Rodnei 25-26.01.2025

În 25-26 ianuarie este programată tura deja clasică pe Pietrosul Rodnei. Vorbim de turele clasice din cadrul CAR Filiala Cluj. Chiar dacă eu nu am certitudinea că voi ajunge pe vârf, mă înscriu și merg în tură. Acum realitatea este că fiecare își cunoaște nivelul personal și ar trebui să știe la ce să se expună și la ce nu. Bine, știu că ideea de bază în CAR este performanța și cei mai mulți pleacă pentru a atinge vârful, dar Muntele este mult mai complex. Orice tură, chiar și o jumătate de oră sau o oră prin păduri, natură sau pe munte îți poate aduce bucuria și muțumirea pe care nimic altceva (câteva situații ar putea face asta, să nu exagerăm!) nu ți-o poate aduce. 

Descrierea turei de pe blogul clubului poate fi citită aici: https://carcluj.ro/blog/tura-pe-pietrosul-rodnei-vant-voie-buna-si-oameni-faini.

Ziua 1 - vineri 25.01.2025

După cum știți, Mihai Olenici vine din Oradea cu un coleg de club și ne întâlnim la Petrom-ul de la ieșirea din Dej. Înainte de asta fusesem cu Rebeca într-o tură de două zile la refugiul CAR din Muntele Mare și apoi, dimineață, într-o vizită la ineditul muzeu gratuit al locomotivelor, de fapt depoul CFR Dej! Despre astea două puteți citi în postările anterioare. Mulțumesc tare Rebecăi pentru ajutor (ea nu poate veni în tură) și cu cei doi colegi mergem în Borșa unde avem cazare la pensiunea Știrbu. Seara, după ce ne adunăm toți colegii, facem o ședință tehnică pentru tura de mâine (tură alpină). Plecarea va fi la ora 6.30!

Ziua 2 - sâmbătă, 26.01.2025, Ziua vârfului

Fain este să te trezești cu Pietrosul Rodnei la geam. Bine, de fapt îl văzusem aseară că acum, la ora la care ne trezim, mâncăm și pornim la drum este încă noapte neagră!

La 6.40 suntem deja în parcarea din fața mănăstirii Borșa, echipați pentru ascensiune. Cum colegii mei (mai ales Alin!) sunt aici acasă, stau mai pe la mijlocul sau chiar la urma plutonului și povestesc mai multe cu Mihai și cu cei din urmă. Chiar dacă mergem des pe munte, avem o sete nestăvilită de a reveni iar și iar pe creste. Mereu Muntele ne oferă ceva nou, de la o zi la alta sau chiar de la o oră la alta!

Las orientarea pe seama colegilor și eu doar urmez grupul, ba mai în față, ba pe la mijloc, ba mai spre coadă. După intrarea oficială în parc mai avem puțin și intrăm în serpentinele care urcă prin pădure. Aici este o cabană privată cu terasă de lemn și ciubăr. Se vede foarte fain peisajul spre munții Maramureșului și mai departe spre Ucraina, după graniță!

Urmăm serpentinele drumului (vara pe aici urcă băieții de la stația meteo Iezer cu ceva motorizate, acum pe schiuri sau cu rachete sau colțari!) care ne oferă de câteva ori panorame faine spre Piciorul Moșului, piciorul nordic al Pietrosului. Și motive de pauză :D! Ultima pauză este la ultima curbă înainte să facem stânga spre stație. Un pic mai sus se despart variantele de vară și de iarnă. Colegii din față testează permanent zăpada și decid că putem merge pe varianta de vară. Pentru mine oricum este prima dată pe aici și este perfect pe oriunde am merge! Așa că pașii ne urcă încet pe curba de nivel care ocolește vârfulețul ce acoperă privirea de jos spre stația meteo. De jos se vede doar un stâlp de pe vârf. Penultima traversare este destul de interesantă, pe o pantă înclinată cu mulți jnepeni sub noi. Pe aici aud povești despre mici avalanșe, nu mai țin minte dacă au fost cu victime sau nu. Cert e că sunt câteva zeci de metri cu treceri expuse și apoi urmează, după un colț de stâncă, coborârea lină la stația meteo Iezer-Pietrosul aflată la 1825m altitudine. Pauză de echipare, pentru unii la stație, pentru alții în șeuța următoare care face legătura cu pragul căldării Iezerului. Colegii abia așteaptă următoarele etape ale traseului. Eu rămân reținut, cu evaluare personală permanentă. Parcă prevăd momentul deciziei...

După un ceai cald din termos și echiparea/re-echiparea cu colțari, pornim la deal. De fapt puțin la vale spre șaua pârâului ce vien din lacul Iezer și apoi la deal. Urcăm primul prăguleț și de aici facem stânga pe piciorul ce urcă spre vârful Piatra Albă (2034m). Acum suntem undeva pe la 1800 de metri. Colegii cu schiuri sunt în față fiind mai experimentați în astflel de urcări și doritori de coborârile ce urmează. Panta crește sensibil. Facem ocolișuri pe brânele ce ne duc tot în sus și pașii sunt din ce în ce mai adânci în zăpadă. Hm, în gând nu îmi sună prea bine. Cam între o treime și jumătate din pantă facem pauză de regrupare sub un bolovan imens. Și de aici pe sub el urcăm niște trepte pe partea dreaptă. Panta crește la circa 45 de grade și zăpada este destul de moale. Nu îmi place cum intră piciorul în zăpadă și mai ales cum mai alunecă câteodată rupând zăpada de sub el. Colegii sunt încântați, dar la mine reținerile cresc. Știu că acum m-aș descurca la urcuș, dar foarte bine știu și că pe aici va trebui să coborâm fiindcă nu există alt traseu de iarnă. Așa că la un moment dat iau brusc decizia: eu nu mai urc! Anunț din om în om până ajunge informația la Mircea Ignat, organizatorul turei. Cumva chiar apreciez că nu încearcă să mă convingă să merg mai departe. Și el și ceilalți colegi mă cunosc și știu că nu renunț așa ușor. Dar o dată ce am luat o decizie, foarte rar dau înapoi sau o mai amân. Îmi respectă decizia și nu mai țin minte (iertare!) cui îi spune: Cobori cu Cezar până la un loc sigur! Știu că acel coleg este foarte ok cu ideea și îmi spune că va urca înapoi și va continua traseul cu colegii. Este tânăr și recuperează repede distanța. Așa că ne lăsăm treptat și calculat până la bolovan și apoi coboară cu mine până aproape de pragul de sub căldarea lacului. Mulțumesc și apoi îl văd cum prinde elan înapoi spre bolovan și pe panta care m-a oprit. 

Colegii deja sunt după vârful Piatra Albă, pe după linia crestei, pe unde este sigur. Îi voi vedea, doar vreo zece minute mai încolo, în șaua dintre Grohotu (2203m) și Pietrosu Rodnei (2303m). Cu excepția mea, toți colegii au ajus pe vârf (și au avut ceva vânt în zona de creastă, dintre Piatra Albă și Pietrosul Rodnei!) deci se poate considera o tură reușită pentru club. Și eu am ajuns într-un loc mult dorit deci iarăși o tură reușită chiar dacă la altitudine mai joasă. Spun asta fiindcă în coborârea spre prag mă întâlnesc cu un alt drumeț solitar care vrea să urce spre vârf. Pare că nu știe exact care este traseul de iarnă și povestim puțin, din ceea ce știu știu și eu. Îi spun de acea pantă și de deciziile pe care trebuie să le ia. Îl voi urmări cu vederea și mai sus, până pe vârful Piatra Albă! Cu el venise un simpatic cățel care se ia după mine. Admir animăluțele astea atât de cuinți și loiale. Vine cu mine, chiar dacă e ceva vânt. Nu am planuri mari, ci doar vreau să ajung până în căldarea lacului. Adică vreo câteva sute de metri până în pragul căldării fiindcă, evident, totul este acum acoperit de un strat gros de zăpadă. Dar în fundul căldării se intuiește zona în care se află lacul! De ce am vrut să ajung aici? Fiindcă nu mai fusesem niciodată la lacul care are, cu oarecare aproximație, forma hărții României. Voi ajunge la vară și atunci veți vedea despre ce vorbesc. Evident că asta nu este valabil pentru prietenii, colegii și montagnarzii care au fost vara aici și știu despre ce este vorba! Cățelușul meu nu pare să înțeleagă de ce am venit în zona asta așa de ne-primitoare. La un moment dat adulmecă aerul și se face ghem pentru a se proteja de frig. Nu stau foarte mult, fac câteva poze și apoi, prin urmele ce trec de jumătatea gambei, revin la stația meteo. Cu meteorologii de la stație urmărim evoluția colegilor mei de club și a unor inconștienți (nu îi cunoaștem personal, doar ei îi văzuseră când au trecut pe lângă stație) care urcau pe culoarul unde vara sunt serpentinele ce urcă spre vârf. Doar sperăm să nu declanșeze vreo avalanșă fiindcă nu au chef de vreo interveție. Dar dacă e nevoie, evident că nu pregetă să se ducă să ajute. Doar sunt oamenii locului și urcă pe Pietros, chiar și iarna, o dată la câteva zile. Cunosc foarte bine fiecare culoar de aici, vă dați seama că le-au studiat detaliat. Dar nu se întâmplă nimic, spre bucuria tuturor. Le mulțumesc și pornesc la vale.

Cățelușul meu pornise înainte și îi voi vedea urmele pe toate serpentinele până la cabana cu ciubăr. Și apoi îl voi regăsi jos, în parcarea de la mănăstire. Acum cobor agale, cu atenție la fiecare pas pe prima parte, pe curba de nivel cu pantă expusă. S-a încălzit puțin și unii pași din zăpadă se rup și se duc 20-30 de centimetri la vale! Dar pioletul oferă siguranță! Ceva mai jos mă întâlnesc cu două-trei grupuri care mă întreabă doar de stație sau de lac. Mă bucură că nu sunt temerari care vor vârful cu orice preț. Uneori acesta poate fi prețul cel mai mare! Coborârea este faină și chiar am vreme să mă bucur de crengile brazilor acoperite cu zăpadă. Și mai jos, la ciubăr și apoi la harta parcului național, am vreme să admir frumoșii munți ai Maramureșului care se profilează la orizont! Mai jos, spe mănăstire, întâlnesc doar pentru scurt timp un grup care fusese cu rachete până la stație. Și ei coboară tot spre parcarea mănăstirii, în ritm diferit față de al meu. Să înțelegeți că eu chiar nu mă grăbesc fiindcă am de așteptat până să vină colegii de pe vârf. Așa că într-o oră și 40 de minute ajung la stația meteo la poarta mănăstirii Borșa. Am vreme de vizitat faina mănăstire de lemn și voi face asta în așteptarea colegilor.

Primul care apare în parcare este Mihai Brândușan. Este unul din fainii colegi schiori, fericit că a putut da câteva linii foarte faine în căldarea Iezerului. Întreb și îmi povestește că după vârf a făcut câteva coborâri și apoi câteva urcări pentru a se bucura de frumusețea schiului în zăpada neatinsă. Se simte oboseala și este fericit că a simțit zăpada sub ușoarele lui schiuri. Pe rând vin colegii care se bucurară și ei de frumusețea iernii, pe serpentinele de mai jos de stație. În aceeași echipă plecăm spre Oradea (pe drumul bine cunoscut de Mihai Olenici), cu evitarea părții estice a Clujului pe Ocolitoarea de la nord. Vom ajunge noaptea târziu în Oradea. Cu mulțumiri pentur prietenie, tură și drum (știu cât de greu este să conduci, pe distanță mare, după o tură solicitantă fizic), Mihai mă lasă la hostelul la care îmi făcusem rezervare pentru câteva nopți. Vreau să vizitez orașul despre care am auzit atâtea lucruri faine. (pe drum Mihai îmi spune că am luat decizia cea mai bună de a mă întoarce în acel loc fiindcă au fost ceva emoții la coborâre, zăpada moale și alunecoasă fiind prilej de ”morcov” și atenție mărită, pe acel culoar).