Azi mă trezesc și mai târziu ca ieri. Și, înainte de explorare, iau un mic dejun-prânz consistent, tot la Riki :). Așa că abia pe la 13.45 pornesc la drum. Dacă ieri nu ajunsesem la vestita rezervație de mesteacăn pitic, acum chiar insist și merg la cealaltă locație, promovată de cei din stațiune. Adică cea de lângă aleea 7 izvoare! De la pensiune cobor pe o străduță laterală care dă în Jokai Mor și mai departe cobor spre viitorul centru wellness Borsec/Borszéki kezelőközpont și ce credeți că văd în spatele lui: printre maci roșii sunt și maci roz! Sunt încântat de ei și mă bucur că sunt mai greu observabili din stradă!
Chiar în fața centrului, sub un molid înalt, este rezervația de mesteacăn pitic, Betula humilis. Este o relicvă glaciară care se găsește în regiunile subpolare, la noi fiind în punctul cel mai sudic și pe cale de dispariție. Fac câteva poze bucuros de descoperire și apoi cobor direct în aleea 7 izvoare pe la izvoarele captate de Regia Națională a Apelor Minerale S.A. E prima dată când aud de ea... De aici cobor mai departe pe strada Carpați spre următorul obiectiv turistic. E în jos spre Borsecul de Jos!
Obiectivul nu e mașinuța asta de epocă pe care o văd parcată pe marginea străzii, ci... viaductul ce separă Borsecul de sus de cel de jos. Am citit că ar fi fost folosit pentru o cale ferată și acum este suport pentru aducțiunea de apă pentru fabrica de îmbuteliere. E foarte fain și din amonte și mai ales din aval...
Cobor spre localitatea Borsec/Borsecul de jos și stau la povești vreo jumătate de oră cu o profesoară de matematică venită din Moldova și stabilită aici. A prins atâta drag de locuri și de oameni că nu ar mai pleca! O întreb de autobuze spre Toplița și spre Neamț/Iași și îmi spune orarul. Eu de fapt d-asta venisem: pentru a verifica la ce ore am autobuz spre Toplița pentru mâine! Fac o poză la orar, cobor în centru și mă gândesc să explorez un pic zona. Așa că fac dreapta și merg puțin până la troița de lemn pe care găsesc un panou în care e descrisă o parte din Drumul Mariei/Via Mariae, traseu de pelerinaj și turistic pentru toate confesiunile și etniile. Hm, un fel de Camino?
Revin la parcul central pe care îl traversez și continui în partea cealaltă a localității până la ultimele case. Aveam de gând să mă întorc și să urc pe unde am venit până în stațiune și văd o uliță care duce spre deal și deasupra unei case este o grotă. Nu e nimeni pe care să întreb ceva și merg spre grotă. De la casa de sub grotă mă latră doi câini și vin pe rând fiul și tatăl ceva mai beteag de îmi spun ce e cu ea. Nu e mai mult decât se vede și le spun că vreau să urc înapoi în stațiune. Doar ce le spun de Grota Urșilor și Poiana Zânelor și îmi spun cum să ajung mai repede. Cam ce voiam eu de fapt să aflu. Le mulțumesc și le urmez sfatul pe linia fostei căi ferate până la marginea pădurii. De aici o potecă mă urcă pentru vreo 10 minute la forestierul... de sub Grota Urșilor! Foarte tare! Tot mă bătea pe mine gândul prima dată când am ajuns aici să văd unde duce drumul ăsta după cimitir. Merg până înainte de cimitir și intersectez un drum ce merge în sus și în jos. Mă adăpostesc un pic sub acoperișul unei remorci de câteva picături de ploaie și pornesc la deal fiindcă descoperisem că mai este un ”obiectiv” aici. Urc puțin, las un marcaj la stânga (e șters, se vede doar săgeata indicatoare) și puțin mai sus, pe un drum de piatră ajung la niște clădiri care par a fi un concasor. Urc la el și stau într-un foișor adăpostit de alți stropi de ploaie și, după ce mai urc vreo 30 de metri, fac stânga pe un vag drumeag. Aceasta mă va duce la baza unei alte cariere de travertin. Superbă, aș putea spune cu ochiul unui geolog!
Mă învârt prin carieră pentru tot felul de unghiuri, intru prin desișul de la baza carierei și ies în partea de jos a Poienii Zânelor, urc prin iarba udă și revin de câteva ori la buza carierei pentru alte poze, găsesc un drum plin de apă ce tot urcă prin poiană și urmele mă duc deasupra clădirii pe care o văzusem eu din carieră. Este vorba de punctul de pază al carierei de travertin Borsec I a Întreprinderii Marmora București. E toată din marmură și părăsită și îmi plac detaliile: șemineu interior integral din travertin și marmură, ornamente de marmură și travertin fasonate sau nu pe exterior... Era păcat ca (măcar) aici să nu fie atâta travertin. Îmi place tare mult locul!
De la clădire mai urc câteva zeci de metri și sunt la băile minerale pentru picioare din Poiana Zânelor. Acum e liber și pot face câteva poze din unghiuri faine...
Urc în Poiană la intrarea turistică, mai întâi fac niște poze și apoi îmi iau un suc și un langoș cu brânză, smântână și usturoi. Iamiiii! Merg pe un șezlong și mă relaxez cu langoșul care dispare bucată cu bucată în gura mea. Tare gustos este! Până să plec chiar accept niște poze cu un copil pe celălalt șezlong. Adevărul e că m-am așezat și eu chiar lângă ursul cu sticla de apă minerală, simbolul stațiunii!
Acum consider că am cam văzut tot ce era aici. Aaaa, mi-au mai rămas Groapa Rotundă, săniile de vară de pe pârtie și ceva trasee turistice prin împrejurimi. Dar ăsta e motiv să mai vin și cu altă ocazie. Acum trec prin parcul central, urc pe lângă secția de poliție la pensiune și mă relaxez cu o altă masă la Riki până târziu, după înserare. Fiindcă m-a tot picurat sunt un pic înfrigurat, fac un duș și nu mai am energie să mai cobor în foișor la seara de chitară a lui Vladimir. Doar puțin deschid balconul și, când îl închid, nu se mai aude absolut nimic. Ca să vă dați seama cât de bună este izolarea fonică pentru o cabană de lemn de aproape o sută de ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu