Plimbare la Slănic Prahova 30.08.2015

Plimbare pe la Slănic Prahova 30.08.2015

Colegi de tură: Emil Engel, Cezar Partheniu

Chiar înainte de tura de ieri, îmi știam planul de a merge duminică la salina de la Slănic. Știam de acum câțiva ani (vreo doi) că a căzut liftul de la salină și că acum se coboară cu autobuze. Chiar sunt curios să văd ce înseamnă asta. Anticipez un pic spunând că a fost una din experiențele interesante din ieșirea asta și chiar mai mult decât mă așteptam...

Sâmbătă seara ajung acasă și sunt ajutat cu un laptop să văd ce trenuri avem spre Slănic (altfel pot afla foarte greu ce am nevoie). Rezultatul cel mai potrivit: tren de legătură din București în Slănic cu plecare la 8.38 din Gara de Nord, București. Perfect, îl anunț pe Emil și convenim să ne vedem la 8.00 la gară la locul obișnuit (casele de la clasa a doua - varianta veche a caselor de bilete).

Dimineață ne vedem cum am stabilit, aflasem între timp de casa de bilete Transferoviar de pe holul de lângă coloane și vedem că e închisă și mergem la panoul de afișaj. Încă nu e afișată linia la care pleacă trenul 15061 și când apare linia 5, mergem la peron. E în regulă să urcăm în tren fără bilet fiindcă la Transferoviar se merge cu nașul. Vorba vine cu nașul, în tren ți se dă bilet la prețul normal, mai ales acum când e justificat că nu e casa de bilete deschisă! Undeva înainte de Ploiești vine nașul foarte simpatic, cei de lângă noi cer bilete până la Slănic și așa aflăm că merge direct. Și mai bine, din mersul trenurilor părea că schimbăm trenul în Ploiești Sud! Plătim două bilete (17 lei fiecare din București în Slănic pentru 103 kilometri) și din vorbă în vorbă trecem de Ploiești și intrăm pe valea Slănicului. În Plopeni Sat trenul stă vreo 10 minute și avem timp să ne aerisim... La 11.16, ora afișată online, ajungem în Slănic. Cum se face că trenurile particulare ajung la timp și cele de la CFR întârzie? E adevărat că aici sunt distanțe scurte, dar nu țin minte ca trenurile particulare pe distanțe lungi să aibă întârzieri. Poate cineva se gândește și pune eventualele întârzieri în timpii de parcurs? 

Coborâm în Slănic și prima pauză e cerută de o bere. Pentru mine mai mult niște cartofi prăjiți la 2 lei porția. Era 1.5 lei când am fost data trecută... Oricum sunt foarte buni și oamenii extrem de amabili...

Pe lângă Baia Verde (unde Emil întreabă și e 15 lei intrarea) și apa Slănicului mergem spre Baia Unirea. Eu tare vreau să merg și Emil ar vrea să mă ducă pe niște dealuri mai sus pe la Fântână și pe creasta Muntelui Verde/Pietrei Verzi. Mai fusesem o dată acum vreo 6 ani doar cu mașina pe sub pereții de șist verde. Nu pot spune că e unicat, doar că ar merita să fie păstrat drept monument al naturii! Și în loc să facă cineva asta (doar exista asociații de turism locale și programe guvernamentale pentru turism), ei se axează doar pe activitățile din care se scot bani. Oameni buni, prețul naturii nu se măsoară în bani!

Cum ziceam, pe lângă apa Slănicului ajungem la un pod acum nefolosit și la mina/baia Unirea. Aici e coadă la microbuze și Emil nu vrea să intre și nici să stea. Ar părea să încap abia în al optulea-al noulea microbuz și Emil face socoteala că ar trebui să stau vreo oră și jumătate-două doar la coadă. Eu mă încăpățânez să stau că pentru asta am venit (la coadă mai aud discuții familiale pe tema asta) și Emil nu vrea să intre (motivul ar fi claustrofobia!). Știu că nu-i prea convine asta. Are și el timp așa să se relaxeze la o baie și să mai insiste cu niște beri, și eu să intru în mină. Convenim să dau un semnal când ies și vedem atunci ce facem. El merge la Baia Verde și mă va aștepta acolo câteva ore... 

Eu văd că microbuzele vin mai repede, nu la 30 de minute cum scrie pe site și în doar 45 de minute ajung să urc într-un microbuz. Abia așteptam experiența asta și primesc și un bonus (l-am cerut doar la mod subtil și mi s-a îndeplinit): urc al șaisprezecelea (ultimul!) în microbuz și beneficiez de unul din cele două locuri de lângă șofer. Deci pot vedea drumul pe care îl doream. Să nu uit două detalii: cât timp aștepți să iei bilet (20 de lei de persoană și reduceri pentru studenți, elevi, pensionari, abonamente de tratament sau grupuri) prin difuzor ți se povestește despre istoricul exploatării de sare. Informațiile sunt mult mai multe decât cele prezentate în istoricul de pe site. Sunt detalii despre exploatare chiar înainte de 1685, despre tipurile de puțuri și de extracție folosite (de exemplu am reținut că la una din băi erau patru puțuri cu utilizări diferite, unul pentru scoaterea aerului rece și altul pentru intrarea celui cald - fapt ce duce la o temperatură constantă de 12 grade Celsius în mină), despre diversele băi și mărimile lor... Mina/baia Unirea a început să fie exploatată în 1942 și din 1970 este destinată vizitării (se exploatează și acum în galerii, între 12.00 și 13.00 putându-se auzi împușcături)... Și al doilea detaliu: microbuzele vin repede, cred că sunt vreo 7-8 microbuze închiriate de Salrom pentru vizitatori...

În fine pornim cu microbuzul. Emoții și atenție pentru mine! Ieșim peste apa Slănicului și intrăm spre Baia Verde, facem dreapta și intrăm apoi la stânga în tunel (prin incinta SALROM). Am așteptat un pic fiindcă ieșea un microbuz și pe prima parte (câteva sute de metri) tunelul folosit e îngust cât de o mașină! Și intrăm primul microbuz dintr-un set de trei! Noroc bun! Ieșim din tunelul îngust și acum începem să coborâm printr-un tunel larg prin care încap două camioane/mașini una lângă alta. Pereții sunt lucioși și se vede parcă fiecare forare și spargere. Revăzând în minte imaginea pereților o asociez cu imaginea pereților din grota din Mer de Glace, Chamonix, Mont Blanc! Aceeași textură și culoare diferită. Acolo ghețarul este în mișcare și în fiecare an se reface grota pentru siguranța vizitatorilor, aici depozitul de sare este fix! Pereții sunt aproape negri de la cât dioxid de carbon și pulberi au ieșit de la mașinile de pe ruta de exploatare. Doar o mică paranteză: acum citesc cartea ”Corturi în Pamir” a lui Sorin Ciulli și Mihai Tunaru și îmi imaginez geografia, structura și detaliile ghețarului. Parcă sunt acolo cu ei în expediția din 1959 prin toate detaliile și senzașiile descrise! Alpiniștii și montaniarzii din prezent știu bine și sunt pregătiți pentru ce înseamnă mersul și escalada pe gheață față de acum câteva zeci de ani. Eu până acum doar o singură dată am mers pe ghețar și am experimentat puțin din emoțiile gheții active... Gata paranteza! Microbuzul coboară în serpentine... Ba la stânga, ba la dreapta... Pe laterale sunt diverse galerii de exploatare din ce în ce mai jos... Etajul 8... Etajul 9... Etajul 11... Tot coborâm în munte și am impresia că vom ajunge în altă lume. E lumea sării, una din bogățiile țării noastre dragi! Uneori am impresia că tot mergem în jos într-o continuă spirală până se liniștește panta și suntem într-un mare labirint de tuneluri orizontale. În față vedem prin tunel că un microbuz traversează de la dreapta la stânga, noi cotim la dreapta și apoi de două ori la stânga. Am ajuns la capăt la 200 de metri adâncime! Oprim, ieșim din microbuz și urmăm indicațiile angajaților Salrom. Intrăm prin ușa din stânga, trecem prin încă o ușă, vedem pe cei care așteaptă să iasă și prin a treia ușă intrăm în mina Unirea. Spun la plural fiindcă sunt o grămadă de turiști care nu par să aibă nici o tangență cu natura/salina. Par mai mult veniți aici să bifeze obiectivul. Recunosc că acum de fapt nu mă interesează câtuși de puțin cine mai e pe lângă mine! Fiecare se bucură în felul lui de locuri...

