Ce-mi vine mie într-o după-amiază de duminică (chiar fără o ieșire în aer liber nu se poate prea mult), să merg pe Dâmbovița după ieșirea din București. Caut imediat pe o hartă și văd că sunt drumuri care, după vreo 6 kilometri după centură, mă duc până la Bălăceanca. Așa că mi-a ieșit planul: mă duc la Bălăceanca pe jos pe malul Dâmboviței!
Cum Dâmbovița e la doi pași de casa mea, practic merg doar pe lungimea ei (și e aproape în linie dreaptă până după Bălăceanca). Prima oprire o fac în Parcul Natural Văcărești unde admir noile amenajări din lemn și panourile explicative. Cumva îmi aduc aminte de parcul Stokkalandsvatnet din Sandnes unde sunt amenajări asemănătoare și unde, în iarna 2009-2010, vedeam norvegieni cu schiuri de fond pe aleile din jurul lacului. Ce amintiri...
Acum pe o parte intru pe baraj în paradisul acvatic, pe altă parte ies din el printre bucăți de beton (din fostele construcții de aici). Cumva fac parte din specificul parcului...
Ies pe lângă târgul auto și merg pe șoseaua ce ține linia Dâmboviței spre centură. Mă și mir că un polițist local nu se uită ciudat la mine că merg pe jos pe acolo... La ieșirea din București (și intrarea în Popești Leordeni) văd o ironie românească: o plăcuță cu Fundația Speranța lângă un morman de gunoaie! Știu că nu au nici o legătură una cu alta și cam asta e una din fațetele reale ale României pe lângă ceea ce tot promovăm noi frumos... Până la centură sunt kilometri întregi fără nimic remarcabil. Ah, ba da, este ceva: se construiește un nou pod peste Dâmbovița în dreptul bulevardului Nicolae Grigorescu!
La centură nu e nici o trecere de pietoni și, pentru corectitudine, întreb un polițist pe unde să trec. ”Te asiguri și tu și treci pe aici”. Hmmm! Măcar am făcut asta ca să am acoperire în cuvintele lui... Urmează pe Dâmbovița o lățire a ei care trebuia să fie portul Glina. E fain că aici și mai încolo sunt o grămadă de lebede, unele aliniate, altele în cârd aleatoriu.
Intru prin zona stației de epurare a apei uzate din București și îmi plac amenajările urbane picturale de pe stație. Cine știe cum de s-au permis astea. Nu sunt făcute la întâmplare, e vorba de lucru și pictură la înălțime aici. Trec de gura de vărsare în Dâmbovița de la care se aude un vuiet continuu și apoi mă oprește un bodyguard cu mașina. ”Unde mergi?” ”Vreau să ajung la primul pod. Cel de acolo (îi arăt locul mai în față). Și să ajung unde se varsă Colentina în Dâmbovița” ”Nu ai cum, sunt bălării și te murdărești” ”Încerc și eu cât pot și de nu, mă întorc” ”Bine, ai grijă!” Trec pe lângă ecluza de supraplin a stației de epurare și alt paznic de aici îmi confirmă că pot ajunge la podețul pietonal și chiar merge mai departe. A văzut el mașini pe acolo. La podeț fac câteva poze și apoi continui pe drumul de câmp până la podul mare de la Bălăceanca.
După pod e un loc interesant pentru bucureșteni: aici se varsă Colentina (ce trece prin București printr-o întreagă salbă de lacuri) în Dâmbovița cea canalizată. Îmi închipui din multele plimbări prin oraș cum arătau locurile acum vreo sută de ani...
Mă întorc vreo sută de metri și urc la stânga (spre SE adică) spre centrul satului Bălăceanca. Satul este renumit pentru spitalul de boli psihiatrice aflat într-o pădure undeva în centru. Voi ajunge și acolo (ca să pot spune că am fost la Bălăceanca :)))) ), dar înainte trec pe la parcul central cu panoul cu ”obiective”. Aflasem de pe internet că biserica din Bălăceanca este un loc interesant. Ca urmare merg la biserică, are poarta deschisă și intru în curte. Biserica e închisă, admir florile din curte și crucile vechi, îi citesc istoricul (din care culeg câteva date mai jos) și mă bucur de câteva zeci de nuci în coajă adunate de sub nucul din curtea din spatele altarului. De remarcat câteva leagăne de copii în curtea bisericii, poate mai apropiate de cuvintele lui Iisus decât sobrietatea altor biserici: ”Lăsați copiii să vină la mine!”
”Teritoriul satului este alcătuit dn trei părți numite în trecut: 1. Zarafu care ocupa partea de vest a comunei 2. Bugeni care ocupa partea de sud și 3. Bălăceanca propriu-zisă cuprinsă între cele două. În locul unde se află spitalul se găsea un han care era punct de popas pentru diligențele care veneau de la București. Denumirile de mai sus ale întinderilor de pământ care formează astăzi comuna Bălăceanca s-au dat după numele celor care le-au stăpânit. Astfel denumirea Zarafu este a unui zaraf grec, un bogătaș cămătar care dădea bani cu camătă la țărani. Bugeanu este numele unui țăran înstărit, Bălăceanu numele unui boier care a cumpărat întreaga moșie și i-a dat numele de Bălăceanca. Atestată documentar la 1 martie 1592 printr-un hrisov al lui Ștefan Surdul v.v., care întărește jupăniței Neacșa și lui Colțea, fiul Stanei din Păpeni ocine, vii, mori și țigani din satele Glina, Bobești Leordeni și Balaci. Satul Balaci la începutul sec XVII a aparținut boierului și prietenului lui Mihai Viteazul, Turturea paharnicul (cel care a adus capul lui MIhai la mănăstirea Dealu) care și el era din neamul Bălăcenilor. Moșia ajunge în proprietatea lui Iordeache Golescu în 1806, primită ca zestre la căsătoria cu Maria Bălăceanu, fiica logofătului Constantin Bălăceanu. La mijlocul sec XIX moșia e cumpărată de boierul Eftimie Diamandescu, cel care va construi actuala biserică (pe temelia celei vechi), școala și azilul din satul Bălăceanca.
Actuala biserică a fost construită în 1884 cu cheltuiala ctitorilor Eftimie și Sofia Diamandescu, pe temelia altei biserici mai mici, având hramul ”Adormirea Maicii Domnului”. Biserica este în formă de corabie cu două turle învelită cu tablă și pictată de Anton Serafim, din a cărui pictură se mai păstrează catapeteasma...”
Biserica veche este menționată în catagrafia județului Ilfov din 1810 cu multe detalii, încă din 1792. Pe biserică este menționat că a fost construită pe vremea regelui Carol și a reginei Elisaveta... După cutremurul din 1940 s-au făcut multe consolidări... În 1942 s-a construit clopotnița acoperită cu tablă... Cutremurul din 1977 a provocat alte distrugeri și reconstruiri ale turlelor... Mai sunt și alte detalii despre preoțimea de aici și despre cimitir și nu vă mai plictisesc cu ele.
Merg pentru 10 minute pe o bancă de la intrarea în spitalul de boli psihiatrice și revin la Dâmbovița pe care o trec pe podul auto și mă întorc pe partea cealaltă a apei, pe drumuri de câmp și admirând din când în când apusul.
Doar la ceea ce trebuia să fie un port (v-am spus mai devreme) evit să merg pe lângă apă fiindcă știam că aș avea parte de niște câini fioroși și liberi. Așa că fac dreapta peste câmp și ies în spatele curții unui depozit de europaleți. Trec prin curte și am și aici parte de un câine fioros care îmi sfâșie pantalonii. Oricum erau vechi, trebuia să îi schimb. Am doar o zgârietură nesemnificativă pe piele. E vina mea, eu am intrat pe terenul lor. Îi liniștesc paznicii și merg mai departe la șoseaua de centură, o traversez și pe pod ajung în Câțelu și apoi la prima stație de tramvai unde găsesc chiar u ntramvai care mă duce până acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu