Motto:
”La ţărmul mării valurile-aduc
Trupuri de scoici ucise şi de alge
Că soarele în flăcări coboară în amurg
Şi pescăruşi ţipă printre catarge
Şiruri de paşi tăcuţi marea-ncet a şters
Speranţe pe nisipul ars de soare
O ultima amintire, o umbra pe nisip
Deşi valul a şters-o, încă doare”
Costică David - ”La țărmul mării”
N-am mai ieșit de ceva vreme într-o explorare mai departe de oraș și prea parcă sunt ținut între betoane. Unde să merg când încă nu pot merge pe munte (acum trei zile mi-am făcut o mini-operație, e bine!)? Hai la mare... Cum bine mi s-a spus mai încolo ”Mare? Unexpected!” Unde să merg într-un loc nou în orașul unde am tot fost în ultimii 30 și ceva de ani? Google Maps-ul îmi dă soluția: cel mai estic punct al orașului este în larg pe digul de nord. O prietenă constănțeancă (e plecată în Brugges) îmi confirmă că se poate merge până la o barieră închisă. Așadar, hai la drum...
Cu IR între 7.10 și 9.55 parcurg drumul până în Constanța și parcă mă simt fresh deja. După câteva zile de stat la orizontală, totul e perfect acum! Moving again :)! Vorbesc la telefon cu un prieten de viitoare planuri de week-end, de un festival al vinului ratat astăzi și pornesc la drum. Puțin prin parcul gării, puțin pe bulevardul Ferdinand și apoi pe strada Traian până la un mic părculeț amenajat pentru copii, cobor printre copaci spre port și urmez strada betonată până sub primărie. Să nu credeți că știam atunci asta! Înainte de o pasarelă urc pe niște scări uitate de vreme și ies la strada Termele Romane. Back to crowd street!
Nu prea mult fiindcă traversez și pe o alee laterală ajung în strada Traian chiar între tribunal și Judecătorie. Clădirile sunt frumoase, zona e amenajată turistic... Foarte fain... Doar de n-aș întâlni ceva mai încolo un mini-centru al Bucureștilor pe bulevardul Tomis... Anticipez un pic ;)! Deocamdată se vede aici foarte bine că romanii pot conviețui cu grecii de la Spitiko și cu turcii de la Marmara Doner! Comerț estem, caștig estem, prieten estem :D!
Doar ce merg puțin la dreapta și pe stânga văd muzeul de artă populară. Data trecută nu am fost fiindcă eram într-o plimbare turistică cu buna prietenă Diana Slav (Constanța Free Tour) în mai 2014. Acum nu am nici un plan mai mare decât mersul pe dig și intru (pentru prima oară în viață) în muzeu. Intrarea costă doar 5 lei și taxa foto este de 20 de lei. Am noroc (vorba vine) că e ultima zi în care este program de vară și e program până la 7 seara! Mă așteptam să găsesc aici mai multe obiecte specifice naționalităților conlocuitoare din Dobrogea și am fost plăcut surprins cât de românesc e muzeul! Pe lângă icoane și obiecte religioase din sec. XVIII-XIX (la parter) am parte și de o expoziție de ”ie, ciupag, spăcel, cămașă” (e scris că expoziția e în iulie și august, deci o pot considera bonus!). La etaj sunt ștergare, covoare, perne și instrumente de țesut, costume populare de prin toată țara, instrumente folosite în casă (în special din Dobrogea), o ladă de zestre transilvană și niște căușe (probabil pentru adăpat). Nu fac foarte multe poze, prefer să mă bucur de ceea ce văd (și vă asigur că varietatea obiectelor de cult, a iilor, a cămășilor, a costumelor populare și a insturmentelor de casă nu vă pot plictisi)... Observ că unele imagini expuse sunt făcute în muzeul satului din București cu care e o strânsă colaborare...
Pe strada Vasile Alecsandri mă îndrept printre case pitorești și magazine la fel de faine (cam toate închise!) ies spre mare la strada Mircea cel Bătrân și la plaja Modern. Prilej de a asculta ”vocea mării”, gând ce m-a făcut să vin aici (sâmbătă am văzut filmul ”Legenda lui 1900” de o sensibilitate foarte mare). Fiindcă se aude slujba otodoxă, intru puțin în biserica ortodoxă Metamorphosis, prima biserică creștină construită de comunitatea greacă în 1865-1867 într-un oraș cu mulți creștini din timpul stăpânirii otomane. Biserica era acoperită cu olane și fără turle ca să nu se ridice mai sus de locașurile de cult otomane. M-a surprins plăcut vocea părintelui care vorbea deschis despre situația actuală cu refugiații, despre începutul școlii și despre învățăturile primie de la părinți (chiar pe el se dă exemplu prin ceea ce a învățat de la harnicii lui mamă și tată). Pe strada Aristide Karatzali revin la bulevardul Tomis printr-un cartier ponosit aflat chiar în spatele fațadelor turistice. Nu știu câți ați fost mai de curând în Botoșani, cam așa am simțit în 2011 înainte de Anul Nou!
Printre terase văd că e deschisă poarta de la geamia Hunchiar (1867) și intru. E construită din ruinele zidului construit de turci pentru apărarea Dobrogei și distrus în 1828-1829. Mai multe informații puteți citi aici. Așa am aflat și eu că motivul pentru care te descalți în geamie este igiena pentru credincioșii care ating cu fruntea podeaua. Văd un bătrân pe bancă și întreb prin gesturi dacă pot intra. Tot așa îmi răspunde și el că pot dacă mă descalț. Intru în hol știind de regulă și un credincios (probabil imamul) se răstește la mine din interior. ”N-ai văzut anunțul: se intră descălțat!” Evident că l-am văzut. Și mă descalț, normal, parcă nu știu din Istanbul cum se provedează? Nu zic nimic, intru câțiva pași și iar mi se spune răstit: ”Aici spunem doar rugăciunea, pentru vizită la geamia Carol!” Câtă bunătate... Mai stau un pic și ies din geamie după o poză la minaret.
Tot pe Tomis cobor până la strada Petru Rareș și e tare haos și aglomerație. Nu-mi place și ies la dreapta, fac o pauză de foame și sete, surprind ruinele unui vechi templu evreiesc la intersecția cu strada C.A. Rosetti și prin spatele casei Damadian ies la primărie și în piața Ovidiu. Aici e un târg de vechituri în fața statuii lui Ovidiu și a muzeului de istorie națională (nici aici n-am fost și las pentru altă dată, am venit să mă plimb pe afară, nu prin muzee!).
”Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul iubirilor gingașe, răpus e-al său talent. O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, te roagă pentru dânsul să-i fie somnul lin!”
Prin parcul de lângă muzeu merg pe lângă epitafuri antice până la muzeul și edificiul roman cu mozaic. Nu mai intru fiindcă mi se pare mult intrarea (am dat destul pe biletul de tren dus-întors, nu mai am bani mulți în buzunar!)
Pe strada Arhiepiscopiei ajung la moscheea Carol I/Marea Moschee construită în 1910-1912 ca omagiu pentru comunitatea musulmană din oraș. E intrarea doar 5 lei și, mergând data trecută, acum nu am mai intrat. Doar fac câteva poze în holul deschis de la intrare la minaret și la câteva versete coranice.
Pe strada Revoluției din 22 Decembrie 1989 văd pe o ușă simbolul Aum și numele orașului Goa (uite și o comunitate indiană aici!), pe strada 9 mai revin în Arhiepiscopiei pentru câteva poze la turnul bisericii creștine Sfântul Anton. Aici este în apropiere și o geamie fiindcă văd mulți turci ce stau la povești. Sau o fi doar o zonă locuită de turci? Fac ce fac, ajung în spatele catedralei ortodoxe Petru și Pavel și apoi la parcul arheologic. E deschis, văd doi străini ce îl vizitează și aștept să iasă pentru a putea prinde câteva cadre interesante. Zona cuprinde urmele unui cartier de locuințe din sec. IV-VI și câteva informații despre centrul creștin timpuriu din Tomis (sec. III-X).
Cum sunt niște scări de acces spre locul pentru lumânări și catedrală, urc și intru după ce vizitez un pic laterala cu o icoană în ceramică a sfântului Andrei, ocrotitorul României și a Fecioarei Maria.
”Prea curată Maică, Pururea Fecioară, sufletul din mine nu-l lăsa să moară
Ci revarsă, Sfântă, peste el, de sus, Mila ta cea mare, mila lui Iisus!...
Îngeri împrejuru-mi fă să se adune, Să-mi arate calea către cele bune,
Să-mi îndrepte pașii pe cărarea milei, La-nceputul nopții, la-nceputul zilei!...
Să gonească toate duhurile rele, Ce pândesc în drumul viețuirii mele.
Bietului meu suflet să-i dea viață nouă, Să răsfrângă cerul ca un bob de rouă!...
Frânt de umilințe, cu adânci suspine, Sufletul la Tine vine să se-nchine,
Mila Ta din ceruri peste el coboară, Maică prea curată, pururea Fecioară!”
Catedrala a fost zidită în 1883-1885 după planurile arhitectului Ion Mincu, între 1923 și 1941 a fost folosită drept catedrală episcopală, distrusă în al doilea război și refăcută de curând.
După scurta vizită la catedrală merg la muzeul de sculptură Ion Jalea și tare mă bucur să îl văd deschis. Costă 6 lei intrarea și 30 de lei taxa foto. Am noroc și aici: este ultima zi când este deschis, de mâine se închide și se va redeschide după restaurare. Când o fi asta, om vedea! Ion Jalea este un sculptor dobrogean (născut la Casimcea) cu multe lucrări prin toată țara și expoziții mai ales în străinătate. Mă și mir cum nu am reținut din București că el a sculptat statuia lui Spiru Haret di nfața Universității! ”Arcaș odihnindu-se”, nuduri, autoportrete, sfinții Petru și Pavel, sculpturi ce reprezintă munca țăranului, Letopisețul Țării Moldovei, repezentări luciferice, statuia lui Miguel de Cervantes din piața Spania din București, statuia lui Decebal din Deva și reliefuri de la obeliscul din piața Unirii din Focșani, ”Lupta lui Hercule cu centaurul” (Herăstrău, București) sau statuia lui George Enescu din fața Operei Naționale din București sunt doar câteva din sculpturile lui...
În sfârșit e vremea să merg pe dig. Intru în incinta portului (pentru mașini se plătește taxă, pe jos și pe bicicletă se intră gratis) și la stânga merg pe banda dedicată bicicletelor și pietonilor. Merg vreun kilometru pe lângă port, cotesc la stânga pe drumul principal și apoi dreapta, las farul de la ieșirea din rada portuară (partea mică) și de aici dă-i la pas vreo trei kilometri în linie dreaptă. În stânga după stabilopozi e marea agitată, în drepta în port e calm și câțiva pescari își încearcă norocul. Trec de niște buncăre (patru la număr cu buncăr de alimente și muniție separat), las ultimele mașini ale localnicilor, depășesc intrarea în port și peste vreun kilometru e barieră. Mai urmează un kilometru și apoi încă unul în lucru la o firmă olandeză foarte exigentă. Vreo 40 de minute stau de vorbă cu paznicii de la poartă (Măzărică, refugiați, servicii proaste, salarii mici, neglijență și respect pentru echipamentul individual și apă etc) și pornesc înapoi spre continent. Fiindcă aici mă simt în larg după cei 8 kilometri de la intrarea pe dig! La întoarcere vizitez un buncăr și merg întins fiindcă mai am puțin până la tren (19.00 sau 19.40 - greșit reținut, e 19.30!) și mai vreau să vizitez și farul genovez despre care Simona îmi dă niște indicații prin telefon. Doar menționez că marinarii îmi confirmă prezența bricului ”Mircea” printre multe vase militare...
E 18.30 și sunt abia la capătul falezei. Mai vreau să ajung la farul genovez și apoi la gară. Stau câteva secunde să admir valurile de pe mica plajă de sub ”Vraja Mării” și pornesc pe faleza plină de oameni. Apus, culori vii și reflexii în toate direcțiile... Aș vrea să mai rămân toată seara aici... Un violonist aduce acorduri clasice sub statuia reginei Elisabeta (Carmen Sylva) și a monumentului sculptat de Ion Jalea, ridicat în 1937, îndepărtat în 1948 și reconstituit în 2014. E o luptă tăcută între violonist, un acordeonist, un chitarist și un alai de nuntă în a-și face muzica mai auzită... Păcat că ar fi mai bună o colaborare decât un conflict, fie el și mut... Că tot am văzut filmul ”Legenda lui 1900” ieri, e o scenă-confruntare care merită văzută:
Mă opresc puțin după cazino (e și închis și chiar de ar fi deschis, nu am timp acum de vizită) pentru a admira ultimele valuri însorite de apus și urc la farul genovez. Față de clădirile care sunt acum în jur (în principal imensa clădire albă a comandamentului flotei române), farul nu pare cine știe ce construcție. De la Wikipedia aflăm că farul a fost construit în jurul anului 1300 de genovezii care făceau comerț în port și reconstruit apoi în 1858-1860 de inginerul Artin Aslan pentru Danube and Black Sea Railway co. limited. E considerat un obiectiv turistic important chiar dacă informațiile găsite nu ar fi pe deplin adevărate... În fața farului spre mare e monumentul dedicat lui Mihai Eminescu și în drum spre el și după trec pe lângă membrii fanfarei ”Muzica apelor”... Să nu uit și de monumentul ”marinarilor români cărora mormânt le este marea... in memoriam!”
Mulțumit de plimbare, mă mai opresc câteva clipe pe balconul Comandamentului Flotei unde pe un catarg în 2010 flutura cel mai mare drapel al României (după cum spune placa de sub catarg), la intrarea în comandament văd statuia viceamiralului Vasile Urseanu (nu degeaba mi-a ieșit în evidență numele, el e cel care a fondat Observatorul Astronomic din București după trecerea în rezervă) și după ultima poză către farul genovez grăbesc pașii spre gară. Mai am vreo 20-25 de minute până la 19.40 când știam că e trenul de întors (pentur a fi la o oră decentă în București). Nu înainte de a surprinde o pereche de tineri căsătoriți într-un instantaneu...
Cu indicații prin telefon (dublate de intuiție) ajung la gară în timp util pentru ceea ce știam eu... Doar că trenul nu e la 19.40, ci la 19.30 (adică tocmai ce a plecat de câteva minute)! Asta e, mai am un tren la 20.40 care ajunge puțin înainte de 23.30 în București (conform mersului trenurilor). Îmi iau suplimentul de loc și mă bucur că am timp să mănânc ceva. Nu mâncasem mai nimic toată ziua, doar am băut apă, și aia cu măsură! Pe lângă mâncarea ”la pachet” am poftă de cartofi prăjiți. Găsesc un fast food aproape de gară.
”Bună seara. Doar cartofi prăjiți aveți?”
”Nu putem da decât meniuri!”
”Și meniuri fără carne nu aveți?”
”Păi... nu avem!”
”Bun, îmi puteți da un meniu și în loc de carne puteți pune o porție dublă de cartofi prăjiți?”
”Da, se poate!”
”Super! Și mai am o rugăminte: îmi puteți umple și un bidon cu apă?”
”Da, dă încoa!”
”Mulțumesc! Poate mai iau un bidon înainte de plecare...”
”Bine!”
Și așa m-am făcut cu un meniu fără carne :). Am timp să mănânc și la 20.40 pornește trenul spre București.
O ultimă poveste care merită. Ghiciți de ce a stat trenul blocat 50 de minute în gara Lehliu și nimeni nu știa să spună ce se întâmplă? A răsuflat vorba că o locomotivă a luat foc mai în față și s-a dus drezina să verifice linia (probabil partea electrică) înainte să mergem noi în siguranță cu viteză! Așa că în loc de 23.24 ajungem la 00.15 în București cu ceva bună dispoziție (măcar să facem haz de necaz dacă tot stăm pe loc și întârziem...) și noi tovarăși de drum...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu