Colegi de tura: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu
Motto:
”Și prin vuiet de izvoare
Prin mișcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi.”
(”Ofrandă” - Mihai Eminescu)
Se apropie vacanța pascală și cu doar câteva zile înainte reușesc să îmi iau niște zile libere. În principiu avem o săptămână de bălăurit prin frumusețea Builei (adică din joia mare până în miercurea de după Paști) și din motivul ăsta nu fac nici un plan exact pe zile. Vedem la fața locului cu doar două ”puncte fixe”: participarea la slujba de înviere la una din bisericile sau mânăstirile din Buila și o vizită (cu eventual somn) la un refugiu pe la care nu fusesem până acum! Vorbesc cu Ilinca de își rezolvă programul pentru joi și stabilim să ne întâlnim în Râmnicu Vâlcea.
”Și prin vuiet de izvoare
Prin mișcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi.”
(”Ofrandă” - Mihai Eminescu)
Se apropie vacanța pascală și cu doar câteva zile înainte reușesc să îmi iau niște zile libere. În principiu avem o săptămână de bălăurit prin frumusețea Builei (adică din joia mare până în miercurea de după Paști) și din motivul ăsta nu fac nici un plan exact pe zile. Vedem la fața locului cu doar două ”puncte fixe”: participarea la slujba de înviere la una din bisericile sau mânăstirile din Buila și o vizită (cu eventual somn) la un refugiu pe la care nu fusesem până acum! Vorbesc cu Ilinca de își rezolvă programul pentru joi și stabilim să ne întâlnim în Râmnicu Vâlcea.
Ziua 1 - joi, 9.04.2015
Eu plec din București cu autocarul cam pe la ora 10.00 și mai ațipesc un pic cel puțin până la Pitești (unde face oprire de vreo 20 de minute). Ilinca vine tocmai de la Cluj și a pornit mult mai dimineață puțin după ora 7.30. Nu știe exact cum va face fiindcă totul e plin pe singura cursă directă Cluj-Vâlcea și trebuie să găsească o combinație, merge până în Sibiu și de acolo îmi dă fericită mesaj că a prins o cursă de Craiova care trece prin Vâlcea. Eu eram în Pitești când am primit vestea bună de la Ilinca! Pe Dealul Negru îmi tot aduc aminte de multe ture la dus sau la întors și tot mă gândesc la munții înzăpeziți pe care îi văzusem mai devreme... Chiar acum când trec pe partea nordică a dealului (pe la mici) se vede Buila. E evidentă Curmătura Builei și zăpada de pe creastă (adică de la Curmătură în sus spre șaua Ștevioara și mai departe pe Vânturarița și spre Curmătura Oale!). Mă bucură un lucru: pe marcajul ce urcă direct de la Pătrunsa pe muntele Albu nu mai este zăpadă! Asta înseamnă că într-una din zile vom urca pe acolo! Chiar un prieten vâlcean îmi spusese că pe aici e posibil să fie multă zăpadă și pe drumul dintre Pahomie și Pătrunsa (care după spusele lui e mai puțin umblat!). Ajung în Vâlcea în autogara ”1 Mai” cam pe la ora 13.00 și știu că mai am puțin de așteptat până vine Ilinca. Întreb de unde pot lua apă, stau puțin de vorbă cu doamna simpatică de la toaletele publice (plătești un leu și îți pune ea o fisă într-un aparat care activează deschiderea ușilor!) și mă interesez de autogara Dacos de unde pleacă microbuzele spre Bărbătești (firma Silva Crisflor). Mă așez la soare și vine destul de repede și mașina Ilincăi de la Sibiu.
Ne bucurăm de revedere, mai povestim un pic și ne pornim la drum. Adică mergem spre linia de tren și pe lângă gară urmez indicațiile ce le primisem! Se cam uită ciudat oamenii din gară la noi cu ditamai rucsacii în spinare! Puțin ne pasă! Pe sub prima pasarelă după gară facem dreapta și întrebăm de autogara Dacos. Doi tineri ne ghidează la autogara din bd. Nicolae Bălcescu, 38, găsim sediul firmei (ca și în cealaltă autogară mă bucură hărțile de oraș ale unei firme cu care am colaborat în trecutul recent), stăm puțin de vorbă chiar cu patronul și la 15.00 pornim cu o cursă (rată mare, 10 lei de persoană) spre Bărbătești. E una din mașinile care prin convenție ocolește prin rafinăria/combinatul de la Râureni și intră și în Negrulești să lase muncitorii acasă... Motiv pentru care în loc de 40-45 de minute facem vreo oră și jumătate. Nu-i grabă! Pe drum tot stăm de vorbă cu o localnică din Bărbătești (care de niște ani a plecat la copii la oraș și a mai uitat din tradiții). Multe obiceiuri, în special bisericoase, i se par exagerate. Dar trebuie să o ajute pe mamă-sa...
Pe la 16.15 autobuzul oprește la capăt unde pornește drumul spre Dobriceni. Coborâm și noi o dată cu toată lumea, punem rucsacii în spate și la drum la dreapta spre Valea Otăsăului. Deocamdată nu e nici un indicator turistic. Sunt pe ambele părți ale uliței troițe și case din lemn tradiționale printre cele moderne mai numeroase (la unele trebuie să mă sui pe gard să pot poza ceva)... Vedem o săgeată pe care scrie ”Pătrunsa 7 km” în sus pe vale. Deci tot la drum... Pe stânga pe o bancă par să fie două bătrâne. E de fapt una singură și un bărbat cu batic. Mi s-a părut un pic ciudat... Cine știe ce o fi... În noaptea de înviere l-am revăzut în biserică. Probabil că are vreo boală de cap că e ironizat de tineri și are straie femeiești... Oricum iubit de Dumnezeu este într-un fel sau altul...
La 17.00 suntem la bariera unde găsim marcajele CA și CR. Cobor la apă să alimentez și ne luăm în vorbă cu un călugăr care urca cu câinele Arcanu spre chilie. E un câine-lup care a avut o boală de piele de i-a căzut ceva păr după urechi. Are dat acolo cu un medicament praf... E blând tare... Călugărul a primit sarcină de la stareț să meargă cu câinele la oraș să grijească de el... Pornește mai în față și curând îl vom ajunge din urmă... Îndrăznește să întrebe de nu poate să facă schimb de rucsaci cu Ilinca (c-o fi mai ușor al lui), povestesc cu el despre drumul spre luminare și despre căutările spirituale (îmi spune că am început și eu căutările cu indianismul ca mulți tineri la început)... Nu pot să nu remarc și să spun că mi-a părut un pelerin de pe Camino... Ne povestește puțin despre cartea ”Pelerinul rus” scrisă de un anonim (”poate o găsiți la mânăstire”)... De măicuțele sihastre din munte... Ne mai spune că putem sta amândoi la arhondaric (clădire bisericească la capătul drumului de unde se separă marcajele) și acolo după ce a vorbit cu călugărul, nu a mai zis nimic de cazare fiindcă noi i-am spus că vrem să stăm cu cortul la Pătrunsa... La 18.45 ne salută la arhondaric și pornește cu Arcanu spre chilia lui pe Pârâul Mărului (adică pe unde merge și marcajul CA). Noi vom face dreapta pe muchia dintre valea Pârâului Mărului și cea a Pătrunsei.
Drumul e foarte fain și relaxant, deși urcă susținut. De multe ori poteca se furișează prin canale săpate în pământ de atâta mers pe jos sau cu măgarii. E cel mai ușor acces spre mânăstire... Ajungem pe la mijlocul muchiei și văd pe stânga un pinten de pământ pe care urcă o potecă. Hai până acolo (”dacă vrei”), eu vreau să văd ce se vede de sus... Și e un frumos loc de panoramă asupra muntelui Țucla...
Revenim la culme, mai urcăm puțin și ajungem într-o șa unde e o troiță foarte faină. Sunt multe icoane și câteva brândușe puțin ofilite și aruncate peste tot. Le aranjez pe masă, închid porțile și urcăm mai departe.
În vreo 20 de minute ajungem sus la poiana Pătrunsa printre niște căpițe de lemne. Da, ați citit bine: căpițe de lemn! Sunt lemne tăiate și adunate pentru iarnă!
Cam pe la 20.00 ajungem la biserica nouă și nu găsim /vedem nici un loc de campare. Chiar dacă pe hartă e loc de campare la Pătrunsa! Nu e nimeni pe aici și abia văd un călugăr spre bisericuța veche. Mergem repede să întrebăm de un loc de campare și un călugăr e uimit de întrebare (Cort aici? Nu știu nimic!). Chiar mi se pare o mică lipsă aici: pe harta parcului e semn de loc de campare amenajat și pe teren nu e absolut nimic amenajat! Și nici așa să pun cortul în mânăstire nu prea îmi vine. Spunem de cort și călugărul de îndrumă mai întâi spre izvorul dinspre Pahomie. Pe lângă el cică ar fi locuri de cort. Călugărul pare atât de liniștit și de senin că parcă îmi vine să îl descriu cu versul ”E atâta lumină - de unde vine?” chiar de cântecul e de altă natură tot legată de iubire... Hm, e cam înclinat pe aici și tot între chilii... ”În prima șa (cea de acolo) puteți sta. E drept” ”Mulțumim, Doamne ajută!” Trecem pe lângă izvor și peste o vale seacă și urcăm în mica șa. Cu o cățelușă maronie și un câine negru de la mânăstire! Cățelușa va dormi lângă cort și se va ține după noi vreo trei zile... Montăm cortul chiar lângă potecă, merg să iau apă, mâncăm ceva de seară, pun mâncarea în două pungi în fagii de după troița din față (mai greu găsesc crenguțe solide de care să agăț mâncarea!) și la somn. Cățelușa tot latră și ne lasă cam greu să dormim. O simt că stă un timp lângă cort pe partea mea și mai târziu în noapte își găsește un culcuș mai sus într-un coteț de lemn.
Ziua 2 - vineri 10.04.2015
Dimineața e caldă și cățelușa se alintă pe lângă intrarea în cort când ies afară. Probabil că nu prea are parte de mângâiere și acum cere! Iau mâncarea de sus din copac, mai golim ceva din pungi, strângem cortul și bagajele în bătaia soarelui și abia pe la 11.30 suntem gata de drum. Cu cățelușa după noi coborâm la izvor de alimentăm cu apă și intrăm prin poarta mânăstirii. Deși e miez de zi, e tare liniște pe aici și nici țipenie de om...
În șaua de după mânăstire e săgeata pe care urcă marcajul TG spre muntele Albu. Din alte dăți îmi doream să urc pe aici :D! No și pe unde urcăm? E doar o chilie deasupra și nu par semne. Direcția e în sus. Văd un semn șters pe un copac în stânga chiliei deci pe acolo este poteca! Asta fiindcă nu e prea clară poteca și bănuiesc că nu e nici prea bătută. Trecem prin fața chiliei și iarăși parcă dispare poteca în sus. Spre stânga pare o altă chilie și dăm să mergem spre ea.
”Mergeți la Casa de Piatră?” ne întreabă un călugăr.
”Da, la Casa de Piatră și apoi spre Curmătura Builei!”
”Pe acolo în sus. E greu și mult de urcat.”
”Ne descurcăm noi, suntem obișnuiți! Mulțumim. Doamne ajută!”
Poteca ne conduce în sus și apoi spre dreapta nimerim printr-o poartă de lemn la altă chilie închisă. Clar nu e pe aici! Intuiam de ieri că vom ajunge la chilia asta după direcția muchiei pe care merge marcajul! Înapoi la poartă și văd semne tot în sus. Urcăm câteva minute prin pădure, ieșim la o poiană unde dispar semnele, caut poteca în stânga și-n dreapta și de fapt ea e tot în sus! În scurte serpentine revenim în pădure și ieșim la a doua poiană cu un zid de stâncă în față. Fac pauză să vină Ilinca și admir insulele albe de la stânga la dreapta: Făgărașii, Cozia, Iezer-Păpușa și departe în zare Leaota și sudul Bucegilor! Crăiasa nu se vede, e ascunsă după Iezer!
Urmând indicațiile din ghid, mergem la stânga pe sub peretele de stâncă în serpentine mici și repetate. Dacă nu ești atent/ă în jur și te uiți doar la semne și potecă (pe care e bine să o urmezi în lipsă de marcaje!), poți rata cu ușurință arcada denumită Casa de Piatră. E pe dreapta cam pe la mijlocul urcușului pe sub stânci! Eu am văzut-o fiindcă o reținusem din poze și zic Ilincăi să urcăm până la ea. Sunt doar vreo 30 de metri de ieșit din potecă! Urcăm sub arcadă, lăsăm rucsacii și văd după arcada mare o peșteră. E de fapt o cavitate de până la 10 metri adâncime și înaltă de vreo 15 metri. Are o sală mare, niște intrânduri înguste și un horn interesant! Pe peretele din dreapta al cavității (ca și sub arcadă unde rămăsese Ilinca) sunt câțiva țurțuri. Semn de început de primăvară! În timp ce tot cercetez pereții cavității și fisurile de pe lângă ea, Ilinca se încălzește puțin la soare. Asta fac și eu și reflectez puțin cu gândul la asemănarea dintre arcada de piatră de pe traseul cu via ferrata spre Tofana di Mezzo din masivul Tofanelor, Dolomiți! Acolo e mult mai mare arcada sub care am încăput toată gașca de 18 prieteni și ”camarazi de cablu”!
Cam pe la 12.45 revenim la rucsaci și apoi în traseu mai departe. Mai urcăm câteva sute de metri pe sub pereți și poteca ne conduce la dreapta deasupra pereților printre mulți și firavi ghiocei. Sunt frumoși doar să îi ”capturezi” pe cardul foto, altfel se ofilesc repede! Fiindcă le place doar acasă la ei în pământ, nu și pe vreun rucsac sau presați cine știe în ce carte!
Mai urcăm vreo două sute de metri prin pădure și ieșim la golul alpin de pe muntele Albu. Aștept să ajungă Ilinca aproape lângă mine și pornim mai departe. Nu ne grăbim absolut deloc fiindcă avem zi lungă la dispoziție și multe locuri unde putem rămâne! În sus urcușul e abrupt, marcajele TG sunt doar pe pietre și poteca dispare. Cred că ar fi destul de riscant pe aici cu zăpadă! Eu sunt însetat de locuri noi și merg din marcaj în marcaj. Caut să nu mă depărtez prea mult de Ilinca (să o am mereu în vizor) și în același timp să văd mereu ce e în față și cam pe unde trebuie să mergem. Tot urc, tot urc pe trepte de iarbă, văd sus crucea de lemn de la mijlocul muntelui (cea din descriere) și rețin ideea că trebuie să mergem puțin pe sub ea la stânga. Mă opresc după o culmiță la primele pete de zăpadă (doar pete, nu compactă!) și o aștept pe Ilinca la un loc mai plat. Relativ plat fiindcă a noastră cățelușă alunecă pe lăbuțe și nu are unde să stea jos... Nu știu cum face Ilinca de ajunge deasupra mea pe culme, o strig și revine la mine... Probabil că nu intuiește poteca sau nu vede semnele rătăcite prin iarbă... E adevărat că și eu am mers cu ”ochi de vultur” din marcaj în marcaj!
Să nu uit de una din surprizele turei. Chiar dacă Ilinca e mai jos și nu le vede, nu pot să strig fiindcă aș speria... cele patru capre negre (maronii) ce sar voioase în direcția crucii de lemn!
Coboară Ilinca la mine și pe lăsătorile oilor și curbă de nivel merg spre vâlcelul pietruit. Încerc să nu merg repede și de fiecare dată sunt mai în față! Ca de exemplu acum, intuiesc că poteca coboară la vâlcel undeva mai sus de mine, trece peste singura pată de zăpadă din vâlcel și apoi urcă într-o mică strungă pe partea cealaltă. Fiind convins că Ilinca e după mine, merg la zăpadă, sap niște pași și urc în șaua de care spuneam. Mă uit să văd unde e Ilinca și o văd mai jos de potecă deasupra unor pereți. Ce o face pe acolo? ”Urcă mai sus pe iarbă până la zăpadă și mergi pe urmele mele. Sub tine e verticală!” O ghidez de la distanță și ajunge în strunga unde o aștept pe un ”tron de piatră”.
Nu mai zic nimic fiindcă Ilinca îmi pare tare obosită sau dezorientată. Două-trei minute și îi arăt pe unde merge poteca mai departe. Tot eu merg în față pe drumul mult dorit. De fapt aici e brâna pe care o văzusem în alte dăți și care îmi dăduse dorința de a merge pe marcajul ăsta! Merg în a doua strungă de sub care începe o brână cu puțină zăpadă întărită. Pe lângă ea cobor cu grijă, sap trepte la o mini-săritoare și apoi intru pe limba un pic înmuiată spre capăt. Ca să ies trebuie să sap sub mine câteva trepte pe laterală! Stau să o ghidez pe Ilinca și ieșim de sub brână la brazii aflați sub pereții sudici ai muntelui Albu. Frumoase văi și țancuri! Printre brazi ajungem la limba de zăpadă de pe firul văii, o traversăm și apoi mergem aproape de banca și masa de lemn din vale. Mă mai uit încă o dată în spate să rețin imaginea atât de alpină...
De la masă văd în stânga marcajul cu săgeți de lemn vechi chiar în mijlocul unei pete mari de zăpadă. Mai devreme văzusem doi oameni care coborau prin partea împădurită pe sub pereții vârfului Țucla și acum am văzut urmele lor mai sus puțin de stâlp. Aleg să nu mergem pe la stâlp și în schimb să urcăm puțin mai sus de el și de vechiul jgheab-adăpătoare de lemn în Z pe un picior fără zăpadă ce duce la un brad masiv. O mulțime de ghiocei ne fac covor la picioare și mergem cu grijă printre ei...
Deasupra bradului ajung în potecă, vine Ilinca din urmă și mergem spre Curmătură. Sunt ”acasă” aici! Printre limbi de zăpadă moi sau ceva mai tari, pe zone cu smocuri de iarbă, pe noi trepte la ieșirea în șa ajung chiar la stâlpul de marcaj din fața refugiului. Frumoase sunt și refugiul, și stâna veche, și urcușul spre Buila și mia ales Hornurile Popii, simbol al Curmăturii Builei :D!
Merităm o pauză de masă și admirat locurile! În refugiu (mă bucur să fie uscat), citesc în jurnal cam toate scrierile celor ce au fost anul ăsta! Nu foarte mulți! Văd și ce a notat Ciprian Teodorescu la sfârșit de februarie, tură în care a continuat spre șaua ”La troiță” și apoi într-o zi întreagă (vreo opt ore de mers) a ajuns la Piscul cu Brazi. Despre ”pățania” asta îmi povestise un prieten care știa că vreau să parcurg și eu traseul acum! Mâncăm niște portocale și niște fructe uscate, ceaiul cald e binevenit și după vreo trei sferturi de oră (cam pe la 15.30 adică!) pornim mai departe spre partea cealaltă a Builei. Mai fusesem într-o tură pascală acum trei ani!
Peste vechea cornișă (pe care o tai cu grijă) cobor pe zăpadă spre vest pe vechi urme. În doar câteva zile de la soare aproape că se acoperă urmele și îi spun Ilincăi să îmi urmeze pașii și dacă simte nevoia, să mai sape un pic în fiecare treaptă necesară. Coborâm prin pădure pe partea stângă a văii, intrăm pe un mic culoar și mă bucur de unduirile albe în topire. Prin dreapta unui colț cu brazi pe el coborâm la văiuga ce iese chiar la intersecție. Știam că undeva pe dreapta e adăpostul și caut zadarnic. Nu îl găsesc și de fapt nu mai țin eu minte bine poziția adăpostului! Troița și izvorul sunt în stânga, urmele tot în stânga spre Cacova. În dreapta spre Dosul Builei pe unde plănuim să mergem peste câteva zile nu e nici o urmă!
Bun și mai departe spre Cacova pe unde este poteca? Acum trei ani nu era zăpadă și se vedea poteca, Acum nu se vede! Trecem pe lângă izvor, zic Ilincăi să aștepte să fac urme pe niște poduri de zăpadă și abia când sunt sigur de locul pe care stau, îi spun că poate să vină pe urme. Mai trecem de o treaptă de zăpadă și apoi într-o mare poiană. Niște urme merg în stânga în sus prin pădure. Nu e bine! Cobor puțin peste un dâmb unde văd marcajele TR și TG și confirm Ilincăi varianta corectă. Vine la mine și în vreo 20 de minute coborâm pe poteca largă cu ambele semne. La indicator lăsăm în față marcajul TR spre muntele Cacova (pe care am mers acum trei ani) și facem dreapta pe un drum forestier prin făget tânăr. La început e doar o potecă mai largă ce pare drum și abia mai în față va deveni drum!
Cam la 20 de minute de coborât în serpentine strânse ajungem într-un alt drum pe care mergem la dreapta și curând (adică undeva pe la 1100 metri altitudine!) zăpada cam dă semne că dispare. Noi tot continuăm pe drum printre panouri puse într-un program de rangeri pentru copii și avem de furcă cu brazii căzuți (nu tăiați!) care ne taie calea. Drumul se întrerupe la un moment dat în valea Izvorul Larg. Pe unde o fi mai departe? Deocamdată cobor malul de pământ în vale și urc pe celălalt mal printre crengi căzute. Aștept să vină Ilinca (îi arăt cam pe unde mi s-a părut mie mai ușor) și ne oprim la baza unui foișor de lemn. Las rucsacul și identific pe hartă unde suntem și calculez ca mai avem cam un kilometru până la valea Prislop/Costești (17.20)!
Soare, frumos și limită de parc! Facem stânga pe drumul larg și pe dreapta văd zone semi-mlăștinoase unde sunt foarte mulți ghiocei bogati (Leucojum vernum sp. vernum) foarte frumoși în multe insule. Sunt mai neobișnuiți, minunat de mari și cu pete verzi pe fiecare petală. Sunt specia rară și mâine pe un panou vom citi câte ceva despre ei! Pe dreapta la un moment dat văd un copac tăiat care tare dă impresia că ar fi un revolver!
Ne luăm cu vorba și pe la 18.30 suntem la fostul canton Prislop. Am putea să mai mergem vreo oră-două, dar riscăm să nu găsim loc cu apă și de pus cortul. Așa că oprim aici, nu avem cum intra în locul îngrădit de camping care e închis cu lacăt și punem cortul pe nisip chiar lângă masa de lemn. Încerc să fac focul și nu reușesc (sau mi-am pierdut din capacitate, sau sunt lemnele ude că nici cu ceva vișinată pe ele și tot nu se aprind!). Așa că încălzim ceva mâncare la primus și mâncăm pe masă. Iau apă din râu și spre înserare ne băgăm în sacii de dormit. Nu am acceptat să vină cățelușa foarte aproape de cort și după o lipie și jumătate vedem că se încolăcește mai departe spre duna de pietriș și nisip dinspre râu. Asta e, ea a vrut să vină cu noi, nu am tras noi de ea!
Ziua 3 - sâmbătă 11.04.2015
Sâmbătă (cum e "obiceiul" turei) ne trezim târziu, mâncăm de dimineață și pornim lejer la drum prin soare puternic (să fie undeva în jurul orei 11.00). Nu înainte de a verifica să nu rămână în urma noastră decât urma cortului pe nisip!
Trecem de barajul aflat mai jos de cantonul silvic și în 15 minute lăsăm în dreapta marcajul CA care urcă într-o șa și apoi coboară spre valea Bistriței. După câteva sute de metri pe drum lăsăm în stânga PA care urcă spre muntele Cacova și continuăm prin cheile Costeștilor pe drumul forestier.
Pe partea dreaptă sub drum se văd niște zone mlăștinoase și, ca și ieri, ghiocei bogați. Drumul ne duce în Poiana cu ghiocei bogați unde este un izvor și un panou descriptiv de unde aflăm că specia este protejată și aici se găsește una din cele mai întinse asociații floristice cu specia menționată mai sus. Pe partea stângă din când în când în poienițe văd floarea paștelui, normală pentru perioada în care ne aflăm :)! Pe partea dreaptă sunt grămezi de copaci imenși tăiați care nu îmi fac deloc plăcere și de aceea caut să trec cât mai repede pe lângă ei...
Drumul ocolește colțuri stâncoase aflate mult deasupra văii adânci în care se joacă multe cascade, urcă într-o șa mai întunecată și apoi coboară pe sub pereții nordici ai carierei (marginea carierei se vede ca o creastă alpină superbă ce-mi aduce aminte de plăcile verticale ale fiordurilor scandinave). Știu că sunt amintiri personale și vă folosesc în două feluri: dacă ați ajuns în vreunul din fiorduri, cu siguranță vă va zbura și vouă mintea într-acolo, dacă nu, vă puteți închipui astfel de creste de multe ori mai mari!
Trecem de un panou cu descrierea cheilor Costești, cotim la stânga de la peisajul de mai sus și începem o coborâre lungă pe sub pereții de stâncă. E tare cald și Ilinca se oprește o dată să bea niște apă. Eu nu am nevoie :D! În câteva serpentine lungi ajungem la capătul drumului cu barieră dată la o parte. Aici sunt două panouri: unul cu descrierea cheilor și a parcului căzut și unul mult mia vechi în spirit ecologic: ”Înainte de a tăia un brăduț pentru un baston sau pom de iarnă, gândiți-vă ca i-au trebuit 10 ani ca să ajungă la aceste dimensiuni”.
La barieră oprește o mașină și coboară din ea un nene. Ne întreabă de ghioceii bogați pe unde sunt fiindcă vor să meargă până la ei.
”Doar să îi vedeți sau să le faceți poze, nu-i rupeți!”
Intrăm în vorbă și imediat ne dăm seama despre ce e vorba. E montaniard ca și noi și administrator fot la www.carpati.org. Povestim de locuri de prin munți de prin toată țara și îmi dau seama că avem de-a face cu un om de munte. N-ar vrea să lase mașina după barieră fiindcă nu e permis. Trece un tip cu un scuter și îi spune că poate urca până sus la canton cu mașina. Nu se poate fiindcă e parc! ”De aici mergem pe jos”. Sunt doar câțiva kilometri pe care pot să îi facă pe jos fiindcă sunt doar la plimbare. A vrut să meargă cu familia la Pătrunsa de Înviere (cum facem noi diseară) și nu a avut noroc cu propunerea lui... Ne salutăm și pornim în jos pe drum spre schitul ”44 de izvoare”. Chiar la intrarea spre schit (400 de metri din ulița pe care suntem noi!) sunt câțiva pomi înfloriți și plini de albine. Imediat prind câteva cadre în sus printre crengi :)!
Printre livezi mergem la schit, lăsăm rucsacii lângă masa de la izvor (unde e și plăcuța prin care se ”anunță” sfințirea apei în 2008) și cățelușa rămâne de pază la rucsaci. Citesc câte ceva pe panoul șters de la intrarea în schit (construit în 1701 și păstrat acum doar prin incinta exterioară și un zid, brâul inedit și vizita multor personalități ca regele Carol sau regina Maria) și ne rotim puțin pe lângă schit pentru ceva unghiuri nesurprinse până acum. Eu cobor chiar pe limita incintei înapoi la masă și rucsaci...