În sălile de 55-57 metri înălțime merg peste tot pe unde e accesibil, mă fascinează modelele din ziduri în sare, caut să văd cât mai mult din ce e pe aici. De m-ar ajuta și telefonul cu pozatul să pot arăta mai bine ce e pe aici... Sus în tavan sunt 10 metri lățime și pe margini sunt pasarele din lemn unde personalul minei supraveghează zonele de siguranță și eventual opresc turiștii unde nu e sigur. Sunt câteva zone de felul ăsta... După primii pași văd o galerie pe dreapta și apoi se deschide una mare pe stânga. Este cea care înconjură pilonul principal unde erau lifturile de exploatare. De fapt le văd structurile de lemn pe două fațete ale pilonului... În dreapta este o zonă de odihnă cu paturi și camere separate prin panouri subțiri, mai în față văd alte intrări de galerii în dreapta și drumul principal cotește la stânga. Atenție la diferențele de nivel de la baza minei! După câteva poze la statuia lui Eminescu merg la stânga și apoi dreapta spre sala Genezei. Este o sală centrală unde domină în centru focul sacru (artificial), în dreapta Traian cu simbolurile cohortelor și în stânga Decebalus (per Scorillo). Eu sunt atras mai mult de lupii metalici și de Decebal, cel iubitor de natură, nu doar de bogățiile și avuțiile țării... În spatele sălii Genezei mai este o sală cu carturi și tobogane colorate pentru copii... Înapoi în jurul pilonului central sunt niște expoziții de chihlimbar, leagăne, toalete, bar și loc de închiriat mese de biliard și de tenis de masă. Astea mă impresionează mai puțin, știu că sunt în scop financiar, turistic și curativ. Mai mult îmi plac fotografiile vechi cu muncitorii din mină și aparatele lor de tăiat blocuri de sare, terasa odihnitoare cu un televizor cu desene animate (”Mami, sus sunt desene...”) și lacul cu un podeț și fântână îm mijlocul lui. Și să nu uit, o pereche îmbrăcată gros la vreo 50 de ani care făcea ture de mers în jurul pilonului principal. I-am întâlnit de câteva ori în periplul meu salin.... Mai am puțin și ies din salină tot pe unde am intrat. Mă așez la coadă și stau 35 de minute până ne urcăm în microbuz. Alte discuții, alte comentarii... Ca de obicei în România. Doar niște nemți în spatele meu sunt extrem de calmi și așteaptă să iasă. După prima coadă trecem de o ușă, mai stăm în ”țarc” la a doua ușă și abia apoi urcăm în microbuz. De data asta prind un loc la geam și tot caut să admir drumul... În mașină se simte căldura pe care o cer mulți. Mie îmi e bine mereu și caut să văd altceva decât diferențele fizice...

Și acum, ca și la coborâre, urmăresc pe geam fiecare curbă a tunelurilor de exploatare. După primul labirint începem să urcăm. Și tot urcăm în ceea ce pare a fi o ditamai spirala de tuneluri prin munte... Tot stânga și în sus și parcă nu se mai termină... Galerii în stânga, galerii în dreapta... Fiecare galerie se afundă în întuneric și cine știe cât de mult se duce... Schimbăm direcția de virare spre dreapta și după câteva curbe ajungem la o poartă și la tunelul final drept. E pus un stop roșu și șoferul se hotărăște să continue. Ca să evite vreo coliziune, claxonează continuu până ce vedem luminița ”de la capătul tunelului”. Nu era nici un microbuz care să aștepte să intre... Bineînțeles că atunci când a trecut pe roșu (nu spun că ar fi foarte ok), s-au trezit unii din microbuz să comenteze că ”ar fi trebuit să stea un om aici care să dea voie microbuzelor într-un sens sau altul”. Ca de obicei, nimic nu e bine, mereu e ceva negativ de criticat...

Ieșim la suprafață în vreo 10 minute de rulare și în alte cinci minute suntem la stația de autobuz unde debarcăm. Uitasem să vă spun ceva important și mi-am adus mainte aici fiindcă îl sun pe Emil: în salină este semnal full la Vodafone! Chiar îl sunasem când am intrat în mină (el credea că sunt tot la coadă), îmi spusese că s-a dus la Baia Verde și că l-au lăsat să intre fără să plătească intrarea și că mă așteaptă acolo cu o bere în mână. Acum îl sun din nou și ne înțelegem să ne vedem la intrarea de la Baia Verde. E foarte cald afară față de cele 12 grade din interior și aud un comentariu cum că nu e prea sănătos sănătos să treci prin diferențe așa mari de temperatură într-un timp așa de scurt. Dau dreptate în gând, nu îmi place să intru în discuții doar așa ca să confirm o părere... Prin parcare (pe unde am venit adică) merg pe strada Salinei, las în dreapta podul de mai devreme și pe apa Slănicului ajung de mă întâlnesc cu Emil. Până să dau mâna cu el, văd în apă o insulă blănoasă. Mai întâi mă gândesc că e vreo haină aruncată sau cine știe ce gunoi. De fapt e un câine lățos care se răcorește în toropeala de afară...

No, bun! E 3 jumate (15.30) și la 7.18 (19.18) avem tren. Cam la 7 ar trebui să fim în gară sau aproape. Avem timp de plimbare pe sus pe dealuri? Mergem cât putem și poate ajungem și pe la Muntele Verde pe creastă. Mă las pe mâna lui Emil fiindcă mi-a spus că a mai fost de câteva ori pe aici. Cert e că știe dealurile...

Urcăm chiar pe prima uliță aflată la nord de gardul Băii Verzi mai întâi printre case drept în sus și apoi la stânga pe ulița pietruită. Pe dreapta mă opresc un pic să fac o poză peste gard la versantul de sare care se lasă în lacul mare...

Eu nu pot urca prea repede și Emil nu mă grăbește. Știe ce înseamnă ca celălalt să nu poată merge repede. Într-o tură destul de recentă în Grohotiș eram exact invers: eu puteam să merg bine și Emil abia mergea de durerea dată de un cioc osos în călcâiul stâng. Încă nu i-a trecut definitiv... Urcăm printre ultimele case și ulița ne tot duce în sus, acum transformată într-un drum de căruță. Intrăm prin livezi și drumul ne duce la dreapta mereu în urcare...

Ne oprim pe un picior de deal ceva mai liber și avem pe dreapta o imagine panoramică asupra unei văii de sare. Se văd spre firul văii versanții albi de sare. Știu cât de tăioasă e sarea cristalizată în creste ascuțite din ture prin diverse zone saline (acum îmi aduc aminte de Telega și de muntele de sare de la Mânzălești-Lopătari)... Undeva jos în vale ar trebui să fie o fântână... Mai avem puțin de urcat până în culme... În spate se văd faine panorame asupra Slănicului de o parte și de alta a piciorului pe care suntem. Încă un pic și ajungem în deal la o cruce vizibilă din multe locuri. E atât de faină, mai ales că în spatele ei este și un izvor rece de unde se adapă și oamenii, și animalele. Îi spune ”Fîntîna Rece”, a fost construită inițial de zidarul Gheorghe Arvunescu în 1934 (inscripție pe spatele zidirii) și refăcută în 2011. Alimentăm cu apă proaspătă și rece (mai pe seară la terasă mi se spune că nici o apă nu e mai bună decât cea de la fântâna rece de sus) și pornim mai departe pe dealuri. Emil știe de o stână ceva mai încolo și ne echipează cu câte un băț în caz de câini. Eu știu că mă înțeleg cu câinii (doar să nu fie prea mulți și la oi!) și din precauție iau toiagul găsit de Emil. Îmi va fi destul de estetic în următoarele ore... Cum spune Bucura Dumbravă în ”Cartea Munților” (citesc ultima ediție adăugată din Colecția Verde de la România Pitorească): ”Estetica este tot atât de însemnată pe munte ca în saloane. Ea este însemnată față de tovarăși. precum și față de munți, a căror armonie nu trebuie rănită prin linii sau culori urâte.”

Prima dată auzim un toc-toc de la stâna din dreapta drumului de culme. ”Hai să dăm binețe!” Omul își toacă niște vinete să aibă de mâncare pentru el și ajutorul lui. ”Ieri am mâncat și eu niște vinete...”

”Ceva câini îs pe aici?”
”Nu-s”
”Ăștia negri de se văd îs cuminți?”
”Da, nu zic nimic”
”Am mai sta, dar mai avem de mers.”
”Pe la Piatra Verde?”
”Da, pe acolo mergem.”
”Țineți drumul și apoi pe culme prin pădure.”
”Facem așa un ocol și apoi coborâm în Slănic... No bun, sănătate!”
”Și poftă bună :D!”

Pornim pe drumul de culme care ne arată pe stânga Piatra Verde ce pare să fie departe (e ceea ce știam noi că se numește Muntele Verde), drumul ține linia a mai naltă și dăm de ajutorul ciobanului. Stătea gol până la brâu și sprijinit în toiag pe un vârf deasupra oilor. Îl liniștește pe Emil de câini și ținem tot drumul... Pe dreapta, pe stânga tot admirăm plaiurile românești pe care cred că nu aș da nimic să le pierd. Și ieri admiram plaiurile puțin împădurite de pe valea Drajnei. Ciobanul ne-a făcut o mică lecție de geografie și astfle Emil a descoperit cât de repede puteam ajunge de ieri din Cerașu până aici peste deal. Cine știe când om face și mini-traversarea asta.. În fine drumul întoarce un pic direcția și revine apoi pe culme la niște copaci foarte estetici pe fundalul albastru cu pete albe pufoase (”așa-i place, pe culme”). Încă o mică șa și suntem în gaura de pădure din vârful dealului. Pe aici ne duce drumul spre antena care e aproape de Piatra Verde...

Drumul merge pe la marginea pădurii din stânga și se împarte: unul prin pădure pare să urce direct la antenă, altul să meargă spre casa pe care o văzusem singuratică în pădure. Hai la casă și apoi mergem la antenă... Urcăm puțin pe curba de nivel și vedem casa la stânga. Drumul pare să ocolească puțin la dreapta pe după un gard verde (probabil militar). Cine știe ce zonă de vânătoare o fi, hai pe drum... După un ocol mic vedem mașinile deasupra noastră pe drumul cu dale. E vorba de drumul DJ100N care merge în Teișani și în DN1A... Ieșim la drum și mai avem vreo două ore până la tren. Cum pe o bornă scrie 4 kilometri până în Slănic, considerăm că avem timp destul să explorăm și creasta Pietrei Verzi... Coborâm un pic pe lângă stațiunea de pe stânga, lăsăm în dreapta antena și o clădire semi-afundată în pământ, văd pe stânga un anunț cu interdicția de a lua pământ din pădure (?) și la prima curbă la stânga Emil se oprește să își pună bocancii. E foarte posibil ca de aici să intrăm pe creasta Pietrei Verzi. Eu studiez terenul spre creastă și văd că e o alunecare de teren între noi și capătul crestei. Pe sub capătul de deal din stânga se vede un drum și pe acolo vom aborda creasta. Mai coborâm două serpentine pe dale și ieșim pe primul drum de paitră la dreapta. Pe el mersese și grupul care e ”ascuns” drumului după capătul crestei cu arbuști cam țepoși...

Emil e înainte și îl las deschizător de drum. Doar mai fusese pe creastă... Prin dreapta feței albe urcăm pe o potecă cu pietriș (eu cu sandalele merg mai cu atenție decât Emil cu bocancii; nici nu mă gândisem la așa ”escaladă”), ajungem în creastă și de aici începe explorarea amestecată cu poze din când în când. Urcăm pe muchia ce pare ruptă din C(R)ai! Verticale spre drumul de dale, pantă înclinată cu arbuști pe partea cealaltă, poteca-brâniță pe muchia crestei sau puțin pe sub arbuști... ”Emil, eu dacă simt că ceva nu e sigur cu sandalele, mă întorc” Nu e cazul fiindcă merg cu atenție și cu toiagul drept sprijin. Urcăm în punctul cel mai înalt al crestei deasupra peretelui cel mare, mai continuăm cu ceva poze și de pe micul platou facem dreapta în coborâre pe o crestuță cu pietriș. Ce bine și sigur ar fi cu bocanci... ”Mai stai acolo să-ți fac ceva poze...” Asta e, am ajuns și fotomodel :D! Coborârea e frumoasă și deloc grea, trecem de un mic platou și pe culme ajungem la al doilea ”vârf” al crestei. Sub noi spre stânga spre drum e foarte înclinat. Tot pe culme pe dreapta avem o coborâre asemănătoare tot așa de ”ruptă din Crai” și jos prin arbuști se cam termină creasta pietroasă. Îs așa de țepoși și la pantalonii scurți ai lui Emil fac ceva masaj :D! Mai alte câteva poze și coborâm la stânga sub perete pe o platformă de exploatare (păcat că inscripții de genul ”te iubesc, Elena” cu roșu pe perete strică peisajul) și apoi la drum. Poate că ar trebui ca Piatra Verde să fie declarată monument natural și să se interzică exploatarea... Mai facem poze din drum și pornim la vale. Ar trbebui să mai fie vreo trei kilometri până la gară...

La ultimele poze ne întâlnim cu doi băieți din Teișani care împing bicicletele la deal. La vale a fost ușor și acum după baie trebuie să se întoarcă acasă. Mâine începe școala...

Tot coborâm pe stradă pe serpentine (mie îmi cam comentează o mică rană de la șold), lăsăm în stânga o cireadă de vaci cu ”pantă și serpentine repetate”, ajungem pe strada cunoscută lui Emil (are o terasă favorită aici), continuăm pe lângă o casă părăsită cu o poartă foarte faină, mai salutăm pe unul-altul (aici s-ar putea să nu fie obiceiul ăsta, dar obișnuința îmi impune să salut oamenii locului în vârstă), ieșim în DJ102 și apoi printre case (unele părăsite) ajungem în centru în dreptul băii Unirea. Lăsăm bețele să hodinească pe iarbă, mai fac o poză la un panou rupt cu Drumul Fructelor (e o descriere a minei Unirea pe care o vizitasem mai devreme) și suntem la 18.50 la terasa unde mâncasem mai devreme. Cum nu mai au cartofi prăjiți, fac cinste cu o bere (de fapt mai mult de una și jumătate fiindcă eu nu simt nevoia să beau mai mult de două-trei guri) și cu 5 minute înainte de plecarea trenului (gara e cam la 100 de metri de terasă) urcăm verificând că putem lua bilet din tren (de alfel nici nu e casa deschisă).

În tren colegii de vagon și controloarea ne lămuresc că e mai bine să coborâm în Ploiești Vest (costă 7 lei/persoană) fiindcă avem legătură spre București cu regio CFR (20.58). În Ploiești Vest Emil are vreme să ia bilete și trece timpul de vorbă cu un prieten cunoscut de la ”Floare de Colț” București (la 22.00 suntem în Gara de Nord).

Chiar și cu piciorul un pic beteag, am descoperit, ghidat de ”piticul” de a coborî cu microbuzul în mină și de Emil pe dealurile Slănicului, locuri frumoase și ”deschise” doar celor ce ies din oraș și se ambiționează să-și depășească zona de confort!