Planuri de demult... Dorințe de călător... Acum se materializează în aplicația școlii de ghizi ATGR din Republica Moldova. De la început vreau să vă spun părerea mea: teoretic am fost într-o țară non-UE (scopul aplicației este să aflăm care e procedura de trecere a frontierei spre o țară non-UE), practic am simțit că doar am fost într-o altă regiune a țării noastre, o regiune mult chinuită de prigoana roșie. Am întâlnit acolo și oameni extrem de naționaliști (în sensul cel mai românesc) și oameni sovietizați, îndreptați cu gândul sau manifestarea contra țării-mamă. Am întâlnit și văzut o parte din Moldova de dincoace de Prut prinsă în sufletele moldovenilor (din Republică, cum mi-a spus o prietenă acum ceva vreme!). Dar să o luăm de la început...
Din București plecăm vineri seara două autocare și urmează să ne întâlnim pe drum cu colegii care vin dinspre Iași. Punctul de întâlnire este vama Albița. Distracție, voie bună în autocar... Totul pare să meargă bine cu excepția unor zgomote tare ciudate în spatele autocarului. Totul se hurducăie din ce în ce mai tare și în Huși șoferul nu mai poate conduce în condiții. Mult timp nu și-a manifestat îngrijorarea, acum se vede. Oprim în Huși, caută soluții și până la urmă mergem încet până la primul service. Pare ceva fantomă și totuși mecanicii desfac roata să vadă ce este. Din cele 8 prezoane de la roata din spate dreapta cinci sunt tăiate! Probabil la control nu au fost verificate, era unul mai slab și pe rând a tăiat și altele din rotație. Nah, nu se mai poate merge. Răzvan (Vampiru) dă câteva telefoane și vine un alt autocar să ne preia. Până atunci unii din noi prind luminile dimineții și alții chiar profită și joacă tenis de masă la niște mese dintr-o sală a service-ului. Pornim mai departe și la 6.30 suntem în vama Albița. Ni se verifică actele, ni se explică procedurile de trecere a frontierei și restricțiile (pentru alcool și țigări la ieșirea și la intrarea în țară, pentru incidente cu călători clandestin sau în neregulă) și trecem Prutul. Încă avem rețea din România, încep să apară mesajele cu ”Bine ați venit în Republica Moldova!”. Ia cam o oră să trecem de vama Leușeni, echivalentul din Moldova. Noi, băieții suntem încântați de doamna de la poliția de frontieră care venise să ne ia documentele :)!
Primul obiectiv pe ziua de astăzi este Cricova până unde mai avem două ore și jumătate. Trecem prin Hâncești, ne apropiem de Chișinău și cumva ocolim orașul pe ”un fel de” centură. Așa ca o primă impresie din exterior este că orașul este plin de parcuri și zone verzi. Colegii sunt pregătiți și fac la microfon tot felul de prezentări ale orașului. Avem o colegă dn Chișinău și de la ea aflăm detalii și denumiri. Șoferul știe drumul și puțin după 10 ajungem la Cricova - Regatul Vinului. Trecem de poarta principală și intrăm pe cea pentru vizitatori. Avem rezervare la 10.30 ca grup și intrăm cu toții. Cei care optaseră și pentru degustare se vor separa la un moment dat. Aici puteți găsi tarifele și diferitele tururi: https://cricova.md/tururi/.
Câteva informații practice: dacă vreți să mergeți în Republica Moldova, cumpărați-vă lei moldovenești din țară. Cursul este undeva la 1 MDL=0.22-0.25 RON. Adică de patru-cinci ori mai puțin decât leul românesc! Cu 1000-1500 de lei moldovenești o duci foarte bine câteva zile. Găsiți lei moldovenești la câteva case de schimb din zona Unirii din București (nu pot spune pentru alte orașe). În unele locuri (gen hoteluri sau supermarketuri) se acceptă și lei românești la un curs valutar în defavoarea voastră!
Să revenim la Cricova. Cam pe la 10.45 apar trenulețele care ne vor duce prin cramă. Ne urcăm în vagoane și la drum.
”Beciurile de la Cricova sunt cu adevărat de neîntrecut în lume. Aici istoria, arheologia și arta vinificației unite într-un tot întreg au format un adevărat oraş subteran. În prezent, oraşul vinicol se întinde pe o suprafaţă de 53 de hectare, iar galeriile subterane, transormate în străzi, au o lungime totală de 120 de kilometri. Adâncimea la care sunt situate labirinturile poate ajunge chiar şi la 80 de metri, în funcţie de relief. Ca într-un adevărat oraş, aici se regăsesc străzi, semafoare şi indicatoare rutiere. Doar că drumurile labirintice au denumiri mai neobişnuite precum: „Cabernet”, „Dionis”, „Feteasca”, „Aligote”, „Sauvignon”, astfel, fiecărei străzi în parte îi corespunde numele vinului care se păstrează în nişele adiacente. În decursul întregului an, temperatura în galeriile subterane rămâne constantă, în jur de +12…+14° C, pe când umiditatea relativă a aerului constituie circa 97-98%. Anume datorită acestor condiţii naturale este posibilă păstrarea şi măturarea vinurilor de calitate superioară, precum şi a spumantului clasic, cu formarea caracterului autentic al acestora.
De fapt, renumitele beciuri au apărut în urma activităţii extractive din aceste locuri, astfel, de la bun început subsolurile au fost mine de piatră. Multe clădiri din Cricova, Chişinau, Bălţi şi alte oraşe din Moldova au fost construite anume din calcarul extras de aici. În unele braţe ale galeriilor încă se extrage calcar, astfel acest imens oraş subteran continuă să crească!” (sursa: https://cricova.md).
Prezentare începe la intrarea în bulevardul Șampaniei. Avem o ghidă foarte faină care știe să se facă plăcută din prima clipă. Nu voi mai da prea multe detalii ca să nu stric ”afacerea locală”. Trecem pe la locul de poze cu LOVE și cu sigla Cricovei ”Nomen est omen” (Numele spune totul), vizionăm un film general de prezentare a cramelor, vizităm secțiile de maturizare și de producere a spumantului clasic, vizităm colecția națională de vinuri (multe personalități cumpără sticle cu vechime care sunt păstrate aici în condiții optime), apoi mini-muzeul și camerele de degustare și la 12.20 ieșim la suprafață. Cei mai mulți ne vom relaxa la umbră, cei cu degustare au parte de delicatese oenologice.
Cam în jurul orei 13.00 pornim spre următorul obiectiv, Orheiul Vechi. Ne ia cam o oră și 20 de minute - o oră și jumătate să ajungem la parcarea de autocare. Avem un timp foarte scurt pentru vizită, eu voi fi cel care lungește timpul cu vreo jumătate de oră :)!
Orheiul vechi este o rezervație natural-culturală aflată pe râul Răut, cel mai mare afluent al Nistrului (pe cursul inferior). Râul își are începutul în raionul Dondușeni în apropierea satului Rediu Mare. În cursul de mijloc și inferior trece prin stânci calcaroase formând defieluri pitorești, înguste și adânci.
Complexul natural este format din cetatea getică, cetatea medievală, feredeul, hanul și mănăstirea ortodoxă înconjurate din trei părți de râul Răut. Aici se află și străvechile orașe Șehr-Ali-Djedida al Hoardei de aur și Orheiul Medieval moldovenesc. Pe panoul informativ de unde v-am redat aceste informații sunt date și câteva sfaturi legate de conservarea zonelor riverane Nistrului.
Fiindcă suntem grup organizat, avem ghid care ne va prezenta zona la crucea făcătoare de minuni. Vă las să aflați voi la fața locului procedura ;). După ce îmi iau cu un coleg o bere locală care se duce tare repede pe gâtul uscat, urcăm, puțin în spatele grupului și avem parte de un simpatic ghid local, un băiat care ne spune câteva cuvinte despre locuri. Întâi vrem să coborâm (eu insist) în pereții de calcar, urcăm la grupul care asista la prezentarea ghidată și ne trezim că avem 20 de minute să fim înapoi la autocar. Daaa, sigur! Deja promisesem unei femei că la întoarcere iau o plăcintă de la ea și un pahar de vin. Conform regulilor turismului, nu ai voie să mănânci sau să bei în autocar (mirosuri, mizerie etc). Și puțin voi încălca regula asta fiindcă nu m-au lăsat să mănânc tihnit!
Ni se spun informații despre bisericile rupestre din zonă (biserica de sub noi, cu tunel sub turla de lângă noi, mănăstirea lui Albu, mănăstirea lui Bosie, peșterile Ciucului), despre mănăstirea ortodoxă și despre cetatea geto-dacică, despre valurile de pământ geto-dace și ni se recomandă vizita satului Butuceni de sub noi. Aici este reconstituită o frumoasă casă țărănească pe care trebuie să o vizitez, măcar așa în fugă.
Vizităm rapid mănăstirea cu hramul Adormirea Maicii Domnului (construită în 1904, folosită după război ca depozit de cereale și muzeu ateist și re-dat în folosință bisericească în 1996 - vă amintiți de biserica din deal de la Veliko Târnovo?) și magazinul de suveniruri. E așa un loc tihnit aici de nu se potrivește deloc cu graba aplicației... În spate facem câteva poze la ruinele cetății geto-dace și cei mai mulți se întorc spre autocar. Eu fac stânga după mănăstire și cobor în Butuceni, mai întâi într-o primă uliță care ajunge la clopotnița mare și mai jos la casa țărănească restaurată.
Gospodăria este formată din casa de locuit, bașcă, beci, lozniță, râșniță ș.a. Casa de locuit este centrul gospodăriei și este prevăzută cu prispă cu stâlpi de piatră, tindă, dormitor cu plită, sobă și casa mare. În gospodărie găsim bașca - locuința de vară, beciul - loc de conservare a vinului și alimentelor, loznița - cuptor de preparare a fructelor uscate și râșnița - moară pentru obținerea făinii și crupelor (sursa: www.turism.md). Program de lucru: marți-duminică, 9.00-17.00, pauză de masă 12.00-13.00, intrare liberă, telefon 076720783, Veronica.
Prin spatele curții urc la ulița de mai devreme și găsesc intrarea (tunel) în mănăstirea din piatră. Se cere bună cuviință și parcă îmi e și jenă să fac poze de față cu călugărul care era acolo. Sunt totuși turist aici! Văd chiliile rupestre, vechea intrare, corpul bisericii, terasa pe unde coborau la apă (acum scările sunt distruse parțial) și mă întorc prin biserică și tunel spre autocar.
După cum vă ziceam, întârzii cu două colege la autocar fiindcă îmi iau un pahar de vin și o plăcintă. Spre dojana organizatorilor că nu respect timpii precizați! Apăi cum Doamne să poți vedea atâtea locuri în 20 de minute... Abia ai timp să te întorci! Părerea personală este că în astfel de aplicații pentru ghidaj trebuie să vezi și să cunoști bine locurile pe unde îi vei ghida pe alții. Whatever...
Într-o oră suntem în Chișinău și ne cazăm la hotelul Cosmos (17.00-17.30). Chiar dacă e în centrul orașului, hotelul are în camere mobilier cum era la noi prin 1960-1970. Veți vedea într-o poză mai încolo. De acum fiecare are program liber, mai ales că nu am dormit noaptea. Cine vrea poate merge la turul ghidat al orașului. Seara iarăși e program liber și câțiva colegi se vor organiza pentru club. Not me! Se nimerește ca mulți să se grăbească la turul ghidat și ceva cu întârziere voi merge prin oraș cu Dana (atunci când va fi ploaia mai puternică :)) ).
Știam că obiectivele principale sunt în zona Parcului Catedralei. Pentru a ajunge acolo facem dreapta de la hotel și tot mergem pe bulevardul Constantin Negruzzi. Îmi pare un amestec ciudat de modern (așa cum e la noi în București) cu clădiri gri din anii '50-'60 (tot ca la noi în București). Sunt multe vitrine, multe lucruri strălucitoare, multe lucruri doar de imagine. E de apreciat și așa. În Vilnius de exemplu, exceptând zona centrală foarte faină, totul este gri. Sunt convins că în multe capitale fost sovietice este la fel.
În Piața Națiunilor Unite avem primele obiective. Pe partea stângă sunt hotelul Chișinău unde stau colegii noștri de la Cluj, apoi Academia de Științe a Moldovei și în fața ei monumentul ”Eliberării” (Moldovei de ocupația germano-fascistă). E vorba despre evenimentele din august 1944. Monumentul a fost dezvelit prima dată la 21 august 1969 și sub pilonul de bază sunt reprezentați în bronz soldatul sovietic cu spada în mâna dreaptă și reprezentarea alegorică a Victoriei. Victoria seamănă extrem de bine cu Monumentul Eliberării/Statuia Libertății din Budapesta. Pe partea dreaptă a pieței este fostul hotel Național, acum o ruină încă în picioare.
Trecem prin pasaj pe sub strada Ismail și avem parte de primul pasaj subteran (mizer) cu multe magazine de tot felul. Sunt multe ieșiri, noi acum păstrăm direcția pe bulevardul Ștefan cel Mare pe lângă clădirea Motek unde e sediul Moldtelecom. Clădirea se reflectă foarte fain în geamurile de sticlă de vis-a-vis. Continuăm și norii se adună repede. Chiar în câteva minute e un ropot de ploaie care ne prinde sub un acoperiș. Vedem moldoveni de toate vârstele care par să nu aibă nici o problemă cu ploaia și merg ca și cum nu ar fi nimic. Nah! Trecem stânga pe strada Bulgară, atrași de o zonă verde. E vorba de scuarul Mihai Dolgan vis-a-vis de Pretura Sectorului Centru. Bănuim că e vorba de ceva gen prefectură și acum aflu că este o clădire administrativă a cancelariei de stat. Continuăm pe bulevard pe lângă Ministerul afacerilor Externe și Teatrul Național ”Mihai Eminescu” și ne oprim câteva minute la kilometrul Zero al Chișinăului, pe partea dreaptă a străzii largi.
Ajungem în colțul parcului catedralei și intrăm prin el spre catedrala mitropolitană ortodoxă ”Nașterea Domnului”. Nu știu de ce, dar îmi aduce aminte de ceva clădiri de prin Roma. Clopotnița separată seamănă mult cu clopotnița mănăstirii Hârbovăț din Călărași (sudul republicii Moldova). Mănăstirea întemeiată în 1730 de către boierul Constantin Carpuz a trecut prin multe în cursul istoriei și a fost deosebit de încercată în perioada închiderii forțate și violente a mănăstirilor, Hârbovăț rămânând unul din ultimele bastioane ale rezistenței ortodoxiei împotriva comunizării regiunii. Prin anii 1960 ai secolului al XX-lea, mănăstirea Hârbovăț a rămas una dintre ultimele mănăstiri care mai funcționau. Monahii care erau alungați din locurile lor de metanie se retrăgeau aici. Aici se refugiasera călugării de la Căpriana, de la Țigănești și din alte mănăstiri. După un lung și crunt asediu armat rezistența este înfrântă în anul 1962, când agenții KGB-ști "confiscă" cheile mănăstirii. A doua zi au sosit organele de miliție, susținute de armata cu tancuri, pentru a preveni o posibilă revoltă, asemenea celei de la mănăstirea Răciula. Imediat după desființare, mănăstirea a fost transformată în școală pentru copii cu handicap. Biserica a devenit clubul școlii, iar subsolurile ei depozite. Mai târziu această biserică a ajuns să fie grajd pentru animale. Între anii 1988-1989 administrația școlii a început să restaureze mănăstirea. Școala a funcționat până în prima vara anului 1992, când, la cererea credincioșilor din satele învecinate, după evacuarea școlii a fost reînființată mănăstirea de călugări Hârbovăț. Starea complexului monahal era dezastruoasă. (sursa: https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-harbovat-67898.html). Destul despre o mănăstire pe care nu am vizitat-o, doar în interiorul catedralei am văzut o imagine cu ea!
Catedrala mitropolitană ortodoxă a fost construită în 1832-1836 de către arhiepiscopul Dumitru Sulima și are trei altare: cel central dedicat Nașterii Domnului și două laterale închinate (cel sudic) sf. Alexandr Nevski (cel cu catedrala din Sofia) și sf. Nicolai Mirlikysky. Astăzi cele două altare sunt dedicate sf. Ștefan cel Mare și Adormirii Maicii Domnului, sărbătoare la care Chișinăul își aniversează hramul (14 octombrie). Arhitectul locașului sfânt este Avraam. I. Melnikov, maestru al stilului empir rus. În planul din 1817, în centrul orașului era deja indicată amplasarea catedralei, cu un plan cruciform.
Arhitectura este în stil neoclasic târziu, numit și empir, cu folosirea pentru coloane a formelor elene antice. A fost construită în stil eclectic, o combinare a planului bizantin cruce greacă înscrisă cu principiile renascentiste de tip central. Are o compoziție simetrică, în plan reprezentînd un pătrat cu latura de 27 m, prin alipirea la corpul cubic a patru porticuri a câte șase coloane dorice, fiind obținut un plan cruciform, cu fațadele soluționate identic.
Cupola, surmontată de un tambur cilindric, este susținută de patru piloni pătrați în secțiune, care preiau greutatea prin intermediul a patru arce dublouri și a patru pendantivi. Învelitoarea cupolei parabolice, cu coastele radiare, era din tablă de fier. Prin tamburul larg, de 13 m lărgime, cu 12 ferestre, interiorul este inundat de lumină. Suprafețele interioare ale pereților și bolților au fost pictate cu subiecte biblice și evanghelice. Părțile tencuite sugerau impresia dalelor din marmură.
Catedrala a suferit în timpul celui de al doilea război mondial, turla și cupola, interioarele fiind reconstruite cu abateri de la formele inițiale.
Clopotnița fost construită concomitent cu catedrala, amplasată la 40 m distanță de ea, simetric cu catedrala și față de centrul geometric al cartierului catedralei. Are patru niveluri, trei prismatice, cu latura în retragere succesivă, iar al patrulea sub forma unui foișor circular în plan, pentru camera clopotelor, acoperit cu o cupolă. La primul nivel se afla o capelă, intrarea în care avea loc printr-un portic cu două coloane, amplasat în latura sudică. Porticuri identice împodobeau fiecare fațadă a clopotniței, realizându-se o repetare, la o scară micșorată a compoziției catedralei, armonizând cu aceasta și prin forma cupolelor. A fost demolată în anii ’60 ai secolului al XX-lea și reconstruită în 1998 după imaginile de epocă.
Pentru cel mai mare clopot, ferestrele camerei clopotelor s-au dovedit a fi prea mici. Pentru a găzdui clopotul mare s-a luat decizia de a fi construită o clopotniță specială, autorul acesteia fiind arhitectul Luca Zaușkevici, în care a fost comasată funcția de clopotniță cu cea a porții de intrare. Clopotnița-poartă a obținut forma Arcului de Triumf, amplasat la intrarea pe teritoriul scuarului catedralei din direcția Mitropoliei (distrusă în anii războiului).
Este o construcție în spiritul stilului empire, particularitatea arcului din Chișinău rezidă în soluționarea trecerii în patru direcții, obținând patru fațade identice, cu patru piloni. În plan este pătrată, cu pilonii de la colțuri împodobiți pe două fațade exterioare cu câte o pereche de coloane corintice. Partea superioară este un atic, care se sprijină pe acești patru piloni, care corespunde camerei clopotelor, unde atârnă clopotul greu de 400 puduri. (sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Mitropolitană_din_Chișinău)
Nah că am pus aici ceva și despre Arcul de Triumf. Voi mai adăuga ceva când ajungem acolo.
Cum ieșim din catedrală în dreapta găsim Monumentul apostolilor basarabeni, martiri ai sfintei cauze naționale: Simeon Murafa, Alexei Mateevici și Andrei Hodorogea. Cumva ne aduce aminte de Mike Godoroja. Cred că e formă schimbată a numelui :).
O întreb pe Dana dacă ar vrea să mai mergem la două statui din apropiere. Un ”Da” clar! Prin spatele catedralei coborâm pe strada pietonală Eugen Doga unde găsim în mijloc statuia perechii la întâlnire (denumire proprie) cu care facem câteva poze. Mai departe între terase e o imensitate de mașină Zil și mă feresc să fac poze fiindcă lângă ea sunt niște tipi musculoși și suspecți. Vreau să evit vreun posibil conflict ;).
Intrăm pe bulevardul Grigore Vieru și în fața noastră trecem printr-o parcare și ne oprim pentru câteva poze la Monumentul Comsomolului Leninist. Comsomol (în rusă Комсомол) este o abreviere silabică a denumirii în limba rusă a „Uniunii Tineretului Comunist” – Коммунистический Союз Молодёжи (Kommunisticeski Soiuz Molodioji). Organizația a fost fondată pe 29 octombrie 1918. Până în 1922 numele oficial a fost „Uniunea Tineretului Comunist Leninist din întreaga Uniune” – Всесоюзный Ленинский Коммунистический Союз Молодёжи (Vsesoiuznîi Leninski Kommunisticeski Soiuz Molodioji). (sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Comsomol)
UTC sună cunoscut pentru părinții mei și chiar și pentru cei din generațiile mai tinere. Făceau și lucruri utile, dar și forțate!
Mai avem un singur monument foarte aproape și ne întoarcem spre hotel. Este trecut de ora 20! Puțin în dreapta, în parcul de pe strada Ierusalim, este monumentul victimelor gheto-ului evreiesc. În 1941 a fost luată decizia de înființare a gheto-ului între străzile Pavlovskaia (azi Petru Rareș/Constantin Tănase), Harlambie (azi Alexandru cel Bun), Sf. Vineri (azi Octavian Goga), Mărășești (azi Junimea), Sfântu Gheorghe și Gării-Viilor-Barnaia-Siriiscaia (azi Grădinilor-Albișoara).
Gheto-ul a fost îngrădit cu garduri de lemn și sârmă ghimpată având un perimetru total de 4 km. Începând cu august 1941 evreii din Chișinău sunt obligați să poarte la piept steaua galbenă, fapt ce denigra și mai mult demnitatea umană. Astfel evreii din Chișinău puteau fi urmăriți mai ușor de către naziști și complicii acestora. În august 1941 ghetoul era păzit de 80 de gardieni, iar în luna octombrie numărul acestora a ajuns la 250.
O dată cu înregistrarea aobligatorie a tuturor bărbaților, femeilor și copiilor evrei, aceștia erau strămutați în ghetou. Conform diferitelor estimări în ghetoul din Chișinău se aflau între 10400 și 13000 de persoane. Deportarea primului grup de evrei din ghetoul Chișinăului în Transnistria a avut loc la 8 septembrie 1941. Coloana deportaților parcurgea un traseu de 80 de kilometri timp de două zile: în prima zi din Chișinău până la Orhei, în a doua zi din Orhei spre Rezina.
Aprovizionarea cu alimente se înrăutățea pe zi ce trece. Din interior ghetoul era administrat de un consiliu de 20 de persoane sub conducerea lui Gutman Landau. Consiliul putea face doar un singur lucru: distribuirea zilnică a 200 g de pâine și un total de 200 de porții de supă la prânz. În fiecare apartament din ghetou locuiau 3-5 familii. Din cauza suprapopulării, densității mari, condițiilor proaste de igienă, lipsei de haine, lenjerie și medicamente, apăreau focare de infecții: tifos și febră tifoidă, ce evoluau în epidemii. Potrivit diferitelor estimări, în toamna anului 1941 în ghetou zilnic se stingeau din viață între 10 și 25 de persoane.
Din mijlocul lui septembrie 1941 administrarea ghetoului a devenit mai severă. La 22 septembrie 1941 generalul Constantin Voiculescu a ordonat înăsprirea controlului în ghetou, astfel încât ”nimic să nu fie scos sau introdus în ghetou pentru evrei”.
Din ghetoul Chișinăului a fost deportat ultimul grup de evrei ce număra 257 de persoane. Conform diferitelor surse între 118 și 188 de persoane au rămas temporar în oraș. Dar și cei din urmă au fost deportați în Transnistria între 20 mai și 20 iunie 1942. În locul intrării principale în ghetou la 22 aprilie 1993 a fost inaugurat ”Monumentul Victimelor Ghetoului din Chișinău”. (informații de pe panoul informativ realizat de Ministerul Educației, Culturii și Cercetării și Agenția evreiască ”Sohnut”)
Începe ploaia și trebuie să ne retragem. Picură un pic până la Parcul Catedralei și pe partea dreaptă ne adăpostim sub protecția pieței de flori până trece potopul. Curge apa pe străzi de zici că mașinile sunt bărci! Când se oprește ploaia mergem pe lângă parc și renunțăm la monumentul lui Ștefan cel Mare și grădina publică cu același nume. Ne vom opri puțin sub Arcul de Triumf (v-am scris ceva mai sus) pentru a admira steagul fluturând și pentru a citi cu litere slave textul românesc de înființare a Arcului.
Cam în 30 de minute suntem la hotel, mergem de ne luăm ceva de mâncare din supermarketul de lângă hotel (știu că mi-am luat pârjoale cu piure) și urcăm în camere. Mă schimb, colegul Gabi încă nu se culcase, beau cu el o bere și vă las aici imaginea de hotel din 1960-1970.
Duminică avem la 11.00 programată o vizită la Muzeul de Istorie. Nu e obligatoriu și e recomandat. Așa că până atunci avem ceva timp de cumpărături. Ieșim pe lângă statuia lui Grigorii Kotovskii din fața hotelului și căutăm un magazin de unde să facem cumpărături. Cu atenție la cantitatea de alcool (pentru cine cumpără!). Ne învârtim prin piața Constantin Negruzzi fiindcă magazinele nu erau deschise și abia la 9.00 se deschide la Velmart. Unii colegi își iau alcool, alții plăcinte, alții bomboane. Ați ghicit: Bucuria! Sunt multe de tot! Se pot cumpăra la cutie (zeci de sortimente) sau vrac. Și voi lua cam un kilogram și jumătate din vreo 20 de sortimente. Greu să alegi, ce credeți?
La 10.30 pornim de la hotelul nostru, în 15 minute ne grupăm cu colegii de la Cluj (în fața hotelului Chișinău) și prin pasajele subterane sinistre ajungem la 10.50 la Centrul de Cultură și Istorie Militară (str. Tighina, 47). Ne împărțim în trei grupuri, fiecare cu ghidul lui. Noi îl vom avea ca ghid pe Sergiu Cataragă, șef de secție al Centrului de Cultură și Istorie Militară din cadrul Ministerului Apărării al Republicii Moldova.
Începem vizita și, până ce se depărtează celelalte grupuri și ne lămurim care în ce grup merge, ies un pic pe scările de incendiu și prind niște opinci puse la uscat, pozez câteva imagini de pe aceste scări și vizitez expoziția de artă din prima sală.
Pe scări urcăm printre povestiri la etajul 1 la prima sală. O pictură reprezintă sintetic toată istoria Moldovei și un citat din N.Iorga spune totul: ”Fără un steag de cultură un popor e o gloată nu o oaste”.
În prima sală avem parte de un mix între dacism, Mușatini, topoare de luptă și de muncă, o copie a sabiei lui Ștefan cel Mare (cu discuțiile de rigoare), o parte din luptele duse de moldoveni și o impresionantă colecție de steaguri (doar câteva din colecția personală a unui cunoscut militar moldovean).
Trecem prin multe săli legate de istoria recentă a Moldovei (e vorba de cele două războaie mondiale, de teroarea nazistă și apoi de cea roșie și de lupta de independență). Sunt zeci de minute de explicații și discuții cu mare plăcere. Chiar dacă noi punem uneori întrebări indiscrete, ghidul nostru știe să dea răspunsurile potrivite. Adică să ne dea răspunsuri și în același timp să nu spună ceva ce ar putea supăra conducerea. La un moment dat preferă să ne dea niște detalii despre regalitatea românească care ar schimba cursul istoriei în loc să mai vizităm câteva săli în care ne-ar prezenta istoria celui de-al doilea război mondial, lucruri studiate și la noi în țară. Dar așa trebuie să fie, așa dictează marile puteri, mergem mai departe.
O mică sală este dedicată dezastrului de la Cernobâl și apoi întrăm în subteranele în care este prezentată ciuma roșie și teroarea stalinistă. Oricât ar fi de greu, face parte din istoria noastră și trebuie să vedem realitatea. Este zona care ne-a marcat pe cei mai mulți dintre noi. Am mai trăit senzații asemănătoare cu cele de aici la lagărele de concentrare de la Auschwitz. Atunci nu am mai putut mânca în restul zilei. Acum, deși este greu, recunosc o mare parte din exponate, din ”interviuri”, din acțiunile sovieticilor, din mișcările de rezistență militară sau culturală (ultima se face și în prezent!) fiindcă am citit ceva și am aflat realitatea din anii roșii dincolo de ceea ce se făcea public. Greu!
Ieșim în curtea centrului ca o (oarecum eliberare). Domnul Cataragă continuă să ne vorbească cu pasiune despre istorie, ne dă câteva cărți de vizită și avem parte de un fel de mișcare ”diversionistă” (cel puțin așa am interpretat eu): un alt angajat ne oferă niște calendare editate de Centrul de Cultură și Istorie Militară și dispare rapid. Continuăm discuțiile până la ieșirea din curte. Sunt expuse câteva tancuri, tunuri și avioane militare și îi pun ghidului o întrebare indiscretă: ”Turelele sunt îndreptate spre est?” Răspunsul elegant vine imediat ”Așa le-am pus din lipsă de spațiu!”. Direcția majorității turelelor este spre zona Kaliningrad și spre Țările baltice deci cumva ca un ajutor de eliberarea fraților de sub furia roșie ;)!
Acum rămâne să ne întâlnim la hotel și autocar ca să mergem mai departe. Eliberasem camerele înainte să venim spre Centrul Militar și acum, în drum spre hotel, doar pozez cele patru arte de pe Centrul Expozițional ”Constantin Brâncuși”, turlele mănăstirii Ciuflea și pasajele despre care v-am tot spus. Ne salutăm colegii de la Cluj și Iași și ne îndreptăm spre auocarul cu care vom porni spre ultimul obiectiv al aplicației.
Ultimul obiectiv este mănăstirea Căpriana. Încep cu o glumă: e atât de importantă încât apare pe bancnota de un leu moldovenesc!
După cei 40 de kilometri suntem la poarta mănăstirii. Lângă lacul de la intrare e un cuplu proaspăt căsătorit care face poze și pe care îi vom întâlni și în curte.
Mănăstirea este situată în zona centrală a țării, la aproximativ 40 km nord-vest de Chișinău, în ținutul deluros împădurit care purta odată numele de Codrii Lăpușnei.
Prima mențiune documentară a Căprianei este cea din 1420, când într-un hrisov al vremii mănăstirea este menționată într-un act de stabilire a hotarelor unui boier.
O a doua și mult mai importantă mențiune documentară datează din 1429 un uric prin care Căpriana primește statutul de mănăstire domnească din partea domnului Alexandru cel Bun. În acest act lăcașul sfânt este numit „mănăstirea de la Vâșnovăț unde este egumen Chiprian”. Aici se amintește că mănăstirea este ctitoria răzeșilor din satul Mereni. Fiica unuia dintre cei mai de vază oameni ai locului și nepoată a egumenului mănăstirii, Marena, avea să devină soția domnului. Doamna Marena a dăruit mănăstirii un pretios epitrahil brodat între anii 1427 si 1431. Este cea mai veche broderie de acest fel cunoscuta pâna astazi. Pe ea erau reprezentate, pe lânga chipurile sfânte, și portretele lui Alexandru cel Bun și al sotiei sale.
Căpriana avea în acele vremuri în stăpânire o prisacă, (stupăritul fiind pe atunci o îndeletnicire predilectă a monahilor), o moară (sau chiar mai multe) și o moșie formată din satele Târnauca, Cârlani, Călinăuți, Cunila, Săndrești și Pârjolteni.
Prima biserică din piatră, cu hramul Adormirea Maicii Domnului - din care s-au păstrat fundațiile, descoperite de arheologi în 1993, a fost zidită în vremea domniei lui Alexandru cel Bun, în jurul anului 1425.
Ștefan cel Mare a făcut și el reparații bisericii inițiale (Căpriana I), în urma cutremurului din 1471. Acel prim lăcaș era mai masiv decât biserica actuală, însă un nou cutremur, și mai puternic, i-a adus mari stricăciuni în anul 1516.
În 1542 – 1545, domnitorul Petru Rareș a făcut ample lucrări de restaurare, după cum se consemnează în cronica lui Grigore Ureche. El a rezidit biserica din temelii (Căpriana II, cea actuală). Din acele timpuri se mai păstrează până azi doar zidurile până spre cornișă, sistemul de boltire fiind reconstruit în epoca modernă, în stil neoclasic. Planul bisericii a rămas cel tipic moldovenesc, din epoca medievală - acesta fiind dealtfel singurul monument de cult păstrat din acea epocă pe teritoriul Republicii Moldova.
Alexandru Lăpușneanu, născut în zona Lăpușnei, a efectuat noi lucrări de întărire și dezvoltare și a făcut importante donații mănăstirii. Ctitor a fost și domnitorul Vasile Lupu, care a reînnoit prestolul, pavimentul și iconostasul bisericii voievodale. La sfârșitul secolului al XVII-lea, mănăstirea Căpriana cunoaște o perioadă de declin. În 1698, mănăstirea a fost închinată mănăstirii Zografu de pe Muntele Atos.
După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus (1812), mănăstirea Căpriana a trecut în 1813 în subordinea Casei Bisericii din Chișinău a nou formatei Arhiepiscopii a Basarabiei, în fruntea căreia s-a aflat mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746 – 1821). Acesta a întreprins importante lucrări de refacere a bisericii de piatră cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, dându-i înfățișarea actuală. În 1840 a fost ridicată o a doua biserică a mănăstirii, cu hramul Sfântul Gheorghe, iar în 1903 o a treia biserică „de iarnă”, cu hramul Sfântul Nicolae.
Mănăstirea Căpriana a fost închisă și devastată în 1962. Încă din 1949, autoritățile sovietice au încercat închiderea mănăstirii deoarece, după cum era scris într-un document al vremii: „Actualmente mănăstirea creează obstacole în procesul de colectivizare în satul Căpriana. Călugarii au o atitudine dușmănoasă față de colhoz și prin diverse metode caută să impiedice organizarea acestuia”. La Căpriana a existat cea mai mare bibliotecă mânăstirească din Basarabia. În ciuda declarării mănăstirii ca „monument de arhitectură ocrotit de stat”, au dispărut cărțile bibliotecii, clopotele și numeroase obiecte de cult. În chilii a fost deschis un sanatoriu pentru copiii bolnavi de tuberculoză, în biserica „Sfântul Nicolae” s-a organizat clubul sătesc, iar biserica „Sfântul Gheorghe” a fost transformată în depozit.
De abia în anul 1989, odată cu redeșteptarea naționala a moldovenilor, în contextul politicii mai liberale promovată de Mihail Gorbaciov, mănăstirea și-a redeschis porțile.
Între anii 2003 – 2005, la mănăstirea Căpriana au avut loc ample lucrări de restaurare cu bani de la bugetul statului dar și de la numeroși donatori particulari.
De reținut faptul că regimul comunist a promovat imaginea a bisericii țariste, construite în anul 1903, în detrimentul mănăstirii voievodale care nu corespunde arhitecturii ruse ci arhitecturii monahale românești, aidoma cu cea a mănăstirilor din Nordul Moldovei. Numeroase clipuri și filme prezintă noua construcție din perioada țaristă drept biserica istorica a mănăstirii Căpriana, fapt cu atât mai condamnabil cu cât adevărata biserică voievodală, aflată la doar câțiva zeci de metri de biserica nouă, nu este încă renovată și în interior. Confuzia între cele două biserici este menținută și astăzi în detrimentul ctitoriei voievodale autentice, slujba religioasă nefiind oficiată în biserica lui Ștefan cel Mare. (sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Căpriana)
Este ora 15.00 și pornim spre casă. Într-o oră suntem în vama Leușeni. Iarăși verificarea de acte și de bagaje (aleatoriu). Trecem apa mare (”Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”, 22 iunie 1941) și vom opri mai puțin în vala Albița pentru verificări. De reținut o diferență: la vămile UE se face verificarea doar într-un singur punct, de obicei e vorba de punctul vamal de intrare în țară; la vămile cu țări non-UE verificarea se face la ambele posturi de control vamal! Oprim într-o benzinărie înainte de Huși și de aici direct spre București, Iași sau Cluj.
Până în București e tare distracție în spatele autocarului. Dedicațiile vin rând pe rând, glumele la fel. Cu oamenii ăștia nu simți că trece timpul :)!
Mulțumim tare pentru aplicația asta! Am învățat multe despre frații noștri și despre ceea ce trebuie să facem ca ghizi! Probabil că vom reveni prin aceste locuri faine pentru vizite mai aprofundate!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu