Nu mai mersesem de mult timp într-o tură cu Emil. Avem ritmuri și vârste diferite și ne completăm când este vorba de organizare. Adică, în tura asta, eu m-am ocupat de partea de traseu și Emil a rezolvat partea cu cazarea. A rezolvat într-un loc tare fain unde un am stat niciodată! El fusese de mai multe ori cu alți prieteni fiindcă este ușor de ajuns cu mașina!
Ziua 1 - 1.11.2024
Abia ce am coborât de sus, de pe munte și am dor de ducă. Cum este zi de vineri și Emil a putut să își ia liber câteva ore, după programul lui pornim la drum spre valea Dâmboviței. Vorbise la Cascoe (nea Gigi Pană, 0744.883.272 și soția sa Irina) și rezervase două locuri pentru noi. M-a mirat că fiind vineri nu a mai venit nimeni. De fapt se mai anunțase un grup și au renunțat când au văzut că duminică este vreme urâtă. Dar știți vorba: nu există vreme urâtă, ci doar echipament neadecvat! Aș putea adăuga aici: și organizare defectuoasă a turei! Seara stăm la povești cu cabanierul și cu soția lui și chiar Emil se bucură de amintiri din grupurile cu care a fost. Plănuisem pentru mâine o tură cu dormit la stână fiindcă avem mai multe în drum și ne luăm tot bagajul de rigoare. Dar se va re-organiza tura în funcție de vreme. Fără poze!
Ziua 2 - 2.11.2024
Scopul turei este, cel puțin pentru mine, să ajung la izvorul Dâmboviței aflat la cea mai mare altitudine. Studiasem problema și știam că acesta se află undeva în apropierea curmăturii Oticu. Well, s-ar părea că de fapt izvorul aflat la cea mai înaltă altitudine ar fi al unui afluent al Boarcășului, la rândul lui afluent al Dâmboviței și ar fi în căldarea nordică a vârfului Roșu (2469m), sub muchia ce separă acest vârf (cel mai înalt din munții Iezer- Păpușa) de vârful Piscanu (2383m). Cel mai ușor de ajuns în zonă este să mergi cu mașina până la barajul Pecineagu și de acolo cât de mult se poate mai sus. Așa că la 9.30 (oră decentă, nu e prea matinală!) parcăm mașina la capătul din dreapta al barajului Pecineagu, cu bagaje pentru dormit la o stână pe sus. Cercetasem zona și am avea ca variante stânele din căldările adiacente piciorului nordic al Piscanului, stâna din piciorul nord-vestic al Curmăturii Oticului sau stâna din Fața Pravățului, piciorul estic al vârfului Mutătoarea Mică. La fața locului vedem ce facem! Deocamdată facem o explorare a barajului și a împrejurimilor. Este unul din barajele mari din România, cu anrocament de 107 metri!
Ce ne facem că și pe o parte și pe alta a lacului sunt bariere! Noi ar trebui să înaintăm pe partea dreaptă geografică, stânga cum mergem noi. Chiar ne gândim cât de mult am avea apoi de mers pe deasupra lacului. Și tocmai atunci apare o mașină inscripționată cu numele fundației ”Conservation Carpathia”. Ei au concesionat (sau cumpărat, nu știu exact!) multe hectare în zonă pentru repopularea cu zimbri și cu castori. Ulterior am văzut un foarte fain documentar făcut de ei legat de acești ”constructori ai naturii”! Vorbim cu șoferul și înțelege că scopul nostru este doar explorarea, nicidecum vânătoarea sau pescuitul. Așa că ne explică modalitatea de acces mai departe, până la cantonul din Valea Vladului. Cu altă ocazie deja construiesc ceva idei de traseu în versantul sudic al capătului estic al masivei creste făgărășene! Mulțumim și, cu o pauză la o cascadă micuță și interesantă, în dreapta drumului, ajungem la bariera dinainte de unirea văii Vladului cu cea a Boarcășului. De aici oricum trebuie mers pe jos. Dar am scutit mulți kilometri foarte monotoni de parcurs cu piciorul! Un pic explorăm zona din fața cantonului și apoi pornim la deal pe valea Boarcășului. Avem vreo 3-4 kilometri până ce ar trebui să găsim poteca ce urcă pe piciorul estic al Curmăturii Oticului. Dar sunt multe drumuri de exploatare, ne dăm seama prea târziu că am depășit piciorul dorit și la primul drum de exploatare facem dreapta și tot în sus. Este 12.41! Târzior! Urcăm câteva sute de metri pe drum și acesta se pierde prin pădure. Cercetez harta și avem vreo 200-250 de metri diferență de nivel până la golul alpin. Așa că dă-i la dreapta și tot în sus, pe pantă de multe ori peste 45-50 de grade. Emil, având picioarele mai scurte, înaintează ceva mai greu și ne ia 50 de minute să ieșim la pajiștea alpină, puțin deasupra stânei situată cam pe la 1700 de metri altitudine. Un pic de respiro fiindcă Emil zice că îl alerg și apoi facem stânga și tot la deal prin iarba mare, pe linia principală a piciorului de munte. Un sfert de oră de urcare și coborâm într-o șeuță unde este un mic bordei. Suntem la 1850 de metri altitudine și merităm o pauză. Se pare că în stânga noastră, la circa 1950 de metri, s-ar afla izvorul permanent al unui afluent al Dâmboviței aflat la cea mai mare altitudine. Ar mai fi cele din căldarea de sub Roșu, undeva pe la 2050-2100 metri, dar ar părea să fie temporare. Nici la cel permanent nu putem ajunge fiindcă este o mare imensă de jnepeni, dar mă declar mulțumit. Este inadmisibil ca un locuitor al Bucureștiului și pasionat de munte să nu ajungă aproape de izvorul râului principal care traversează capitala țării! Ar mai fi și Colentina și este și ăsta un proiect de viitor! Pauză de masă și re-organizare a traseului. Dacă până acum am avut senin, încep să se adune nori de vreme rea, în maxim 48 sau chiar 24 de ore!
Emil știe că mă pricep la hărți și mă lasă pe mine cu organizarea. În funcție de vreme și semnele ei, iau decizia: urcăm în marcajul TR în Curmătura Oticu, facem dreapta pe marcaj pe sub Oticu (2044m), trecem de vârful Mezea (2113m) și apoi pe sub vârful Mutătoarea Mică (1975m) ne lăsăm la dreapta pe piciorul estic până la stână. Mai mult ca sigur (de fapt este natural și așa arată și hărțile Munții Noștri) stâna are un drum care ne coboară în valea Boarcășului.
Așa că urcăm pe curbă de nivel până la marcaj, apoi dăm de izvorul permanent de la 1850 metri altitudine, marcăm punctul și tot mai departe pe poteca mai mult sau mai puțin vizibilă, cu marcaje destul de rare. Să fiu sincer dintotdeauna mi-am dorit să parcurg poteca dintre Roșu și Curmătura Brătilei și încă nu am reușit să îmi realizez visul. Dar acum parcurgem partea ei de mijoc. Emil, acum mulți ani, realizase parcurgerea asta! Urmăm poteca, fără prea multe complicații, până în zona unde trebuie să facem dreapta. Doar de câteva ori de oprim pentru poze și pentru a admira zona nordică a liniei Roșu - Bătrâna - Păpușa și zona sudică a întregii creste făgărășene de la masivul Dara spre est, până spre zimțata creastă a Pietrei Craiului. Sunt rare ocaziile în care poți observa astfel de unghiuri pentru simplul motiv că zona este mai greu accesibilă și, ca urmare, sălbatică tare!
Și de aici ne folosim intuiția pentru a coborî pe sub două vârfulețe ascuțite și apoi ne lăsăm la dreapta spre stână. Cercetăm stâna lui Nicolae Poștoacă (1998) și pare a nu fi folosită de câțiva ani. De fapt ne spusese angajatul de la Conservation Carpathia că s-a renunțat de câțiva ani la pășunat pentru a proteja flora locală. Deși, părerea mea, pășunatul, așa cum se făcea aici, ar fi constructiv. Dar, mă rog, eu sunt doar absolvent de ecologie, ei au cu siguranță specialiști cu mai multă experiență în domeniu!
Este 16.45 și se cam apropie seara. Așa că ”dă-i la vale” prin spatele stânei pe ceea ce pare a fi drumul stânei. Intrăm câțiva metri în pădure și poteca pare să facă stânga, paralel cu liziera, Doar vreo 50-60 de metri și apoi se pierde. Hm, ce facem? Cercetăm în toate direcțiile și vedem în jos, sub noi, ceea ce pare a fi potecă. Hai la vale că nu poate fi diferență prea mare de nivel: doar vreo 300 de metri! Poteca coboară abrupt în serpentine strânse și simțim în picioare cum pierdem altitudine. Mai ales în genunchi pe care îi protejăm apăsând pe bețe! Mai avem vreo 50 de metri și poteca face dreapta spre un fir de văioagă îngust, numit Valea Rea. Sper să nu fie vreo săritoare că am dat de belea! Avem noroc și firul este uscat până la drumul pe care venisem mai devreme. Pfui, ce bine! La 17.30 este deja întuneric, dar am scăpat de zona riscantă! De acum suntem doar pe drum, prin pădure. În 25 de minute ajungem fericiți la mașină. Misiune îndeplinită! Schimbare cu haine uscate și încălțămintea murdară și apoi cu mașina parcurgem drumul cu multe sus-jos-uri până la barajul Pecineagu și apoi mai departe pe drumul cu piatră și uneori cu dale coborâm până la cabana Cascoe unde ne așteptau gazdele cu camera caldă și cu mâncarea pregătită. Intuiseră că nu vom sta peste noapte când au văzut și ei că se strică vremea (circa 21.00). Nu ne lungim prea mult la povești și eu mă retrag la somn. Emil mai stă mai mult fiindcă îi place să povestească mai mult decât mie. Bine, au și ce împărți din turele de altă dată!
Dimineață s-a adeverit ceea ce citisem aseară pe cer: din ce putem estima, cam din zona barajului (sau chiar mai jos de baraj) sunt nori și plouă! Așa că am re-organizat tura în modul cel mai bun posibil. Mai povestim un pic cu gazdele în timp ce tot căutăm să vedem zimbrii care se pare că apar uneori prin curtea cabanei. Nu avem succes cu ei și în schimb pisicile au parte de mult alint. Plătim, mulțumim pentru găzduire cu promisiunea de a mai reveni, chiar și doar la o poveste, dacă nu și alte ture de explorare (ochisem eu ceva interesant prin zonă), pornim spre casă.
Nu înainte de a opri pentru o vizită (nici nu mai știu a câta oară vin aici!) la Peștera Urșilor sau Peștera de la Colțul Surpat. Urși (sau doar schelete!) nu am găsit, dar în schimb am găsit multe colonii de lilieci și multe ”inscripții” naturale. Peștera are 370 de metri lungime și este rezervație naturală cu acces liber. Scările de la drum arată pe unde se urcă cei 20 de metri diferență de nivel până la gura peșterii. Chiar dacă nu e nimeni acolo să vă controleze, sfatul și dorința mea este să păstrați locul cel puțin la fel de curat cum l-ați găsit!
Și de aici chiar mergem spre casă, fără alte pauze. Cu bucuria noilor locuri explorate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu