Trovanți la Ulmet 15.11.2015

La trovanții din Ulmet, Bozioru, 15.11.2015

Colegi de tură: Adrian Brezeanu, Cezar Partheniu

După cum spuneam în povestea anterioară, duminică foarte de dimineață mă prezint la 6.00 și câteva minute în gara Ploiești Sud pentru a pleca cu trenul spre Buzău. Din Ulmeni urcă și Adrian și vom merge împreună ultimele 20 de minute până în Buzău. El voia să meargă la trovanții de la Ulmet de lângă Bozioru și, cum e un loc nou pentru mine, i-am răspuns pozitiv la invitația de vineri seară. Așa că la 8.00 fără câteva minute suntem în Buzău, Adrian știe pe de rost străzile și ajungem cam într-o jumătate de oră suntem la Autogara Nord de unde la 8.45 luăm microbuzul spre Bozioru (după ce ia Adrian niște plăcinte gustoase). Noi coborâm ceva mai devreme la intrarea spre Ulmet și șoferul ne spune unde să coborâm (e și o săgeată pe care scrie Babe/Trovanți) (circa 10.00, 9.50 lei biletul). Aici găsim o hartă de orientare și, măi să fie, nu apar trovanții ca obiectiv! Era de așteptat să fie doar vestitele chilii rupestre din zona Aluniș-Nucu, nu și ce mai este pe lângă ele! Peste tot sunt locuri naturale superbe, nu doar în câteva puncte! Ne-am ghidat în plimbarea noastră jumătate după descrierea de pe drum liber și jumătate după nasul de explorator!

Trecem apa Bălănesei și găsim prima săgeată făcută de localnici pe care scrie că până la babe/trovanți sunt doi kilometri de mers! Urcăm pe drum cu atenție la toate detaliile, mai ales la intersecții. La prima intersecție o săgeată pe casa dărăpănată ne conduce la stânga, apoi a doua la dreapta și la a treia trebuie să mergem tot în față pe drumul din mijloc. La stânga un drum coboară între case și la dreapta altul merge în sus pe vale spre Muscelu Cărămănești. Nu e nici un indicator în afară de o mică săgeată locală pe care scrie Babele. Urcăm un pic pentru a coboră mai apoi la o fântână și o altă săgeată pe stâlpul fântânii ne dirijează la stânga pe un capăt de uliță. La sfârșitul drumului transformat în potecă este o salcie imensă și o poiană largă cu ceva pruni. Pe aici pe coline tot sunt pruni destui...

Între pruni e o masă de lemn cu un cal priponit în apropiere. Facem pauză în care Adrian umple rezervele de apă de la fântână (cea de mai devreme) și eu mă ”relaxez” cu niște biscuiți și pornim în sus pe poteca săpată cu trepte.

Pe curba largă ne întâlnim cu un bătrân care cu greu a reușit să adune cele câteva capre și acum coboară cu ele. Greu mai recunoaște locurile fiindcă nu a fost de câțiva ani și atunci nu era așa lăstăriș pe aici... Ajungem la trovanții mult așteptați...

Aici ne oprim și timpul parcă stă în loc o dată cu noi. Explorăm culmea în toate direcțiile: în jos printre boscheți țepoși sunt câțiva trovanți ascunși, toboganul și primii trovanți se sprijină uimitor pe picioare de nisip întărit care astfel le dă ideea unor babe, ”farfuriile zburătoare” nu se știe prin ce minune stau aici fixați de zeci de mii de ani... Locul e fantastic și nu mă miră: Buzăul are atâtea de prezentat și descoperit! Ne plimbăm printre trovanți și urcăm un pic mai sus în cercetare. Se cere o pauză de masă cu un pic de slană și biscuiți, un pic de apă și apoi explorare în sus pe culmea cu potecă foarte clară.

Culmea abundă de trovanți, care de care cu forme mai speciale: plăci cu moțoțoi în centru, bile, ziduri căzute, bombe tăiate în două, farfurii zburătoare pline sau pe jumătate, plăci lipite una de alta, un falus culcat (sau microfon cum au spus unii sau pur și simplu mai multe sfere lipite care dau impresia unui singur corp), un perete căzut și spart în câteva bucăți (”casetofoane” le-au zis unii)... Să tot capturezi imagini în minte și în aparatul foto...

Tot continuăm pe culme prin culoare de frunze în ideea de a nu ne întoarce prin același loc. După noi vine un grup de copii și nu îi așteptăm fiindcă sigur am pierde prea mult timp. În dreapta în vale vedem mulți trovanți mai mici, semn ale unor alunecări sau scufundări din trecut. Sunt poteci care coboară spre firul văii și noi tot urcăm pe culme. Am vrea pe culme să ajungem la un perete de gresie pe care îl văzusem spre satul Muscelu Cărămănești. Bine că nu știm noi de denumire, dar sperăm că de acolo după deal putem reveni în Bozioru. În primul punct care pare cel mai înalt dăm să coborâm la dreapta pe firul văii printr-un des covor de frunze (uneori ajunge și la jumătate de metru grosime!) și un aparent drum, mergem în culmea din stânga pentru a vedea ce se vede după ea. E doar o pădure de stejari înalți cu pantă mare care nu ne îndeamnă să coborâm pe acolo. Mergem un pic pe culme și pare să se strângă foarte mult. Probabil că urmează o coborâre abruptă care ne face să revenim la firul și la drumul urmat mai devreme. Tot pe el prin puține frunze revenim la un marcaj ”bandă roz” pe care îl tot urmărisem de la trovanți. Probabil că cineva s-a jucat cu vreo sticlă de ojă! 

La vale pe drum ieșim din pădure deasupra poienii de mai devreme pe un platou cu pruni. Adrian ar vrea să ne întoarcem pe unde am venit ca să vadă de locuri de parcare. Așa facem și printre pruni coborâm pe la piatra îngăurită jos la capătul poienii chiar la fântâna de mai devreme.

Urmăm același drum la întoarcere și la 14.00 suntem la șosea. Ce facem? Am putea să coborâm pe jos pe luncă pe sub drum sau să urcăm spre Bozioru. Cum vine mașina în vreun sfert de oră, hotărâm să mergem în Buzău mai devreme și poate prindem un tren sau microbuz mai devreme spre casă. Cu un autobuz plin de copii (10.50 biletul) ajungem în Buzău și apoi pe jos la gară. Adrian prinde un microbuz spre casă din autogara de lângă gară, eu iau un șir de covrigi de Buzău calzi pentru acasă și cu un tren de la Transferoviar Călători (21.50 lei în loc de 41 lei la interregio de la CFR și în condiții bune de data asta!) ajung la 19.36 în București. 

Trovanții/babele sunt un monument natural foarte fain foarte puțin vizitat. Nu e frumos să pui în umbră astfel de monumente doar pentru că bisericile în piatră și chiliile rupestre au și o istorie umană în spate. Sunt superbe și ele și toate sunt de apreciat! Eu vă asigur că orice poze ați vedea, nimic nu se compară cu piatra pe care o simțiți în mână. Sunt pietre vii dacă poți să le simți energia și frumusețea... Și dacă nu aveți la cine apela să vă ducă acolo, apelați mine sau de Adrian, cu siguranță nu veți regreta cele câteva ore în aer liber!

Gurguiatu-Pleșuva 14.11.2015

Din Valea Largă până la Comarnic 14.11.2015

Colegi de tură: 15 colegi din ”Floarea de Colț” București

Cum am rămas fără partener de tură săptămâna asta (am colegi de club în ture prin munți care îs prea departe pentru mine), îmi construiesc un plan mai lejer. Inițial mă gândeam să merg două zile la cules de cătină și vremea nu se anunță prea bună, am vrut să ajung și sus la Omu cu înnoptare acolo și nu prea vreau să merg singur pe Cerb (n-ar fi bai că știu drumul în orice condiții de vreme) fiindcă îmi amintesc ce oboseală m-a prins în ultima parte acum vreo 5 ani, doi colegi de club renunță să mai vină în Bucegi pe partea nord-vestică... Îmi rămân niște plimbări prin zonă. Mă hotărăsc la o explorare în jurul dealului Pleșuva (cu care încep Bucegii) sâmbătă și să fac o vizită rudelor mele dragi din Ploiești pe seară. Duminică voi merge în altă tură și în altă zonă după un telefon de la un prieten vineri seara destul de târziu (asta voi povesti în postarea următoare).  Așa că... la drum cu rucsăcelul de zi cu zi! Aflasem de la o prietenă din Câmpina de o tură la Portiță sau pe Brâna Aeriană pentru sâmbătă și rămâne să ne vedem în tren și stabilim ce și cum. Pot merge cu ei cu condiția ca seara la o oră cât de cât decentă să ajung în Ploiești.

Urc în trenul regio clasic (6.20 din București Nord), dau de Radu Antonescu cu o echipă ce merge pe Aeriană, mai sunt și alți colegi de la ”Floarea de Colț” București și din vorbă în vorbă aflu că un coleg de tren, nea Gigi, merge pe Gurguiatu și Pleșuva cu urcare din Valea Largă. Cum e mai lung puțin decât planul meu și mai interesant, merg cu el... Coborâm în Valea Largă și mă trezesc că în tură suntem 15 oameni, parte din ei cunoscuți, parte din ei noi. Toți sunt colegi sau prieteni din ”Floarea de Colț”. Dintre ei recunosc din prima pe Ion și pe Artemiza (cu scuze dacă nu am reținut alte nume). Și pe Gigi de mai devreme, bineînțeles! Așa mă mai recunosc unii dintre ei, unii își aduc aminte de un alt Cezar... Pe peron schimb câteva vorbe cu un prieten care merge la inspecția unor stâne din Baiului în vederea turelor de iarnă pe schiuri și pornim la drum peste calea ferată. Urcăm puțin pe un drumeag și după informarea despre ultimul incident de la Paris ne regrupăm și pornim la stânga pe lângă o fostă casă și tot în sus abrupt pe pantă. Trebuie să ajungem în culmea din stânga noastră... 

Urcuș mai drept, mai pe laterala bocancului, mai cu puțin alunecuș pe nisip, mai cu o vorbă-două, mai cu câte o ciupercă de copac... Ajungem sus unde Ion ne liniștește că doar aici ce a fost mai greu, restul e plimbare!

Ne hodinim și continuăm urcarea pe culme din poveste în poveste. Ba niște ciuperci pe frunze, ba frunze de stejar uscate și așezate într-o pătură groasă pe jos (dau de furcă rădăcinile de sub frunze), ba o ”barba caprei” la tăietura unui copac (avem printre noi o specialistă în ciuperci, altfel nu știam denumirea!), ba o poveste de munte cu o colegă de club și grup, fostă profesoară care nu și-a uitat niciodată pasiunea Muntele... Regrupăm la intersecția cu un drum forestier (pe un copac tăiat este forma unui București extins) și continuăm pe culme tot în sus pe un marcaj TR (Triunghi Roșu). Ieșim la un drum la un punct de panoramă spre valea Prahovei, pe un fel de potecă largă mai mergem câteva minute până la un pinten al culmii, facem stânga și pe drum ne trezim sub o linie de curent. Mergem un pic pe ea la stânga în coborâre, drumul ne duce foarte lejer și când pare să se termine, ne oprim la soare pentru o pauză de o mică gustare. Nu stăm mult și iarăși la drum...

...nu pe ceea ce pare un drum ceva mai jos, și pe o scurtătură ce ajunge în același drum de xploatare... Tot mergem, mergem pe un drumeag de culme prin culori de toamnă și regăsim TR, marcaj pe care mai fusesem altă dată dinspre Cota 1000 din drumul Sinaia-Târgoviște spre Comarnic peste Gurguiatu...

Drumul e cunoscut acum și colegii nu mai știu sigur care este Poiana Hoților. Eu știu că e mai încolo și că vom ajunge la ea... Culoarul de pădure (mesteceni uscați) ne conduce la o culme pe care este și limita de parc natural, pătratul roșu cu margine albă. Recunoaștem drumul după o pădure deasă de pin pe dreapta și după un vechi marcaj PR cu margine galbenă. Ne apăruse și în tura despre care am amintit mai devreme... Cu încredere în sine ajungem în Poiana Hoților la miez de zi și facem bine-meritata pauză de masă... Greu ne mișcăm după mâncare și nu e timp de stat, mai avem ceva până la Pleșuva și Comarnic...

În zece minute suntem sub un vârf cu pereți de stâncă sub el și îl recunosc de acum patru ani. Știu că poteca marcată urcă pe sub vârf și sus se desparte în două: în față continuă spre Gurguiatu și în stânga coboară undeva spre Pleșuva. Cum în stânga ne indică și marcajul, pe acolo vom coborî...

Coborâm pe un drumeag vizibil prin frunze care ne conduce pe culmea muntelui/dealului și avem parte de alte și alte mici bucurii ale naturii: o iască rotundă ce pare un ditamai buboiul pe un copac căzut și încă una mai tare și mai mică puțin... Poteca coboară abrupt și înainte de ceea ce presupunem a fi vârful Pleșuva este o șa în pădure. Vom afla mai încolo de la niște localnici despre ce loc e vorba. Deocamdată pe la 13.30-14.00 din față vine amicul Adrian Negoiță care este, ca și mine bucuros de întâlnire. Ne confirmă că dacă urmăm drumul, ajungem la schitul Lespezi din apropierea haltei Posada. El are de gând să meargă până la pasul ”Cota 1000” și apoi în Sinaia... Ne salutăm cu bucurie, mai coborâm puțin până în șa și începem urcarea pe drum pe partea cealaltă. Eu sunt înainte și Ion, ”organizatorul turei” e puțin nemulțumit fiindcă nu știa drumul. El ar fi coborât din șa pe valea din dreapta, vale despre care aflăm că e Belia (de unde și vechea denumire a gării Breaza Nord, Gura Beliei). Urcăm până sus spre culme abrupt și aici avem parte de un luminiș și loc de panorame, motiv de poze de peisaj și poze de grup ;)!  Prin poiană coborâm pe drumeag și vedem doi localnici, tată și fiu, tăind un copac căzut/tăiat mai devreme. Ei ne confirmă că valea e Belia și că noi trebuie să coborâm mai departe pe drumeagul de frunze la stânga.

Puțin mai jos avem parte de o altă surpriză: un copac subțire ce stă peste drum ca o poartă spre alt tărâm... Îmi aduce aminte de balada Lupului Alb (Daniel Avram):

”Sunt punte către celălalt tărâm

Cu trupul meu vă voi deschide cale

În urma voastră eu o să rămân

Un vis albastru dintr-o blândă vale”

Drumul ne duce în mai puțin de zece minute la buza dealului Pleșuva (”buza lui Ion”) unde speram eu să ajung la începutul lui 2012. Atunci nici nu gândeam cât e de aproape și oricum era târziu. 

Tare fain se vede aici valea Prahovei în față și colegii de club/tură împrăștiați pe tăpșan ca niște copii eliberați din ”ghearele” școlii :D. De aici fiecare coboară în ritmul său, rămâne stabilit să regrupăm la casa de jos dinainte să facem la stânga spre Comarnic. Nu are rost să mergem pe tot dealul până deasupra Poienii Câmpina, mai ales că e și asfaltat drumul acum... Lăsăm la dreapta un drum ocolitor spre stână și ajungem direct la ea chiar pe culme. Picioarele tot vor să meargă și în echipe mai mici oborâm ba printre mărăcini și măceși, ba pe la un vechi izvor, ba pe dum (pe unde găsim și tufe de cătină mică și foarte dulce) până la începutul asfaltului și vechea căsuță forestieră. Regrupare și cadou câte o bucățică de ciocolată ca energie pentru ultima parte de drum, de acum cunoscută...

Ulița se desparte la un moment dat și Ion spune să mergem pe cea de sus. Eu credeam și aș fi scoborât pe cea de jos. Mă supun grupului, oricum vreme avem destulă... Ulița ajunge la primele case, o urmăm printre curți în coborâre până la o uliță mai mare cu dale de piatră și cu căței simpatici care mai de care, mai întrebăm din om în om și ieșim în lunca Prahovei. Când ziceam noi că satul nu e interesant, tocmai ce vine din față un bătrân ce ne urează ”Sănătate” și ”Drum bun” cu atâta căldură că îți înmoaie sufletul! Uite că sunt Oameni peste tot! Trecem Prahova în șir indian pe un pod mișcător de lemn, lăsăm în stânga o stație hidro și pe DN1 facem dreapta/aval spre gară.

Cu gândul la niște plăcinte cunoscute puțin dincolo de piață, mergem într-acolo și nu e ce ne place. Unii ne luăm câte ceva și la gară așteptăm fiecare ce tren vrea, unii regio clasic, alții un interregio de la Satu Mare (cel care de obicei are 30-40 de minute întârziere). Până atunci ne bucurăm de o prăjitură (sau mai multe) la o cofetărie cunoscută aproape de gară...

Eu merg cu colegii cu regio, în Câmpina ne depășește IR și nu simțim cum trece timpul până la Ploiești. Povestim și cu cei care fuseseră la Portiță și pesemne că grupul cu Aeriana va veni mai târziu... Nici nu îmi dau seama cum ajungem la Ploiești unde cobor eu ca să îmi repsect promisiunea făcută către unchiul meu de a sta puțin la ei. Îmi înțeleg planul pentru duminică și ne bucurăm cu toții de vizită... 

Mâine, așa cum am spus, voi merge cu Adrian în altă zonă. Dacă vreți să aflați unde, urmăriți blogul și în câteva zile veți descoperi alături de noi un loc superb, accesibil și foarte puțin cunoscut...

Herăstrău 07.11.2015