Luăm bagajele în spate, ieșim pe ulița schitului salutând în stânga și-n dreapta și coborâm la asfalt spre valea Morii. Nu mă bag în discuție și nu pot observa tupeul unor tineri țigani care vor să ia o oaie cu miel de la un bătrân pe doar 150 de lei când doar oaia costă 400-500 de lei! Trecem de ei și la intersecția cu valea Morii/Pârâul Sec cotim la stânga în urcare. Știu că e lung drumul pietruit până în poiana Scărișoara și o las pe Ilinca să meargă încet în față. De altfel greu are răbdare cineva cu mine la câte poze fac peste tot :D! Urcăm printre case și apoi printre panourile cu ”Poveștile pădurii”. S-au cam șters de când am fost acum trei ani și cred că ar merita o refacere. Ca și săgețile din lemn din tot parcul care sunt șterse și înlocuite/dublate de săgeți metalice. E adevărat că acestea sunt mai durabile, dar eu reținusem farmecul parcului tocmai prin săgețile de lemn :(... La panoul cu tipurile de copaci traversăm spre stânga pârâul Morii și urcăm în serpentine pe versantul muntelui Cacova. Tot văd panouri șterse (unul este cel cu generațiile pădurii, trec înaintea Ilincăi care îmi spusese că ”fetița” noastră a coborât o dată la apă de a băut dintr-un lăculeț), trecem iarăși cursul pârâului și urcăm în muchia Scărișoara. O curbă la stânga și ajungem într-o șeuță unde vine traseul 6 PG din dreapta dinspre valea Otăsăului, Bărbătești. Îmi pare că de aici trebuie să mergem pe muchie, facem la stânga pe drum și peste 100 de metri mă opresc să verific pe hartă. Drumul se înfundă și revenim la muchia pe care urcăm (e și limită de parc național pe aici). În câteva minute ajungem în capătul sudic al poienii Scărișoara.
Las rucsacul la masă și merg de citesc câte ceva despre icoana de aici și câteva cuvinte de ocară care nu prea îmi par că rezonează cu principiile bisericești (așa cum le văd eu): ”Cu ajutorul lui Dzeu și a Prea Curatei Maicii sale și pururea Fecioară Maria, sau lucrat această cișmea și sf. Icoană, prin stăruința și bunăvoință a locuitorilor din comuna Bărbătești în anul 1934 (renovată 1998):Și blestemați să fie toți aceia care vor mai îndrăsni de a mai scrie cu creonul sau va rade cu cuțitul, sau alte stricăciuni va face la sf. Icoană. Amin, Amin, Amin”.
Traversăm poiana și intuitiv mi se pare că poteca urcă pe un culoar în stânga spre pădure. Nu e nici un indicator sau marcaj care să te îndrume! Mergem pe o brână prin pădure pe sub copaci căzuți și pe niște zone cu pietre și pe după un pinten coborâm la intersecția de unde se separă TR în stânga spre stâna Cacova și PG tot în față spre Poiana Bulzului.
De aici începe o parte nouă pentru mine (ca de altfel cea mai mare parte din potecile acestei ture!): poteca de legătură între poiana Scărișoara și mânăstirea Pătrunsa! Poteca merge pe curbe de nivel, traversează câteva văi seci, se strecoară printre copaci imenși căzuți, trecem printre câteva panouri ale ”Poveștilor pădurii” și ajungem în poiana Bulzului. Căzăturile ne mai încetinesc ceva din ritm și mergem mereu cu grijă să nu rătăcim poteca. În poiană imediat după intrare vine din partea dreaptă marcajul CA care a urcat pe pârâul Mărului. Urmăm poteca tot în față și doar ce urcăm pe primul picior de deal că ajungem la troița de unde marcajul TA urcă spre Curmătura Builei. Revin în trasee marcate pe care am mai fost :)! Mai avem vreo 10 minute și ajungem în marginea sudică a poienii Pătrunsa. Unde o fi totuși locul de cort. Mă uit în toate direcții și privirea mi se duce instinctiv spre dreapta în colțul sud-vestic al poienii. Acolo sub o casă de lemn (pare a nu fi chilie) este o zonă mai plată și după un gard un munte de gunoi (în special lemne și moloz). Sunt câteva platforme pe care se poate pune cortul. Pentru a ajunge acolo mergem până la intersecție la stâlp și de aici pe un drumeag coborâm lângă casa de lemn. Dintre locurile de cort alegem unul care este câțiva metri mai jos de scara casei, întindem cortul și mâncăm de seară.
La înserat (20.30-21.00) ne băgăm în saci pentru câteva ore de somn. Am fi dormit până dimineața, dar vrem să mergem la slujba de Înviere. Altfel puteam campa în orice poiană cu izvor aproape! la 23.30 sună alarma pe care o pusesem la telefon, ieșim din saci și mergem la slujbă. E destulă lume care merge spre biserică. Mi se pare feeric să vezi câte două-trei frontale care în noapte se îndreaptă grupate spre biserică... Fiecare are câte o lumânare și în biserică bărbații (care stau pe dreapta bisericii cum e orânduiala față de femei care stau pe stânga!) primesc câte o lumânare mare pentru lumină. Aproape fiecare om are lumânare sau candelă. În fața mea sunt câțiva tineri care fac glume pe seama unui bărbat care pare un pic sărit de pe fix. Nu face gălăgie, e cuminte și tare ciudat că e îmbrăcat în haine femeiești. Ați ghicit, e cel din prima zi de pe bancă! După ce primim lumină ieșim din biserică și începem ocolul bisericii așa cum știam eu de la țară. Doar că nu ocolim biserica nouă complet și tot alaiul merge spre bisericuța veche pentru ocol. Știu că drumul și ocolul bisericii simbolizează suferința lui Iisus Hristos înainte de moarte și apoi înviere. Sau cumva triumful vieții asupra morții și răspândirea veștii în toate colțurile lumii? Revenim la biserica nouă, continuă slujba afară și apoi în biserică și aproape de ora 2.00 simt cum mă ia somnul. E valabil pentru amândoi! Așa că ieșim în superba seară liniștită cu milioane de stele (cunoașteți expresia "hotel de milioane de stele")! Mergem spre cort și parcă pe moment a dispărut somnul. Câteva bucate rapide de Paști (un ou, un pic de drob, niste cozonac, lumină dată vecinilor care își puseseră cortul aproape de al nostru si la somn!
Ziua 2 - vineri 10.04.2015
Dimineața e caldă și cățelușa se alintă pe lângă intrarea în cort când ies afară. Probabil că nu prea are parte de mângâiere și acum cere! Iau mâncarea de sus din copac, mai golim ceva din pungi, strângem cortul și bagajele în bătaia soarelui și abia pe la 11.30 suntem gata de drum. Cu cățelușa după noi coborâm la izvor de alimentăm cu apă și intrăm prin poarta mânăstirii. Deși e miez de zi, e tare liniște pe aici și nici țipenie de om...
”Mergeți la Casa de Piatră?” ne întreabă un călugăr.
”Da, la Casa de Piatră și apoi spre Curmătura Builei!”
”Pe acolo în sus. E greu și mult de urcat.”
”Ne descurcăm noi, suntem obișnuiți! Mulțumim. Doamne ajută!”
Poteca ne conduce în sus și apoi spre dreapta nimerim printr-o poartă de lemn la altă chilie închisă. Clar nu e pe aici! Intuiam de ieri că vom ajunge la chilia asta după direcția muchiei pe care merge marcajul! Înapoi la poartă și văd semne tot în sus. Urcăm câteva minute prin pădure, ieșim la o poiană unde dispar semnele, caut poteca în stânga și-n dreapta și de fapt ea e tot în sus! În scurte serpentine revenim în pădure și ieșim la a doua poiană cu un zid de stâncă în față. Fac pauză să vină Ilinca și admir insulele albe de la stânga la dreapta: Făgărașii, Cozia, Iezer-Păpușa și departe în zare Leaota și sudul Bucegilor! Crăiasa nu se vede, e ascunsă după Iezer!
Urmând indicațiile din ghid, mergem la stânga pe sub peretele de stâncă în serpentine mici și repetate. Dacă nu ești atent/ă în jur și te uiți doar la semne și potecă (pe care e bine să o urmezi în lipsă de marcaje!), poți rata cu ușurință arcada denumită Casa de Piatră. E pe dreapta cam pe la mijlocul urcușului pe sub stânci! Eu am văzut-o fiindcă o reținusem din poze și zic Ilincăi să urcăm până la ea. Sunt doar vreo 30 de metri de ieșit din potecă! Urcăm sub arcadă, lăsăm rucsacii și văd după arcada mare o peșteră. E de fapt o cavitate de până la 10 metri adâncime și înaltă de vreo 15 metri. Are o sală mare, niște intrânduri înguste și un horn interesant! Pe peretele din dreapta al cavității (ca și sub arcadă unde rămăsese Ilinca) sunt câțiva țurțuri. Semn de început de primăvară! În timp ce tot cercetez pereții cavității și fisurile de pe lângă ea, Ilinca se încălzește puțin la soare. Asta fac și eu și reflectez puțin cu gândul la asemănarea dintre arcada de piatră de pe traseul cu via ferrata spre Tofana di Mezzo din masivul Tofanelor, Dolomiți! Acolo e mult mai mare arcada sub care am încăput toată gașca de 18 prieteni și ”camarazi de cablu”!
Peste vechea cornișă (pe care o tai cu grijă) cobor pe zăpadă spre vest pe vechi urme. În doar câteva zile de la soare aproape că se acoperă urmele și îi spun Ilincăi să îmi urmeze pașii și dacă simte nevoia, să mai sape un pic în fiecare treaptă necesară. Coborâm prin pădure pe partea stângă a văii, intrăm pe un mic culoar și mă bucur de unduirile albe în topire. Prin dreapta unui colț cu brazi pe el coborâm la văiuga ce iese chiar la intersecție. Știam că undeva pe dreapta e adăpostul și caut zadarnic. Nu îl găsesc și de fapt nu mai țin eu minte bine poziția adăpostului! Troița și izvorul sunt în stânga, urmele tot în stânga spre Cacova. În dreapta spre Dosul Builei pe unde plănuim să mergem peste câteva zile nu e nici o urmă!
Ziua 3 - sâmbătă 11.04.2015
Sâmbătă (cum e "obiceiul" turei) ne trezim târziu, mâncăm de dimineață și pornim lejer la drum prin soare puternic (să fie undeva în jurul orei 11.00). Nu înainte de a verifica să nu rămână în urma noastră decât urma cortului pe nisip!
La barieră oprește o mașină și coboară din ea un nene. Ne întreabă de ghioceii bogați pe unde sunt fiindcă vor să meargă până la ei.
”Doar să îi vedeți sau să le faceți poze, nu-i rupeți!”
Intrăm în vorbă și imediat ne dăm seama despre ce e vorba. E montaniard ca și noi și administrator fot la www.carpati.org. Povestim de locuri de prin munți de prin toată țara și îmi dau seama că avem de-a face cu un om de munte. N-ar vrea să lase mașina după barieră fiindcă nu e permis. Trece un tip cu un scuter și îi spune că poate urca până sus la canton cu mașina. Nu se poate fiindcă e parc! ”De aici mergem pe jos”. Sunt doar câțiva kilometri pe care pot să îi facă pe jos fiindcă sunt doar la plimbare. A vrut să meargă cu familia la Pătrunsa de Înviere (cum facem noi diseară) și nu a avut noroc cu propunerea lui... Ne salutăm și pornim în jos pe drum spre schitul ”44 de izvoare”. Chiar la intrarea spre schit (400 de metri din ulița pe care suntem noi!) sunt câțiva pomi înfloriți și plini de albine. Imediat prind câteva cadre în sus printre crengi :)!
Ziua 4 -duminică Sfintele Paști, 12.04.2015
Duminică, Sfintele Paști! Ne trezim lejer pe la 8.00 chiar și după puținele ore de somn, scoatem izoprenele din cort de mâncăm afară și mai harnicii noștri colegi sunt gata și la 9.15 pornesc la drum. Noi nu ne grăbim (chiar dacă avem ca ”țintă” același loc pentru astăzi: refugiul Piscul cu Brazi sau cabana Cheia!). Cam pe la 10.30 avem toate bagajele strânse, luăm apă, salutăm poiana Pătrunsa și pornim la drum spre Poiana Bulzului pe CA (adică pe unde am venit ieri). Ne ia doar 10 minute să ajungem la troița unde schimbăm direcția și marcajul în TA (10.15).
Urcăm din poiană în poiană, semnele lasă uneori de dorit și intuitiv ținem poteca tot în sus cu belvederi asupra vârfului Țucla... Serpentină după serpentină facem dreapta prin pădure și intrăm pe firul văii.
Urcăm pe sub pereții de pe dreapta văii (adică la mâna noastră stângă cum urcăm) și curând încep și petele slabe de zăpadă. Cățelușa este mereu în fața mea nerăbdătoare să vadă ce este în față. Nici eu nu am mai fost de mult pe aici și ca urmare sunt și eu la fel e curios :D! Trecem de tot felul de monumente naturale, mereu mă uit în urmă ca să rămână Ilinca în vizorul meu. Oricât de încet aș merge, nu pot merge ca ea! Cu siguranță nu are o zi prea bună! Printre brazi încep să văd pereții de pe partea cealaltă a văii. Sunt pereții muntelui Albu pe deasupra cărora am mers ieri (de la trecerea vâlcelului cu zăpadă până la băncuță)! Marcajele mă duc la un izvor unde aștept câteva minute să vină Ilinca. Bem apă de la izvor și apoi continuăm la stânga în sus pe ”plăci” de zăpadă și gheață. Nu văd deloc urmele celor ce au coborât acum câteva zile și intuiesc eu pe unde e urcușul cel mai sigur. Urc pe limbi de zăpadă care se înmoaie treptat și pe trepte nou săpate ajung la marcaj. Aștept să vină și Ilinca, facem o scurtă pauză de revenire și pe lângă adăpătoarele de lemn în Z urcăm pe drumul de acum umblat până în Curmătură. E atât de curios că de acum două zile urmele noastre atunci adâncite acum abia se mai disting... La miez de zi suntem iarăși pe scara de la intrarea în refugiu și completez în jurnal revenirea noastră la ce scrisesem în vinerea mare...
Cam după trei sferturi de oră de odihnă pornim mai departe spre troiță. Tot așa abia se mai dibuiesc urmele recente...
Înainte de a ajunge la intersecție eu țineam minte că trebuie să treci pe partea dreaptă a pârâului pentru a ajunge la adăpost. Fac singur dreapta prin pădure și nu găsesc nimic. Îi spun Ilincăi să meargă până la intersecție și apoi să cotească la dreapta pe culoarul de zăpadă. Merg eu de o recuperez pe culoar și găsim refugiul la stânga mai jos de potecă. Abia se vede sub cușma de zăpadă!
Culoarul de zăpadă este destul de larg și ne duce în urcare lejeră până în partea de sus a poienii Dosul Builei. Aproape fiecare pas înseamnă un mic efort fiindcă piciorul se afundă în zăpada moale. Mai încolo vom vedea că asta e o binecuvântare! În poiană se fac niște unduiri de zăpadă ca dovadă efemeră a straturilor adunate în timpul iernii... Sub noi în stânga este stâna din Dosul Builei.
Nu mai vedem semne și ochii mă conduc spre un culoar ce urcă în dreapta. E adevărat că mai sunt și niște urme vechi care sugerează urcușul! Tot cu grijă la pașii prin zăpada uneori moale, alteori înghețată placă, urcăm privind spre dreapta la stâncăriile crestei. Ce cornișă frumoasă se vede drept cozoroc de șapcă peste fruntea de piatră!
Tot pe sub brazi urcăm înclinat spre Poiana de Piatră. Ce loc minunat ascuns între creasta sură cu pereți aproape verticali (cum să nu te duci cu gândul în Crai?) și ultimii brazi zdraveni! Ascuns e mult spus fiindcă este o poiană largă cât două-trei terenuri de fotbal și probabil tot cam la fel de lungă ca dimensiuni! De sus din stânci se lasă la vale vălurită peste câteva picioare de munte pierdute în primele falduri ale pădurii. Ne oprim un pic în punctul cel mai înalt din poiană să facem o privire de jur-împrejur și să studiez harta. Cum nu se văd semnele sub crengile copacilor, trebuie să dibui culoarul pe care mergem mai departe. E ușor de făcut fiindcă harta îmi indică să merg prin partea de jos a poienii spre pădure! Fiindcă nu se văd urme pe aici, ”nasul” mă duce exact la culoarul pe care trebuie noi să înaintăm!
În zece minute suntem la primul vâlcel înghețat pe care trebuie să îl trecem. De sus e un ditamai culoarul de avalanșă. Stau un pic pe gânduri pentru câteva secunde. Ilinca nu a mai mers în condiții de iarnă și risc de avalanșă. Acum nu e momentul să țin lecții de traversări pe pantă, mai ales că nici eu nu sunt foarte experimentat, suficient însă cât să pot ”mirosi” zăpada înghețată, să pot săpa urme și să știu cam ce ar fi de făcut în caz de doamne-feri! Așa că mă rezum să fiu ceva mai autoritar și cumva să dau ordine/sfaturi. ”Stai pe loc, așteaptă să fac eu urme și doar când îți spun eu, să vii după mine. Și dacă nu simți piciorul sigur în urmă, mai sapă un pic cu talpa să mai adâncești!” Sap fiecare urmă cu vârful și cu călcâiul căutând să nu rămân prea mult în același loc și în același timp să merg ca să nu mă răcesc. Știu că pentru Ilinca e mai greu să stea atâta timp pe loc (e răcoare la umbră și în plus se tasează zăpada sub picioare), dar siguranța e înainte de toate! Treptele merg bine și de pe partea cealaltă îi spun Ilincăi că poate veni. Sunt atent la fiecare pas al ei așa cum și ea îmi urmărește fiecare pas în trecerile înclinate! Pfuu, am trecut cu bine!
Continuăm pe culoar prin pădure cu un unghi frumos asupra vârfului Buila și ajungem la al doilea vâlcel la fel de înclinat. Repetăm metoda de mai devreme chiar dacă a noastră cățelușă merge foarte lejer. E cu totul altceva să te bazezi pe patru picioare și pe deasupra să fi mult mai ușor/ușoară! Aici vâlcelul e mai larg și împart trecerea în două. ”Merg până la brad și când îți spun eu, vii până acolo și apoi continuăm mai departe!” Pentru siguranță ne conformăm și trecem cu atenție vâlcelul/culoarul.
Prin pădure trecem de câțiva melci de zăpadă (semn că și pe aici se mai scurge câteodată pulberea albă) și urcăm un picior care ne duce la al treilea vâlcel. Repetăm aceleași operațiuni și trecem în siguranță cu mare grijă în a doua parte la o stâncă lângă care stă ascunsă o ditamai gaura sub zăpadă. Cățelușa ca de obicei nu are nici o problemă pe zăpada înclinată!
Prin pădure urmează o trecere care vara nu pune nici o problemă. Acum e altceva. Pentru vreo 15 metri mergem printr-o poiană înclinată (fiecare urmă săpată de obicei în alt loc decât cele vechi fiindcă acestea sunt tare incomode și cu zăpadă tare) și apoi avem de urcat vreo 4-5 metri spre un copac gros căzut la pământ (parțial sub zăpadă). Doar că la schimbarea direcției mă afund până la mijloc în zăpadă! Na belea! Pun bețele întinse pe zăpadă, mă ridic sprijinit de ele și fac alte urme o jumătate de metru mai jos ca să poată trece Ilinca în siguranță. Vine la mine și continui urmele spre copac și apoi peste el într-un larg culoar plin de zăpadă tare. Un sfert de oră și suntem în poiana Piscul cu Brazi. Să nu credeți că sunt plăcuțe pe care să scrie cum se numește fiecare poiană! Chiar de găsești denumirile pe hartă, pe teren trebuie să te orientezi după cu totul alte elemente! De exemplu aici intuiesc că e poiana căutată fiindcă deasupra ei peste pădure se vede Piscul cu Brazi, vârf și apoi culme stâncoasă care urcă spre creasta principală!
E ora 15.45 și se văd câteva urme în sus. ”Stai un pic aici să văd dacă e refugiul sus?” Noroc că e soare și nu-i pic de vânt și Ilinca mă poate aștepta să cercetez locul! Urc pe urme vreo sută de metri, trec de două gâlme și văd acoperișul refugiului. ”Aici e refugiul!” Pentru mine e moment de bucurie fiindcă de ceva ani îmi doresc să ajung aici. Ilinca vine spre mine și fac pași mici și mărunți spre refugiul amenajat acum câțiva ani într-o veche stână. De fapt stâna a fost refăcută și întărită de administrația parcului împreună cu alți voluntari printre care și dragi și buni prieteni și colegi de club.
”Hai să intrăm dacă tot am ajuns. Și mai ales că ți-ai dorit atât de mult locul ăsta!” Intrăm în refugiu, deschidem geamul pentru lumină și suntem cam dezamăgiți. Am putea sta aici, dar e zăpadă pe priciuri și nu există colțișor din refugiu să fie uscat.
”Ce facem? Mergem la Cheia la cabană?”
”Păi ce să facem?”
”Ne mai ia vreo 3 ore până acolo... Hai că avem timp!”
Studiez harta plastifiată și văd că mai avem de trecut încă un vâlcel probabil expus. Sper să nu mai fie mai multe fiindcă ne-au încetinit rău de tot! Dar pe unde mergem mai departe. Normal ar trebui tot pe un culoar în aceeași direcție ca mai înainte. Doar că nu știm unde e culoarul dorit și urmele se pierd pe piciorul Piscului cu Brazi măturat de vânt. Închidem lumina, geamul și ușa și coborâm spre urmele vechi, de data asta un pic mai la dreapta...
Nu nimeresc culoarul bun din prima și din a doua încercare ajung pe poteca înzăpezită cu semne destul de rare. Mă aștept din moment în moment să apară vâlcelul de pe hartă. pare un vâlcel mic, dar iarna orice poate fi amplificat de zăpadă. Poteca ne duce într-o poiană înclinată în care sap urme să ajung sub un copac pe o mică platformă și îi spun Ilincăi când poate veni aici. E un loc tare stabil doar că-i la umbră. Spun planul cu voce tare: traversăm vâlcelul în etape tot așa la distanță! În prima etapă coborâm până în firul lui și în următoarele 3 etape urcăm pe partea cealaltă pe ceea ce pare o brână expusă. Fac urme adânci până în firul vâlcelului și îi spun Ilincăi să pornească. Eu voi mai urca puțin spre brână și o aștept mai sus la soare. Nu e bine să stăm în firul vâlcelului! Cățelușa trecuse de mult pe partea cealaltă și are răbdare o groază să venim. Ilinca ajunge lângă mine și mai departe văd că urmele cățelușei sunt mai bune și par mai stabile decât ce văzusem eu. Ce părea o văioagă acum nu e decât la un metru de sărit de pe buza de zăpadă! Așa că merg pe urmele ei și ajungem la pădure mai repede și mai ușor decât credeam!
Reveniți în pădure (nici pe aici nu trebuie să neglijezi pantele cu zăpadă!) mai mergem vreo 20 de minute și ajungem în curmătura Comarnice. Este o șeuță interesantă în care fiecare găsește un drum mai ușor ocolind niște fagi mari căzuți. De reținut că încă avem zăpadă de jumătate de metru. La stâlpul de marcaj primim BA dinspre șaua Zmeuret (munții Căpățânii) și de aici vom avea în consecință marcajele TR și BA. Coborâm în câteva minute în poiana Comarnice unde pe un stâlp cu mai multe indicatoare vedem și PG care vine pe curbă de nivel de la Curmătura Oale. Zilele astea îmi umblase prin minte și gândul de a merge pe aici la Oale și apoi la Pahomie. Acum nu se mai pune problema asta fiindcă e prea târziu!
La intersecție facem stânga și dă-i și coboară pe semne! Din când în când aștept să vină Ilinca din spate (eu având pași mai mari și fiind și la vale, prind ceva elan) și tot sperăm să pierdem din zăpadă. Cam când ajungem la un drumeag fără zăpadă (suntem cam la limita dintre iarnă și primăvară) fac un semn Ilincăi să se oprească și să facă liniște. Abia ce vedem trei funduri de cerb dispărând în pădure! Mai rar să vezi cerbi decât căprioare! Mărimea coarnelor (50-60 de centimetri) mi-au certificat că e vorba de masculi! Mai mergem un pic pe niște serpentine la vale și dăm de un fel de drum pe curbă de nivel. Vreo trei serpentine și drumul pare să ducă mult la stânga. E plin de copaci căzuți și poate fi numit drum doar prin aspectul vechi, altfel nu a mai umblat nimeni pe aici de ceva vreme! Ghinion că pierdem și semnele. Ultimul e la 30 de metri în spate și de aici nu se mai vede nimic. Ce facem? Cum văzusem pe partea cealaltă a văii vârfurile Stogu, Stogșoare și Oale în dreapta, intuiesc că este valea pe care merge drumul forestier la cabana Cheia prin marea buclă pe care o face de la tunel.
Propun o coborâre directă spre valea Cheia și pornim la vale. Coborâm pe panta înclinată pe frunze și pământ, din când în când mai găsim câte o platformă unde se mia pot odihni mușchii în coborâre... Eu sunt mereu mai în față încercând mereu să prevăd posibile săritori. Ilinca îmi tot spune să merg mai încet fiindcă o cam alerg și mai scad ritmul. Și așa merg încet căutând mereu să o văd în spate, nu alerg cum pare :D! Tot prin făget și apoi printr-o zonă de brazi ajungem la drumul forestier din vale (18.30). E ceva oboseală și știu că va trece... Cotim la dreapta pe marcajul CR și în 10 minute ajungem la cantonul/cabana Cheia pe sub niște pereți-săritori. Asta e ceea ce vroiam eu să evit. La canton suntem cam pe la 18.50 și cățelușa noastră fuge speriată de ciobănescul Haiduc! Care de fapt e un blând și jumătate, dar pentru căței contează și dimensiunea!
Ca să îmi fac introducerea, salut cu ”Hristos a înviat” pe cei doi de la terasă și pe Fane. E ajutorul de cabanier, nu cabanierul pe care îl cunoscusem acum patru ani și jumătate când am venit după ”Făgărașii mai altfel”! Îl bag la mijloc pe Emil Engel pentru a găsi un punct comun. De fapt cei doi de pe terasă sunt prieteni cu mine și cu Emil și abia atunci realizez cine sunt: un prieten constănțean Mihai cu soția! De curând veniseră și cei doi care plecaseră înaintea noastră de la Pătrunsa. Ei se plictisiseră de poteca marcată și din Dosul Builei au venit drept prin pădure până la marcajul PG dintre poiana Comarnice și curmătura Oale! Deci ei au bălăurit prin zăpadă mult mai mult decât noi! Ne lungim la masă, vin, povești și grătar (cinste din partea lui Mihai care are rezerve la greu în mașină; mulțumiri!) până spre miezul nopții când ne toropește somnul.
Ziua 5 - luni 13.04.2015
E așa de frumos afară că parcă nu ne mai vine să plecăm. Dimineață mă spăl pe față la râu, stăm la povești și la un ceai pe terasă și doar cei doi ce veniseră înaintea noastră ne fac să pornim din loc. Tare plăcut a ajuns soarele la noi și ne încălzește totul în jur!
