Bucureștiul este complex și divers. Ca exemplu pozele de mai jos sunt făcute între o conferință despre Mahatma Gandhi și alta despre învățătura buddhistă. Doar în tonul pacifist asiatic poți observa noile insule de pe Dâmbovița din centrul orașului...
În ultima poză poate remarcați asemănarea între clădirea, locuită acum de conlocuitori, și palatul construit de Bogdan Petriceicu-Hașdeu (Hâjdău) în memoria fiicei sale Iulia. Au aceeași concepție arhitecturală și acum o cu totul altă destinație...
Ce-mi vine mie într-o după-amiază de duminică (chiar fără o ieșire în aer liber nu se poate prea mult), să merg pe Dâmbovița după ieșirea din București. Caut imediat pe o hartă și văd că sunt drumuri care, după vreo 6 kilometri după centură, mă duc până la Bălăceanca. Așa că mi-a ieșit planul: mă duc la Bălăceanca pe jos pe malul Dâmboviței!
Cum Dâmbovița e la doi pași de casa mea, practic merg doar pe lungimea ei (și e aproape în linie dreaptă până după Bălăceanca). Prima oprire o fac în Parcul Natural Văcărești unde admir noile amenajări din lemn și panourile explicative. Cumva îmi aduc aminte de parcul Stokkalandsvatnet din Sandnes unde sunt amenajări asemănătoare și unde, în iarna 2009-2010, vedeam norvegieni cu schiuri de fond pe aleile din jurul lacului. Ce amintiri...
Acum pe o parte intru pe baraj în paradisul acvatic, pe altă parte ies din el printre bucăți de beton (din fostele construcții de aici). Cumva fac parte din specificul parcului...
Ies pe lângă târgul auto și merg pe șoseaua ce ține linia Dâmboviței spre centură. Mă și mir că un polițist local nu se uită ciudat la mine că merg pe jos pe acolo... La ieșirea din București (și intrarea în Popești Leordeni) văd o ironie românească: o plăcuță cu Fundația Speranța lângă un morman de gunoaie! Știu că nu au nici o legătură una cu alta și cam asta e una din fațetele reale ale României pe lângă ceea ce tot promovăm noi frumos... Până la centură sunt kilometri întregi fără nimic remarcabil. Ah, ba da, este ceva: se construiește un nou pod peste Dâmbovița în dreptul bulevardului Nicolae Grigorescu!
La centură nu e nici o trecere de pietoni și, pentru corectitudine, întreb un polițist pe unde să trec. ”Te asiguri și tu și treci pe aici”. Hmmm! Măcar am făcut asta ca să am acoperire în cuvintele lui... Urmează pe Dâmbovița o lățire a ei care trebuia să fie portul Glina. E fain că aici și mai încolo sunt o grămadă de lebede, unele aliniate, altele în cârd aleatoriu.
Intru prin zona stației de epurare a apei uzate din București și îmi plac amenajările urbane picturale de pe stație. Cine știe cum de s-au permis astea. Nu sunt făcute la întâmplare, e vorba de lucru și pictură la înălțime aici. Trec de gura de vărsare în Dâmbovița de la care se aude un vuiet continuu și apoi mă oprește un bodyguard cu mașina. ”Unde mergi?” ”Vreau să ajung la primul pod. Cel de acolo (îi arăt locul mai în față). Și să ajung unde se varsă Colentina în Dâmbovița” ”Nu ai cum, sunt bălării și te murdărești” ”Încerc și eu cât pot și de nu, mă întorc” ”Bine, ai grijă!” Trec pe lângă ecluza de supraplin a stației de epurare și alt paznic de aici îmi confirmă că pot ajunge la podețul pietonal și chiar merge mai departe. A văzut el mașini pe acolo. La podeț fac câteva poze și apoi continui pe drumul de câmp până la podul mare de la Bălăceanca.
După pod e un loc interesant pentru bucureșteni: aici se varsă Colentina (ce trece prin București printr-o întreagă salbă de lacuri) în Dâmbovița cea canalizată. Îmi închipui din multele plimbări prin oraș cum arătau locurile acum vreo sută de ani...
Mă întorc vreo sută de metri și urc la stânga (spre SE adică) spre centrul satului Bălăceanca. Satul este renumit pentru spitalul de boli psihiatrice aflat într-o pădure undeva în centru. Voi ajunge și acolo (ca să pot spune că am fost la Bălăceanca :)))) ), dar înainte trec pe la parcul central cu panoul cu ”obiective”. Aflasem de pe internet că biserica din Bălăceanca este un loc interesant. Ca urmare merg la biserică, are poarta deschisă și intru în curte. Biserica e închisă, admir florile din curte și crucile vechi, îi citesc istoricul (din care culeg câteva date mai jos) și mă bucur de câteva zeci de nuci în coajă adunate de sub nucul din curtea din spatele altarului. De remarcat câteva leagăne de copii în curtea bisericii, poate mai apropiate de cuvintele lui Iisus decât sobrietatea altor biserici: ”Lăsați copiii să vină la mine!”
”Teritoriul satului este alcătuit dn trei părți numite în trecut: 1. Zarafu care ocupa partea de vest a comunei 2. Bugeni care ocupa partea de sud și 3. Bălăceanca propriu-zisă cuprinsă între cele două. În locul unde se află spitalul se găsea un han care era punct de popas pentru diligențele care veneau de la București. Denumirile de mai sus ale întinderilor de pământ care formează astăzi comuna Bălăceanca s-au dat după numele celor care le-au stăpânit. Astfel denumirea Zarafu este a unui zaraf grec, un bogătaș cămătar care dădea bani cu camătă la țărani. Bugeanu este numele unui țăran înstărit, Bălăceanu numele unui boier care a cumpărat întreaga moșie și i-a dat numele de Bălăceanca. Atestată documentar la 1 martie 1592 printr-un hrisov al lui Ștefan Surdul v.v., care întărește jupăniței Neacșa și lui Colțea, fiul Stanei din Păpeni ocine, vii, mori și țigani din satele Glina, Bobești Leordeni și Balaci. Satul Balaci la începutul sec XVII a aparținut boierului și prietenului lui Mihai Viteazul, Turturea paharnicul (cel care a adus capul lui MIhai la mănăstirea Dealu) care și el era din neamul Bălăcenilor. Moșia ajunge în proprietatea lui Iordeache Golescu în 1806, primită ca zestre la căsătoria cu Maria Bălăceanu, fiica logofătului Constantin Bălăceanu. La mijlocul sec XIX moșia e cumpărată de boierul Eftimie Diamandescu, cel care va construi actuala biserică (pe temelia celei vechi), școala și azilul din satul Bălăceanca.
Actuala biserică a fost construită în 1884 cu cheltuiala ctitorilor Eftimie și Sofia Diamandescu, pe temelia altei biserici mai mici, având hramul ”Adormirea Maicii Domnului”. Biserica este în formă de corabie cu două turle învelită cu tablă și pictată de Anton Serafim, din a cărui pictură se mai păstrează catapeteasma...”
Biserica veche este menționată în catagrafia județului Ilfov din 1810 cu multe detalii, încă din 1792. Pe biserică este menționat că a fost construită pe vremea regelui Carol și a reginei Elisaveta... După cutremurul din 1940 s-au făcut multe consolidări... În 1942 s-a construit clopotnița acoperită cu tablă... Cutremurul din 1977 a provocat alte distrugeri și reconstruiri ale turlelor... Mai sunt și alte detalii despre preoțimea de aici și despre cimitir și nu vă mai plictisesc cu ele.
Merg pentru 10 minute pe o bancă de la intrarea în spitalul de boli psihiatrice și revin la Dâmbovița pe care o trec pe podul auto și mă întorc pe partea cealaltă a apei, pe drumuri de câmp și admirând din când în când apusul.
Doar la ceea ce trebuia să fie un port (v-am spus mai devreme) evit să merg pe lângă apă fiindcă știam că aș avea parte de niște câini fioroși și liberi. Așa că fac dreapta peste câmp și ies în spatele curții unui depozit de europaleți. Trec prin curte și am și aici parte de un câine fioros care îmi sfâșie pantalonii. Oricum erau vechi, trebuia să îi schimb. Am doar o zgârietură nesemnificativă pe piele. E vina mea, eu am intrat pe terenul lor. Îi liniștesc paznicii și merg mai departe la șoseaua de centură, o traversez și pe pod ajung în Câțelu și apoi la prima stație de tramvai unde găsesc chiar u ntramvai care mă duce până acasă.
Colegi de tură: Valentin Scheip, Emil Engel, Alin Manole, Cezar Partheniu
Ca și acum două săptămâni, ne propunem alte două vârfuri dintre cele mai înalte ale țării. Tot eu cu Vali suntem nucleul și caut doi colegi de tură. Îi găsesc repede: vechiul camarad Emil și (mai) noul Alin. Toți sunt foarte faini și facem o echipă pe cinste. Fiecare cu partea lui, împreună reușită!
Tot așa plecăm undeva pe la miezul zilei din București (ceva mai devreme ca acum două săptămâni), pe valea Prahovei și apoi pe drumul Predeal-Pârâul Rece ajungem la Râșnov de unde îl luăm pe Alin și prin Vulcan, Codlea și Făgăraș ajungem la Sâmbăta de Sus și mai apoi la păstrăvărie. Chiar dacă mă informasem la Salvamont cu câteva zile înainte și nu ne încuraja să urcăm în creastă, lăsăm mașina la păstrăvărie (Salvamontul ne spusese că se poate lăsa cam un kilometru mai sus pe drum) și la 16.00 pornim la deal. Drumul de mașină nu e spectaculos și doar o faină cascadă cam în dreptul fostei bănci de mijloc de drum (acum capătul viitoarei ”pârtii” și complexul hidrologic) ne atrage atenția. Urcușul e lejer și îmi aduce aminte de coborâșul pe gheață de la Gențiana... Luăm în calcul și să mergem pe muchia Drăgușului în caz de vreme rea (sau pe la Piatra Caprei, Piatra Craiului din Făgărași :D). Ieșim din pădure și în puțină vreme suntem la cabană. Încă e lumină și hotărâm să rămânem aici și să plecăm dimineață la deal fiindcă vremea nu pare promițătoare.
Primim o cameră de 6 paturi și ne pregătim toate pentru noapte. Cum e ziua cabanierului și este aici o gașcă mare de prin toată țara (mulți făgărășeni) ne lungim destul în noapte cu cântece, joc, chitara și vocea lui Yoyo. Bineînțeles că seara a început cu imnul cabanei Sâmbăta:
Sâmbăta e o cabană
Sâmbăta pe înserat
Și-am pornit o gașcă mare
Ce se puse pe cântat.
Duminică în afară de noi nu prea se mai trezește lumea devreme. Poate, poate ajunge cineva la Fereastra Mică... Și vor ajunge în Fereastra Mare cam când noi vom fi la întoarcere pe acolo, pe vreme ploioasă!
Noi undeva pe la ora 9.00 pornim la drum, deocamdată printr-o ceață lăptoasă care nu îmbie prea mult. Pornisem cu ideea de a urca pe traseul clasic și apoi să coborâm fie prin Cheia Bândei și înapoi prin căldarea superioară a văii Sâmbetei, fie pe la Piatra Caprei. Totul evident în funcție de ce ne lasă vremea... Urmăm poteca în deal până la separarea marcajelor TR (al nostru) de TG (Fereastra Mică) și PA (Valea Viștișoarei pe care îmi doresc eu să cobor), apoi urcușul susținut până la cruce. Alin e mai în față și ne așteaptă la intersecția de unde urcă PR în Cheia Bândei. Încă e ceață, încă nu vedem mare lucru! Încă nu avem zăpadă, factor ce ne tot determină să urcăm... Abia după ce trecem de ultimul prag, în căldarea finală, ieșim din ceață și din nori și sus în Fereastra Mare vedem că suntem pe corabia făgărășană ce plutește pe marea albă a Transilvaniei. Mai avem de mers, stăm doar cât să rămână pe retină și pe carduri imaginile...
De aici urmăm BR în sus până sub Cheia Bândei, apoi pe sub Vârful lui Mogoș și mai departe până în șaua dinaintea vârfului Urlea, ridicat și el la aproape 2500 de metri. Alin ne așteptase aici pentru a merge mai departe. Parcă, parcă ar fi urcat și pe Urlea... Cam de pe la 2350 de metri avem pete de zăpadă și chiar pe poteca adâncită din loc în loc s-au făcut bălți în care intrăm uneori până la gleznă. Eu chiar le recomandasem colegilor să aibă colțari și bocanci de iarnă... Gândul inițial era să dormim în Fereastra Mică sau chiar la refugiul Urlea. Ar fi fost interesant să coborâm noaptea brâna cu zăpadă ce se lasă spre lac... Regrupăm și continuăm până în Portița Lacului unde ne oprim pentru câteva poze. E așa faină toamna asta târzie...
Mie îmi cam era un pic că avem nevoie de colțari pe zona asta dacă ar fi fost ceva mai frig. Așa înaintăm cu grijă și zăpada moale ne ajută să scăpăm de griji majore. Eu știam de un mic horn înainte de vârful Iezerului și nici nu îmi dau seama când suntem pe vârful piramidal cu stâlp pe el. De aici e o formalitate să ajungem la șaua din care marcajul BR face stânga spre zona Leaota-Zârna.
Ieșim din marcaj în punctul binecunoscut (am fost de câteva ori pe aici) și facem dreapta spre hornul care ne duce pe vârful La Fundul Bândei (2454m). Confundasem eu ceva altitudini și Vali mă corectează cu aplicația Munții Noștri! De aici coborâm într-o șeuță unde Vali și Emil își lasă rucsacii. Pentru mine și Alin, mai tineri, e doar un obicei de a avea rucsac în spate! Le expun variantele posibile pentru a ajunge pe cele două vârfuri importante și optăm de comun acord pentru varianta clasică: urcăm direct pe stânci pe Dara, apoi pe Hârtopu și ne întoarcem pe brâna-culoar din șaua din mijloc! Așa că pornim pe stânci și fiecare își găsește drumul cel mai ușor pentru el. La 14.10 suntem toți pe Dara și ne bucurăm de reușită. Mai ales eu că mi-am putut conduce colegii în siguranță până aici! Pentru fiecare din ei este prima dată când ajung pe Dara!
Anul trecut eu nu știam exact care este Hârtopu și pentru siguranță am mers până la momâia de pe Mușetescu. Acum colegii sunt în față și văd că se opresc la prima momâie și îmi dau seama că aici este Hârtopu și nu mai departe după șaua ceva mai adâncă... Mai facem câteva poze și aici și ne întoarcem în șaua de mijloc și apoi pe culoarul-brână la rucsaci. Mai avem întoarcerea și tura este reușită. Fiindcă o tură se termină la mașină sau în gara de final, nu când ai ajuns pe vârf!
Cu bagajele în spate ne întoarcem pe același drum fiindcă vremea dă semne că se strică. Așa și este și din Fereastra Mare ne va prinde o ploaie urâtă. Alin ne așteptase aici vreo jumătate de oră și îi spunem să coboare la cabană. Nu are rost să stea după noi prin ploaie. Noi ne descurcăm, mai încet și fără probleme. Așa că la cabană el ne-a așteptat cam o oră după o oră de coborâre! A fost mai bine pentur el că a stat, cel puțin o parte din timp, la cădură ceva mai mare decât cea de afară!
Noi coborâm cu atenție din șa pe serpentine și prin norii din care cade apă peste noi. Nu vă închipuiți o ploaie de vară, e o ploaie mocănească cu picături ceva mai mari care nu poate decât să necăjească. Noi nu avem probleme, suntem obișnuiți cu muntele. Înainte de cruce se face puțină lumină și Emil mă roagă să fac o poză colțului Bălăceni în memoria fiului prietenului George Porancea. Așa că pozele de mai jos îi sunt dedicate celui ce și-a urmat destinul aici...
Mai avem de coborât doar treapta împădurită de sub cruce și nu grăbim pasul. Mai bine în siguranță și mai încet decât în grabă și cu risc! Dinspre Drăguș s-a format o frumoasă cascadă care ne dă prilejul unor poze înainte de a ieși din lumea de piatră făgărășană...
Înainte de cabană mai trag o ultimă privire la Fereastra Mare (acum cu gând la cântecul ”Ninsoarea de adio”) și la cabană mai mâncăm ceva înainte de a ne lua ”la revedere” de la gazde și de la măgăruși. Cu tristețea plecării din munte și dorul următoarei ture coborâm pe drumul potecit până la drumul de mașină. De aici se cam întunecă și cu frontalele pornite tot coborâm spre mașină, eu cu Alin mai în față și Emil cu Vali în spate.
Chiar când obosiserăm ceva, suntem la podul de la Floarea Reginei la mașină. Cu bucuria reușitei pornim pe același drum spre casă...
