Dimineața de după ultima petrecere... Nu prea e cine știe ce activitate în sala de mese... Doar montaniarzii cu vechime sunt pe acolo (Alex de exemplu se pregătește pentru cățărarea pe gheață)... Își pregătesc masa și apoi activitățile de peste zi. Singurele activități de grup de astăzi sunt cățărarea pe gheață (făcută și zilele trecute de unii dintre colegi), schiul de tură (pentru cine are) și coborârea spre mașini și apoi spre casă. Alexandra îmi spune de mers la cățărat și nu mă atrage. Ea cu Rareș și cu Ionuț se echipează și urcă spre cascada de gheață. Eu tot întreb în stânga și-n dreapta dacă nu face cineva vreo drumeție. Spun câtorva de ideea mea de a urca puțin pe valea Rea pe unde am fost în prima zi și nu găsesc nici un doritor... Și tare nu aș sta la cabană până plecăm. Nandy îmi spusese că ar fi bine să plecăm pe la 12.30-13.00 ca să avem timp de toate pe drum și să ajungem bine. Văd că nici pe ei nu îi trage nici un dor de drumeție pe vremea morocănoasă. Stând pe afară, îmi zice Feri dacă nu urc în sus spre lacul Pietrele. Așa cât o fi și să ne întoarcem la timp pentru plecare. Imediat răspund pozitiv fiindcă abia așteptam încă un coleg să nu plec singur. Îi spun lui Cotyso că urcăm și doar îmi spune să dau un semn când ne întoarcem la cabană (și așa voi face). Punem colțarii și în sus la drum.
Ninge destul de des și e ceață puțin mai sus de cascada de gheață. Mergem lejer și din vorbă în vorbă ajungem la podul ”de la Cuxi”. Fac câteva poze la apă/gheață și parcă, dintr-o înțelegere tacită, ne oprim la ieșirea spre crucea lui Cuxi.
”Mergem puțin la Cuxi?”
”Asta vroiam să te întreb și eu.”
E mult mai liniște și mai plin de suflet acum... Facem câteva poze și continuăm urcarea tot povestind una alta...
Cum nu avem țintă precisă și nici grabă, acum observ încă o cruce pe dreapta potecii. Ne oprim puțin de citim ce scrie...
Urcăm continuu pe potecă spre ceața de deasupra noastră... Tot ne bucurăm de vremea de care am avut parte ieri... Se apropie de ora 11.00 și eu tot zic că ar trebui să ne întoarcem să ajungem până în 12.00. Hai încă puțin... La ultima pantă înainte de lac (pe care sunt niște urme de schiuri) colegul nostru Claudiu Lazăr ne spusese că putem urca spre culmea Stânișoara pe urmele de schiuri. Așa că încercăm puțin urcarea și de comun acord stabilim traseul scurt pe care îl facem: urcăm pe picior la dreapta, apoi pe curbă de nivel pe sub cele două hornuri și coborâm pe un vâlcel cu pietre la bază! Se poate vedea traseul în ultima poză din secvența următoare.
Coborâm în mica văiugă și apoi urcăm pe linia piciorului cu pietre tipice masivului în care suntem. În urcare admirăm partea de jos a văii (fiindcă pe cea de sus nu o vedem și suntem așa de bucuroși amândoi că o putem ghici prin ceață) și vedem că pe vale urcă mulți montaniarzi în șir indian. Și printre ei urcă spre noi două persoane. Așteptăm puțin să vină spre noi și o recunosc pe Geta. Plecase cu Mihaela Cionoiu la plimbare. Așteptăm să vină și Feri ne încălzește cu puțin ceai din termos. Mergem împreună! Descriem traseul și doar Geta are colțari. Dacă e mai urât, ele se întorc pe unde au venit. Urcăm puțin și zăpada e înghețată. Cam greu pentru Mihaela fără colțari... La intrarea pe curba de nivel Geta hotărăște coborârea lor. E cea mai sigură prin jnepeni și ne salutăm. Le urmăresc până trec de jnepeni până la teren sigur și noi ne continuăm traseul. Le vom mai vedea mai încolo coborând de la lac spre cabană.
Noi tot povestim și ne sfătuim pe unde să mergem în siguranță. Pas cu pas trecem de cele două hornuri și urcăm deasupra vâlcelului pe care ar trebui să coborâm. Feri e atras de șeuța de deasupra.
”Bine, meri până acolo. Eu te aștept aici!”
Urcă și coboară la mine spunându-mi că e o zonă plată și că nu se vede nimic de acolo. Așa că pornim pe vâlcel în jos.
Ce bine că nu au venit fetele cu noi. Nu știu ce ar fi făcut Mihaela aici fără colțari! Panta cu zăpadă înghețată coboară cam la 45 de grade și chiar și noi cu colți trebuie să fim atenți pe unde coborâm.
”Mergi pe gheață, nu prin zăpadă” (îmi spune Feri)
Are dreptate fiindcă așa vedem pe unde mergem! Cu grijă și săpat la fiecare pas coborâm la zona de deasupra pietrelor. La un loc sigur mă întorc cu fața în sus să pozez panta pe unde am coborât. Aici putem răsufla ușurați...
”Ce zici, printre pietre sau pe panta asta la dreapta?”
Instinctiv mergem amândoi la dreapta și se dovedește a fi foarte bine. Pe sub pereții de stâncă tot pierdem altitudine și ne trezim la limita jnepenilor (mă rog ce se vede din zăpadă). Aici chiar că am trecut de orice zonă riscantă și suntem degajați.
”Mergem la lac și apoi în jos?”
Răspuns afirmativ tacit.
Peste o culmiță cu jnepeni coborâm la partea de jos a lacului chiar la stâlp. Merită câteva poze, atât cât se vede...
Bucuroși din cale afară de plimbare (”Așa făcea și Cuxi, nu pierdea o zi fără stâncă. Noi nu pierdem o zi fără a merge pe munte, indiferent de vreme”) pornim la vale spre cabană. E trecut de miezul zilei, acum doar coborâm... Tot povestind trecem de Bordul Tomii și puțin mai sus de Cuxi ne grupăm cu colegii care fuseseră la schi de tură. Sus la gheață totul e strâns și oamenii se pregătesc de plecare (unii chiar au plecat). Înainte de cabană ne mai oprim pentru câteva poze pentru a fotografia adâncimea/grosimea zăpezii și Feri îmi mulțumește pentru tură.
”Mai avem până la cabană”
”Oricum mulțumesc și să mai mergem în alte ture”
Știa el ce știa... La cabană sunt grăbit puțin de colegii de mașină și nu mai avem timp să ne salutăm și mulțumim reciproc.
”În 5, maxim 10 minute pornim la vale.”
Iau rucsacul din cameră, pun totul în spate, luăm și câte un sac de gunoi și la vale după ce ne salutăm bunii cabanieri.
Nandy și cu mine coborâm lejer pe colțari chiar pe potecă, Vali are de ocolit fiindcă el nu are colțari... Între banca de la cascada Maria Magdalena și valea Pietrele îi ajungem din urmă pe Alex și Iuliana cu băiatul lor și vom coborî cu atenție după ei. Pe vale ne fac loc fiindcă noi mergem mai repede, intrăm în drumul de Pietrele și tot în jos. Vali face echilibristică de multe ori pe marginea drumului și chiar glumește: ”La serviciu 2-3 zile tot așa o să merg :D!” Dăm bice la vale, trecem pe lângă Geta și Cezar, coborâm până la limita gheții unde scoatem colțarii, îl salutăm pe Cezar care rămăsese la mașina lui Zsolt și ne oprim în parcare. În așteptarea celorlalte mașini, Geta ne întreabă dacă nu putem lua pe doi montaniarzi care așteptau o altă promisiune.
”Desigur, hai cu noi cu mașina!”
”Doar că noi oprim și la masă înainte de Aiud.”
”Păi mâncăm cu voi!”
Drumul merge bine până chiar înainte de Aiud și restaurant unde stăm vreo 20 și ceva de minute din cauza unui accident. Asta e, nu avem variante! Mergem la o ciorbă ardelenească și înainte de Câmpia Turzii propun lui Nandy să mă lase în Câmpia Turzii la gară ca să prind un tren mai devreme. E ok, mă duc până la gară, le mulțumesc și rămân în gară.
La casa de bilete ”șoc și groază”: trenul de mai devreme nu vine pe aici! Merge de la Cluj prin Deda și Gheorgheni până la Brașov! Deci de aici fie merg în Cluj la autogară, fie peste 3 ore și ceva iau trenul spre București. Doamna de la casă îmi mai sugerează să încerc autostopul. Decât să stau trei ore în gară... Ies la strada principală, fac puțin cu mâna la mașini vis-a-vis de o benzinărie (la indicația angajatului de acolo), un alt nene îmi spune că ocazii prind după giratoriu și merg vreo 500 de metri până la giratoriu pe burniță. Pe drum văd biserica reformată maghiară și îi fac două poze. Aș minți să zic că știu mai multe despre ea, știu doar că e monument istoric și că pe turn scrie anul 1680. Deci destul de veche!
Între ocazii fac poză și la fierarul de la casa de cultură ”Ionel Floașiu” și mă întorc înfrigurat la gară.
Chiar la strada Avram Iancu văd în față o plăcuță cu monument istoric. Am timp să citesc despre ce vorba. Este muzeul ”Prima școală românească” (1879) din Câmpia Turzii.
”Acest străvechi lăcaș de învățătură, Prima Școală Românească din Câmpia Turzii, a fost construit din contribuție obștească în anul 1864 din lemn, iar în anul 1879 din cărămidă.
A servit timp de decenii ca așezământ de educație pentru copiii, tinerii și adulții din Câmpia Turzii, unde au învățat să citească, să scrie, să gândească și să simtă românește”.
După cum vedeți, nu degeaba am ”cerut” să fiu lăsat în Câmpia Turzii ;). Nu aveam cum afla astea și vă spune și vouă :D!
Merg la gară și iau bilet la tren la 22.34 spre București. În gară am de stat vreo oră și merg în sala de așteptare unde e la fel de frig ca în holul casei de bilete. Nu are cum mă ajuta angajata CFR în nici un fel... Revin pe la 21.30 în holul casei de bilete, încep să mai vină călători, care mai de care (un grup de glumeți care râd de orice, un tip singuratic mai serios și unul care tot o dădea cu binecuvântarea lui Dumnezeu; fiecare cu ale lui, cred că și eu sunt la fel de neobișnuit pentru ei cu ditamai rucsacul în spate). În fine vine trenul, ne urcăm și după verificarea biletelor mă pun pe dormit cu siguranța că nimeni nu îmi poate lua rucsacul așa de greu de sus fără să simt. Un pic riscant și nu am ce face.
Ca de obicei ajung în București în siguranță și cu vreo 45 de minute după ora anunțată peste tot. Iau un ceai cald la Starbucks și mai mănânc ce mai am prin bagaj până la ora la care trebuie să mă întâlnesc cu colegii de serviciu. Începe o nouă săptămână de lucru cu gândul la minunile oferite de colegi, de Retezat și de ”soartă” (cea pe care ne-o alegem noi)!