Puțin după 11.00 salutăm gazda, promitem cândva o întoarcere, salutăm și dragii prieteni și pornim la drum peste râu. Vom merge un timp pe traseul 12 marcat cu TA. Ca și la observația cu numele poienilor, insist și aici asupra unui mic detaliu: nicăieri nu scrie numărul traseului, doar e util pentru cei ce se uită pe hărți!
La început mergem printr-un făget tânăr, urcăm pentru câteva minute la o platformă sub un perete de cățărat și pe poteca ce se furișează pe sub sau printre stânci ne apropiem de firul apei. Știam de data trecută frumusețea adânciturii și a calcarelor albe peste care se scurg rapid cascadele Cheii și de grohotișul dinainte de intrarea în brână. Îmi place nespus unghiul care se deschide înainte de urcarea la brână. Mihai îmi spusese că pe grohotiș e o limbă de gheață unde s-au oprit ei într-una din zilele trecute. O văd și sunt convins că dacă am trecut noi urâțeniile de ieri, aici e nimica toată!
Nu e chiar așa fiindcă e bocnă și prin rimaya mică de la perete urcăm cât de sus se poate. În gheață nu ai cum săpa! Când mai avem doar câțiva metri grosime a limbii de gheață, găsim ceva urme și trecem pe serpentinele de grohotiș. Acum e mult mai simplu și ajungem după câteva schimbări de direcție suntem la capătul brânei. Merităm un pic de odihnă în care eu merg până pe pintenul de pământ și caut varianta cea mai ușoară de intrare pe brână. Ambele (pe cele două laturi ale unui colț de stâncă) sunt la fel.
Intrăm pe brână și caut să mergem cât mai repede și sigur. Nu vreau ca vreun pas aiurea să strice tura! Îmi permit să mai fac câteva poze pe la mijlocul brânei și mi se termină bateria de la aparatul foto. Mă cert în gând și mă consolez cu plăcerea oferită de ochi :)!
La o coborâre pe un vâlcel (continuarea potecii e la vreo 10 metri mai jos pe partea dreaptă a vâlcelului) îi spun Ilincăi de rătăcirea pe care am avut-o din lipsă de marcaje într-o altă tură (urcasem mai pe sus și nimerisem într-un perete). Se liniștește panta și coborâm prin pădure până la un picior cu lăstăriș. Pe el cotim ușor la stânga și coborâm susținut. Caut să nu merg prea în față ca să n-o pierd pe Ilinca din vedere și tot reușesc asta, motiv pentru care mă opresc într-o poiană să vină și ea. Continuăm spre cantonul Codric care se vede ceva mai sus de valea Cheia (13.30). Abia aici îmi vine ideea de a face poze cu telefonul. Ar fi păcat să mi se șteargă în timp amintirile de pe drum fără să rămân cu ceva poze... La Codric prea mi se pare că eu organizez totul. Îi las harta Ilincăi pe masă și îi spun să caute ceva variantă de traseu. Eu nu mai am chef să mai merg încă două zile și m-aș întoarce cu o zi mai devreme acasă (marți în loc de miercuri). Convenim la traseul de urmat care face parte din variantele gândite inițial (mai precis avem de ales între Pahomie-Pătrunsa sau una din variantele spre Băile Olănești și alegem a doua soluție și mai precis traseul marcat cu BG).
Coborâm la drumul de mașină de pe valea Cheia spre tunel și apoi cabana Cheia, pe serpentine urcăm vreo trei kilometri pe care întâlnim și una din măicuțele de care ne întrebau călugării (doar trecem pe lângă ea), mai pozez ceva maluri înalte de pe partea stângă a râului și ajungem la un izvor unde e scris motto-ul turei (pe dreapta e o troiță închisă).
Câțiva pași mai departe cotim la dreapta pe marcajele CR, CA și BG și identific pe hartă traseul care merge pe muchie. Mai ales acum e ușor să te păcălești aici fiindcă sunt mai multe drumuri forestiere în direcții asemănătoare! Aici cred că este șaua La Lac de pe hartă!
Pe potecă găsim un suport de la o linie de funicular (probabil!) și coborâm continuu pe culme prin pădurea de foioase. Cred că aici este vârful Sterpu de pe hartă! Pe stânga se văd peste valea Olăneștilor două colțuri stâncoase care m-au fascinat mereu. Cine știe când voi ajunge la ele... Pe dreapta văd chiar sub poteca un loc de panoramă cu o stâncă verticală. Sub ea sunt vreo 25 de metri până la iarbă și în față se vede canionul văii Cheia. Continuăm și la 16.30 suntem în șaua Prislopel unde este o troiță nouă, un adăpost mai vechi și schimbare de direcție. Noi facem la stânga pe BG și cele două marcaje CR și CA merg în față pe culme.
În 15 minute de coborâre prin pădurea de molid ajungem la valea Olăneștilor. Și acum treci dacă ai pod! Și plăcile din apă sunt destul de ude și trebuie să avem grijă să nu alunecăm! Mai sus nu se poate trece (spre vechiul canton Mânzu acum părăsit). Hai în jos câțiva metri până găsim ceva! Dibui o trecere nu prea adâncă și tot reușim să ne udăm un pic (17.05). Nu-i nimic, am ieșit la drumul forestier! Am putea să punem cortul aici și mai avem multă lumină în față! Mergem până se lasă seara și punem cortul unde găsim un loc potrivit! Tot mergem prin cheile foarte frumoase și înguste, admirăm cascadele și toate lunecările printre pietre înalte, ocolim munții prin coturi foarte largi și ajungem la intersecția cu valea Radița la un pod de beton. Mai verific descrierea din ghid (zona nu mai este pe hartă) și continuăm prin Cheile Mijlocii ale Văii Olănești. Sunt la fel de frumoase, cu multe cascade și pereți stâncoși. Chiar și o surplombă imensă care ar face fericit orice alpinist dintre colegii noștri de club (și nu numai)! Puțin înainte de surplombă este o placă ce menționează rezervația complexă Radița-Mânzu! Este foarte faină zona și bănuiesc că ascunde multe frumuseți ceva mai departe de drum!
Văzusem o mașină care urca pe drum și acum ne spun că s-au întors special pentru noi (și să meargă spre casă). Sunt soții Mihaela și Victor cu mai tânărul lor Victoraș (”din lipsă de inspirație!”) de doi anișori. El e ”șoferul” și conduce în brațele tatălui. S-au plimbat mult înainte să aibă copilul și cred că și de acum încolo se vor plimba la fel de mult. Doar că în alte condiții, cel puțin până mai crește băiatul! Ne povestesc despre satul Comanca (tot pe un drum în sus), un sat uitat de lume cu câteva gospodării de unde săptămânal coboară câte o pereche 2-3 ore până la Băi de mai iau ce trebuie pentru toată comunitatea. Vă dați seama că astfel de povești mă fac să vreau să merg și eu în acel sat și în zonă! Trecem pe lângă schitul Comanca unde sunt poieni pentru grătargii și ”ghizii” ne spun că e un camping Comanca câteva sute de metri mai jos după un alt segment de chei.
Hai acolo! E un vechi camping de pe vremea comuniștilor (Comanca) și merg cu noi să vedem unde putem pune cortul și care e situația cu cazarea. Nu se mai cazează de mult, camparea e gratuită în poiana de mai jos și apă avem de la cișmea tot gratis. Sunt și ceva izvoare sulfuroase și o conductă dacă vrem să luăm ceva apă! Vom vedea. Deocamdată mulțumim și ne conducem ghizii la mașină, pe înserat salutăm vecinii de camping, o familie foarte liniștită cu rulota. Au un băiețel care doarme acum în rulotă. Stăm aproape de ei cât să nu ne deranjăm unii pe alții! Iau apă să ne facem de mâncare și colegii ne oferă niște copane și un grătar special făcut pentru noi. Eu aș refuza fiindcă nu prea ne omorâm cu carnea, dar oamenii deja au dezghețat carnea și au pus-o la prăjit special pentru noi! Nu poți refuza din bun simț! După masă mai stăm cu ei la foc. Ascult povestirile și dezamăgirile dintr-un altfel de turism (cu rulota!) și mă bucur că sunt oameni liniștiți care au venit aici doar ca să se simtă bine și să scape de mizeria civilizației. Nu suportă muzica tare și gunoaiele. Povestim de locuri de camping de prin țară și de afară, de to felul de oameni întâlniți... Chiar îmi face plăcere să stau cu ei la foc până acesta dă semne de oboseală și se stinge. Definitiv soțul pune niște apă pe foc și undeva pe la 22.30 ne retragem la somn (Ilinca se culcase ceva mai devreme)! Faini oameni și ei și cei de mai devreme cu mașina: chiar și cu copii nu se lasă de călătorii!
Ziua 6 - marți 14.04.2015
Continuăm pe culoar prin pădure cu un unghi frumos asupra vârfului Buila și ajungem la al doilea vâlcel la fel de înclinat. Repetăm metoda de mai devreme chiar dacă a noastră cățelușă merge foarte lejer. E cu totul altceva să te bazezi pe patru picioare și pe deasupra să fi mult mai ușor/ușoară! Aici vâlcelul e mai larg și împart trecerea în două. ”Merg până la brad și când îți spun eu, vii până acolo și apoi continuăm mai departe!” Pentru siguranță ne conformăm și trecem cu atenție vâlcelul/culoarul.
E ora 15.45 și se văd câteva urme în sus. ”Stai un pic aici să văd dacă e refugiul sus?” Noroc că e soare și nu-i pic de vânt și Ilinca mă poate aștepta să cercetez locul! Urc pe urme vreo sută de metri, trec de două gâlme și văd acoperișul refugiului. ”Aici e refugiul!” Pentru mine e moment de bucurie fiindcă de ceva ani îmi doresc să ajung aici. Ilinca vine spre mine și fac pași mici și mărunți spre refugiul amenajat acum câțiva ani într-o veche stână. De fapt stâna a fost refăcută și întărită de administrația parcului împreună cu alți voluntari printre care și dragi și buni prieteni și colegi de club.
”Ce facem? Mergem la Cheia la cabană?”
”Păi ce să facem?”
”Ne mai ia vreo 3 ore până acolo... Hai că avem timp!”
Studiez harta plastifiată și văd că mai avem de trecut încă un vâlcel probabil expus. Sper să nu mai fie mai multe fiindcă ne-au încetinit rău de tot! Dar pe unde mergem mai departe. Normal ar trebui tot pe un culoar în aceeași direcție ca mai înainte. Doar că nu știm unde e culoarul dorit și urmele se pierd pe piciorul Piscului cu Brazi măturat de vânt. Închidem lumina, geamul și ușa și coborâm spre urmele vechi, de data asta un pic mai la dreapta...
La intersecție facem stânga și dă-i și coboară pe semne! Din când în când aștept să vină Ilinca din spate (eu având pași mai mari și fiind și la vale, prind ceva elan) și tot sperăm să pierdem din zăpadă. Cam când ajungem la un drumeag fără zăpadă (suntem cam la limita dintre iarnă și primăvară) fac un semn Ilincăi să se oprească și să facă liniște. Abia ce vedem trei funduri de cerb dispărând în pădure! Mai rar să vezi cerbi decât căprioare! Mărimea coarnelor (50-60 de centimetri) mi-au certificat că e vorba de masculi! Mai mergem un pic pe niște serpentine la vale și dăm de un fel de drum pe curbă de nivel. Vreo trei serpentine și drumul pare să ducă mult la stânga. E plin de copaci căzuți și poate fi numit drum doar prin aspectul vechi, altfel nu a mai umblat nimeni pe aici de ceva vreme! Ghinion că pierdem și semnele. Ultimul e la 30 de metri în spate și de aici nu se mai vede nimic. Ce facem? Cum văzusem pe partea cealaltă a văii vârfurile Stogu, Stogșoare și Oale în dreapta, intuiesc că este valea pe care merge drumul forestier la cabana Cheia prin marea buclă pe care o face de la tunel.
Propun o coborâre directă spre valea Cheia și pornim la vale. Coborâm pe panta înclinată pe frunze și pământ, din când în când mai găsim câte o platformă unde se mia pot odihni mușchii în coborâre... Eu sunt mereu mai în față încercând mereu să prevăd posibile săritori. Ilinca îmi tot spune să merg mai încet fiindcă o cam alerg și mai scad ritmul. Și așa merg încet căutând mereu să o văd în spate, nu alerg cum pare :D! Tot prin făget și apoi printr-o zonă de brazi ajungem la drumul forestier din vale (18.30). E ceva oboseală și știu că va trece... Cotim la dreapta pe marcajul CR și în 10 minute ajungem la cantonul/cabana Cheia pe sub niște pereți-săritori. Asta e ceea ce vroiam eu să evit. La canton suntem cam pe la 18.50 și cățelușa noastră fuge speriată de ciobănescul Haiduc! Care de fapt e un blând și jumătate, dar pentru căței contează și dimensiunea!
Ca să îmi fac introducerea, salut cu ”Hristos a înviat” pe cei doi de la terasă și pe Fane. E ajutorul de cabanier, nu cabanierul pe care îl cunoscusem acum patru ani și jumătate când am venit după ”Făgărașii mai altfel”! Îl bag la mijloc pe Emil Engel pentru a găsi un punct comun. De fapt cei doi de pe terasă sunt prieteni cu mine și cu Emil și abia atunci realizez cine sunt: un prieten constănțean Mihai cu soția! De curând veniseră și cei doi care plecaseră înaintea noastră de la Pătrunsa. Ei se plictisiseră de poteca marcată și din Dosul Builei au venit drept prin pădure până la marcajul PG dintre poiana Comarnice și curmătura Oale! Deci ei au bălăurit prin zăpadă mult mai mult decât noi! Ne lungim la masă, vin, povești și grătar (cinste din partea lui Mihai care are rezerve la greu în mașină; mulțumiri!) până spre miezul nopții când ne toropește somnul.
Ziua 5 - luni 13.04.2015
E așa de frumos afară că parcă nu ne mai vine să plecăm. Dimineață mă spăl pe față la râu, stăm la povești și la un ceai pe terasă și doar cei doi ce veniseră înaintea noastră ne fac să pornim din loc. Tare plăcut a ajuns soarele la noi și ne încălzește totul în jur!
La început mergem printr-un făget tânăr, urcăm pentru câteva minute la o platformă sub un perete de cățărat și pe poteca ce se furișează pe sub sau printre stânci ne apropiem de firul apei. Știam de data trecută frumusețea adânciturii și a calcarelor albe peste care se scurg rapid cascadele Cheii și de grohotișul dinainte de intrarea în brână. Îmi place nespus unghiul care se deschide înainte de urcarea la brână. Mihai îmi spusese că pe grohotiș e o limbă de gheață unde s-au oprit ei într-una din zilele trecute. O văd și sunt convins că dacă am trecut noi urâțeniile de ieri, aici e nimica toată!
Intrăm pe brână și caut să mergem cât mai repede și sigur. Nu vreau ca vreun pas aiurea să strice tura! Îmi permit să mai fac câteva poze pe la mijlocul brânei și mi se termină bateria de la aparatul foto. Mă cert în gând și mă consolez cu plăcerea oferită de ochi :)!
Hai acolo! E un vechi camping de pe vremea comuniștilor (Comanca) și merg cu noi să vedem unde putem pune cortul și care e situația cu cazarea. Nu se mai cazează de mult, camparea e gratuită în poiana de mai jos și apă avem de la cișmea tot gratis. Sunt și ceva izvoare sulfuroase și o conductă dacă vrem să luăm ceva apă! Vom vedea. Deocamdată mulțumim și ne conducem ghizii la mașină, pe înserat salutăm vecinii de camping, o familie foarte liniștită cu rulota. Au un băiețel care doarme acum în rulotă. Stăm aproape de ei cât să nu ne deranjăm unii pe alții! Iau apă să ne facem de mâncare și colegii ne oferă niște copane și un grătar special făcut pentru noi. Eu aș refuza fiindcă nu prea ne omorâm cu carnea, dar oamenii deja au dezghețat carnea și au pus-o la prăjit special pentru noi! Nu poți refuza din bun simț! După masă mai stăm cu ei la foc. Ascult povestirile și dezamăgirile dintr-un altfel de turism (cu rulota!) și mă bucur că sunt oameni liniștiți care au venit aici doar ca să se simtă bine și să scape de mizeria civilizației. Nu suportă muzica tare și gunoaiele. Povestim de locuri de camping de prin țară și de afară, de to felul de oameni întâlniți... Chiar îmi face plăcere să stau cu ei la foc până acesta dă semne de oboseală și se stinge. Definitiv soțul pune niște apă pe foc și undeva pe la 22.30 ne retragem la somn (Ilinca se culcase ceva mai devreme)! Faini oameni și ei și cei de mai devreme cu mașina: chiar și cu copii nu se lasă de călătorii!
Ziua 6 - marți 14.04.2015
Ultima zi, suntem aproape de civilizație și mergem spre casă! Deocamdată suntem încă în natură, ne bucurăm de masa de dimineață, salutăm colegii care au plecat mai devreme cu mașina și în jurul orei 10.00 avem totul strâns și la drum. Asta după ce punem punga cu gunoi într-un tomberon mai gol (majoritatea sunt pline)!
”Da, cu mers încet și pe unde nu alunecă!”
”Și trebuie să car greutatea bagajului? Cam cât are?”
”Vreo 15 kilograme! Nu trebuie cărat nimic. Aici am cort, sac de dormit, haine, mâncare... Venim după câteva zile de mers pe munte!”
Ajungem în dreptul barului-turn care este închis și intrăm printre gheretele pline de kitch-uri. Noroc cu intrarea la izvoarele 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14 puțin în afara aleii principale că ies din aglomerație puțin! Și la întoarcere văd scaunele metalice cu stele care își așteaptă oamenii la odihnă. Puțin vechi, puțin ruginite, neinteresante ;)!
Rezumând tot ce v-am povestit, am avut parte în șase zile de minuni ale Naturii și ale Omeniei, de momente de tensiune și de relaxare, de bucurie și reușite, de improvizație și mers ca la carte sau ceva mai încet... "de toate"!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu