”Un bucium cheamă stins în Maramureș
Și codrii îi răspund din depărtare
Strămoșii vin doinind năvalnic iureș
În munții nordului e sărbătoare.”
(”Toamnă la Șuior”)
Dimineață ajung cu trenul în Baia Mare după o noapte plină la cușetă. Plină de somn! Bine, a început interesant. Îi dau biletul responsabilului de vagon, îmi dă așternutul și mă duc în cușetă. Vine la mine și îmi spune să vin puțin la el. Ca o paranteză, nu am mers prea mult cu vagoane de dormit sau cușetă și se pare că a venit și vremea mea să vreau cât de cât odihnă și condiții bune de somn în tren. Era să zic ”pe tren” și îmi aduc aminte de bancul cu oltenii ”pe tren” (”sârma, băăă!”, dacă vrea cineva, i-l spun, nu se poate scrie aici!). Mă duc deci la responsabilul de vagon și îmi spune că... biletul meu este pentru seara de 08.11, nu pentru 07.11! E într-adevăr, o greșeală de la casa de bilete. Nu mai putem schimba biletul (și așa eu am luat biletul din Bușteni și m-am urcat în Brașov). Cumva rezolvăm fiindcă nu e mare aglomerație și găsim un loc liber în aceeași cușetă. Va fi tare bine până dimineață! Dimineață mă simt așa bine pe răcoare și merg pe jos până la Dania care mă va găzdui câteva zile. Acum ea e la treabă și e acasă prietenul ei Zoli. Un ceai cald și câteva vorbe faine (încă o dată îmi confirmă și el prin felul de a fi că maghiarii de la noi sunt foarte de treabă, nicidecum doar ce se spune despre ei) și, pe ploaie, mă duce la stația de autobuz pentru a merge spre primul meu plan din zonă. Dania ne spusese prin mesaje de unde trebuie să iau autobuzul 1 și Zoli nu pregetă să meargă cu mine până la Profi și apoi pe bulevardul București, între Eurohotel și Mc Donald's unde e stația de bus. De aici voi lua 1 spre Ferneziu (aici găsiți harta transportului în comun din Baia Mare). Zoli se întoarce acasă pe ploaie și eu merg spre munți (tot pe ploaie). Trebuie să ai un pitic să nu îți pese de ploaie. S-o mai opri...
Se vede că nu sunt de-al locului. Toți vor să mă ajute. Nu contează culoarea pielii. De remarcat că și cei mai colorați sar să mă ajute cu stația unde trebuie să cobor. Așa că nu am cum să greșesc stația de la cariera Limpedea. Știam de la Dania și de pe net că, pentru a ajunge pe Igniș, de aici de la carieră trebuie să merg spre Chiuzbaia și apoi pe PA în sus. Dar mai întâi să fac câteva poze la coloanele de ”andezite și dacite constituite din feldspat (minerale de silicați de potasiu, sodiu și calciu) de tip dom de lavă, în care, in partea centrală, apar coloane cu înălțimi de până la 15 metri” (wikipedia). Este aproape ora 13.00, nu am foarte multe ore de lumină și mă tot mir cum Dania îmi spusese că am timp să fac traseul dus-întors...
De la carieră trec apa Firizei (care mai sus, la capătul liniei de autobuz are un lac de acumulare și baraj omonim) și intru pe valea Jidovoaiei. Știu că trebuie să ajung la Groapele Chiuzbăii ca să urc apoi pe Igniș. Adică 3.7 kilometri pe drumul care urcă pe vale. Plouă, plouă și nimeni nu mă ia la ocazie... Ies dintre case, urmez drumul în serpentine largi, ajung la casele de la Groapa Limpedea și continui pe lângă carierele Jidovia și Tăul Roșu. Nu am găsit exact ce înseamnă ”groapă” (și nici nu am întrebat-o pe Dania, maramureșeancă de fel) și bănuiesc că înseamnă ”vale”, ”loc adânc”. Dar în schimb am găsit pentru voi un dicționar interesant (bine, dacă ești curios/curioasă din fire, găsești și fără să îți spun eu) de regionalisme și arhaisme moroșene. Schimb două vorbe cu o doamnă cu o mașină de teren și văd că întoarce să mă ducă la deal. Ducea și pe o femeie spre casa ei și mi-a zis că nu e nici un ocol pentru ea. Femeia strângea sticle pentru lapte. De știam luam și eu niște lapte de la ea... În fine! Mă mai duce vreun kilometru ca să aibă unde întoarce și îi mulțumesc pentru ajutor. După spusele ei, mai bine aș merge doar în rezervație și înapoi, să nu mai urc pe Igniș... O săgeată îmi arată 1.5 kilometri până la rezervație și după vreo 500 de metri dau, într-o curbă de panouri explicative.
Rezervația fosiliferă Chiuzbaia se află pe versantul sudic al masivului vulcanic Igniș și a fost declarată rezervație în 1954. Bogăția de material fosil și taxoni o face unică în partea de sud-est a Europei fiind comparabilă doar cu două rezervații din Germania. Traseul de trei kilometri este marcat cu frunză de stejar și pe parcursul ei sunt opt panouri care descriu diferite aspecte ale rezervației: roci, animale, vegetație din prezent și din trecut, detalii despre vegetația unui fost lac de acum 10 milioane de ani, detalii despre activitatea vulcanică etc. Traseul urcă pe versantul stâng al văii Plopilor și se întoarce pe drumuri de munte, 50-80 de metri diferență de altitudine mai sus de poteca de urcare. De la punctul 5 eu voi ieși de pe traseu pe un drum de exploatare ce urcă pe un brâu al Ignișului aflat pe la circa 800-850 de metri altitudine. Părerea mea, după ce am vizitat câteva rezervații până acum, este că panourile și informațiile sunt prezentate științific, sec. Îmi aduc aminte de ”Poveștile pădurii” din Buila-Vânturarița care au un vocabular adaptat tuturor, în special copiilor. E mult mai interesant!
Drumul traversează traseul marcat cu PA (pe care trebuia inițial să urc) și într-o secundă aleg să mai merg pe drum puțin și apoi, dacă nu dau de ceva interesant, să mă întorc să urc pe PA. Citisem de cariera Lespezi și speram să fie ceva fain de văzut. Merg pe drum câteva sute de metri și în dreapta mea, deasupra, e un imens perete cu coloane parcă agățate de pământ și cer. Clar, trebuie să ajung la ele. Mai ales că știu drumul de întors în caz de orice ;). Acum mă gândesc că nu sunt singurul ”zăpăcit” cu astfel de idei pe aici... Trec pe sub perete, vreo sută de metri mai jos pe drum și văd că la un moment dat drumul începe să coboare. Cezărică, mai ai de văzut pe aici câte ceva pe sus. Așa că la un cot la dreapta părăsesc drumul și urc pe piciorul abrupt. Văd pe telefon că aș putea urca într-o șa la stânga pe curbe de nivel. Mă joc cu bocancii noi (îi testez) și văd marginea peretelui despre care vă spuneam. Evident că schimb direcția și în câteva zeci de metri mă trezesc sub peretele cu coloane Lespezi. Până acum văzusem așa ceva la Racoș și știam că mai avem și la Detunate așa ceva. Dar aici nu mă așteptam să dau de coloane. Au între 4-5 și 20 de metri înălțime (poate și mai mult, mie așa mi par) și sunt aproape verticale. Peretele cred că are vreo 50-60 de metri înălțime... Merg pe la baza lui tot cu ochii în sus și trec cu atenție de zonele în care au căzut bucăți din coloane. Când zic bucăți mă refer la bolovani poate și de un metru cub mărime! Cu atenție mă furișez printre ele și chiar am de trecut pe sub niște copaci care se rup sub greutatea mea. Fără probleme! Am grijă la maxim fiindcă sunt singur. Acum îmi aduc aminte de pădurile putrezite din sudul Norvegiei unde toți copacii (aproape) se rupeau cu mine! Trec câteva ”groape” și intru în pădurea de fag. Știu că trebuie să ajung curând la marcajul PA și se și întâmplă asta. De aici urc la stânga spre platou.
Urc puțin prin făget și dau de un prag stâncos. Este pragul în care la stânga este Piatra Dracului și la dreapta sunt trei țancuri izolate în pădure. Poteca urcă peste câteva praguri, în serpentine merge pe sub țancuri și apoi în stânga după două curbe lungi ajunge la marginea pădurii la un izvor marcat. E și o masă în dreapta. Izvorul de sub o rădăcină e sec acum și ies pe marcaje la golul alpin. Nu mai sunt marcaje și poteca e mai mult decât evidentă. Tot în urcare ușor în dreapta spre o stație de transmisiuni locală. Ca la mine la serviciu, cu multe antene pe ea. Mă gândesc să trimit vreun mesaj colegilor mei dacă găsesc pe cineva aici. Nu e nimeni, stația e deservită! Vântul bate cu 60-70 km/h și mă opresc puțin la punctul cel mai înalt unde e scrisă altitudinea și unde fac o poză-dovadă! E destul de târziu și tare aș vrea să mă întorc pe lumină. Măcar în vale!
Văd pe platou, ceva mai spre nord refugiul Igniș și nu mă mai duc până la el. Ar fi o variantă să merg pe acolo și e tare mult de ocolit. În schimb de pe platou caut să cobor un pic spre vest fiindcă văzusem niște monoliți interesanți. Este vorba de Turnul lui Pintea sub care fac câteva poze. Diferit de Săritura/Sărita lui Pintea din vecinul Gutâi! Până la Turn am un drum de ATV și pentru câteva momente mă gândesc că drumul ăsta ar putea coborî la vale spre capătul de sus al lacului Firiza. Greșit! Se oprește la Turn!
Dau roată platoului și ușor în coborâre ajung la izvorul de mai devreme. Îmi spusese Dania de un marcaj PR și acum e prea târziu să îl mai caut. Pe aici știu pe unde e drumul! Chiar dacă, de obicei, prefer să merg pe alt traseu decât la venire, acum pornesc pentru prima parte pe același drum. Adică printre țancurile de stâncă! Mai mult îmi place să urc decât să cobor și nu am ce face. Cobor cu grijă și parcă e mai ușor decât credeam. Trec de săritorile de mai devreme, ajung în pădurea de fag și poteca mă duce intuitiv la vale. Trec cumva pe stânga unei culmi și apoi ceva mai abrupt urmez marcajele PA până la drumul de mai devreme. Și doar merg normal, fără a mări cumva viteza...
După drum tot țin firul unui vâlcel și ceva mai jos se formează un drum la stânga. Drumul de exploatare merge la dreapta și cred că, prin noroiul de aici, mă cam îndepărtez de marcaj. Pe care oricum îl pierd repede. Cobor pe valea pe care ar trebui să fie marcajul și nu găsesc nimic. Intuiția mă duce tot pe vale în jos... Se formează un drumeag cu din ce în ce mai mult noroi și văd că valea se adâncește în jurul meu. Tot noroi, noroi și pe dreapta parcă e un drum de exploatare... Cum s-a nimerit de eu sunt pe firul văii, ceva mai sus de apa care curge destul de vijelioasă (adică să înțelegeți că nu prea mă lasă să trec decât atunci când se scurge pe sub drum printr-o gaură). Drumul (vorba vine drum, de fapt e o potecă largă plină de noroi) mă scoate în drumul de exploatare de pe dreapta apei. Încă nu e întuneric! Asta e bine. Acum poate să se întunece că sunt pe un drum larg și telefonul îmi spune că mai am puțin până la Jidovoaia. Cam în 10-15 minute ajung la Jidovoaia și mă lămuresc unde am ajuns: pe ”strada” Limpedea Groape.
Se întunecă și acum nu mă mai interesează aspectul ăsta. Sunt jos, în vale! Cobor lejer la vale. De fapt acum intru pe ritm automat fiindcă știu că la 18.00 am autobuz spre casă. Din ritmul meu nu mă opresc nici măcar niște localnici care mă invită la o bere la bar. Par destul de uimiți cum de am fost azi până sus și acum sunt și înapoi. Pe aici plouase destul de mult și e greu de închipuit că sus ar fi fost altfel... Dar chiar a fost! Sus a fost doar vânt! Trec pe lângă ei strângându-mi bețele și ajung la stația de autobuz (17.55).
Nu am fost atent eu la program. Autobuzul 1 vine la 18.20. Așa că mai am un pic de stat, mă mai uit pe poze și urc în autobuz cu încă o fată care venise cu câteva minute mai devreme. E cald și bine în autobuz și nici nu simt când mă duce în oraș, aproape de casă. Dania și Zoli sunt la o piscină și mai pe seară ne vom vedea la povești. Tare fain o fost! Și pentru mâine facem alt plan și mă voi trezi dimineață ”rău”. Mai degrabă povestim pe seară decât așa foarte matinal... Mă știți că așa sunt de cele mai multe ori când sunt plecat și am multe de văzut în zona în care mă aflu. Aș fi vrut să vină și Dania sau băiatul ei, dar au treabă și în plus, Dania cel puțin, mai fusese în munții de lângă casă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu