberg spre piața Bdintsi dominată de clădirea Ministerului Educației (cea mai înaltă din oraș!) și Monumentul Asaltului Victoriei/Победен_щурм dedicat soldaților Regimentului 3 Infanterie Bdin (de unde și numele!) și tuturor voluntarilor căzuți în războaiele pentru unificarea națională (Războaiele Balcanice și Primul Război Mondial). (sursa: Wikipedia).
De aici traversăm parcul Rova pe lângă fântâna ”Băiatul cu pește”/Фонтан "Момчето с рибката" - Видин. ”Fântâna a fost construită în anii 1950 și este una dintre cele mai vechi din Vidin, dar statuia originală a dispărut de mult. În locul ei a existat o alta, care a dispărut acum aproximativ doi ani. „Statuia originală a fântânii din fața Stambol Kapiya a fost restaurată și a fost deja instalată în locul ei. Astfel, instalația și-a recăpătat aspectul original și autentic”, spune administrația municipală. Potrivit cetățenilor, însă, statuia actuală nu se apropie deloc de original, care era realizată din bronz. În plus, au existat probleme cu manopera în sine.” (sursa: https://citybuild.bg/news/fontanat-momcheto-s-ribkata-pred-stambol-kapiya-vav-vidin-e-vazstanoven-v-avtentichniya-si-vid).
Ne aflăm în fața porții Stambol/Стамбол капия, una din cele patru porți care au supraviețuit vremii.
”Poarta „Stambol Kapiya” a fost construită în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când o parte a orașului Vidin a fost fortificata – a fost cetate. Acea cetate a fost construită în perioada 1690-1720, după războaiele austro-turce. Este folosită în timpul modern pentru sistemul de fortificații. Stambol Kapiya este cea mai faimoasă poartă cetății, probabil pentru că prin ea a trecut drumul spre Istanbul (Stambol). Cetatea a fost construită în forma unei jumătăți de cerc cu un diametru de aproximativ 1,8 kilometri, format de perete care urmează malurile râului. Secțiunea din fortul Dunării era compusă din două ziduri de piatră paralele cu uscatul. Ele sunt interconectate cu peretele de coastă și 8 bastioane. Este săpat și un șanț exterior, de aproximativ 18m lățime și șase metri adâncime, care a fost umplut cu apă din Dunăre. Porțile sunt nouă în număr și numite după turnuri (Cetatea, Vidbol Kapiya, Stambol Kapiya, Piața Kapiya, Ienicer Kapiya, Florentin Kapiya, Seraglio Kapiya, Telegrafic Kapiya, Peștele Kapiya). În Stambol Kapiya șanțul era mai larg și mai adânc în forma unui bazin pătrat și a servit ca loc de iernare a flotei Dunării din Turcia. Pentru a proteja podurile și porțile înainte, de fiecare dintre ele a fost avanpost, înarmat cu 6-8 tunuri care trăgeau prin găuri.” (sursa: audiotravelguide.bg).
Pe străzile/ulița Knyaz Boris I și Tsar Ivan Stratsimir ajung la biserica Sf. Nicolae Făcătorul de Minuni/„Свети Николай Чудотворец“. Găsim pe Google Maps ceva informații:
”Biserica „Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni din Myra” din Vidin a fost construită în 1926 pe locul vechii biserici „Sfântul Pantelimon” din 1799. Mitropolitul Neofit a strâns fonduri semnificative pentru construcție, în timp ce arhitecții Kosta Nikolov și Ilija Popov au supravegheat lucrările. Biserica are trei nave, cu o cupolă și două clopotnițe, iar interiorul este complet pictat. Face parte din complexul cultural „Triunghiul Toleranței”, simbol al coexistenței diferitelor comunități religioase din Vidin.” (desigur este vorba de ortodocși, evrei și musulmani care au conviețuit în bună înțelegere în Vidin, n.a.). În curtea bisericii este bisericuța închisă Sf. Pantelimon din Vidin/Свети Пантелеймон ctitorită de Matei Basarab. Tot de pe audiotravelguide.bg aflăm că:
”A apărut încă de la începutul secolului al 17-lea sau mai devreme. Este situată în cetatea castel. În 1560 în Vidin musulmanii s-au plâns sultanului, că cei care se închină în biserica bulgară „interferează” cu rugăciunile din moscheile adiacente. La scurt timp după aceea „accidental” templul bulgar a fost dărâmat, dar apoi a fost reconstruit. Probabil era vorba de biserica „Sf. Pantelimon”.
Biserica este una cu dimensiuni de 7,10 metri lățime și 15,60 metri lungime fără absidă. Se compune dintr-un hol de intrare, naos (partea de mijloc) și absida. Zidurile sunt săpate în sol la o adâncime de 1,40 m. Sala este separată de naos printr-un perete care are trei deschideri arcuite. Pe peretele de nord, în absidă există două nișe legate de ritul religios.
Anticamera și naosul sunt acoperite cu o boltă semicilindrică masivă, construită din piatră și cărămidă.
Peretii celulelor sunt din zidărie cu cărămizi de piatră. Sub acoperiș este piatră cornișă dințată și patru rânduri de cărămizi.
Pe latura de sud a arcului sunt deschise trei ferestre care completează lumina primită de cele 5 fereastre ale pereților respectivi.
Conform inscripției, construită la ușa din față, biserica a fost restaurată pe fundații mai vechi în 1633. Pictura a a fost făcută în 1646, iar iconostasul vechi nu se păstrează. Pe inscripție se citește: „În numele tatălui și fiului și a Duhului Sfânt, să se reînnoiască acest templu divin al sfântului și gloriosului martir Pantelimon, în anul 1633 și .. […].”
În interiorul bisericii peretii sunt acoperiti cu picturi murale, lucrări ale artiștilor necunoscuți. În pronaos este descris Sf. Roman (Roma) și donatorul Zhupan Thomas. Biserica este pictată de Ditcho Zograph. În părțile superioare ale pereților navei sunt prezentate centuri și pandantive cu imagini de sfinți, iar pe boltă – scene evanghelice. În centrul arcului, două medalioane îi înfățișează pe Hristos și Maria. În pronaos există o scenă originală dezvoltată a Judecății. Rezervate sunt două icoane cu plăcuțe de argint pentru lucrarea din 1823 și 1832 ale argintarilor locali. Sunt două suporturi de lumânări fabricate din filigranat sub formă de nave care navighează de-a lungul. În biserică funcționează o școală. În 1797 este inconjurata de zid, de 4 metri înălțime. La intrarea sa exterioară, după doi ani, a fost ridicată o clopotniță de lemn. Nu sunt informații dacă este agățat și clopotul. Pe ambele părți ale peretelui sunt dependințe. La începutul secolului al XIX pe latura de sud a bisericii a fost construită o clădire potrivită pentru biserica numită „Sf. Nicolae cel Nou”. În 1926, turnul de clopot din lemn și biserica „Sf. Nicolae Nou” au fost distruse. A fost ridicata o nouă biserică cu numele aceluiași sfânt. Biserica „Sf. Panteleimon” are fresce restaurate și conservate. Aceasta a fost declarat monument de arhitectură și de artă de importanță națională.”
Îi dau ocol printre flori foarte faine și colorate și merg în zona din spatele bisericii Sf. Nicolae unde sunt mausoleul exarhului Antim I, mitropoliților Filaret și Domețian. Dau să ies prin poarta din spate a îngrădirii și o măicuță îmi spune că nu am voie (este Dioceza de Vidin). Mulțumesc și ies pe intrarea principală a bisericii. Fac un ocol pe ulița Stefan Karadzha (erou al independenței bulgare cu un monument fain în Silistra - anticipez următoarea călătorie neplanificată în Bulgaria) până la Vechea Poștă Turcească/Старата турска поща (”În 1858, a fost construită Poșta Turcească din Vidin . Este o clădire masivă din piatră cu două etaje, situată lângă Poarta Telegrafului, pe malul Dunării. Este construită din mortar de var și nisip și acoperită cu țigle turcești. Are un vestibul deschis. O scară de lemn din holul de la intrare duce la etajul al doilea. O boltă este încorporată în parterul clădirii poștei . Aceasta este singura poștă veche păstrată în Bulgaria. Poșta a fost construită de meșteri bulgari din Debar , Macedonia. După 1878, clădirea poștei a fost folosită ca liceu pentru bărbați, iar mai târziu ca o colecție arheologică. Poșta Turcească din Vidin a fost declarată monument cultural.” Sursa: https://opoznai.bg/view/turska-poshta-vidin). Scopul meu (turistic) este să ajung la Moscheea și Biblioteca Osman Pazvantoğlu (da, acel cunoscut popular ca Pazvante Chiorul!).
Revista ”Historia” ne spune detalii interesante:
”Pazvante, pe numele său real Osman Pazvantoğlu, a fost ienicer, devenit apoi pașă al provinciei Vidin (aflată astăzi pe teritoriul Bulgariei). El s-a născut în anul 1758, într-o familie cu stare, despre care unele legende spun că părinții săi ar fi fost români de pe Valea Timocului și că ar fi devenit musulmani doar pentru a fi scutiți de plata unor taxe și impozite. Pazvante a îndrăgit arta armelor la îndemnul bunicului său, dar nouțiunile dobândite le folosește pentru a devenit cămătar. Și cum această îndeletnicire este interzisă de Islam, Osman este arestat, închis într-o temniță din Sofia de unde, cu ajutorul bunicului său, reușește să scape și traversează Dunărea până în Țara Românească. Odată ajuns aici, își începe noua viață ca mercenar în slujba domnitorului fanariot Nicolae Mavrogheni”.
Mai multe despre cum a devenit pașă de Vidin, a terorizat Țara Românească prin luptele din anii 1800 și cum și-a primit porecla citiți în articolul din ”Historia”.
Câteva cuvinte despre moschee și bibliotecă (sursa: audiotravelguide.bg):
”Moscheea Osman Pazvantoglu este o moschee din Vidin. Pe langa moschee, în ansamblul arhitectural este inclusă și o bibliotecă, care a fost declarată monument cultural de importanță națională. Se află în City Park (Parcul Dunării) în fața complexului Metropolitan din Kale (Orașul Vechi).
Moscheea poate fi vizitată în mod liber de oricine și chiar fotografiată în interior. Acesta funcționează op persoană care poate spune povestea ei pentru a explica elementele interne, pentru a traduce inscripțiile de pe pereți, pentru a arăta biblioteca. Sunt disponibile pentru vânzare cărți pe teme religioase și laice.
Ansamblul Pazvantoglu, de la sfârșitul a 18 și începutul secolului al 19-lea până în prezent a inclus doar moscheea și biblioteca. În ansamblu a fost, probabil, școala moschee sau o mică sihăstrie religioasă musulmană.
Moscheea este o clădire masivă din piatră cu o arhitectură strict orientală. Completată între 14 mai 1801 și 04 mai 1802 cu două etaje. Anticamera este concepută ca o galerie deschisă. Sala de rugăciune este mare și este decorată cu tavan din scândură, care are xilogravură. Există un balcon conceput pentru femei.
Biblioteca este din piatră, pătrată, acoperită cu o cupolă de foaie de plumb, cu un mic hol deschis și o sală. Din inscripția de mai sus de intrare se înțelege că Pazvantoglu a dedicat biblioteca mamei sale.
Minaretul moscheei și biblioteca completă, sunt cu vârf stilizat. Este, probabil, semnul unității militare care îi aparținea lui Osman Pazvantoglu, sau (în conformitate cu o altă versiune) prezintă o inimă inversată ca o expresie a iubirii neîmpărtășite.
Plasarea în vârf subliniază independența lui Pazvantoglu de sultan, al cărui simbol este semiluna. Unii cred că moscheea Pazvantoglu este dedicată tatălui său, ucis la Vidin la ordinele sultanului; alții spun că a dedicat-o iubitului său bulgar.
Mai bine cunoscută este versiunea iubirea neîmpărtășită între Osman Pazvantoglu și bulgarul Christian. În conformitate cu credința veche (și chiar și astăzi încă mai există), din cauza religiilor diferite, sentimente lor rămân neîmpărtășite și înțelese greșit de către alții, neavând capacitatea de a continua împărtășirea acestora. Moscheea a fost cunoscută sub numele de „moscheea Doughty”, tocmai din cauza acestui fapt.”
Chiar dacă sunt și alți vizitatori, aștept și găsesc momentul prielnic pentru poze și în moschee, și în biblioteca în care sunt amenajate birouri și în curtea cu monumente funerare interesante, cu turbane de piatră. Mi s-a părut un gest foarte fain: la intrarea în moschee sunt oferite gratuit sticle cu apă și rahat turcesc!
Prin grădina Крайдунавска градска градина trec prin fața clădirii de patrimoniu Стара градска баня/Baia Publică Veche (”Baia publică veche a orașului este situată lângă Grădina Dunării din Vidin. Clădirea a fost construită în anii 1930. De la construcția sa din anii 1930 până în anii 1990, aceasta a găzduit baia publică a orașului. Construită conform unui proiect al arhitectului Neshov, banii pentru construcția sa au fost donați de Toma Lozanov. Clădirea este monument cultural . În prezent, găzduiește un hotel.”, sursa: https://opoznai.bg/view/stara-gradska-bania-vidin) și ies pe faleza unde mă opresc câteva minute pentru a admira Dunărea. Interesant să vezi Dunărea de pe partea ei dreaptă, mai puțin obișnuit pentru români!
Prin același parc cu faine descrieri pe panouri metalice merg pe la Turnul/Poarta Telegraf/Телеграф капия, mai departe pe ulița Baba Vida las pe stânga sinagoga Jules Piscin refăcută și merg pe ulița Алеко Константинов pe lângă clubul Voenen dintr-o fostă garnizoană militară. Scopul meu este să trec de Muzeul de Istorie din Barăcile în Cruce (nu am vreme de vizitat muzee acum!) pentru a ajunge la biserica semi-îngropată Sf. Petka/Parascheva. Da, sf. Parascheva de la Iași! Locul este fain și trebuie simțit, orice descriere fiind prea seacă!
Pe ulița Hadzhi Dimitar revin pe faleză la Monumentul Libertății și pașii mă incită să cobor puțin prin Poarta Seraiului/Saray. Sunt foarte interesante terasele de deasupra Dunării! Parcul mă duce mai departe până la cetatea/fortăreața Baba Vida în care intru, gratuit, prin Poarta de Sus. În mod normal trebuie să cumperi bilet pentru a susține turismul local, dar nu te întreabă nimeni de el. Așa că explorez tot ce se poate și, dacă cineva îmi cere bilet, voi face pe neștiutorul și cumpăr, dacă e nevoie.
Voi explora toată cetatea gratuit și chiar aud voci de români. Evit să vorbesc sau să mă intersectez cu ei și merg prin toate sălile și turnurile accesibile.
”Cetatea Vidinului (Bulg.: Баба Вида transliterat Baba Vida) este o cetate construită în orașul Vidin, fiind și principala atracție turistică a orașului. Este singura construcție din Bulgaria de acest gen conservată în întregime.
Cetatea datează de la începutul secolului 10 și a fost ridicată pe locul unui turn roman de supraveghere. Numele provine conform legendei de la fiica unui rege bulgar ce stăpânea țărmurile Dunării, care, rămânând nemăritată, a poruncit construcția acestei fortărețe pentru a fi în siguranță între zidurile ei. Astfel, bătrâna (baba) Vida ar fi dat numele edificiului, și, de la el, și al orașului.
În Evul Mediu, cetatea Vidinului a constituit cel mai important punct defensiv din nord-vestul Bulgariei. Ea a rezistat timp de opt luni unui asediu al împăratului bizantin Vasile al II-lea. Va fi refăcută de țarul Ivan Strațimir, care își va stabili capitala aici. În 1365 regele Ludovic I al Ungariei a atacat pe neașteptate cetatea, cucerind-o după un asediu de câteva luni. În 1369, cetatea i-a fost returnată lui Ivan Strațimir în schimbul vasalității. În 1388 turcii au invadat Bulgaria, impunându-i lui Strațimir să le devină supus. În 1396 acesta a participat la campania antiotomană condusă de Sigismund al Ungariei, campanie ce s-a încheiat dezastruos cu bătălia de la Nicopole. În curând, majoritatea domeniilor lui Ivan Strațimir au fost cucerite de otomani.
Cetatea a avut un rol crucial în controlul turcilor a zonei Dunării inferioare, ei folosind-o timp de secole drept închisoare și depozit de armament. De la finalul secolului 18, nu a mai avut rol defensiv. Restaurările i-au conservat forma originară, monumentul prezentându-se nealterat de la forma sa inițială.” (sursa: Wikipedia).
Dacă până acum văzusem în Bulgaria doar prețuri în leva, este prima dată când văd suveniruri cu preț în euro/evro. Nu e un șoc, este doar o diferență de optică din punct de vedere al turistului/exploratorului! Merg spre unul din colțurile cetății și canalul ce altă dată era umplut cu apă îmi aduce aminte de frumoasa cetate a Făgărașului (orașul!).
Evident că vreau să văd și celelalte porți ale fortificației până să ajung la cazare. Cea mai aproape este Poarta Florentină. Pentru asta urmez ulița Baba Vida din spatele cetății și intru curând în Видински панаир/Vidinski Panair, locul unde avea loc adunarea locuitorilor din Vidin. Ar putea fi înțeles ca târg, dar sensul cel mai bun e cel de ”loc de adunare”. Dacă altă dată aici era locul plin de viață acum pare totul părăsit și chiar și camera paznicului e închisă și are geamurile sparte. Nu mai spun că parcă blocurile ar arăta ca după un bombardament... Găsesc printre ele o stradă care mă duce pe lângă un teren liber (o fi de fotbal?) spre Poarta Florentină. Înainte de ea e un bar. Sau poate doar un loc unde câțiva localnici își consumă timpul... ;) în jurul unei mese de plastic cu câteva scaune și dotarea de rigoare ;). Pare un loc ”secret” și îi ocolesc. Înainte de ei cu câteva zeci de metri fac stânga spre Poarta de Piatră. Este pe jumătate dărâmată și înainte de a trece prin ea mănânc câteva flori/inflorescențe dintr-un salcâm bogat. Așa îmi plac și îmi aduc aminte de copilărie...
După ce ies din cetate și peste șanțul ei dau în strada/ulița Tsar Mihail III Shishman. Pe ea fac stânga și totul pare părăsit. Doar mai trece din când în când câte o mașină. Belvederea este foarte faină spre zidurile Babei Vida. Prin primul turn pe lângă care trece este ulița Kazarmena care intră în cetate. Mai departe pe Poarta Ienicerilor/Yenichar Kapiya (din sistemul de fortificații Kaleto) se pot vedea soarele și luna și un coif de ienicer stilizat. Merg mai departe prin parc citind pe panouri despre sistemul Kaleto și dau de Poarta Bazarului/Pasar Karia/Пазар капия cu faine inscripții în arabă. Mai departe ajung la construcția monumentală dedicată lui Dimitar Blagoev/Димитър Благоев, fondatorul socialismului bulgar și a primului partid social-democratic. Este închipuit ca un bătrân înțelept. ”Statuia lui Dimitar Blagoev se înalță într-o grădină spațioasă, nu departe de Dunăre. Pentru a-i sublinia rolul de părinte înțelept al partidului, acesta era reprezentat de obicei ca un bătrân, fiind astfel supranumit – într-o notă ce îmbina gluma cu afecțiunea – „Dyadoto”, adică „Bunicul”. Statuia din Vidin nu face excepție de la acest stereotip: atitudinea contemplativă a acestui Blagoev de marmură pare să evoce fie nemișcarea hieratică a unui învățat medieval, fie meditația profundă a unui sfânt din vechime.” (sursa: https://witnessesofstone.com/en/monuments/vidin-8-nw-to-dimitar-blagoev-geomn).
Ies în pietonala/ulița Pazarska (Bazarului) și fac dreapta pe ulița Tsar Simeon Veliki (Simeon cel Mare) spre cazare. La un moment dat las pe stânga spitalul Sf. Paraschiva (Petka)/МЦ "Света Петка" ЕООД și fac dreapta pe o alee care mă duce la hotelul Vival/Хотел “Вивал” unde am cazare. Tinerii de la recepție știu doar bulgară și cheamă o doamnă pe la vreo 45-50 de ani care știe și un pic de engleză și un pic de aromână. De fiecare dată voi vorbi cu ea în română și ne înțelegem. Evită să îmi spună dacă e vlahă sau nu și este de înțeles fiindcă vlahii au cam fost persecutați în zonă. Doar îmi spune că știe ceva cuvinte românești fiind în zona de graniță. Primesc o cameră la mansardă și dorm câteva ore pentru a recupera lipsa de somn de aseară.
Pe la 19.30 mă trezesc de foame. Doamna de la recepție mă ghidează pe un culoar prin satele camerelor spre restaurant. Cum sunt puține cuvinte comune, mă înțeleg ceva mai greu cu colegele ei și doar la salată și la bere/bira ne înțelegem perfect! Dar nu e bai. Cum am un principiu general legat de mâncare: mănânci ca să trăiești, nu trăiești ca să mănânci, nu mă deranjează că îmi aduce altceva fiindcă îmi e tare foame!
Ce bun a fost totul! Tendința după o masă așa de bogată ar fi să merg să mă întind. Dar știu că medical nu este deloc sănătos. Așa că ies un pic la plimbare. Și cum altundeva decât la malul Dunării? Pe strada Bononia/Бонония și apoi pe ulița Kocho Chestimenski mă îndrept spre fluviu printre blocuri care par a fi părăsite. Dar cum cunosc Bulgaria și ”arhitectura” ei de câțiva ani, știu că în aceste blocuri și apoi prin case locuiesc oameni. Mă orientez cu Google Maps și cobor pe un drum de pământ (iarăși pentru mine nu contează că e întuneric!) pe lângă o ruină care pe hartă apare ca bază de canotaj și ies curând la o plajă îngustă. Sunt la Dunăre și mă așez pe o bucată de lemn pentru a admira și respira în liniște ”bătrânul fluviu”. Întoarcerea la hotel va fi aproximativ pe aceleași străzi, cu un pic de viteză spre hotel.
Undeva pe la ora 22.00 sau puțin după îmi fac dușul necesar după ziua lungă și mă retrag la somn, cu gând-rezumat la ce și câte am văzut în ziua aceasta. Îmi fac un plan și pentru mâine și știu că mereu îl las pe Dumnezeu să aranjeze dacă și cum mi se îndeplinește planul. Doar știu că trebuie să fac ”pași” spre îndeplinirea planului fiindcă nimic nu vine de la sine, fără efort!
Ziua 3 - 9.05.2026
Să vă spun scopurile zilei de azi? Așa, la mod general, fac parte din îmbogățirea mea culturală la modul cel mai practic. Dar mai bine să le luăm pe rând.
Dimineața se desfășoară cu trezire de voie, fără alarme. Singura alarmă activă este alarma de foame care mă face undeva puțin după ora 11.00 să ies din cameră și să merg la restaurant pentru masă. Cum este cam devreme, doar doamna vorbitoare de română este la bucătărie. Sau mai bine zis și la bucătărie și la chioșcul de fast food fiindcă au așa ceva asociat pe marginea grădinii-terasă. Pe holul pe care merg la masă văd tablouri cu principalele obiective din oraș. De la bucătărie voi lua limonada și cafeaua și de la chioșc un fel de shaorma foarte consistentă. Se numește ”diuner”-döner și nu mai știu care variantă am ales-o. Cert e că am dat doar câțiva euro și este foarte gustos, un pic rumenit pe gril.
Cam pe la 12.45 pornesc la drum spre gară după ce primesc indicații să mă apropii cât mai mult de locurile dorite cu un microbuz/autobuz (din autogara de lângă gară) până în Gradeț/Grădeț. Așa că scopul meu este să ajung la autogară. Asta înseamnă ceva flori de salcâm de pe strada Bononia, apoi ulița Tsar Simeon Veliki, intrare prin parc pe lângă Poarta Ienicerilor, parcurgere pe alei cu documentare pe la monumente sau despre sistemul Kaleto, trecere de poarta Stambol, poze la statuia mamei cu pruncul și a țarului Ivan Sratsimir/Stratsimir, rege bulgar al regatului Vidin sub bulgarea Ottoman (1356-1396). Citiți mai multe aici fiindcă are legătură cu familia Basarabilor și cu ceva domnitori albanezi (regatul Vlorei)! Prin fața Galeriei de artă Nikola Petrov cobor în zona Teatrului Dramatic și al falezei unde este inscripția colorată a Vidinului.
Suntem în Piața Europa unde găsim, pe Dunăre, câteva vase-restaurant, panouri explicative, inscripția Vidin și memorialul victimelor comunismului (pare o mică biserică), centrul de informare turistică și panouri cu explicații despre teatrul dramatic. Să nu ratăm fainele sculpturi moderne de la restaurantul Teatro/Театрото...
Ulița Gradinska, pietonala pe care o vedeți în ultima poză, mă scoate în câteva sute de metri în piața Bdintsi. O recunoașteți de ieri? Doar intru puțin în piață, văd stema orașului lângă Ministerul Educației (hm, nu știu de ce îmi aduce aminte de ministerele din cartea 1984 a lui Orwell...) și fac stânga pe ulița Tsar Alexander II pe lângă fântâna din spatele Primăriei/Фонтан зад община Видин. Deci până la urmă clădirea înaltă să fie minister sau Primărie? La prima intersecție fac dreapta și sunt în piața Saedinenie din fața gării. De remarcat textele din geamul unei limonădării: ”Good vibes, stay positive” sau ”Never give up. great things take time”. Ajung în gara care recent a făcut 100 de ani, rețin mersul trenurilor și interiorul mobilat în pur stil comunist, sobru. Merg la autogară și văd că primul microbuz la Gradeț este la 15.00. Acum e 13.40. Aaaaa, stai că azi e sâmbătă și sunt mai puține curse, ultima fiind la 16.30. Clar, nu stau să o aștept! O iau pe jos că nu e distanță prea mare: câțiva kilometri pe asfalt. Ce mare lucru?
Găsesc cu Google Maps străduțe care mă duc pe ulița Hristo Botev pe lângă parcul Владикина Бахча și pe lângă un bust masiv al lui Hristo Botev merg pe ulița Akademik Stefan Mladenov până la bulevardul Panonia după care sunt stadionul Georgi Benkovski și un magazin Lidl. Fac dreapta pe el și trec pe lângă o piață locală. Mi se par multe verdețuri în ghiveci și voi realiza mâine dimineață în altă piață că sunt ardei și fire de roșii. E o senzație faină să vezi și să simți efortul localnicilor de prin sate care vin la piață să vândă ceea ce au prin grădină. Cumva cum erau piețele ambulante pe la noi în alte vremuri... Încă vreo câteva sute de metri și fac stânga pe ulița Șiroka printre blocuri care par venite direct din epoca de dinainte de '89 (de la noi). Cu excepția centrelor orașelor și a zonelor turistice (vorbesc aici de partea urbană), cam peste tot prin Bulgaria am văzut blocuri și clădiri care refac atmosfera de pe vremea comunismului. Câteva blocuri și apoi începe o zonă industrială cam cum este pe la marginea orșelor și la noi. Simpatic cum văd niște țigani bulgari care duc o roabă cu multe obiecte de fier și se miră de turistul cu rucsac care merge în grabă ;). Urc podul care trece peste calea ferată (aceea pe care am venit acum două zile) și curând ajung la șoseaua de centură, cea care ocolește orașul/DN1. Apoi văd placa de intrare/ieșire din Vidin și verific pe Google Maps poziția mea. Sunt pe drumul cel bun!
După șoseaua de centură sunt 3.5-4 kilometri de drum aproximativ drept unde singurul lucru pe care îl ai de făcut este să mergi. Mașinile sunt relativ rare, la câteva minute trecând câte una. Aș putea face cu mâna la ocazie, dar prefer să merg pe jos și în plus curând se vor despărți două drumuri și nu cred că ar sta cineva să mă lase acolo. Este vorba, mai exact, de locul unde în față este Inovo (DN12) și în stânga drumul merge spre Gradeț, Rabrovo, Boinița și Kula. Cumva trece prin apropierea graniței cu Serbia și din motivul ăsta este considerat drum de frontieră. Și din Inovo dacă mergi tot înainte ajungi spre Bregovo și apoi treci valea Timocului pentru a intra în Serbia. Adică în afara UE și Shengen, motiv pentru care prin zonă sunt mașini de poliție de frontieră!
Eu merg în față prin Inovo și la prima intersecție văd o săgeată la dreapta spre bibliotecă. Fac dreapta, dar nu spre ce e indicat pe săgeată. Ci spre... obiectivul meu întâi, motiv pentru care am venit până aici: Monumentul ridicat ”în memoria ostaților români căzuți pe 12.1.1878 pentru eliberarea regiunii Vidin de sub jugul turc”! Este ridicat de Asociația Vlahilor din Bulgaria și se află în mijlocul unui vechi cimitir acum năpădit de iarbă. Este vorba de o cruce monument care amintește de eroii și lupta de la... Smîrdan (așa se numea satul Inovo în acea vreme)! Da, acel episod eroic din Războiul de Independență care a dus la independența statului românesc față de conducerea otomană! Acea zi/acele zile care sunt evocate în celebra pictură ”Atacul de la Smârdan” care anul trecut a avut o întreeagă expoziție dedicată la Muzeul de Istorie din București (expoziție temporară) și despre care am citit și văzut piese în expoziția ”Istoria în 100 de piese” de la Muzeul de Istorie din Iași. Unul din episoadele din istoria noastră despre care consider că este obligatoriu ca fiecare român să aibă cunoștință! Sună a slogan, dar e perfect adevărat: cine nu-și cunoaște istoria este condamnat să o repete!
Chiar dacă nu mă vede nimeni, în fața crucii scot șapca și spun în gând o rugăciune pentru acei oameni care nu au știut ce este frigul raportat la onoare pentru țară!
Mă întorc la strada principală pe care o traversez pe lângă o fântână și pe ulița Bitolia ies la drumul celălalt, spre Gradeț. Sunt lucrări de decopertare și de reparare a drumului. Fac cu mâna și curând oprește o mașină. E un cuplu care merge în Gradeț și când le spun că sunt român, începem să vorim eu în română, ei în aromână. Ajutoarele mele știu ambele limbi, sunt aromâni și evident că știu aromână și bulgară. De câteva ori se scuză dacă spun cuvinte pe care nu le înțeleg. Le spun că îi înțeleg perfect. Fiind din București, am învățat limba literară și atunci mi se pare amuzant și fain în același timp amestecul de imperfect oltenesc, cuvinte bănățene și ardelenești și din când în când câte un cuvânt bulgăresc sau sârb. Este absolut normal să fie așa! Le spun că vreau să ajung la Albotina și își cer iertare că nu mă pot duce ei. Au ceva treabă în Gradeț! Dar este foarte bine așa fiindcă pe jos mi-ar fi fost un pic incomod să parcurg toată distanța și să mă întorc și pe lumină! Le mulțumesc când mă lasă în Gradeț (undeva la intrarea în localitate), ei întorc și eu merg mai departe spre centru. Din experiență știu că dacă vrei să mergi cu ocazia, cam trebuie să fii la ieșirea din localitate. Așa că ajung la ”piața” din centru. Câțiva tineri sunt așezați la baza monumentului eroilor locali și au și ceva muzică într-o boxă. Trec mai departe, las pe dreapta un bar/bodegă unde câțiva bărbați își beau berea pe scaune de plastic în jurul unei mese pătrate, metalice și continui printre case pe ulița principală până la ieșirea din asfalt (și dintre case). Hm, este ora 16.00 și pare să se apropie o furtună. Îmi zic să aștept la ocazie jumătate de oră și dacă nu am noroc mă întorc spre Vidin că am vreme să ajung pe lumină. Văd un stejar falnic și sub el o fântână. Merg să iau apă și citesc pe ea (cu Google translate) despre un eveniment local mai puțin cunoscut: ”Aici, pe 3 iunie 1850, în bătălia cu turcii de la Robiteli. Bătălia Gerroyski Zagi. 317 participanți la răscoala șăranilor din nord-vest. Bulgaria”. Foarte fain să afli despre astfel de revolte despre care se vorbește foarte puțin. Și asta doar fiindcă m-a împins curiozitatea să văd despre ce este vorba. Mereu avem de învățat câte ceva!
Revin la drum și îmi mai încerc norocul câteva minute. A doua sau a treia mașină oprește. Le spun de... Albotina și îmi spun să urc. La fel, când spun că sunt român încep să vorbească în aromână. Că ”au lucrat cu români și știu câteva cuvinte”. Discuțiile sunt tare faine și le spun că merg în orice condiții, sunt obișnuit. Îmi spun că merg până la izvor să ia apă și că mă lasă acolo, câteva sute de metri sub Albotina. Dar eu tind să cred că au mers pentru mine, din drag de a vorbi aromână cu cineva! Drumul e pietruit și merge prin pădure. Nu e bai pentru ei! La 16.30 mă lasă la izvor, chiar când dă semne că ar începe să plouă. Ei iau apă și se întorc spre Gradeț, eu urc pe scările de beton cu balustradă. ”Mulțumesc” și ”mersi” sunt la ordinea zilei!
Albotina este un loc sfânt pentru aromâni, chiar dacă nu sunt date foarte multe detalii. Este cunoscută credința că aici s-ar fi retras sfânta mucenică Teofana Basarab, fiica lui Basarab I Întemeietorul.
”Sfânta Cuvioasă Teofana s-a născut la începutul secolului al XIV-lea. A fost fiica primului domnitor al Țării Românești, Basarab I Întemeietorul (1310–1352), și a soției sale, Marghita. A primit la botez numele Teodora și a avut parte de o educație aleasă, în dragoste de Dumnezeu și de aproapele.
În anul 1322, s-a căsătorit cu Ivan Alexandru, despotul de Loveci, viitorul țar al Bulgariei (1331–1371). Ei au avut împreună trei băieți și o fată: Mihail Asan, Ivan Strațimir, Ivan Asan și Vasilisa. Teodora a fost o mamă devotată care și-a crescut copiii, insuflându-le dragostea de Hristos, rugăciunea, smerenia și înțelepciunea, pregătindu-i astfel pentru dregătoriile pe care aveau să le primească mai târziu. În anul 1331, Teodora și-a urmat soțul în capitala țaratului, la Târnovo, unde se aflau atunci moaștele Sfintelor Filofteia și Parascheva, la care fericita mergea adesea să se roage. Ea a fost greu încercată de necazuri, doi dintre fiii săi murind în războaie. [...]
Potrivit tradiției, Sfânta Teofana s-a nevoit, în ultimii ani ai vieții, în Mănăstirea Albotina, săpată în stâncă și aflată nu departe de Vidin. Ea a trecut la Domnul la o vârstă înaintată (o tradiție populară afirmă că Sfânta a murit mucenicește, fiind ucisă de otomanii care au atacat Vidinul în anul 1396) și a fost prohodită cu mare cinste, fiind plânsă de tot poporul, pe care l-a slujit, l-a povățuit și l-a apărat ca o adevărată maică propovăduitoare a dragostei și milei lui Dumnezeu. Până astăzi, locuitorii din zona Timocului bulgăresc și sârbesc păstrează pomenirea faptelor și nevoințelor Cuvioasei Teofana Basarab, doamna de neam român care a strălucit prin credință și sfințenie pe pământul bulgar și pe care localnicii o prăznuiesc în ziua de 28 octombrie a fiecărui an.” (sursa: https://doxologia.ro/viata-sfintei-cuvioase-teofana-basarab)
Locul, acum părăsit, dar amenajat cu scări și un stâlp cu panou solar, inspiră o enormă liniștite și o apropiere sufletească de Dumnezeu. Cam ce am simțit și în grotele din Canaraua Fetei sau la Basarbovo... Mai ales că acum plouă mărunt și sunt valuri de ceață deasupra pădurilor... Îți este mult mai ușor să te îndepărtezi de cele lumești și să vezi mai ușor binecuvântările lui Dumnezeu. Și când mai și simți că Dumnezeu este lângă tine și lucrează prin oameni (cum sunt cei cu ajutorul cărora am ajuns până aici) parcă ai încrede mai mare că lucrurile se desfășoară sub îndrumarea Bunuțului. Bine, să nu sperați cumva (unii) că pic în latura bisericească, oarbă, în religie. Caut să fiu realist și să îmi dau seama mereu că ”Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă”. Doar spun că am încredere că fiecare primește de la Divinitate după gând, cuvânt și faptă. Și chiar dacă se întâmplă lucruri care nu ne convin (săracul orgoliu!), tot noi am făcut ceva înainte și acum doar primim răspuns.
Chiar dacă am stat doar un sfert de oră aici (parcă aș fi stat zile întregi...) energia și bucuria de a ajunge aici sunt imense. Cobor pe scări până la izvorul unde este scris și ceva panou informativ, în bulgară. Beau niște apă și intru un pic și la troița amenajată la marginea parcării. Este la fel de faină ca și sus. Când ies mă gândesc, văzând peste dealuri, că mă despart doar vreo patru kilometri de limita Uniunii Europene. Fără să vreau mă gândesc la cei care pe vremea comuniștilor au avut parte de aventuri (în sensul din DEX) în încercările, unele reușite, de a fugi din țară. De a fugi de sistem, mai bine zis și, poate, de a spune adevărul despre ce se întâmpla în spatele Cortinei de Fier. Poate după mulți ani fiindcă Serviciile erau implicate peste tot. Eu nu am plan de fugă fiindcă acum poți călători legal spre vest și doar am vrut să ajung la Albotina. Ies la drum și fac cu mâna la ocazie!
Oprește un cuplu cam pe la 60 de ani. Sunt oameni faini și ne placem reciproc instantaneu. Bine, după câteva fraze în română, respectiv aromână. Doar ce apuc să le spun de Albotina, Vidin și sfânta Teofana că ne oprește o mașină a poliției de frontieră. Ei sunt din Gabrovo și domnul încearcă să mă liniștească: nu se întâmplă nimic, e doar control de rutină. Sunt liniștit, știu că nu am greșit cu nimic. Le dau buletinul și îmi spun să merg cu ei în mașină. Vorbesc să ne oprim mai jos, la Fântâna Haiducului/Хайдук чешма fiindcă acolo e semnal și pot verifica datele. Domnul mă asigură că mă va aștepta acolo să mă ducă în Vidin. Speram să fie așa, dar nu îmi fac probleme dacă nu mă așteaptă. Oricum sunt cu mașina de poliție și în cel mai rău caz îi rog pe ei să mă ducă până în Gradeț și de acolo mă descurc. Cu puține cuvinte în engleză insistă cu întrebarea ”Ești mercenar?” (probabil și fiindcă am pe mine niște pantaloni crem și un polar de camuflaj) și le spun de mai multe ori de Albotina, Vidin, cazare la hotelul Vival (să sune acolo să le confirme!) și de Dumnezeu (Gospodin) plus semnul crucii și al rugăciunii. Opresc la intersecția de drumuri și verifică datele de pe cartea de identitate. Venise și domnul cu mașina și până la urmă îmi dau buletinul și îmi spun că pot merge. După aceea domnul îmi spune în mașină că ei verifică de mercenari și fugari pe toate zonele de pe aici. Chiar și pe ei i-au verificat de câteva ori chiar dacă stau în Gabrovo, dar mașina are număr de Ruse (primită de la băiatul lor!). Povestim multe pe drum și insistă să mă ducă până la hotel. Chiar dacă eu le spun că mă pot lăsa oriunde în Vidin și merg pe jos. Oameni atât de faini cu care apoi am promis că țin legătura prin nepoata lor care e studentă la București la medicină și o altă nepoată care e la liceu la Craiova. Cum o vrea Dumnezeu!
De când m-au luat ei cu mașina în 50 de minute sunt în cameră și cam peste o oră merg la masă (cam vreo oră, pe terasă, trei feluri de mâncare (da, recunosc, nu am pus și clătitele mai jos :D)).
Ca și aseară, după masă trebuie să ies la o plimbare pentru siestă. Evident că prin altă parte și cu alte obiective. Pe ulița principală Tsar Simeon Veliki găsesc biserica Sf. Teodor Tiron care pare interesantă prin arhitectură. Doar că o dată ce ajung în fața ei, văd că poarta e închisă cu lacăt. C'est la vie! Intresantă povestea lui și mai ales a colivei :). Mai ales că este și vorba aceea: nu te pune cu un popor (românii) care au ca prăjitură preferată coliva ;D!
”Teodor Tiron (în greacă: Θεόδωρος ο Τήρων; n. secolul al III-lea d.Hr., Amasya, Turcia – d. 17 februarie 306 d.Hr., Amasya, Turcia) a fost un soldat creștin care a trăit pe vremea împăraților Maximian și Dioclețian, venerat ca sfânt martir. Teodor Tiron a fost ucis în timpul persecuției creștinilor sub Dioclețian (aprox. 303). Este trecut în calendarul bizantin pe 17 februarie/2 martie (stil vechi), iar în calendarul latin pe 9 noiembrie. Conform rânduielii bizantine a primei sâmbete din Postul Mare este evocată minunea colivei, atribuită sfântului Teodor Tiron la 50 de ani de la martiriul său. [...]
La 50 de ani după moartea lui Teodor, împăratul Iulian Apostatul (361-363), dorind să-i batjocorească pe creștini, ar fi dat ordin guvernatorului orașului Constantinopol să stropească toate proviziile din piețele de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare. Sf. Teodor Tiron, apărându-i în vis Arhiepiscopului Constantinopolului Eudoxie, i-a poruncit acestuia să-i anunțe pe creștini să nu cumpere nimeni nimic din piață, ci mai degrabă să mănânce grâu fiert cu miere: coliva.” (sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Teodor_Tiron).
Ceva mai încolo este strada ”9 mai”. Și azi suntem în data de 9 mai :D! Nu știu dacă este marcată ca atare ca Ziua Europei sau Ziua Victoriei (finalul celui de-al Doilea Război Mondial în Bulgaria). Tind să cred că e vorba de a doua variantă!
Finalul de plimbare înseamnă câteva străzi din cartier: 9 mai, Petko R. Slaveykov, Professor Dimitar Shishmanov și întoarcerea prin spatele blocurilor de pe ulița General Krastyo Marinov. Iarăși, chiar și pe întuneric nu e bai când ești într-o zonă în care te simți în siguranță. Bine, nivelul de siguranță ține de fiecare, nu luați ca literă de lege toate locurile pe unde merg eu :D!
Ziua 4 - 10.05.2026
Ultima zi. Adică jumătate de zi că apoi urmează lungul drum cu trenul, spre casă. Abia undeva după ora 10.00 sunt pe terasa restaurantului și este doar prietena mea vorbitoare de aromână. Din păcate (pentru mine) astăzi este duminică și bucătăria este închisă în prima parte a zilei. Aseară au stat până târziu că au avut clienți și acum vor deschide mai după-amiază. Nici o problemă. Iau o cafea și o limonadă, apoi îmi strâng toate de prin cameră și pornesc la drum (11.30). Evident că voi mai găsi și astăzi ceva nou de făcut și văzut!
Pe ulița Hristo Botev las pe stânga spitalul Sf. Petka/Parascheva și după un scurt ocol ajung pe ulița Geo Milev la parcul din exteriorul Porților cetății. La ulița Anton Srashimirov (da, știu că vă stresez cu cuvântul ”ulița” care la noi are o semnificație ușor diferită) fac stânga și intru prin piața stradală centrală. E liberă în cea mai mare parte și tot văd ghivece cu verdețuri. Cel mai probabil fire de ardei iuți, roșii sau castraveți! În capătul ei am Poarta Bazarului în stânga și ulița Pazarska în dreapta (pietonala). Merg pe ea până în capăt (intersecție cu ulița Rayna Knyaginya) și în dreapta am muzeul de istorie. Doar mă rotesc un pic în jurul lui pentru câteva poze (sunt niște bicicliști pe aleile lui) înainte de a merge pe ulița Tsar Simeon Veliki (”veliki” știu că înseamnă ”mare”, deci ar fi Țarul Simion cel Mare) până la catedrala Sf. Dumitru.
Merg în fața catedralei și mă așteptam la o fațadă impozantă. Dar... sunt schele pe ea și nu se vede nimic. Noroc că este deschisă ușa de lemn și intru. Este sobrietatea pe care o cunosc din bisericile otrtodoxe mari și o explorez căutând să fac și câteva poze mai ”pe ascuns”. De obicei ortodocșii nu prea sunt de acord cu pozele (sunt ortodox, dar văd lucrurile mai altfel, cu respect pentru obiectele de cult și momentele de rugăciune) și se uită la tine mai urât când începi să faci poze prin biserici...
”Catedrala Sf. Dumitru este cartea de vizită a Vidinului. Biserica este a doua ca mărime din Bulgaria şi a treia ca înălţime, având 33 metri. Primul lăcaş a fost realizat pe o structură din lemn, care s-a prăbuşit de-a lungul timpului, deci a fost necesară construcţia unei noi biserici mari, ridicată în perioada 1885-1926.
A fost o realizare a lui Antim, primul exarh bulgar, iar construcţia s-a ridicat prin eforturile tuturor credincioşilor din oraş.” (sursa: adevarul.ro). Vă amintiți de mausoleul lui din curtea bisericii Sf. Nicolae...
De aici în câteva minute sunt la gară, cu ochii la clădirile pe lângă care trec. Am timp să reflectez la ele și la semnificația lor în tren sau când voi scrie pe blog...
Cum nu am mâncat de dimineață și îmi e cam foame, mă bucur că găsesc o autoservire la gară. De fapt este ceva obișnuit în jurul gărilor, pentru călătorii care sunt în trecere. Mă bucur de un prânz gustos înainte de a urca în trenul care mă va duce spre Craiova (13.00). Este același tren cu care am venit.
Trenul ocolește orașul și apoi intră pe podul Vidin-Calafat (13.13). Controlorul ne verifică biletele. Bine, suntem vreo 4-5 călători în tot trenul și atunci este ușoară treaba. Tot cum a fost și la venire, în Golenți este o pauză un pic mai mare în care poliția de frontieră verifică datele de pe cărțile de identitate. Urmează frumoasele gări Moțăței și Segarcea de pe linia Craiova - Calafat. Sunt mai multe și doar pe acestea le-am surprins în poze. Despre proiectul căii ferate Craiova - Calafat (1890-1895) putem citi mai detaliat aici. Celelalte gări sunt Golenți, Portărești, Sălcuța, Podari. Las la urmă gara Băilești fiindcă la ea are loc un episod interesant (pentru mine). Dincolo de faptul că aici s-a născut Amza Pellea și că domină o sărăcie lucie, în Băilești s-a urcat o șatră de țigani. Când îi vede nașul unde s-au așezat vine la mine și îmi spune să caut un loc în alt vagon și îmi face un semn discret către șatră. În primul rând îmi sugerează că este vorba de miros :). Se duce la ei și le cere să strângă banii pentru toți până vine el și api se duce ceva mai departe. Mă conformez și abia la Craiova îmi va spune că în trenul de dimineață s-au urcat de la Craiova și se aștepta să se întoarcă. Nu îi convine situația, dar nu are ce face: oamenii au plătit biletul și nu îi poți dezvăța de anumite obiceiuri. Sunt cu ochii pe geam până ce ajung la Craiova, de data asta la peronul 26 (16.16). Am ceva de așteptat până la trenul de București (circa 18.05) și fac o scurtă plimbare prin piața Brâncuși pentru ceva masă la un magazin care are și servire de fast-food/sandwich-uri calde. Mă întorc la gară undeva în jurul orei 17.00 și mai pierd timpul un pic prin zonă.
Dar să nu uit o vizită foarte faină. Văzusem pe peronul 1 că ar fi o locomotivă expusă. Este vorba de locomotiva cu aburi nr. 230175, model C.F.R. WPZG14. Cum sunt fascinat de tehnică o vizitez și pozez pe toate părțile. Este păcat că nu este semnalată în nici un fel și doar cine este un pic curios ajunge la ea, deși este accesibilă chiar de pe peron.
Mă urc în trenul de București și stau cu ochii pe geam sau pe pozele făcute până ajung pe întuneric la București. Bucuros de ce am văzut zilele astea. Și niciodată nu voi regreta decizia de a călători pentru îmbogățirea sufletească. Cine nu poate să înțeleagă, treaba lor. Călătorii, de orice nivel, sigur înțeleg momentele fiecărei călătorii.
Aproape de casă găsesc pe jos un șervețel cu chipul regelui Ferdinand și acasă, la dușul de seară identific o căpușă pe piciorul stâng. O scot și nu reușesc să îmi dau seama de unde o fi ajuns acolo, astăzi... Dar cred că nici nu contează prea mult. Doar o remarc fiindcă este prima căpușă de până acum. Dar (știu că mă repret) ce călător nu trece prin așa ceva?
Și, chiar și cu o scurtă pauză, gândul îmi zboară spre alte locuri și planuri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu