Azi se prevede o zi mai simplă, dar tot la fel de plină. Începe să se subțieze lista de obiective și apar altele. De exemplu, dimineață, mi-am propus să găsesc o poștă ca să trimit o felicitare unei prietene căreia îi place asta. Și cea mai apropiată poștă este în jos de hostel, pe niște străzi înguste. Dar ce, asta este o piedică atunci când mergi pe jos? Pe drum găsesc și un restaurant la care mănânc masa de dimineață după ce îmi văd scopul îndeplinit. Curios că la poștă doar dau vederea și banii și spun în ce țară trebuie să ajungă. Evident că banii coincid cu prețul timbrului. De fapt nu este timbru, ci ștampilă cu valoarea respectivă! Câte bordeie, atâtea obiceie! Abia după miezul zilei sunt în piața Sultanahmet pentru explorarea unor locuri noi în oraș.
Primul obiectiv este să ajung la Pudding Shop să simt pulsul locului, pentru Richard. Cred că s-a bucurat când a văzut numele localului. Acum este pe undeva prin țările asiatice dintre Kara Deniz și Marea Caspică.
De aici iau tramvaiul T1 spre Eminönü. Îmi propusesem să trec pe jos podul Galata/Galata Köprüsü, așa cum fac turcii mai săraci sau care vor să facă economie. Se poate trece pe jos, pe podețul care se întinde la nivelul de jos, pe lângă multe restaurante. Și ăsta e un prilej să fac și o evaluare a localurilor. Doar evaluare fiindcă nu mă atrage să mănânc aici. În schimb îmi plac mult trecerile vaselor pe sub pod, de multe orei aproape să atingă podul pe dedesubt!
Ca tot omu' aștept autobuzul 22 care vine cu întârziere și merg cu el până la Ortaköy. Tocmai ce citiserăți în ultima postare de ce vreau să ajung aici. Las pe dreapta portul omonim și mă întdrept spre geamia cu același nume. Aș fi vrut să merg cu vaporul și de aici, dar are un program și curse așa de aiurea că renunț ușor la idee. Site-ul https://daiavedra.com/moscheea-ortakoy-din-istanbul/ ne dă următoarea explicație:
”Moscheea Ortaköy se află în cartierul Beșiktaș, în apropierea Pieței Ortaköy din partea europeană a metropolei Turciei. Amplasarea pitorească, pe malul strâmtorii Bosfor, arhitectura frumoasă și istoria interesantă a construcției o plasează între obiectivele turistice din Istanbul. Palatul inițial a fost reședința din capitala Imperiului Otoman a domnitorului Moldovei, Dimitrie Cantemir. Construcția din piatră a fost finalizată în anul 1705, în stil bizantin cu elemente de arhitectură orientală. Inițial, palatul din Istanbul era înconjurat de un parc. După eșecul înregistrat în campania de pe Prut din anul 1710 și exilul lui Dimitrie Cantemir în Rusia, palatul a fost confiscat de sultan.
Palatul lui Dimitrie Cantemir a devenit moschee în anul 1720. Clădirea a fost serios afectată în timpul revoluției din 1931. Moscheea actuală a fost reconstruită pe ruinele Palatului Cantemir, din ordinul sultanului otoman Abdülmecid, între anii 1854-1856. Arhitecții armeni au proiectat reconstrucția în stil neobaroc, cu cupolă, coloane ornamentate, ferestre generoase și două minarete. O parte din tablourile cu caligrafii au fost executate chiar de sultanul Abdülmecid. Bijuteria arhitectonică din Istanbul a fost renovată și redeschisă publicului în anul 2014.
Pe inscripția de la intrare a fost consemnat în limba turcă și în română: „Pe aceste locuri s-a aflat palatul rezidit și înfrumusețat de principele moldovean Dimitrie Cantemir, savant, enciclopedist de renume european, autor al unei monumentale istorii a Imperiului Otoman, care a trăit la Istanbul între 1688 - 1710”.
Această zonă a orașului a fost cosmopolită de secole, în apropiere pot fi admirate biserica ortodoxă greacă Ayios Fokas și sinagoga Etz Ahayim.”
Am căutat acea inscripție pe toate părțile și nu am găsit nimic legat de Cantemir. Și uite așa se pierde istoria adevărată (pe care o recunoscuseră și turcii) și rămân doar idei superficiale. Adică acum nu există istorie a locului înaintea construirii moscheii!
Mai hoinăresc puțin prin piața omonimă înainte de a porni la plimbare spre centru.
Curând dau de Husrev Kethuda, faimosul hamam de sec. XVI comandat de capelanul Husrev Kethuda al Marelui Vizir Kara Ahmed Pașa. Este proiectat de Mimar Pașa, în Beșiktaș alături de mormântul lui Barbaros Hayrettin Pașa, moscheea Sinan Pașa și mormântul lui Yahya Efendi. După 300 de ani de folosință originală, a fost renovat în 2001 și folosit ca restaurant, club de noapte și birou de design. Din 2011 e folosit pentru evenimente cultural-artistice. Ceva mai jos este biserica ortodoxă grecească a sf. Fokas. cu o turlă interesantă. Urmează ceva străduțe înguste până la autobuzul care mă duce în piața Taksim. Aici este o superbă expoziție fotografică numită ”Frumusețile Turciei”. Și chiar că fotografiile sunt una și-una!
Am chef de hoinărit pe străzi, fără vreo țintă anume. Așa dau, pe străzi micuțe, de moscheea Firüzağa Cami Șerifi. Are inscripționat anul 1491 și probabil pentru conservare este închisă. Adică și pentru credincioși e închisă și se pot ruga doar pe hol. Ca să ajungi acolo, însă, te descalți și urci niște scări acoperite cu covor moale!
Mai departe tot hoinăresc pe străzi fără un plan anume până ajung la biserica catolică Sf. Anton/Saint Antonio. Nu intrasem în ea, doar o văzusem din stradă fiindcă era acolo o cununie religioasă. Acum este intrarea liberă, admir statuia Papei din dreapta intrării și apoi masivitatea interiorului cu care noi suntem obișnuiți de prin Europa. Nu pot să nu remarc lipsa de profunzime cu care vizitează musulmanii. Dar nu este de acuzat fiindcă și noi vizităm moscheile lor tot așa, doar ca monumente de arhitectură!
De aici cobor pe pietonala aglomerată Istiklal Cd. Tot așa, fără o țintă anume. Până văd tramvaiul roșu de pe mijlocul străzii și realizez că nu am mers cu el. Așa că hai sus în el, validez cardul și la deal înapoi spre Taksim :)!
Re-vizitez monumentul Republicii cu o lectură mai aprofundată asupra detaliilor istorice și cobor la metrou ca să merg să explorez o altă zonă.
Este vorba de piața Beyazit/Beyazıt Meydanı aflată aproape de stația de metrou Vezneciler. Vreau să merg prin curtea universității și un paznic mă direcționează prin afara zidurilor. În Piața Beyazit sunt Rectoratul Universității din Istanbul cu poarta Seraskerlik Kapisi, geamia Beyazit, mormântul sultanului Beyazit și cisterna Vezneciler. Doar unele dintre ele pot fi vizitate!
Mai hoinăresc pe străduțe pentru a ajunge în aceeași imensă piață Sultanahmet. Singura diferență este că de aici nu mai urmez străzile pe care am tot fost, ci merg prin terasele de deasupra zidurilor hipodromului și găsesc aleile care mă coboară sub ziduri (zidul Sphendon).
Seara mă răsfăț pe terasă cu alte delicatese în timp ce noaptea pătrunde tot mai adânc în crepuscul întunecându-i nuanțele! Mai avem o zi: să vedem mâine ce mai facem...
