Via Transilvanica - episodul II, Crușovăț-Sarmizegetusa 19-26.03.2023

Acum o lună, mai precis pe 20 februarie, m-am oprit pe Cale, de la sud la nord. Oprirea a fost la Crușovăț unde oficial termin Terra Romana și încep Terra Banatica. Repet ce scrisesem și la postarea anterioară, separarea zonelor pe Via se face pe criteriu cultural și nicidecum pe vreo separare fizică, așa cum sunt județele sau teritoriile mai mari. Mă mănâncă picioarele să revin pe Cale. De data asta echipat cu mâneci albe pentru protecția mâinilor și cu mai mulți plasturi pentru picioare! Fiindcă singura mea problemă majoră pe Via au fost de fapt iritațiile care mi se fac între pulpe datorită formei picioarelor. Ăsta este și motivul pentru care voi mai folosi și cazări în loc de dormit în cort. Chiar dacă voi căra cortul pe toată Via, până la Putna! Continui cu numărătoarea zilelor de la prima tură pe Via :)

Dar hai să revenim la povestea noastră. Pe 18 seara nu mai am răbdare și, contrar părerilor de acasă că ar trebui să renunț la proiect că e foarte greu, pornesc cu trenul care mă lasă în Băile Herculane puțin după ora 03.00. Am vreo oră de așteptat până la trenul regio care mă lasă în gara Crușovăț. 

Ziua 6 - 19 martie 2023

E răcoare și intru în sala de așteptare rotundă în care sunt calorifere calde. Mai este un singur om acolo și are ceva sticle în față. Mă invită la un pahar și inițial refuz. Dar cumva trebuie să ocup timpul. Iau puțin și îmi povestește viața lui peste tot prin țară. Îi spun de planul meu și i se pare ceva incredibil. Desface una din cele două genți sport în care are toată averea lui și îmi dă o șapcă să mă ajute pe soare. Accept darul fiindcă știu că dincolo de alcoolul de rigoare, intenția lui este cea mai bună. Asta și fiindcă din economie de greutate îmi luasem la mine doar buff-uri și el nu poate înțelege ce fac buff-urile și cum se folosesc. Îi mulțumesc și mă urc în regio care într-o jumătate de oră mă duce în Crușovăț. E noapte, ce să fac? Mai moțăi un pic în sala de așteptare rece, mai o plimbare pe peron... Pe la 6.00 și câteva minute se luminează. Îmi pun rucsacul în spate și cobor pe scări la borna de lângă gară. Poză de revenire la bornele-prieteni și știu drumul care mă duce în sat la a doua bornă, cea la care încheiasem acum mai puțin de o lună pașii pe Cale. Așa fain las în urmă un răsărit cu norii roșiatici...

Traversez satul, las o bornă cu frunze de stejar și urmez un drum de piatră care mă duce la a doua bornă, cu lupul și găina. Deja e 7.00 și soarele mă încălzește. Bocancii mi se udă imediat de la brumă... Rătăcesc un pic drumul la un stâlp indicator și fac stânga, îmi dau seama că am greșit fiindcă drumul înierbat începe să coboare... Așa că mă întorc și continui pe drumul ce urcă în vârful dealului. E bine și revăd curând marcajele bune. Borna cu yin-yang și apoi cea cu cap de bou mă coboară după prima linie de dealuri, spre Petnic și DN 57B de pe valea Bela Recăi. Cobor pe un culoar fain săpat în carnea dealului, urmez un drumeag la dreapta și în câteva serpentine ies la borna cu amoebă la asfalt. Sunt în capătul de sud al satului Petnic, la borna cu zimbru. Ajung în centrul satului într-o piațetă unde este monumentul eroilor comunei și fac stânga pe ulița care mă scoate din sat spre Lăpușnicel. Este curând doar drum pietruit... Încă trei borne și fac o pauză de apă la borna 11 de azi (circa 9.00). Înainte de intra într-o pădure destul de deasă și cu umbră binefăcătoare. Știu de luna trecută că fiecare zonă de umbră este o minune pe care trebuie să o absorb la maxim. 

Încă o bornă faină și dau de o troiță frumoasă și niște mini-case de vacanță. Traversez o luncă faină pentru a reveni iar în pădure. Mă gândesc câtă liniște trebuie să fie pe aici și calculez că singura problemă ar fi apa fiindcă pentru curent au mini-panouri solare. Încă două borne și ajung la drumul asfalta DC 36 ce merge de la Lăpușnicel spre Șumița. Cotesc stânga și de aici am de mers o parte pe asfalt... puțin peste patru borne, fiecare dintre ele mai faină decât cealaltă. Fiecare pas pe asfalt începe să se resimtă... Scot telefonul din modul Avion și la una din borne sun la pensiunea Prigorel să întreb de ștampilă. Și dacă tot e convenabil prețul, mă gândesc pe drum dacă să stau cu cortul sau la căsuță. 

Chiar la intrarea în Șumița fac stânga și, spre bucuria mea, ies din asfalt pe drum de pământ. Pe hartă apare tot DC 36 și mă bucură că nu mai e asfalt. Drumul urcă încet pe deal. Asta înseamnă că nu grăbesc pasul și merg preț de vreo 8 kilometri/borne. Fiindcă, teoretic bornele sunt situate la un kilometru distanță. Practic poate fi o variație în distanța dintre ele, dar există câte o bornă pe fiecare kilometru de traseu! Și nu te poți plictisi, chiar și singur mergând fiindcă bornele îți aduc de multe ori zâmbetul pe buze sau îți fac în minte asocieri care de care mai variate. Plus că de multe ori, mai ales prin zone sălbatice, abia aștepți să mai apară o bornă. Și pentru distanța parcursă și pentru a mai construi câte o parte din povestea Via Transilvanica. Las aici o mostră și restul bornelor le vedeți voi la fața locului. Am făcut de-a lungul traseului poze la fiecare bornă, dar nu pun aici chiar pe toate :)!

Știam din ghid că voi coborî la asfalt și în fața mea este mănăstirea Almaj-Putna. Chiar borna de la asfalt are o cruce sugestivă pentru asta! În mod normal drumul face dreapta și doar trece pe la intrarea în mănăstire. Dar e mai aproape să fac stânga pe asfalt și imediat dreapta pe un podeț ce mă duce prin spatele curții mănăstirii. Cu gând la vreo jumătate de oră de odihnă fără rucsac în spate, mai ales după coborârea destul de abruptă de mai devreme... Intru în curte, las rucsacul la intrarea în biserica amenajată într-o clădire cu un singur nivel și mă bucur în liniște de ”liniștea” mănăstirii. Chiar dacă mai sunt câțiva vizitatori și un călugăr le face o prezentare a bisericii. Mă întreabă ce este cu mine și îi spun de Via. Știind că am drum greu mă roagă/invită să mănânc cu ei în 5-10 minute. Au atâta căldură oamenii în suflet de nu poți refuza! Îmi zboară gândul la mănăstiri unde am ajuns din întâmplare sau programat și de fiecare dată i-am simțit atât de primitori și de calzi sufletește. Un astfel de episod am întâlnit la mănăstirea din Măgureni unde îmi era jenă de cât de credincioși erau oamenii în urmărirea obiceiurilor și în dragostea lor de a ajuta pe ceilalți. Dar vom vedea la momentul respectiv :). Acum merg cu ei în bucătărie, binecuvântează bucatele cu o scurtă rugăciune și ne așezăm la masă. Voi primi și ceva pentru drum și mai intru o dată în biserică să mulțumesc pentru bunătatea oamenilor :)! Găsesc la micul magazin al mănăstirii o cărticică cu explicațiile bisericești ale celor mai obișnuite nume de la noi. Fain și un pic mai mult decât ceea ce știam până acum...

Tot timpul cât am stat aici și mai ales la plecare mă gândesc la un detaliu legat de denumire: acum sunt la început de Via și aceasta se va termina tot la o mănăstire cu numele Putna! Recunosc că nu am căutat detalii și acum aflu că pârăul care desparte drumul pe unde am venit de curtea mănăstirii se numește chiar Putna! Și mult mai multe detalii, chiar legate de drumurile romane vechi și de cele ale poștalioanelor habsburgice pe care le puteți citi voi aici: https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/ghidul-asezamintelor-monahale-episcopia-caransebesului/manastirea-almaj-putna-80345.html. Legătura cu Putna din Suceava se pare că e dată chiar de numele Cuviosului Antonie Putneanul: ”În zona se păstrează o pioasă amintire a cuviosului părinte numit simplu și popular Putneanul, după numele mănăstirii sale de metanie (Mănăstirea Putna din Moldova), nume care a lăsat amprenta sa asupra denumirii satului și râului Putna. Tradiția locului spune că prin sec. al XVII-lea un credincios din zona Almajului dorind viață pustnicească, însetând după mântuire, precum spune Psalmistul David :"Ca un cerb la izvoarele apelor", a fost primit în cinul monahal al Sfintei Mănăstiri Putna, ctitoria Sf. Voievod Ștefan cel Mare. După multe osteneli călugărești a plecat în Grecia, în Sf. Munte Athos, unde s-a nevoit aproape 18 ani, luând schima mare. Spre sfârșitul vieții sale i s-a arătat Maica Domnului în vedenie poruncindu-i să se întoarcă pe plaiurile natale pentru a veni în sprijinul Bisericii și credincioșilor (Biserica Ortodoxă era prigonită de stăpânirea străină), într-un Liturghier cu slovă chirilică este consemnat faptul că acest cuvios părinte Pahomie, împreună cu cei șapte ucenici ai săi, viețuind în peșterile din hotarul satului Putna, a slujit pe aceste meleaguri Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, locul fiind marcat printr-un mic paraclis, Paraclisul de vară, în partea de intrare a satului Putna (informația este dată de domnul Pavel Motorca, fost cântăreț bisericesc în parohia Putna). Acest liturghier se găsește în prezent în arhiva mănăstirii Frăsinei (Vâlcea). Dintre multele binefaceri pe care Dumnezeu le-a săvârșit prin puterea rugăciunilor cuviosului Pahomie se amintește și aceea a vindecării a două surori mute, fiicele unui boier din zonă. Drept mulțumire, boierul a construit o casă unde cuviosul Pahomie venea pentru a spovedi și a asigura asistența duhovnicească credincioșilor. Casa aceasta a constituit nucleul care mai târziu a dat naștere bisericii și satului Putna.”

Sper să îmi aduc aminte la final de drum să vă spun ce am aflat acum despre termenul Putna. Doar spun că sunt două ape cu numele Putna în apropierea celor două mănăstiri și încă una în județul Vrancea!

Acum continuăm pe asfalt spre Prigor. Peste câteva sute de metri găsesc o troiță faină cu trei cruci de piatră (oarecum te duce cu gândul la Golgota?) și săgețile și track-ul mă scot din asfalt la stânga pe un drum în coborâre spre apă. O scurtă paranteză: cei de la Tășuleasa au ”construit” traseul pe drumuri publice încercând cât de mult să evite asfaltul. Aici de exemplu Google Maps și orice hartă arată că asfaltul duce la destinația de azi... Și am o surpriză în față...

  

Surpriza este că... am de trecut apa și nu e nici un pod. Așa că fac ca data trecută: mă descalț, leg bocancii de rucsac și trec prin apă desculț. Ce fain și bine este... După apă mă opresc pe un cauciuc de tractor și pun bocancii la loc. Mai departe e iarbă mare și nu e recomandat în picioarele goale :D! Calea parcurge o luncă largă peste a cărei apă mă latră niște câini. Dar vorbesc cu ei să latre cât vor că știu că au acolo oile și nu au interes să treacă apa spre mine. Trec de borna cu om slab și iarăși am o altă surpriză...

Drumul este inundat! Cum să trec prin apa despre care nu știu cât e de adâncă? Mă întorc vreo 20-30 de metri și pe dreapta acelei ape/mlaștini e un dig de protecție. Așa că sus pe el și cobor abia după ce se termină apa. Rezolvat ușor! Trec de un gard și intru într-o exploatare de apă cu mini-lăculețe și baraje. Oare pe unde o fi ieșirea de aici? Hai să vedem! De pe un dig semnele mă dirijează pe un podeț metalic pe partea cealaltă a apei. Ahaaa! Câteva sute de metri de drum și iarăși un alt podeț metalic mă trece pe partea stângă. De fapt aici este drumul de exploatare pentru amenajarea râului. Urc puțin pe un platou și urmez drumul de piatră printr-o altă parte de luncă. Undeva în zona asta Angela Vasilescu îmi va spune că a găsit un loc de campare uscat. Drumul face dreapta și ies curând la asfalt la borna cu pelerin. Asta după o ultimă urcare scurtă și un podeț metalic. Frumoasă tare zona asta! Cine zice că un astfel de drum e plictisitor chiar nu știe ce vorbește :)!

Vreo 300 de metri și ies în DN 57B ce face legătura între Iablanița și Anina. Fusesem pe el în ”epopeea Dunării” spre cascada Bigăr...

Am vreo 600-700 de metri până la intrarea în Prigor și borna cu arcade și maxim cinci minute până la pensiunea Prigorel.

Proprietarul mă aștepta și se scuză că nu poate să stea prea mult cu mine. Un sfert de oră povestim și îmi face cinste cu o bere. Nici nu cred că aș putea bea mai mult. Îmi arată pe unde sunt bucătăria și sala de mese, îmi pune ștampila și mă lasă să aleg cum fac cu cazarea. Parcă aș pune cortul că sunt locuri destule și optez totuși pentru o căsuță. Am 30 de kilometri astăzi și se simte nevoia de odihnă. Îmi dă drumul la apă caldă și la căldură (se va încălzi în vreo oră) și pleacă să își rezolve câte ceva. Eu chiar mă relaxez pe terasă bucuros de tot ce am văzut astăzi. Va fi un somn bun și dimineață vine proprietarul, îmi pregătește un mic dejun și se bucură de primul turist pe anul ăsta :D!

Ziua 7 - 20 martie 2023

Dimineață la 8.30 îmi salut gazda și îi mulțumesc pentru seara odihnitoare. Poate pentru un proprietar de pensiune nu înseamnă mare lucru, dar pentru un om cu rucsacul în spate chiar înseamnă mult un somn bun! 8.50 poza de pelcare și la drum. Trec de Primăria unde găsești ștampila mai ales în timpul săptămânii (acum e închis fiind vineri și deocamdată prea devreme) și la prima intersecție las drumul mare la stânga și fac dreapta spre Borlovenii Vechi. Patru kilometri îmi arată o placă rutieră. Ajung la borna cu degete și apoi continui preț de trei borne până la intrarea în satul amintit, după niște ondulări foarte faine ale terenului și implicit ale drumului. Traversez satul și la ieșire găsesc o troiță faină ridicată în amintirea strămoșilor celor care au locuit pe aceste meleaguri încă din epoca timpurie a pietrei șlefuite, mileniul III, î.Hr. Și de aici încep cheile Nerei superioare. Zece kilometri urc pe drumul ce străbate cheile, las în stânga drumul pe valea Belișag (?), peste două borne fac o pauză de hidratare, pe o piatră găsesc inscripția Cale bună! :), mai trec de încă trei borne, care de care mai frumoase și ajung la un saivan al cantonului La Botu' Calului. Pe Google Maps acesta a fi mai sus pe Nera! De aici Nera merge la dreapta spre izvor și ei fac stânga pe drumul ce urcă spre cantonul Coșava. 

În ghidul drumețului găsiți frumoasa legendă a Nerei și a cheilor ei. Doar amintesc aici de Nerganița, fata care a căutat prin munte grota unde tatăl său îl închisese pe tânărul vânător care se îndrăgostise de fata lui. Cheile ar fi mărturie a poveștii de iubire dintre cei doi, interzisă de tatăl ei în speranța că fata se va mărita cu un fecior de boier.

Trec podul de beton, las un canton pe dreapta și urmez drumul pentru opt kilometri drumul ce urcă ușor cu multe căderi de apă pe firul vijelios. E vreme de primăvară cu frunze încă uscate de astă toamnă. După kilometrii menționați încep pete de zăpadă și curând serpentine care au zăpadă din ce în ce mai compactă. Drumul e lejer, kilometrii trec...

M-am înșelat. Am alternativ pete de zăpadă și multe zone cu frunze uscate, acum umede de la zăpada proaspăt topită. Urc vreun kilometru și jumătate (adică o singură bornă pe traseu) și la 16.30 sunt la cantonul Coșava. Azi am mers 29 de kilometri conform Ghidului Drumețului. E cazul să mă opresc. În mod normal aici ar fi ștampilă. Doar că încă e multă zăpadă și Radu Ștefănescu, un om foarte fain și dedicat proiectului Via Transilvanica, încă nu a urcat. Vorbisem cu el prin mesaje și a rămas fie să revin pentru ștampilă, fie să o iau când voi ajunge, undeva în toamnă, la Tășuleasa. Teoretic, ceea ce a spus un amic, ai putea să îți pui toate ștampilele la Tășu și ar fi o ipocrizie toată treaba cu carnetul. Dar credeți voi că ăsta e spiritul Viei Transilvanica? Ideea e să parcurgi traseul pe jos, cu bicicleta sau cu calul și să aduni cât mai multe ștampile. Cele puse la Tășu sunt doar completarea în caz că nu găsești pe cel care are ștampila din motive obiective. Asta fiindcă în principiu ștampilele se găsesc pe traseu și dacă ai pus ștampila în carnet înseamnă că ai ajuns în acel loc.

Întind cortul pe platforma de la intrarea în canton și mă pregătesc de seară și somn. Voi dormi vreo 12 ore, odihnă suficientă pentru altă zi lungă ce urmează...

Ziua 8 - 21 martie 2023

Cum spuneam, un somn lung și sănătos. Asta îmi va fi suficient ca să mă trezesc puțin după ce se luminează. Dacă la începutul nopții și puțin înainte aveam tot felul de gânduri despre traseu, despre însingurarea și liniștea de aici, despre cât am mers și cât voi merge zilele următoare, despre plasturii și cremele care să mă ajute să merg, despre diversele tensiuni de acasă (da, te gândești inevitabil și la astea mai ales când nu simți vreo încurajare, vreun sprijin în proiectele ieșite din comun), despre ușoarele dureri de rinichi și nevoia de a bea mai multă apă etc, după ce s-a încălzit sacul de dormit și s-a și întunecat afară totul decurge lin, fără a conta că dormi pe saltea în cort în loc de un pat călduros. 

Strâng cortul și toate cele și la 7.30 pornesc la drum, coborând mai întâi în fața cantonului vreo sută de metri până la săgeata ce marchează schimbarea de direcție. Și de aici la dreapta pe drumul ce coboară pe lângă canalele de colectare și scurgere a apei. Din loc în loc se mai vede câte un canal secundar sau te o gură de vărsare spre canalul mare pe lângă care șerpuiește drumul înzăpezit. E atâta liniște și fain că se aude doar fâșâitul pașilor și al bețelor care înțeapă zăpada. După patru borne începe să se ducă zăpada și la al cincilea kilometru (borna cu talangă) fac o scurtă pauză de relaxare. De aici s-a cam dus zăpada (ora 9.00).

Mai departe drumul coboară ușor și în cinci kilometri ajung la cantonul Berzăvița. Aici este o bornă interesantă cu un tovarăș în costul de stofă. Am zis tovarăș pentru că e reprezentat chiar... tovarășul Nicolae Ceaușescu! Explicația este că vila Klaus aflată pe Bârzava (adică apa din spatele cantonului Berzăvița) a fost casă de protocol a familiei prezidențiale! Sau mă înșel eu și aici, după cum scrie și în Ghid, însuși regele Mihai a petrecut un an în această vilă, ca elev.

Am energie faină și urmez drumul la stânga pentru vreo jumătate de kilometru și apoi părăsesc drumul principal pe unul secundar care mă urcă în curbe scurte la borna următoare. E o bornă ușor ondulată, aparent foarte simplă. Dar aici e o schimbare de direcție importantă la 90 de grade spre dreapta și încep coborârea pe un drum secundar înfrunzit și cu pantă destul de mare. Mă ”lovește” un gând la cei ce parcurg traseul în sens invers, cel recomandat. Cât trebuie să urce oamenii pe aici... Asta cu gând la ce am coborât mai devreme prin zona cu zăpadă și, acum văzând retrospectiv, cât voi mai coborî până în Reșița... Am doi kilometri și jumătate până la fostul canton Naveșu Mare. Este ruină și știu că în apropierea lui este un obiectiv important. E un pic în afara traseului și merită vizitat!

Este vorba de un arbore de sequoia (Sequoiadendron giganteum)! Nu se știe cum a ajuns acest exemplar singur aici, aproape de cantonul amintit. Fac o scurtă ieșire din traseu pentru a merge la gigantul tăcut, mai ales că știu doar câțiva astfel de copaci în toată țara!

Revin la drum și tot cobor la vale întrebându-mă cât de lung este drumul ăsta, prin sălbăticie calcaroasă. Drumul este aproximativ drept, în coborâre ușoară și din loc în loc sunt panouri informative legate de relieful carstic de adâncime și mai ales de suprafață. Deocamdată se vede pe partea stângă, mai ales structura calcaroasă atât de cunoscută din multe și multe alte locuri de la noi. După aproape trei kilometri drumul face un S larg și trece pe partea dreaptă a văii continuând în coborâre încă aproape doi kilometri pe sub pereți tăiați în munte. Pe alocuri îmi aduce aminte de lungile drumuri de acces din nordul Făgărașilor... 

Pe dreapta e un punct de captare a apei și pe ea scrie C.S.E. Exploratorii Reșița, 30 de ani, 1961-1991. Îmi este clar: sunt în apropierea peșterii Comarnic. Aș vizita peștera doar că acum este închisă. Fac ceva poze la panourile de aici și îmi va rămâne restanță pentru altă dată. Din câte știu peștera se poate vizita în tururi ghidate. Am vorbit cu o prietenă foarte faină din Timișoara și s-a oferit să-mi fie ghid când voi reveni. E pasionată de peșteri și aici vine destul de des :)! Acum, după cum spuneam, fac câteva poze și las rucsacul jos pentru a lua apă de la izvorul amenajat sub curba mare a drumului. În apropiere este cantonul Comarnic pe lângă care voi trece înainte de a ajunge la următoarea bornă, cea cu soare, aflată chiar pe valea Comarnic. Până în poiana Sumbrac o placă mă informează că mai am doi kilometri.

După o bornă văd pe stânga cascada Sumbrac (6 metri înălțime) scursă pe o placă de calcar, continui prin același relief calcaros pentru încă un kilometru și pe stânga văd interesanta poiană Sumbrac situată pe argile mărginite de calcare. Drumul face o curbă largă la stânga traversând poiana și trec pe lângă borna cu pești și marcajul BA ce face legătura între Reșița și Cheile Minișului. Alte locuri pe care le trec pe lista de viitoare ture... În 10 minute ajung la cantonul Padina Seacă după care se despart două drumuri care duc spre Reșița și Iabalcea. Trec de borna cu figuri geometrice care îmi aduce aminte de bancul cu ”10% inteligenți, 90% forțoși” și la următoarea bornă fac stânga spre Iabalcea. Curând văd că vin spre mine mai mulți câini care latră nervoși. De fapt ei apără oile care sunt într-o curte. Ce n-am mai văzut acum până acum: o femeie firavă iese din curte și țipă la câini. Trag concluzia că e stăpâna lor fiindcă se potolesc imediat. Îi mulțumesc și continui drumul. Imediat ajung la borna pe unde voi continua mâine. Acum drumul este la dreapta și mâine va fi la stânga spre Reșița. Acum am un dus-întors de aproximativ 1.5 kilometri pe sens pentru a lua ștampila și pentru a pune cortul sau a mă caza la Sălașul Fermecat. Intru în Iabalcea pe o uliță largă și ajung în drumul principal la o troiță din metal. De aici urmează o coborâre ușoară printre case până la borna cu lup stilizat de lângă școala (osnova skola) cu clasele I-IV. 

Am precizat asta fiindcă Iabalcea este un sat cu populație croată. Din păcate mulți au plecat de aici și proprietarul de la Sălașul Fermecat (0753.078.164), Zlatko, este un fain croat care a revenit în țară, stă în Carașova, a refăcut casa bătrânească și acum a pus-o în circuitul Via Transilvanica. Îl sun și îmi spune că mă așteaptă și mă ghidează spre căsuța lui. El lucrează cu niște muncitori să amenajeze drumul până la el și să mai pună niște piatră pentru întărirea unui mal de apă. Ajung la el pe la 15.30 și, dacă inițial voiam să pun cortul, la cât de faină e casa voi dormi într-un pat bun, cu o plapumă groasă pe mine. Se scuză că e cam răcoare și mie tocmai asta îmi place mai mult. Așa că sălașul chiar devine fermecat pentru mine, așa cum îmi e drag să simt fiecare casă de munte. Când aveți ocazia să mergeți pe la Zlatko, merită locul din plin. Se scuză că a doua zi are ceva treabă dimineață și nu poate veni. Nu-i nimic. Voi închide zăvorul și pornesc mai departe la drum. Deocamdată mă bucur de mers cu picioarele goale prin grădina cu iarbă tunsă și printre razele de apus. E un mic colț de rai!!!

Azi 26+1.5 km!

Ziua 9 - 22 martie 2023

Zlati îmi spusese că dacă îmi e rece să închid geamul. Și îmi lăsase și ceva zacuscă, dulceață și pâine pentru dimineață... Am dormit cu geamul deschis și tare bine m-am simțit sub papuma groasă de unde doar cu fața descoperită, simțeam răcoarea nopții. Știu, pare ceva simplu, dar de fiecare dată când am senzația de cald și rece în același timp, parcă energia și cheful de viață cresc de multe ori... Câteva poze cu primele raze de soare, las banii pe masă (”cât vrei tu lași, doar să pui zăvorul la portiță să nu intre animale în casă”), admir încă o dată diploma emisă de Franz Josef pentru bunicul său care a activat în armată (este mai mult un colaj fotografic din activitatea militară) și la 7.30 pornesc la drum. Nu am idee că aceasta va fi cea mai lungă zi de pe Via Transilvanica!

În 20 de minute sunt la borna cu lup din mijlocul satului și încă o jumătate de oră îmi ia să traversez satul și să ajung la borna unde se schimbă direcția. Are model tradițional stilizat și o masă cu bancă lângă ea. Aici fac stânga pe un drum de tractor ce urcă foarte fain, în serpentine, prin pădurea încă fără frunze. În doi kilometri sunt la o răscruce de drumuri în zona numită Obârșie. De aici un drum face dreapta spre satul Cuptoare și eu voi merge ușor stânga și apoi tot în jos spre Reșița. Dacă ne uităm pe orice hartă sau în Ghidul Drumețului descoperim cu ușurință cât de multe peșteri sunt în zonă. Între drumul pe care merg eu și TransSemenic/zona Fântânii lui Franz pot număra pe hartă cel puțin 15 pețteri/cavități. Nu știu câte se pot explora/vizita cu sau fără echipament specific. De aprofundat zona cu prietenii speologi! Urmează în coborâre o poiană luuungă și apoi ceva zonă cu serpentine prin pădure, tot în coborâre. Trec de șapte borne până la ieșirea din PN Semenic-Cheile Carașului și în câteva sute de metri ies la capătul cartierului Minda din Reșița. Mă gândesc și acum și voi repeta gândul și în viitor: ce incomod trebuie să fie să mergi în sensul recomandat în ghid și să urci toată distanța asta... Cred că ăsta este argumentul pentru care în Ghid este recomandată o singură etapă de la Reșița la Iabalcea chiar dacă sunt doar 13 kilometri!

Scurtă pauză și mai departe! Aș putea lua ștampila care este la dreapta față de cum sunt eu acum, dar afalsem de pe internet că pot găsi ștampila și la ieșirea din Reșița la pensiunea ”La castel”. Se pare că în ghidul actualizat din noiembrie nu mai apare această locație pentru ștampilă... Fac stânga spre oraș, las pe dreapta hala Minda (care dă numele cartierului) cu ceva sculpturi metalice în curte, trec de o bornă cu un brâu, o coroniță și o țepușă stilizată, la primul pod fac dreapta la borna următoare și apoi stânga pe strada Târnovei/DJ582A spre Târnova (logic :) ). Strada urcă serios și chiar pauza de la Club Castel pentru ștampilă este tare binevenită. O rog pe doamna care vine la poartă să îmi umple o sticlă cu apă și mă ajută cu drag. Așa că pornesc mai departe fără a vedea prea mult din Reșița. În prezent traseul este modificat pentru a vizita și orașul industrial! 

Urmez asfaltul mai întâi în serpentine și apoi pe dealuri vălurite și abia la a patra bornă (cu simboluri heraldice ce par ale vreunei cohorte romane) voi ieși din el pe un drum ce face dreapta pe coama dealurilor de la nord de lacul Secu. Cu câteva sute de metri îniante de a ieși din asfalt mă întâlnesc cu un tip care instala cablu RCS pentru cele câteva case de acolo. Schimbăm câteva cuvinte și îmi povestește că a instalat cablu pe la multe case din sate pentru ca bătrânii de acolo să aibă și ei telefon sau televizor și o legătură cu lumea. Mai mult pentru televizor ca să afle și ei știrile. Că așa este pentru unii: ce se spune la televizor este sfânt. Pare puțin ironic, dar nu este deloc: pentru oamenii care sunt ocupați cu munca la câmp (și sunt tare mulți!) acea oră pe care o petrec în fața televizorului după ce vin de la câmp, se spală și mănâncă ceva devine micul lor moment de odihnă. Nu de relaxare fiindcă la țară termenul ăsta există doar când te așezi la un pahar de vorbă :D!

Drumul de pământ (ce bucurie după mersul pe asfalt!) coboară ușor printre case și mulți copaci înfloriți și după vreo sută de metri face stânga pe sub vârfurile ondulate ale dealurilor. După trei borne, pentru câteva zeci de metri, se vede o parte din lacul de acumulare. Mai urmează încă două borne și drumul coboară spre hotelul Turist din complexul/stațiunea Secu. Înainte de a traversa ultima vale mai mică spre valea Bârzavei am parte de o întâlnire faină: pe o pantă cu noroi în față o văd pe Angela Vasilescu. Merge tot pe Via, în sensul opus de mers. Sensul ”normal”. Ne salutăm cu bucurie, mai ales pentru ea care astfel are motiv de pauză în urcare. Dăm rucsacii jos, ne așezăm pe malul de pământ al drumului și vreo jumătate de oră facem schimb de impresii: dificultate, surse de apă (esențial!), locuri de campare etc. Nu mai țin minte de unde pornise, dar știu că s-a oprit în Reșița tura asta. Cel puțin până la Caransebeș mi-a dat informații importante pentru traseu. Mulțumesc și aici! Abia ne pornim la drum cu bucuria întrevederii ”la mijloc de drum”. Mai merg câteva serpentine și ajung în valea Bârzavei, mai sus de coada lacului. De aici merg la stânga pe drumul larg, trec de încă o bornă și ajung la podul ce trece apa spre hotelul Turist. La 15.50 sunt la poarta hotelului, intru în curte și prin telefon mă întâlnesc cu doamna Maria la recepție. E o femeie foarte faină, întreprinzătoare și muncitoare. Știți cum sunt acei oameni pe care îi îndrăgești din prima clipă? Așa e ea! Povestim despre loc și problemele de aici, câte ceva despre Via. E foarte mulțumită de ceea ce face aici, mai ales că poate, în paralel, să aibă grijă de doi copii, acum cu facultate! Fac o pauză mai mare de o ciorbă, un fel doi, o bere, desert și multă apă! Ar fi de stat aici și parcă e totuși prea devreme. Cu bucurie în suflet, după vreo oră de stat mulțumesc pentru tot și pornesc mai departe în amonte pe valea Bârzavei.

În amonte kilometrii/bornele vin una după alta și sunt atent la ele și la curbele drumului. Pe Bârzava din când în când mai sunt mici înșiruiri de cascade... După nouă borne trec de clădirile de la cantonul silvic Groposu. După el sunt cîteva echipe de tăietori de lemne cu remorcile lor și ca urmare sunt multe zone cu noroi și șleauri adânci. Angela îmi spusese că ar fi un loc cu probleme și nu îl găsesc. Peste tot trec cu ușurință... După 2-3 borne deja drumul e mai bun. Se întunecă și merg mai departe. Începe să se simtă oboseala, am trecut de ultimele remorci ale tăietorilor, ies într-o poiană lungă pe care o parcurg pas cu pas și apoi drumul se lărgește pe lângă apeductul Varan. Întreb un nene de aici (deja e întuneric) cât mai e până la Văliug și îmi spune de vreo 4 kilometri. Mulțumesc și merg mai departe! El nu cred că își închipuie de unde vin. Pe dreapta sub mine se lungește lacul Breazova și eu merg pe deasupra lui. Ajung să număr kilometrii și deja pe la 38 intru pe pilot automat. La kilometrul 43 de azi sunt la ultima bornă înainte de a intra pe asfalt. Deja am trecut de limita de rezistență. De fapt am mai mers așa de mult într-o zi, fără bagaj ca acum! Sun la Casa Baraj unde știu că e ștampilă. Am noroc și îmi răspund oamenii. Când aud de unde vin azi îmi spun că vine cineva să mă ia cu mașina și mă va aduce mâine înapoi la traseu. Asta e chiar noroc fiindcă aș face cei patru kilometri în cel puțin trei ore! Merg pe jos prin stațiune mult mai încet. Trec de microhidrocentrala Crăinicel masivă și puternic luminată și asfaltul mă duce până la o casă galbenă. Aici venise un nene de la hotelul Casa Baraj cu mașina. Sunt frânt! Mă duce prin toată stațiunea, pe lângă Profi și Casa Caius, ajungem la Peco și aici face dreapta pentru a ajunge pe malul lacului. De aici mai sunt vreo 400 de metri! Ajungem în parcare și parcă merg robotizat. Las rucsacul afară, pun ștampila și fetele îmi dau ceva mâncare rece, ce mai e la ora aia (adică undeva pe la ora 22.00) și iau în primire camera. Un duș, dat cu cremă pe zonele iritate dintre pulpe și apoi somn de voie. Pat mare, spațiu, corpul aerisit! Aveam nevoie după această zi-maraton!

Ziua 10 - 23 martie 2023

Nici nu îmi dau seama cum a trecut noaptea și mă trezesc odihnit puțin după ora 7.00. E un pic rece și geamul deschis mă înviorează! De data asta dormisem cu geamul închis, tot pentru odihnă, dar de data asta cât mai profundă! Îmi pun sandalele și merg la restaurant unde primesc un mic dejun foarte consistent. Povestesc un pic cu o angajată de aici și îmi spune cam ce mai e prin zonă. Poate cu altă ocazie vin pe aici la relaxare. Acum scopul meu este Via Transilvanica și abia aștept următorii kilometri fiindcă sunt ceva obiective industriale interesante. Un nene de la hotel mă duce cu mașina, așa cum mi s-a promis aseară până după microhidrocentrală, unde începe traseul mai departe spre cantonul Izvoru Rău. Mulțumesc pentru ajutor și pornesc mai departe la drum. Deocamdată în sandale, cu bocancii legați pe rucsac.

Drumul larg trece de prima bornă și tunelul Crăinicel (112m), apoi încep canalele de aducțiune și ajung la canton. Nu stau prea mult la borna de la canton fiindcă am de mers mult. Doar cât povestesc cu tanti de aici care obișnuiește să întâmpine drumeții cu socată și cu plăcinte. Acum, în martie, nimeni nu se aștepta să apară cineva pe aici. Îmi spune că toate amenajările țin de Apele Române și că, din motive de securitate, nu am voie să fac poze. Înțeleg fiindcă știu cum este și la mine la serviciu. Așa că pornesc mai departe cu mulțumirile de rigoare!

În vreo 700 de metri trec pe lângă tunelurile Izvoru Rău (53m), Izvoru Mic (62m) și Cleanțul Sârbului (114m) și încep să urc spre dreapta spre Gărâna. Știam de la Angela că este un urcuș solicitant, poate cel mai solicitant din zonă. Ea îmi spusese că i-a solicitat genunchii la coborâre. Și e om de munte, știe foarte bine ce zice! Prima bornă are sculptată o roată de amenajare, probabil hidro ;). Două borne în urcare mă duc pe un platou unde scade panta și se evidențiază un drum de TAF. În jur se văd și zone de tăietură/defrișare... Urmează un drum prin pădure cu încă o bornă cu ceva simbolistică religioasă și ajung la platoul de deasupra Gărânei. Până la primărie sunt 1.5 kilometri... Trebuie să îi parcurg dus-întors pentru a obține ștampila! Cobor vreo 10 minute și știam de la Angela că pe dreapta, față de drum la câteva sute de metri, e un izvor bun. Merg acolo și dosesc rucsacul sub niște copaci. Este ascuns locul și nu am grijă că s-ar putea întâmpla ceva. De aici cobor, acum foarte light, până la borna cu cerbi de la intrarea în Gărâna. Începe și asfaltul și, cel puțin la coborâre, mă ajută mult. Vreo 300 de metri la vale, urmează o curbă la dreapta și câteva sculpturi pe ambele părți ale drumului și ajung la borna cu copac, vis-a-vis de primărie. Intru, mă prezint și întreb de ștampilă. Oamenii sunt curioși și povestim un pic de Via. Nu prea mult fiindcă am de urcat înapoi la rucsac și mai departe pe Cale. Mulțumiri și la deal! La rucsac realimentez cu apă și revin repede în drumul de TAF de pe culmea dealului! Sunt undeva peste cota 1000 și mă aștept să mai dau de ceva limbi de zăpadă. Ceea ce se întâmplă destul de repede. După borna cu coif troian intru în pădure pentru câteva sute de metri, bornele cu bule și cu tabla de șah mă duc prin poiană, trec de o limbă de zăpadă în topire și apoi după ce intru iar în pădure urmează o coborâre lungă și cu pantă destul de mare. Dar chiar e nimica toată pentru un om obișnuit cu muntele. Patru borne și iarăși traversez o limbă de zăpadă... Se liniștește un pic panta și drumeagul este acum săpat în pământ cu margini cu smocuri de iarbă pe ele. Ies într-un tăpșan și depășesc borna cu două fețe. Drumul mă duce la dreapta într-o curbă largă. Nu se liniștește deloc panta... În curba mare la stânga găsesc borna cu harpă care este înclinată datorită unei alunecări de pământ sau mai degrabă lucrărilor de amenajare a drumului. Încă o bornă și în câteva minute sunt între zidurile primelor gospodării din satul nelocuit Lindenfeld. Nu e total nelocuit! Într-o curte văd un om pe care îl salut și îmi spune că este aici zi de zi, nu ca alții care vin doar peste vară. Citisem că e un pic cam ursuz, îi mulțumesc și îmi văd mai departe de drum. Ies în drumul principal printre ruine și la dreapta dau de biserică și apoi de foișorul amenajat de curând. Vor mai fi două case noi pe partea stângă. Dar nu mai văd altă persoană pe aici... Mănânc un măr și beau niște apă în foișor înainte de a continua drumul la vale. 

Lindenfeld a fost părăsit total în 1998 și a fost chiar și înainte un sat izolat, într-atât încât în scurta sa istorie nu s-au înregistrat căsătorii între locuitorii săi pemi și românii din satul vecin Poiana! În primul război nu a fost recrutat nimeni și în al doilea război mulți au luptat și au pierit pe front. După finalizarea războiului o mare parte au fot deportați în Uniunea Sovietică pentru că erau germani. Chiar și așa, postbelic au fost întâlniți pemi în piață vânzând cireșe foarte gustoase. Din 1960 în 1989 satul a fost părăsit rămânând un singur locuitor care povestea despre casele și despre pemii din sat. În 1998 a murit într-un accident de mașină în Caransebeș. Se pare că omul întâlnit aici ar fi musulman și s-a retras în singurătate fiind prigonit pentru credința sa. Am găsit asta pe net, nu am aflat de la el informații mai multe. E foarte posibil ca alții care trec pe aici să nu îl întâlnească și atunci vor întări ideea că nu locuiește nimeni aici...

 

Urmează patru kilometri de serpentine strânse (iarăși mă gândesc cât de grea e urcarea în sensul celălalt de mers!) și ieșim într-un drum mai larg. Aici voi face o cotitură strânsă la stânga pe sub un zid de piatră și într-un sfert de ceas sunt la o schimbare de direcție unde apare borna cu soare și indicația ”Lindenfeld, 4 km”. Am ajuns și în Lindenfeld despre care auzisem multe! Mulțumesc în gând celor care au dus drumul pe aici, chiar dacă nu este ușor în sensul din descrierea din Ghid. Fac dreapta pe un drum cu dale și am parte de o întâlnire nedorită: vreo cinci câini vin lătrând spre mine. Își apără teritoriul și înțeleg asta. Merg cu spatele, respectiv cu fața spre ei tot vorbindu-le. Trec de o remorcă de tăietori de lemne și văd că se opresc acolo și mă tot latră până mă îndepărtez. E clar că aici li se termină teritoriul! După două borne se lărgește lunca și mă apropii de satul Poiana din comuna Buchin. E un sat liniar și nu prea sunt locuitori pe stradă. Poate puțini la magazinul/barul din centru. La numărul 28 găsesc un nene la poartă și îmi pune ștampila. Dar nu știe de cazare și mă trimite undeva la o pensiune în centru. Dar este închis și vorbesc cu niște femei de pe partea cealaltă a drumului. Vreau să aflu de un loc unde să pun cortul. Îmi spun că la capătul satului, după troiță, pe stânga ar fi ceva tăpșan. Le mulțumesc și dau să mă întorc spre drumul principal. Vine lângă mine un nene pe bicicletă și mă ia la întrebări răstit. Că de unde sunt, că ce vreau să fur pe aici, că de ce merg noaptea/seara, că cheamă polițistul că are telefonul lui. Crede că mă intimidează! Bine, asta se datorează și alcoolului care i se simte în respirație. Îmi cere buletinul și îi zic că îl arăt doar persoanelor abilitate. Adică polițistului! Nu îi răspunde la telefon și atunci se potolește. Îi arăt carnetul cu ștampile de pe Via și cred că asta îl domolește. Îl întreb și pe el de loc de cort și îmi indică același loc. Așa că ne despărțim amical la asfaltul principal, eu fac dreapta, trec de troița unde e schimbarea de direcție (eu va trebui să merg pe ulița care acum este pe stânga mea) și câteva sute de metri mai încolo, după ieșirea din sat, găsesc acele tăpșane pe stânga. E ceva arătură și găsesc un loc fain la marginea terenului, deasupra pârâului ce curge pe acolo. Loc bun de cort! Instalez cortul și la somn. 34 de kilometri azi!

Ziua 11 - 24 martie 2023

Ora 7.00! Deja se încălzește cortul și simt picăturile de condens cum cad pe sacul de dormit și pe față. E clar! Trebuie să mă trezesc. Așa că îmi respect obiceiurile de dimineață cu strânsul bagajelor, ștersul cortului și masa (timp în care se usucă cortul șters cu prosopul). De aseară rezolvasem problema iritațiilor dintre picioare cu șervețele umede și plasturi noi. Asta e! Ăsta îmi e corpul, cu el merg mai departe. La 8.10 minute fac poza de plecare și pornesc la drum.

Revin la troiță și fac dreapta. Am ratat aseară borna din mijlocul satului și nu mă mai întorc la ea! Urc printre case, trec de cimitir și drumul de pământ, mai mult săpat de ape mă urcă la prima bornă foarte fain stilizată. Tot continui în urcare și a doua bornă este aproape de punctul cel mai de sus de pe deal. Trec de borna cu miel și în vreun sfert de oră ajung, prin livezi, la primele case unde se vede pe stânga o grădină îngrijită. Femeia care locuiește aici permanent este cunoscută pentru hărnicie! Trec de încă o bornă cu o statuetă stilizată și în 10-12 minute ajung la mănăstirea Teiuș. Clar, moment de pauză! Intru pe poarta din spate, salut niște muncitori și mă asigură că pot lăsa rucsacul fără grijă lângă o bancă. Măcar aici să scap și eu de greutate. Și fizic și psihic fiindcă în general mănăstirile sunt oaze de liniște unde mereu îmi regăsesc și liniștea interioară. 

Mănăstirea a fost întemeiată în 1999 și are hramul Adormirii Maicii Domnului (15 august). E cunoscută drept ”giuvaier al Banatului Creștin”, mărturie a credinței ortodoxe într-o perioadă a revenirii Banatului la ceea ce erau odată cele mai vechi sihăstrii ortodoxe, dispărute din cauza vitregiei vremurilor și a invaziei catolice din sec. XI-XII. Informațiile sunt luate din Ghidul Drumețului :)! Vizitez biserica principală și curtea înainte de a porni mai departe la drum, tot cu prietenul-rucsac în spate! 

Inițial voiam să cer apă de la mănăstire și întreb un cuplu care era prin curte de apă. Îmi spun că și cei de la mănăstire cară apa de la un izvor de mai jos. Ei au o casă de vacanță chiar lângă izvor și pot merge cu mine până acolo. Ce bucurie să am partener de drum, măcar și pentru un kilometru. Îmi povestesc de eforturile de amenajare a mănăstirii și a ”drumului crucii” de mai jos (troițe amenajate foarte fain). Ajungem într-un drum asfaltat mai mare, facem ușor stânga și în vreo 200 de metri e casa omului. Trec de niște mici iazuri amenajate și umplu sticla cu apă de la izvor. Îmi spun că izvorul e cu apă așa pură că mulți localnici vin să ia apă de aici. Le mulțumesc și mai departe la drum. Trec de două borne faine și intru în oraș. În Caransebeș. 

De când nu am mai ajuns într-un oraș mai mare... Mă simt un pic incomod după atâta libertate și mă grăbesc puțin spre locul unde găsesc ștampila și apoi spre centru și ieșirea din oraș. Mai întâi străzile mă duc la parcul Dragalina unde admir ceasul și aranjamentele florale. Fac dreapta pe strada Episcopiei, pietonală, și mă voi opri pe stânga la Limonădăria lui nea Tică. Dinu mă întrebase aseară prin mesaje dacă mă opresc la Caransebeș. I-am răspuns că mai continui dacă mă lasă vremea și că aș vrea să termin Terra Banatica. Adaug eu acum, și dacă mă lasă picioarele cu iritațiile de care am tot spus. Dar degeaba i-aș fi spus lui Dinu fiindcă el este fericit să nu aibă probleme de genul ăsta și poate e mai greu de înțeles prin mesaje. Deși e medic și dacă ar vedea cum arată pielea ar înțelege foarte bine! Plasturii mari îmi vor fi de ajutor pe toată Via Transilvanica!

La limonădărie (interesant termen!) pun ștampila și beau două limonade la jumătate de litru înainte de a merge mai departe. Cumva mă simt ca un sălbatic în oraș și e o oarecare stânjeneală. Chiar dacă eu de loc sunt din București! 

Trec de statuia lui Miron Cristea din fața catedralei ”Învierea Domnului”, o ocolesc pe stânga fiindcă e închis portalul de piatră de lângă ea pentru ceva reparații, mă opresc pentru o poză la borna din Piața Revoluției și la Crucea Identității și Demnității Națioale și fac stânga în urcare pe strada Traian Doda și apoi strada Aeroportului. Până și trotuarul are trepte pentru a ușura urcarea! Ajung la pensiunea Kolpinghaus de unde aș putea lua ștampila. Dar eu am deja pusă în carnet la limonădărie! La borna cu simetrie nu fac dreapta pe strada Martir Colonel Ioan Uță cum ar fi drumul, ci urmez track-ul lui Dinu care mă duce pe un drumeag de câmp, prin spatele caselor pe aleea care mă scoate la apa Potocului. E un podeț fain de lemn și apoi poteca merge pe la umbră pe dreapta luncii. Opresc pentru o pauză sub podul variantei ocolitoare a Caransebeșului. E de mers prin soare și e nevoie de odihnă la umbra stâlpului podului!

După vreo 300 de metri dau de borna cu cerb. Drumul face puțin stânga și apoi intră într-un lăstăriș unde las borna cu pantalonii în vine. Interesantă pe toate părțile :)! Aproape la capătul aeroportului este borna cu spice. Fac apoi stânga pe un drum de servitute ce ocolește terenul aeroportului și la borna cu ”șvaițer” fac dreapta printr-o pădurice. Sunt tare interesante schimbările astea de direcție și abia aștept să ajung pe la umbră. Bine că am pe mâini mânecile albe care mă feresc puțin de soarele dogoritor! La capătul pădurii e borna cu ”domino” de la care fac dreapta pe ceva drumuri de căruță. Am de trecut câteva bălți până la borna cu șopârlă. Este interesant de trecut pe undeva pe margine, pe niște lemne fiindcă zona este inundată pe o suprafață destul de mare. Urc un mic delușor și apoi fac stânga pe o luncă largă. De undeva din depărtare mă latră câțiva câini și se apropie până la o limită acceptabilă de siguranță. Nu am de ce mă speria fiindcă știu că doar își apără animalele și nimic mai mult. Mai am pe drumurile cu șleauri o bornă cu ceva simbol de coloană antică, ies printre niște sălcii și mă opresc câteva secunde să mă bucur de relaxarea umbrei. Din oraș nu am mai avut umbră decât la podul ocolitoarei orașului. La intrarea în Dalci văd borna cu siluetă de femeie din Elada antică și fac stânga conform marcajelor. Trec de o troiță faină ridicată de corul din Dalci în 1948 și mă opresc pe stânga pe un cauciuc de tractor. Îmi dau bocancii jos vreo 10-15 minute și mă relaxez cu picioarele pe iarbă. Probabil că arăt cam ciudat pentru oamenii de aici fiindcă cei care intră cu remorca în curte se uită un pic curioși la mine. Inclusiv atunci când strâng găinile să le bage în curte, după ce au băgat tractorul și remorca. Auzisem niște câini la o turmă ceva mai departe și nu voi avea probleme la trecerea prin apropierea lor. Nici măcar nu vin spre mine!

Trec de borna cu ochi și ajung pe drumul de pământ în Cicleni după ce traversez un rând de dealuri mici. Cicleniul este cumva mai ridicat decât restul zonei. Sunt câteva case, o biserică evanghelică închisă și o bornă interesantă cu ritmul unei inimi sculptat pe ea.

 

Din micul sat drumul coboară, apoi urcă pe altă coamă de deal și aici se găsește o bornă cu o floare simbolică sculptată pe ea. Se păstrează direcția de mers lăsând pe dreapta și stânga niște drumeaguri tot de pământ. Următoarea bornă, cu ”găuri” se află la începutul unor poieni lungi, printre livezi. Acum e o mini-junglă cu liane întinse în toate direcțiile. Noroc că se văd niște urme de drum... Capătul poienii trece peste un pârâiaș acum aproape secat și peste el avem un stâlp de schimbare a direcției spre stânga. Pe el cineva a uitat o bluză de trening... Fac stânga, trec de o bornă cu ”mână” și ulița mă scoate în drumul mare, principal, al satului Var. Vă dați seama că numele satului vine de la preocuparea principală a locuitorilor :). Puțin dreapta, apoi stânga pe primul pod și iar dreapta. Borna cu steag de legiune romană cu lupoaică în vârf și troița ”Rădicată întru mărirea bisericii ortodoxe române prin corul bisericesc condus de vrednicul învățător Nicolae Sirbu, Var, VI, 1928”. 

  

Ulița mă urcă vreo 350 de metri pe un fel de șleau larg și se separă în două. Verific track-ul și fac stânga în urcare. Încă vreo 600 de metri și dau de borna cu domnișoara elegantă. Apoi voi face dreapta până la borna cu ”catedrală” din vârful dealului. Fac dreapta pe un drum de căruță care mă duce printr-un mare și sălbatic desiș tot pe coamă. Mai urmează încă o bornă și fac pauză de vreo 10 minute la umbra unui copac. Bineînțeles, cu descălțarea bocancilor! Pe o potecă verde ce urcă prin iarba arsă ajung la dreapta la un drum care apoi mă duce tot pe coama dealului și coboară la dreapta, destul de abrupt, la un pod de beton. Imediat după pod e o bornă ce pare mai mică fiindcă e îngropată parțial în noroi.

După pod urmează o schimbare de direcție la stânga și stâlpii cu indicatoare pentru zone potențiale cu urși mă coboară spre Glimboca. După o bornă cu sculptură destul de vagă intru pe o uliță asfaltată ce mă coboară printre serpentine și case de țigani. Se cunoaște ușor zona după culorile și muzica ce se aud nedefinit. Tot merg la vale printre curioși. Chiar intru în vorbă cu un nene care se minunează când îi spun detaliat numele satelor prin care am trecut de la Caransebeș. Pentru ei pare ceva absolut imposibil să mergi atât! Cobor într-o zonă ”centrală” și de aici voi merge în paralel cu un grup de fete spre  magazin pentru o înghețată și un suc (de undeva din apropierea bisericii baptiste Betel). La capătul străzii las pe dreapta o frumoasă biserică ortodoxă cu copaci frumos înfloriți în curte și cu o bornă cu un sfânt odihnindu-se ca pe un scaun. Trec strada și ar trebui să merg tot în față. Dar am nevoie de ceva dulce și merg la magazinul Budapesta Impex din dreapta. Îmi iau două croissante, o sticlă de jumătate de Cola și un suc natural la un litru. De obicei nu beau Cola, dar acum organismul cere asta! Le beau pe bordură și mănânc croissantele cu poftă. Probabil că par mai ciudat pentru oamenii de aici neobișnuiți cu așa apariție :D! Asta e! Bucuria drumului și a necunoscutului! După o jumătate de oră (circa 19.00) plec mai departe, în pragul înserării.

Pe strada Gheorghe Simeria trec Bistra pe pod și fac dreapta pe drumul de piatră. Trec de borna cu inscripția religioasă  IC XC NI KA, apoi pe sub o linie de curent și de o troiță cu acoperiș, fac dreapta pe primul drum și trec de borna ”cu pete”, ajung la un punct de pază la amenajările pentru captarea apei și un câine doar mă latră aici fiindcă îl domolesc stăpânii. Nu se poate trece în față și trebuie să fac dreapta pe un pod de beton și apoi stânga pe lângă o balastieră. Vin trei câini care mă țintuiesc pe loc cu lătratul. Vine și paznicul și îi gonește. Îmi dau seama că ei de fapt și-au făcut treaba. Doar că e riscant să fie lăsați liberi mai ales că oricând poate veni vreun drumeț ca mine. Bine, noaptea e mai puțin probabil să vină și alții. Ziua este altceva că leagă câinii. Acum merge cu mine până la drumul de după balastieră ca să fie sigur că am trecut de câini și că îmi pot continua drumul în siguranță. Îi mulțumesc și mai departe! Mai las o bornă pe stânga și intru prin spatele zonei industriale cu turnuri mari pe strada Oțelarilor. Pe cât de liniștită pare zona, pe atât de stranie este dacă nu ești obișnuit să mergi noaptea pe astfel de drumuri. Dar eu nu am probleme în afară de oboseala care mă mai ține un pic în formă. Știu că mai am puțin fiindcă am sunat din Glimboca la hotelul Fiama și mă așteaptă. Ultima bornă cu linii orizontale și fac dreapta pe podul pietonal metalic de peste Bistra. Cobor apoi scările în câteva nivele și sunt pe strada Mihai Eminescu. Pare a fi un complex industrial și hotelul este pe stânga într-un fost cămin muncitoresc. Mă primește un nene la recepție, îmi pune ștampila și îmi indică drumul spre camera 9. Rezolvăm mâine dimineață cu plata. Sunt frânt și abia mă mișc. Abia reușesc un duș, un mesaj către Dinu cu distanța de azi: ”36.5 kilometri! Frânt și fericit! Mâine termin Terra Banatica!” și pic de somn.

Ziua 12 - 25 martie 2023

Altă noapte cu somn bun și intens! Asta face ca pe la 7.00 să mă trezesc și într-o jumătate de oră să ies spre Lidl-ul de peste Bistra. Vreo două iaurturi și ceva de ronțăit sunt chiar binevenite acum. Rezolv micul dejun pe o bancă din fața secției de poliție și revin la hotel pentru a porni cu prietenul-rucsac mai departe. Plătesc cazarea și puțin după ora 8.00 pornesc la drum. Trec podul pietonal metalic înapoi spre strada Oțelarilor pentru a-mi continua Calea.

Doar vreo 700 de metri merg pe stradă și când face stânga spre un ultim cartier de case săgețile indicatoare pentru Via mă duc la dreapta pe un drum de piatră. Prima bornă de astăzi mă prinde la ora 9.00. E bine! După un sfert de oră trec de un izvor amenajat și apoi de borna cu cățel de la intrarea în zona de agrement Gura Jgheabului. Strada este relativ recent asfaltată pe aici! Exact după partea amenajată se termină asfaltul și continui pe drum de piatră. Tonusul matinal este foarte bun! După prima bornă ajung la capătul străzii 1 Mai, traversez Bistra și fac stânga prin lăstăriș la borna cu heruvimi și drumul mă scoate la asfalt în Zăvoi. Este o zonă industrială și găsesc borna cu alți heruvimi la asfalt. Pe prima stradă fac dreapta, trec calea ferată și apoi stânga printre case. Curând se termină casele la o casă locuită de țigani (se observă stilul lor de a avea toate lucrurile de valoare la vedere: covoare și geamuri termopan!). Las casa pe dreapta și merg tot în față pe un drum de pământ. A doua bornă, cea cu hrisov, mă trece de Valea Bistrei și mă îndreaptă spre marginea căii ferate. Pe lângă calea ferată intru în Voislova unde ajung după ce depășesc două borne.

Merg trei borne pe calea ferată și apoi marcajele și track-ul mă duc la dreapta pe un drum de piatră. Sunt și ceva stâlpi care mă ghidează prin luncă. Trec apa pe un podeț improvizat și ies pe un drum cu un fel de gard metalic pe stânga. Trec pe sub o linie de curent și apoi printr-o pădure tânără de mesteceni. Ușor spre dreapta intru pe un drumeag unde găsesc ceva resturi de carcase de televizoare și chiar o canapea întoarsă pe dos. O bornă cu motiv tradițional mă ghidează apoi la stânga pe un drumeag din ce în ce mai clar. După o poiană lungă intru printre ceva garduri și ies la asfalt la intrare în Marga. Este un sat lung pe care trebuie să îl parcurg la dreapta până aproape în capătul lui. Ușor în urcare! Pentru un kilometru și jumătate. Aici ar trebui să fie primăria pe stânga și undeva pe dreapta la un magazin găsesc ștampila. Primăria e dărâmată și e șantier și găsesc magazinul care este în spatele unui bloc. E un magazin mic, dar de folos! Pun ștampila și fac o pauză de odihnă chiar la ieșirea din magazin. Am deja 15 kilometri astăzi!

 

Cumva trebuie să găsesc drumul mai departe. Am track-ul Marlenei și îl urmez pe ulița de lângă șantierul primăriei. La prima intersecție fac dreapta și urmez ulița până ce coboară spre un fir de apă. Se adună ceva nori și simt un pic de tensiune în aer. Vedem ce va fi! Trec un scurt podeț și cumva track-ul mă duce tot înainte pe niște drumeaguri ce urcă spre dealul din față. Văd că de fapt pe aplicația VT și pe Osmand ar fi trebuit să urc de la magazin tot în sus până la un stadion (aici cică ar fi o bornă) și apoi stânga. Asta e! E posibil ca și eu și Dinu și Marlene să fi ratat acea bornă! Am încredere deplină în track-ul lor, mai ales că vorbisem în avans (cum de altfel am făcut anticipat pentru fiecare etapă de pe Via) unde au ieșit din traseul oficial. Sus, pe coama dealului, trebuie să fac dreapta. Dar aud din stânga niște lătrături și mă opresc. Nu de frică, ci pentru a rezolva potențiala situație. Câinii vin spre mine (vreo 4 sau 5), latră și dau din coadă. E clar! E bine! Chiar doi vin să îi mângâi și se liniștește treaba. Mai ales că vine și ciobanul și schimbăm câteva vorbe. Ca de obicei nu poți spune prea mult cu oamenii locului despre Via. Doar capetele Căii și câteva denumiri din zona lor! Toți sunt uimiți de cât este în planul de mers. Pentru ei sunt de ajuns câteva tăpșane sau câteva dealuri din jur. 

Fac dreapta pentru două-trei sute de metri și ajung la drumul ce merge de la borna ”ratată” spre capătul estic al Vămii Marga, legătura cu satul Băuțar. Câteva sute de metri și se înnegrește cerul. Întâi câțiva stropi și apoi din ce în ce mai răpăială. La primii stropi pusesem pe mine geaca de ploaie și husa de protecție pentru rucsac. A fost doar o ploaie rapidă de 10-15 minute!

Până la asfalt (adică ceva mai puțin de un kilometru) s-a oprit ploaia de tot și parcă ar da și un pic de soare. E bună vremea pentru mers și pentru uscat după episodul de mai devreme. Las pe dreapta borna cu mamă și copil (sau spovedanie, depinde cum interpretează fiecare), continui pe asfalt lăsând pe dreapta biserica ortodoxă, urc printre case și după borna cu ureche voi face stânga spre fosta gară Bouțar/Băuțar. Aici se poate vedea capătul liniei de cale ferată ce venea dinspre Caransebeș. Capăt pe lângă care marcajele VT mă duc mai departe!

De aici știu că, exceptând mici porțiuni, voi merge pe terasamentul fostei căi ferate ce lega Transilvania de Banat prin Poarta de Fier a Transilvaniei. Mă aștept să nu fie comod pe piatra de terasament, mai ales că nu este prima dată când merg pe o cale ferată. Am experiențe multe prin diferite zone ale țării.

 

După cinci minute de mers calea ferată este întreruptă de un gard pe care este semnul Via. Singura soluție este să merg la dreapta și apoi pe asfalt până voi putea reveni pe terasament. Explicația este simplă: urmează un pod dărâmat (pe care parcă am citit între timp că l-ar fi refăcut!) peste Bistra! Așa că merg pe asfalt, trec podul și mă opresc un pic în stația de autobuz aflată imediat pe dreapta. Niște apă înainte de a merge mai departe. Un moment interesant aici: oprește un tip cu mașina și mă întreabă: Tu ești Tibi Ușeriu? Mi-aș dori să fiu el, dar nu. Sunt doar drumeț pe Via! Citind ulterior cartea lui Tibi ”27 de pași” mi-am dat seama că mai am mult până la experiența lui Tibi. Bine, este greu să faci astfel de comparații fiindcă fiecare are drumul său, experiențele și trăirile sale și Calea sa. Fiindcă indiferent că ești pe Camino sau pe Calea transilvană/Via Transilvanica sau pe alte drumuri, ceea ce trăiești în interior în fiecare moment este unic și doar întâmplător sunt lucruri comune. Și tot ceea ce primești din exterior ți se modelează pe un cadru emoțional format anterior, din copilărie și până în acel moment. Mă gândesc acum la două exemple: Tibi Ușeriu și Forest Gump. Chiar dacă al doilea poate fi doar un personaj de film, pentru amândoi alergarea a fost o soluție pentru a lucra cu și eventual a se elibera de trecut. Sau cel puțin pentru o perioadă anumite episoade din memorie se cufundă într-o negură care îți permite să vezi lucrurile din prezent într-o claritate mai bună. Nu e o ascundere a trecutului, ci o lecție de concentrare pe prezent!

Mă ridic și pe o străduță în curbă revin la terasament după acel pod de care spuneam. Chiar borna de aici reflectă ideea de mai sus: Ochiul larg deschis poate însemna pentru mine concentrarea pe prezent! Bineînțeles că e interpretare subiectivă fiindcă din sens opus sculpturile bornelor pot fi legate în minte într-un cu totul alt fel. 

Trec de prima bornă cu o ”tăietură” pe mijloc, las pe dreapta biserica ortodoxă II din Băuțar. Înainte de a doua bornă îmi taie calea o salamandră, urmez terasamentul acceptabil pe lângă borna cu soare și apoi cea cu ”sărut” brâncușian (sau ce o fi el :D), tot merg paralel cu asfaltul și văd pe drum intrarea în Bucova. Mă opresc puțin și sun la domnul Horia de la Mimi Pension. Simt nevoia de un duș și de un pat moale datorită iritațiilor dintre picioare, chiar dacă am protejat pielea cu plasturi mari. Mă așteaptă cu mare drag și veselie! 

Vestea îmi dă energie să mai merg pe terasamentul însorit ce trece printre curți cu garduri de lemn. Sunt puțin deasupra drumului principal (în dreapta mea) și ajung la drumul în două serpentine care coboară spre asfalt. Am trackul lui Marlene care îmi confirmă asta! Dar știu că mai este o bornă aproape și merg până la ea. Are o sculptură interesantă: un fel de soare rotund ca de apus sau de răsărit tăiat de un șanț care pare a fi ca cel făcut de carii pe sub scoarța copacilor. 

Azi îmi ajung 31 de kilometri adunați în două etape din Ghid. Sunt obosit și fericit. Trimit mesaj lui Dinu bucuros de cei 220 de kilometri parcurși pe ”Terra Banatica” de la Crușovăț până aici! Ora 18.30! Mâine voi avea ultima etapă din acest episod, scurtă și extenuantă. Dar voi povesti ceva mai jos.

Acum cobor la asfalt și parcurg ultimii 500 de metri până la Mimi, cu trecere pe sub biserica greco-catolică.

La pensiune domnul Horia mă primește extrem de fain: erau niște prieteni de-ai lor și mă întâmpină ca și cum aș fi prietenul care a întârziat la petrecere. Un pahar de pălincă și apoi la masă cu povești și de o parte și de alta! Chiar dacă sunt obosit, caut să mă bucur de oameni și de voie bună cât de mult se poate. Cu regret că nu pot sta mai mult mă retrag în cameră, inspir mirosul de magnolie albă de sub geam, mă bucur de un duș cald și apoi de un somn prelungit și mult dorit!

Ziua 13 - 26 martie 2023

Știu că azi am o etapă scurtă și totuși atât de grea. Asta fiindcă fiecare pas mă jenează. Dar am o zi întreagă la dispoziție pentru doar 14 kilometri. De fapt 16 fiindcă mai am de văzut două borne care usnt pe terasamentul de deasupra Bucovei. Mă trezesc pe la 8.30 și mă bucur de un mic dejun foarte consistent din partea gazdelor. Aproape că îmi pare rău că trebuie să pornesc la drum la cât de faini sunt oamenii! Dar cum călătorului îi șade bine cu drumul, încalț bocancii, pun rucsacul în spate, mulțumesc pentru tot, salut gazdele și pornesc la drum. Asta înseamnă că merg vreo 500 de metri pe asfalt, urc la stânga pe o uliță care mă scoate sub terasament, urc pe el și mă întorc în sensul de mers recomandat în ghid. Întâi dau de un canton de cale ferată în paragină, apoi urmează un S larg la dreapta și apoi la stânga, dau de borna cu șarpe și imediat de un gard pus pentru animale. Trec de poartă închizând la loc și ajung la a doua bornă (45 de minute de la plecare). Verific pe hartă că următoare bornă e cea văzută aseară și fac cale-ntoarsă pe la borna cu șarpe. Trec de locul unde revenisem în traseul Via și continui pe terasamentul încă acceptabil. Încă vreo 10 minute și mă opresc să vorbesc puțin cu un nene care era cu caprele prin spatele livezii. Îmi povestește că nu are de lucru și își ocupă timpul pe aici. Voi continua pe drumul cu zone cu noroi pe care reușesc să le evit cu eleganță și ajung la o ruină care îmi amintește de anii copilăriei și chiar de finalul de mileniu trecut când mi-am luat carnetul de șofer (1999).

 

Încă cinci minute și sunt la borna ”tăiată”, ultima bornă din județul Caraș-Severin înainte de a intra în Hunedoara. Am ieșit din sat și încă administrativ sunt în Bucova! După bornă începe panta pe care se vede foarte clar că se putea urca doar cu cremalieră până în Poarta de Fier. 

Redau mai jos câteva rânduri despre fosta cale ferată pe terasamentul căreia merg acum (sursa: https://caon.ro/istoria-caii-ferate-cu-cremaliera-de-la-bautar-devenita-poveste/2383713/).

”CARAȘ-SEVERIN – Rudolf Hanzelik, din Hunedoara, un pasionat al istoriei industriale din această parte de ţară, a publicat recent un articol însoţit de fotografii referitoare la Calea Ferată cu Cremalieră Prin Porțile de Fier ale Transilvaniei. Informaţiile deosebit de interesante fac parte dintr-un documentar creat în august 1969, extras de pe DVD-ul „Steam in Roumania August 1969”, prezentat de Ton Pruissen, din care vă prezentăm în continuare câteva fragmente!

Astfel, se arată în articol, parte din linia CFR Nr. 211, Linia CF Caransebeș – Bouțari – Subcetate, este o cale ferată secundară în România. Linia este simplă, neelectrificată și a fost inaugurată la 11 noiembrie 1908 pe distanța Caransebeș – Bouțari, respectiv la 1 mai 1909 pe distanța Bouțari – Subcetate. Datorită declivităților foarte mari, de până la 50 mm/m, pe distanța Bouțari – Sarmizegetusa, circulația trenurilor se efectua pe linie cu cremalieră. În perioada 1908-1978 (an în care tronsonul Bouțari – Sarmizegetusa a fost închis circulației trenurilor de călători), tracțiunea a fost asigurată pe întreaga distanță de locomotive cu abur. În 1995 se închide al doilea tronson de linie pentru circulația trenurilor de călători, și anume Sarmizegetusa – Hațeg, pentru ca în cursul anului 2000, linia pe distanța Bouțari – Hațeg să fie dezafectată și trecută în administrarea SAAF. În prezent, pe distanța Caransebeș – Bouțari nu mai există trafic feroviar, iar pe segmentul Hațeg – Subcetate, la fel. Tronsonul dintre Hațeg – Sarmisegetuza – Zeicani – Bucova – Bouțari a fost complet casat după 2005 (Wikipedia).

În continuare, în articol se mai arată că prin aceste locuri, prin depresiunile dintre Munții Poiana Ruscă (la nord) și Țarcului (la sud), prin care se strecoară spre est, spre Haţeg, Râul Mare, iar spre Caransebeș, râul Bistra, între anii 1898 și 1908 s-a construit calea ferată care lega Caransebeșul de Hațeg, adică, de fapt, uzinele din Reșita de cărbunele din Valea Jiului, reducând drumul acestuia cu mai mult de 300 km.

Construirea căii ferate de la Caransebeș la Subcetate a fost posibilă prin crearea la Cluj, în 1894, a Societății Căilor Ferate Locale Caransebeș – Hațeg, condusă de deputatul Pogany și cu fonduri colectate de la diferite societăți, dar și de la localnici (comitatele Hunedoara și Caraș-Severin). De altfel, din cei 76 km cât însuma toată calea ferată construită, 42 km aparțineau Comitatului Hunedoara și 34 km Comitatului Caraș-Severin.

Construirea propriu-zisă a început în primăvara lui 1905 și, după trei ani de eforturi, o să vedem mai departe de ce, calea ferată Caransebeș – Subcetate a fost deschisă, la două date diferite, în funcție de terminarea lucrărilor: Caransebeș – Bouțari, la 12 noiembrie 1908, iar Bouțari – Subcetate, la 18 decembrie 1908. Între 1908 și 1919, această cale ferată, proprietatea unei societăți private, a fost exploatată de Căile Ferate ale Statului Maghiar (MÁV).

După Unire, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Trianon și ale legilor române, calea ferată Caransebeș – Subcetate a fost preluată în întregime de administrația CFR și, prin cumpărarea acțiunilor, CFR a devenit și proprietara liniei.

Peisajul înconjurător prin care străbate această cale ferată este de o rară frumusețe. Vegetație bogată, susur de ape cristaline și animale mici de pădure nu prea tare speriate de… civilizație. Linia pleacă din Caransebeș, de la o altitudine de 204 m, și urcă, prin culoarul creat de râul Bistra, până la Bouțari (425 m altitudine), având pe acest traseu 11 stații și halte, printre care și Oțelu Roșu, fosta Ferdinand.

De la Bouțari începe greul și… originalitatea acestei căi ferate: Porțile de Fier (ale Transilvaniei), la 692 m altitudine. Distanța între cota de 425 m (Bouțari) și cea de 692 m (Porțile de Fier) este de numai 9 km, adică pe 9 km trenul străbate o diferență de nivel de 267 m, un caz rar în construcția de căi ferate și greu de soluționat, pentru că declivitatea este de circa 50 mm/m, iar maximul întâlnit pe căi ferate normale este de 40 mm/m.

Acesta a fost punctul forte și examenul cel mai greu pentru proiectant și executant. Se cunoștea din experiența constructorilor feroviari europeni, din Germania, pe linia Blankenburg – Tanne (1885), din Elveția, pe liniile Furka – Oberalp și Brienz – Rothorn (1892), din Austria, pe linia Eisenerz – Vordernberg (1891) sau din Ungaria, pe linia Erdököz – Zólyömbrezó (1896), soluția de a ajuta la creșterea aderenței locomotivei prin roți dințate, montate în mijlocul osiilor roţilor locomotivei, care să se „îmbuce” cu o șină dințată, numită cremalieră.

Invenția aparține unui inginer elvețian, Roman Abt, și a fost lansată în anul 1882, ea constând din două sau trei lame metalice dințate, alăturate, montate în axul căii și ai căror dinți sunt decalați. Fiecărei lame dințate îi corespunde o roată dințată a mecanismului locomotivei, astfel încât angrenarea este continuă și mult mai lină. Pe aceste linii dotate cu cremalieră s-au utilizat aproape exclusiv locomotive cu aderență mixtă, cu două mecanisme motoare distincte, roțile motoare de simplă aderență fiind acționate de un mecanism exterior, iar cele dințate de unul interior, distinct.

În continuare, calea ferată începe să coboare după Porțile de Fier intrând în Depresiunea Hațegului prin stația Zaicani (deja la 569 m altitudine), trecând prin Sarmizegetusa, Peștenița, Cârnești, Păclișa și Hațeg și ajungând la Subcetate, la o altitudine de 292 m. Iată cum, pe cei 76 km, în primii 47 km trenul străbătea o declivitate de 400 m, iar pe ultimii 29 km străbătea 488 m de declivitate. Era într-adevăr o linie de munte unicat la noi în ţară!

Circulaţia trenurilor pe această linie a constituit, de asemenea, o preocupare și a impus reglementări speciale. Astfel, pe porţiunea Bouțari – Subcetate, pe o lungime de 39,5 km, în anul 1947, Direcțiunea Mișcării făcea următoarele precizări: circulația trenurilor se va face cu o viteză de 25 km/h, iar între Km 44 + 800 şi 49 + 134, adică pe 5,265 km, între stațiile Sarmizegetusa și Bouțari, pe porțiunea de linie cu cremalieră, având o rezistență caracteristică de 53 kg/tonă, panta de 50‰ și raza minimă de curbă de 250 m, trenurile vor circula cu 8 km/h la urcare și cu 12 km/h la coborâre. Pe restul liniei, adică de la Bouțari la Caransebeș și de la Subcetate la Hațeg, viteza de circulație era de 40 km/h.

Desigur, şina utilizată inițial era de tip 23,6, pe traverse de lemn, și, ulterior, prin refacții succesive, în 1988, pe secția Caransebeș – Bouțari s-a ajuns la tipul 49. Pe secția de circulație Caransebeș – Subcetate trenurile de marfă și de călători, între anii 1908-1964, au fost remorcate cu locomotive cu abur din Depoul Caransebeș și din Remiza Subcetate. Specificul acestei secţii a fost remorcarea între Bouțari și Subcetate cu locomotive special construite de firma Florisdorf/Wien în anul 1908, Seria 40 D, adică cu roți dințate. Cele șapte locomotive de acest tip au aparținut de Remiza Subcetate.

Pe porțiunea Caransebeș – Bouțari au fost, în timp, folosite și alte locomotive cu abur (Seria 131.000 – între 1940 şi 1973, și 150.000 – între 1967 şi 1973). După anul 1973 au fost introduse locomotivele diesel (electrice și hidraulice). În anul 1978, după 70 de ani de existență, linia Sarmizegetusa – Bouțari a fost închisă, iar locomotivele, garate în Remiza Subcetate. În ceea ce privește linia, după închidere, vegetația a devenit atotstăpânitoare, astfel încât astăzi, deși atât șinele, cât și cremaliera nu mai există, cu greu se mai poate observa ceva printre copăceii și tufele invadatoare.”

Și un alt link cu câteva poze interesante, de epocă: https://adevarul.ro/galerii-foto/calea-ferata-cu-cremaliera-hateg-caransebes-2197667.html. Doar o imagine pentru a vă intriga să vedeți cum arăta linia acum peste o sută de ani.

Din acea zonă cu ”construcția originală” vedeți imaginile de mai jos.

Și iată-mă, după borna cu buric, intrat în Transilvania, prin Poarta de Fier, trecătoarea pe unde au trecut romanii în drumul lor spre capitala spirituală a vechii Dacii. Fiindcă se cunoaște că romanii, spre deosebire de daci și de multe alte popoare ”barbare” înaintau prin teritorii noi prin zone joase, nu pe munți. 

N-am mai vorbit de ceva vreme cu mama. Acum simt nevoia să vorbesc cu ea să îmi exprim bucuria de a intra din Banat în Transilvania. Chiar la borna următoare scrie că e limita convențională între Terra Dacica și Terra Banatica. În sensul invers de mers față de cum merg eu! Borna are sculptat pe ea un coif dacic, semn că am intrat pe teritoriul străbunilor. Doar la nivel cultural fiindcă dacii controlau jumătate din Europa la vremea lor! Pe stradă văd și semnul pentru fortificația dacică Tapae unde au avut loc puternice lupte în anii 87 și 88 înainte de marile războaie daco-romane (o fi vorba de fortificație sau doar de o zonă unde au fost lupte dure?).  

A treia bornă înfățișează chipurile unui bărbat și a unei femei dace. Le las în urmă și ajung la un podeț de lemn. Pietrele din terasament parcă încep să fie din ce în ce mai mari și mă jenează din ce în ce în ce mia mult. Sau poate o fi doar oboseala adunată care le amplifică... O fi borna de după cu un iepure, dar parcă simt că mă mișc cu viteza unei țestoase (cum am avut o bornă printre ultimele înainte de a ajunge la Crușovăț în primul episod de pe Via) sau a unui leneș (adică viteză undeva spre zero :D!). 

Traversez un drum și continui pe terasamentul pe care înaintez din ce în ce mai greu. Dar știu că mai am câțiva kilometri și nu mă pot opri aici. Drumul se apropie de asfalt și o vreme va merge paralel cu asfaltul printr-un crâng destul de îngust. Sunt momente când e descoperit terenul și simt din plin arsura soarelui... După două borne văd pe dreapta o bornă mică de cale ferată cu kilometru 54. De unde o fi măsurătoarea? Merg greu, mai trec de câte o traversă veche de lemn, ajung la borna cu ”crestături” și apoi la borna cu Avram Iancu, punctul terminus pentru Dinu și pentru Marlene. Eu cred că sunt abia pe la un sfert din Via Transilvanica. 

 

Teoretic aici ar trebui să fie foarte simplu. Adică să merg tot pe terasament și apoi la dreapta spre borna de la primărie. Dar în față este un gard. Cei care au preluat clădirea fostei gări au îngrădit aici cu totul. Așa că fac dreapta pe o uliță dintre spatele caselor și terenurile agricole și unde găsesc o variantă de ieșit la asfalt fac stânga. De fapt intru într-o curte prin spate și proprietarii sunt binevoitori și mă duc la poartă printre scurte povestiri. Fac un scurt dus-întors până la clădirea fostei gări ca să îmi confirm că e îngrădit și pe partea cealaltă și apoi pe un drum paralel cu terasamentul până la strada Râușor pe care este pensiunea Bretonia. De aici se poate lua ștampila. Dar acum eu intenționez să iau ștampila din partea cealaltă a localității Sarmizegetusa pentru că data viitoare voi porni în direcția cealaltă. Așa că mă opresc puțin pe banca de lângă borna cu amazoană de la primărie. Mă rog, foarte stilizată sculptura :)!

Marcajele mă duc puțin spre vest și la prima uliță fac stânga pe după amfiteatrul din Sarmizegetusa Ulpia Traiana. T-urile mă duc printre ruinele cetății străvechi până la forum. Aici fac câteva poze și apoi prin stânga forumului urmez o uliță ce mă scoate în partea sudică a localității în dreptul bisericii ortodoxe (1927). Trecusem și de borna cu mama și copil... Drumul aici face stânga, dar pentru mine va fi pauză până la refacerea fizică. Fac dreapta și cobor la pensiunea Sarmis unde intru prin parcarea întortocheată și ajung la recepție unde pun ștampila. Le spun că aici e punct terminus pentru mine acum și e posibil ca data viitoare să mă cazez la ei înainte de a porni mai departe. Vom vedea cum va fi!

Fiindcă ajung mai rar prin zonă, pritenii Corina și Nicu din Cugir vin cu mașina să mă ajute cu transportul până la o gară de unde pot lua trenul spre București. Vom mânca împreună chiar la Sarmis și apoi, printre povești, pornim la drum. Au răbdare cu mine fiindcă merg ceva mai greu și mai încet :D! Știu ei un loc fain de unde se vede Retezatul în toată măreția lui și vom opri acolo pentru câteva poze!

Ne-am bucurat tare de revedere și căutăm trenuri spre București. Am din Simeria și mă vor duce până la gară. Mulțumesc tare mult cu promisiunea de a vorbi când voi ajunge în Cugir. Mă așez pe o scară din spatele gării să mănânc un iaurt și ceva fructe și cu greu mă mișc apoi la peronul unde am un tren de noapte spre București. Adorm după ce vine controlorul cu gând la cei 234 de kilometri pe care am reușit să îi parcurg din Via Transilvanica! Cale bună și pe curând!