Cum ziceam, azi e ”Big day”! Pentru mine asta deocamdată înseamnă să mergem la crucea lui Cuxi. Cumva este fondatorul spiritual al clubului nostru... Și mai ales când, văzând prima dată cartea lui Cuxi și chipul lui, m-au fulgerat amintiri din copilărie: zici că este unul din cei mai buni prieteni ai tatălui meu cu ai cărui băieți și măiestrie tehnică am crescut noi (eu și soră-mea)... Nici nu mă gândesc că ziua ar putea fi mai mult decât speram eu... Dar să nu anticipez planul anunțat de Cotyso aseară... și anticipat de cerul senin și de luna clară și luminoasă de aseară...
Ședința tehnică e planificată la 8.00 și apoi plecarea. Spun așa fiindcă programul nu ține cont de obiceiurile fiecăruia legate de masă. Pe munte mi se pare normal să se cunoască ora de pornire în traseu, nu ora de trezire! Așadar la 7.45 o parte din noi suntem gata de drum în fața cabanei. După același ritual cu masa de dimineață, pregătitul ceaiului în termos, echiparea rucsacului de tură cu cele trebuincioase (ceai cald, mâncare pentru toată ziua, colțari, piolet, bețe de trekking, haine de schimb, mănuși, ochelari de soare, trusă medicală, lanternă frontală - indiferent de când se plănuiește întoarcerea, eventual ceva cordelină, căciulă, cagulă/buff) sunt în fața cabanei și, ca și ieri, Cotyso ne recomandă să punem colții de la plecarea din cabană. La 8.00 fix suntem în fața cabanei și ședința tehnică constă în următoarele: mergem la crucea lui Cuxi pentru depunerea coroniței și după aceea urcăm spre lacul Pietrele și Peleaga, fiecare până unde poate și cât are echipament de mers. Cine nu vrea să urce sau nu are echipament, poate face alte trasee mai ușoare. Toți suntem de acord să urcăm. Așa că în 15 minute pornim la drum în urcare spre lacul Pietrele.
Urcăm în șir indian și în 10 minute trecem podul ”de la Cuxi”, mai facem o curbă și în stânga pe o stâncă sunt crucea, placa comemorativă și o bucată din ultimul lui schi. Pe aici pe un vâlcel a coborât pentru ultima dată pe 11 februarie 1983... Apoi a urcat în munți mult mai înalți decât orice poate fi imaginat. Moment de reculegere și de câteva poze și treptat pornim în sus spre lac...
Cerul începe să își piardă din cenușiu cu fiecare pas mai aproape de Bordul Tomii. Unde în trecut ciobanii își făceau adăpost din blănuri și făceau focul între cele două stânci... Parcă genele de albastru își fac loc prin alb-cenușiul norilor...
Încă o jumătate de oră de urcat lejer și povestit cu Feri Kovesdi, Alexandra și Rareș (ei veniseră aseară târziu și nu am apucat să stăm de vorbă) și suntem la lacul Pietrele. Ca și Galeșul de ieri, și Pietrele este acoperit de gheață și zăpadă și doar stâlpul și platforma lacului anunță prezența lui...
Cotyso stabilește câțiva lideri de grup și ne spune să ne alegem care cu cine merge. Nu e vorba de vreo preferință, ci mai mult de siguranță a fiecărui participant la tură. Încă nu știm pe unde vom urca spre creastă. Eu rămân în grup cu Alexandra și Rareș și treptat ne vom amesteca în alte grupuri. Urcăm vreo două trepte și primul grup se oprește într-o zonă pentru a exersa oprirea în piolet. E bine ca fiecare să știe să facă asta! Cum eu învățasem asta acum mulți ani sub Fereastra Mare a Sâmbetei (Cotyso îmi spune că și el tot acolo a învățat tehnica :D) și Alexandra și Rareș sunt doritori de urcat, mergem cu Cotyso, Ionuț și cu Geta în față. Doru, ”locomotiva”, meteorolog era mult mai în față chiar sub peretele Curmăturii Bucurei. Știu că în față mai e și Nandy care merge după Doru.
Cerul se albăstrește din ce în ce mai mult și ne vom bucura de o zi superbă. Cine se gândea ieri la așa ceva? Chiar sub perete, Cotyso strigă la Doru să nu abordeze direct vâlcelul fiindcă e cornișă sus și primește răspuns că sunt urme. Doru urcă pe acolo! Panta trece de 45 de grade, vă dați seama ce expunere este! Și Doru nu are colțari! Punem bețele pe rucsaci și scoatem pioleții. Fac parte din echipamentul obligatoriu de astăzi și chiar mi se pare extraordinar că au fost 2-3 care au urcat cu bețe, nu cu piolet!
”Urcăm până la stânca aia, apoi la stânga până la cealaltă, dreapta la aia...”
”Mai bine abordăm direct panta, e cel mai sigur” (Geta)
”Bine, fac eu urme primul și la piatră mă schimbi!” (Cotyso)
Cotyso, Geta, Ionuț Bunea, Alexandra, Rareș, eu, ..., pe rând urmează fiecare coleg. Care nu poate sau nu se simte în siguranță, rămâne sub perete! S-o creadă mutu' :D! Chiar de e greu, fiecare vrea să urce cel puțin până în creastă!
Panta crește tot cam pe la 45 de grade. Fiecare pas înseamnă ridicarea genunchiului până la mijloc, fixarea colților și apoi repetarea cu celălalt picior... E obositor și la mijlocul pantei Cotyso se oprește să se odihnească. Alexandra îi ia locul și Rareș merge după ea. Alexandra are colțari și Rareș are bocanci tehnici rigizi și piolet. Fără colțari... (împreună fac un echipament complet :D). O văd pe Alexandra cu cât curaj se avântă în față abia înfigând colții din față în zăpada tare. Hm, cam mult curaj! Așa aveam și eu și după niște evenimente mai puțin plăcute sunt mult mai precaut. Văd că cei din față urcă sprijinindu-se doar pe colții din față. Eu prefer, cu riscul de a fi bodogănit de colegii din spate pe care îi țin pe loc, să sap urme mai adânci la fiecare pas. Chiar îi spun asta și lui Ionuț în fața mea. Ca să ușurăm drumul celor din spatele nostru și în același timp să îl facem și mai sigur! Doar la o singură trecere pe iarbă pe lângă o stâncă am ceva emoții. Pasul e mai înalt decât restul... O dată trecut punctul critic, de acolo nu mai e decât un pas (mă rog vreo 50 de metri) până sus în creastă. În jos se văd colegii de tură, în față nu se vede decât capătul pantei... Când simt că scade panta sunt mult mai relaxat. Și în plus apar soarele, capetele și umbrele colegilor care deja urcaseră. Doru e la câțiva pași de noi cu zâmbetul pe față și cu ditamai dulapul de rucsac. Mai târziu va scoate într-o pauză o cutie mare de plastic cu biscuiți gustoși cu semințe!
Oau! Pe ce pantă am urcat și ce fain e aici! Priviți și voi cum e cerul! Și închipuiți-vă că nu este foarte frig. Nici de stat în tricou, nici cu trei cojoace pe tine! Și e atât de senin cum rar se vede iarna pe munte! Parcă special s-a înseninat pentru noi! Și se vede drumul spre Peleaga foarte clar pe deasupra căldării Berbecilor în fundul căreia stă lacul Bucura. Acum mulți ani mai urcasem până aici în creastă iarna tot în echipă mare și era așa de riscant încât de pe vârful Custura Bucurei (2370 metri) a trebuit să ne întoarcem. Vârful amintit este primul din linia crestei spre Peleaga, cel care se vede în poza de mai sus în spatele Getei!
Pornim pe rând în sus spre vârf. Toți am ajuns aici în Curmătura Bucurei și de aici mergem mai departe. Nici unul nu dă înapoi! Urcăm puțin pe pantă de zăpadă și apoi printre pietre acoperite de strat de zăpadă. Cumva îmi aduc aminte unele de plăcile care m-au oprit între 3700 și 3730 metri în drum spre Kleinglockner acum două veri! Atunci mi s-a părut un pasaj foarte expus și prea riscant pentru mine. Aici e ușor. Relativ fiindcă nu e chiar plimbare în parc să urci cu colțarii pe stâncă! E nevoie doar de atenție la fiecare pas și totul e sigur! Ajungem pe vârf și de aici (e o îngustă calotă de zăpadă) urmăm creasta în coborâre spre șaua de la 2300 de metri. Cu Doru glumesc și aproape nici nu ne dăm seama când ajungem în șa.
Foarte lejer continuă urcarea spre Colții Pelegii cu ochii la fiecare pas și la grupul care este mai în față spre vârf. Ei urcaseră pe o pantă mai la stânga față de cum am urcat noi în creastă. Și mult mai stabilă, părerea mea! Cotyso îmi arată și varianta de iarnă pe o pantă expusă pe care nu se așează zăpada ca să fie risc de avalanșă. Urcăm pe sudul Colților Pelegii și vedem cât de ”urâți” sunt. Un stâlp de marcaj, câteva povestiri cu un montaniard care vine din spate și îmi explică cu bățul culmile... Doar spune că prin anii '70 pe aici era traseul transcarpatic pentru obținerea titlului de maestru al sportului. Eu doar vorbesc din auzite, el din experiență! Așa că tot urcăm și trecem chiar de zona care mi se părea cea mai expusă: șaua dintre Colții Pelegii și zona vârfului! De fapt trecerea e ușoară și după ea urmează doar o formalitate (cu câteva treceri ceva mai expuse) în atingerea vârfului (12.40). Fiindcă vârfurile nu se cuceresc, doar se ating! Felicitări, poze cu stâlpul de pe vârf, ceaiuri calde și biscuiți de la Doru, filmulețe... Ce minune ne-a dăruit Retezatul! Pentru mine înseamnă o dublă reușită: am ajuns și pentru tata care și-a dorit mulți ani să mă conducă pe ”optmiarii” din Retezat. Tata, am urcat unde ai fost tu prin anii '70!
Montaniardul despre care vorbeam mai devreme e salvamontist. Testează cornișele spre Strunga Păpușii și revine în zona vârfului. Are atâta siguranță în el...
Pornim la vale înapoi fiindcă e prea aglomerație pe vârf. Și în plus mai sunt și câteva echipe de la noi care trebuie să ajungă pe vârf. Ne întâlnim sub Colții Pelegii și ne încurajăm. La vale acum e mult mai ușor. De reținut un lucru: faptul că ai ajuns pe un vârf nu înseamnă că ai terminat expediția, mai ai încă jumătate până te întorci la locul de adăpost! Coborâm spre șaua de la 2300 cu multe pauze pentru a mai respira încă și încă o dată spectacolul pe care ni l-a oferit Retezatul înalt!
În șa deja coborâseră câțiva la dreapta pe un vâlcel abrupt. Noi (eu cu Alexandra, Rareș, Ionuț Bunea și încă cineva, scuze, nu mai știu cine!) ajungem la capătul de sus al vâlcelului și mi-e teamă. E prea abrupt și am coborî câte unul foarte încet. Prietenul salvamontist îmi spusese că e un vâlcel ușor la stânga pietrelor prin care au urcat ei. Haide acolo! Într-adevăr e ușor și tot coborâm cu distanță între noi ca să evităm orice incident! Eu rămân ultimul și când panta devine controlabilă, mă las pe fund să mă duc la vale pe tobogan (așa făcuse și Alexandra în joacă trasă de Rareș). Ca să frânez fac și eu exercițiile de mai devreme: mă opresc de câteva ori în piolet și îmi confirm cunoștințele :D! Tare frumoasă se vede Curmătura Bucurei de aici cu toată panta pe care am urcat și cu Bucura II și peretele Bucurei în cădere liberă :D! Bucura I se vede plină de zăpadă în spatele suratei sale! Nu e grabă acum și parcă am mai sta pe scena Retezatului ceva vreme...
Cu Dodi și Simi găsim motive să mai stăm pentru poze și încet doară, coborâm spre potecă. Colegi de-ai noștri urcă pe schiuri de tură și se bucură de toată vremea bună...
Mai jos facem echipă de patru cu Feri și coborâm alene spre lac și apoi la vale. Parcă nimeni nu ar vrea să plece din castelul Retezatului...
Ne lăsăm la vale povestind una-alta mereu cu ochiul în spate la custură și la fiecare umbră a soarelui. Până spre apus soarele nu se satură să se joace cu norii și să ne dea nouă prilejuri de pauză. De pe la Bordul Tomii tot analizăm vâlcelele pe care cobora Cuxi (Alexandru Brăduț Șerban) în '83... Cu ultimele raze de soare coborâm pe lângă crucea lui Cuxi și mai facem niște scurte pauze la jocurile de gheață de pe pârâul Pietrele.
Ca și aseară, urmează seară cu voie bună, muzică, râsete până târziu în noapte. Cred că doar copiluțul Iulianei și al lui Alex, Alexandra, Rareș și cu mine ne-am retras mai devreme la somn, restul au stat până după miezul nopții... Mâine e doar ziua de coborâre și eventual ceva ture ușoare. Sau ce vrea fiecare să facă, doar să anunțăm organizatorul turei!
Sa stii ca pe ultima portiune de urcare mi-a fost si mie teama. Eu mai eram cum eram ca aveam coltari, dar ma gandeam la Rares care era in bocanci. Dupa o vreme m-am prins si eu ca se sparge gheata si am incercat sa fac trepte. Inca mi se pare ca am fost putin inconstienta totusi. A doua oara as fi mult mai precauta :)
RăspundețiȘtergere