Minivacanță pe plaiuri buzoiene 1-3.05.2015

Colegi de tură: Emil Engel, Adrian Brezeanu, Cezar Partheniu

Cum vorbisem de ceva vreme cu Adrian pentru zilele astea, nu am mai putut schimba cu alte oferte ce au venit mai târziu. Și a meritat fiindcă am descoperit niște locuri extraordinare! Emil ni s-a alăturat în ultimele zile dinainte de plecare și avem echipa completă (scriind asta parcă am în mine descrierile unor ture de altitudine cu alăturări ale membrilor în ultimele zile, aici nu e cazul de mers la distanțe mari și tot felul de cheltuieli și probleme în subsidiar)!

Ziua 1 - 1 mai 2015

Împreună cu Emil plecăm la 6.20 din București cu trenul regio clasic pentru valea Prahovei, tren la care nu se mai dau bilete fiindcă e foarte aglomerat (m-a uimit replica asta venită de la casa de bilete)! Cu 5 lei de fiecare mergem până în Brazi și peste 20 de minute luăm un tren mai departe (bilet în tren 7 lei; aici e de înțeles fiindcă nu e casă de bilete!) până în Săhăteni (în drumul spre Buzău). La câteva minute după ora 9.00 (așa cum găsisem pe site-ul CFR) suntem în gară, ne jucăm un pic cu pisicile de acolo, pornesc GPS-ul (mai mult ca să înregistrez traseul) și pornim la drum spre Năieni. De la gară ieșim în DN85, facem dreapta printre curți cu liliac violet sau alb (mă gândesc că poate peste două zile iau câteva buchete pentru acasă!) și după câteva sute de metri cotim la stânga urmând indicația spre Năieni și Biserica într-o piatră (e trecut ca monument construit în 2009). Trecem pe lângă un monument al eroilor pe care mi se pare că este un steag ucrainean, de fapt fiind roșul decolorat! Cumva mi se confirmă prin ”taxiurile cu un cal putere” că noi încă suntem cu două sute de ani în urmă față de restul Europei (senzație pe care o am de fiecare dată când mă întorc din Europa, cum a fost acum doi ani în tura cu trenul).

Ieșim din sat printre vii și dă-i tot înainte printre vii și plopi (ce clasic mi se pare drumul care-mi aduce aminte printre altele și de drumurile spre Mironești și de fapt majoritatea drumurilor muntenești dintre sate). Peste ceva vreme ne oprim la o vorbă cu un proprietar de vie din Năieni. Dacă mai așteptăm să stropească și cele câteva rânduri din alt loc, ne duce cu mașina până sus în Năieni. Îi mulțumim, facem schimb de telefoane și pornim la drum. Dacă ne prinde din urmă după ce ne întoarcem de la Crucea Manafului, ne duce până sus.

Am monumentul marcat pe GPS din toamnă și după ce trecem primul pod peste Năianca e o curbă care face stânga spre munte. Din curbă e un drum de pământ printre vii spre crucea mare de piatră. Spun informațiile astea fiindcă altfel nu e absolut nici un indicator (și ar merita să fie!). Mergem vreo 800 de metri pe drum în ușoară urcare și se vede crucea pe dreapta. Partea asta de drum face parte din Drumul Dealului/Drumul mare/Drumul Manafului/Drumul Bugdanului/Drumul Bugdaniei/Drumul Moldovei (Kara Bugdania) ce mergea spre provincia otomană de la nord de Dunăre spre miazănoapte. E un adevărat monument: o cruce de patru metri înălțime din calcar de mare cu multe scoici, cruce ridicată în 1846! Am găsit mai multe surse legate de denumire. Prima spune că ar fi fost ridicată de manaful Ioan Postelnicu (negustor de fructe) probabil din comuna Breaza. A doua spune că ar fi fost ridicată de Ioniță Monahul. A treia, care îmi pare cea mai completă, combină primele două și aduce informații în plus. Menționează pe turcul Manaf Selim care a fost cumnatul postelnicului Ioniță Cârjan, s-a căsătorit în zonă și a construit un han în apropierea crucii (unde de altfel mai sunt trei cruci și o fântână care mă atrag spre ele). Frumoasă lecție de istorie prezentată pe larg în a treia sursă! Aici sunt descrise și explicate și inscripțiile în chirilică (așa îmi par) și icoanele de pe fațetele crucii. Mergem și la cele două cruci (mai este una veche pe stânga înainte de cele două) și apoi facem același drum la întoarcere până la asfalt.

Continuăm pe asfalt spre Năieni și vorbesc cu Adrian care îmi confirmă că a rezolvat ceea ce îl ținuse acasă dimineață și vine spre Năieni. Ne va aștepta în centrul Năienilor! Noi continuăm pe drum pe lângă râul Năianca, la un pod cobor de fac câteva poze la un mal găunos și Emil vorbește cu o localnică pe bicicletă care preferă locurile astea orașului gălăgios, urcăm pe drum și lăsăm râul la dreapta pentru a urca pe culme spre sat. Urcăm prin soare puternic, trecem prin primele livezi pe lângă statuia metalică a Sfântului Gheorghe și după câteva sute de metri ajungem în centrul Năenilor/Năienilor. Ne întâlnim cu Adrian care venise și el de vreo zece minute, facem o pauză la un magazin pentru masă și alimentare cu lichide. Aici găsesc niște faine ciocolățele ”Bucegi” cu diverse arome. Un localnic ne povestește de problemele și de libertatea de aici și ne înțelegem de minune cu fata de la magazin și cu bătrânul cu povești. E plăcut să stai la umbră și totuși trebuie să mai și mergem! Ne punem rucsacii în spate și pornim la drum în sus spre dealul Tigoarea și tabăra de sculptură. Ca și până acum, pe drum întâlnim vechi cruci pe care aproape nici nu se mai vede ce scrie!

Sub șa și izvor vedem culmea dealului foarte faină spre stânga (pietroasă cu culmi și șei alternative) și ne antrenăm unul pe altul să mergem la stânga spre o antenă aflată în capătul crestei (pe sub creastă) și apoi să revenim pe ea spre Biserica într-o piatră. Respectăm planul, mergem pe sub cume și după câteva șei Emil urcă spre creastă. Eu cu Adrian mai continuăm până în șaua următoare și eu mai merg încă un pic singur spre antenă. Acasă văd pe Google Earth ca am ajuns cam la granița între județele Buzău și Prahova! 

Vreau să ajung la ultima zonă stâncoasă și pentru asta trec pe la un izvor. Despre el voi glumi că a fost motivul pentru care am mers atât de departe. Stâncile de deasupra izvorului sunt formate din plăci suprapuse tăiate spre est și tare îmi place să merg pe sub ele. O turmă, probabil cu câini, mă trimite înapoi pe deal pe deasupra izvorului și apoi pe drumul de exploatare spre șaua unde rămăseseră Adrian și apoi Emil. Drumul merge pe vest pe sub culme spre tabăra de sculptură, noi urmăm linia crestei cu o mică pauză de regrupare la Emil. Identific pe GPS satele și vârfurile împădurite dinspre vest (Glod, Lapoș, Pietricica) și pornim mai departe pe creastă. 

Urcușuri și coborâșuri chiar pe creasta stâncoasă sau pe sub ea, variații de coborâre spre șei sau de urcat pe stânci, poze io-la în care încercăm încadrări cât mai faine, pași mai departe și abia la crucea din șaua taberei ne oprim pentru odihnă. Nu mai avem prea mult de explorat aici și ne e cam foame (aici doar ciugulesc niște biscuiți și bem apă). Îndrumăm niște turiști în teniși să meargă pe creasta pietroasă și noi mergem să căutăm grotele preistorice. Știam că sunt spre carieră...

În șa sunt niște scurgeri pietrificate foarte interesante pe care Emil le va vedea mâine... 

Mergem pe sub carieră și ajungem în peretele calcaros la o grotă de câțiva metri adâncime. Ar fi bună de dormit cu ceva nisip pe jos! Așa e cam pietros doar cu izoprenul. Afară în fața grotei ne așezăm la masă și Adrian are dreptate să nu îi placă locul. Păi tot vedem case și așa se vede și de la el de acasă. Și în plus nu avem panorama dorită! Hai să strângem și să mergem la tabăra de sculptură. Punem corturile tot la umbra lupului și a lui Decebal și mâncăm acolo!

Prin stânga grotei urcăm pe o zonă mai abruptă cu iarbă și pietre și rapid suntem pe culme. Ne e loc cunoscut din toamnă! Vedem un drum care coboară pe deasupra unei stâne pe o curbă de nivel și ajungem chiar la locul de campare. Până la montarea corturilor aduc cu Adrian un copac uscat pe care îl vom folosi pentru foc. Nu neapărat de mâncare, doar ca element de tradiție! Totuși slana nu o poți prăji la primus, ci doar la foc! Punem corturile facem focul și ceva de mâncare la primus, eu pozez cu șarpele pe care îl ademenesc cu un măr, lăsăm pentru mâine dimineață o potențială vizită la satul dacic (un grup de chilii privat aflat sub dealul Tigoarea spre o altă stână), mai stăm la povești supravegheați de ciobănescul și bălosul Novac (de la prima stână), el se va retrage acasă și ne lasă pe noi liniștiți la somn (circa 22.00). Înainte de întunecare se văd tare frumos nuanțele pădurii negre-albastre spre apus și nu vă pot arăta asta fiindcă aparatul nu mi-a permis claritate prea bună...

Ziua 2 - 2 mai 2015

Trezire târzie (circa 8.00, Adrian era deja în sat să ia pâine și apă de la izvor), masă lejeră supravegheați de retrasul Novac și ceilalți doi câini de la o stână apropiată (Novac primește de mâncare, dar nu acceptă să pună cineva mâna pe el)... 

Când venea Adrian din sat eu vroiam să mă duc să iau apă și a făcut el asta. Și când ne-am întâlnit în șa mi-a spus că a văzut o altă grotă, fapt ce mă intrigă să merg cu el până acolo. Este exact grota preistorică despre care citisem și pe care nu o descoperiserăm nici unul până acum! Doar m-am băgat un pic cu ideea ca atunci când plecăm să o explorez și să-i fac o cartare mai detaliată!

Puțin după 10.00 pornim la drum. Mai întâi mergem în șa (îi arătăm lui Emil scurgerile calcaroase solidificate) și sub cruce intrăm în peștera preistorică, eu cu carnețel și pix pentru a schița terenul. Are patru camere și vreo 15-20 de metri lungime totală 1,5-2 metri diferență de nivel. Colegii sunt afară și pornesc spre Biserica într-o piatră fiindcă începe să îi bureze. Eu mă simt foarte fain în adăpostul subteran (se pare că a fost săpat acum 4000-5000 de ani, eu tind să cred că grotele sunt și au fost naturale), mai fac ceva poze la detalii și ies bucuros de schița pe care am făcut-o. Din multe articole speo pe care le-am citit în timp știu ce să urmăresc și sper ca în final după prelucrare să iasă ceva decent!

Îmi iau rucsacul în spate și, fiindcă tot colegii sunt mai departe, merg și pe la rocile alăturate pentru câteva poze la scurgeri parietale exterioare și la plăntuțe care se chinuie să străbată prin masa de calcar. Las turma lui Novac sub mine și mă duc spre colegii care erau departe în carieră.

Mă învârt pe brânele carierei cu ceva încercări ratate de a parcurge brâne suspendate, surprind straturi interesante de nisip pietrificat cu straturi dure și pământ deasupra, trec peste o alunecare de pietre la drumul de exploatare și pe drumul de sub carieră ajung la biserică albă (dealul de aici se numește Colarea). Văzusem că ai mei colegi de tură plecaseră de aici mai jos pe asfalt și îi urmez printr-o coborâre directă pe lângă gardul bisericii. Auzisem vocile copiilor culegători de ciuperci care data trecută ne ademeneau pe la criptele tracice... 

Dau un telefon lui Adrian și îmi spun că sunt la stânga la magazinul la care ne oprisem puțin și data trecută (spre satul Vârf numit așa după așezarea lui). E sete mare! mai schimbăm câteva vorbe cu un sătean de peste 80 de ani care ne spune că e tare amărât. Treptat ne spune că are: o casă aici în sat (unde Emil e invitat să vadă ce și cum), un apartament în București, două mașini! Așa de amărâți sunt oamenii ăștia că nici măcar nu ne putem compara cu ei :D! Ne urnim mai departe pe drumul spre dealul Istrița (de unde veniserăm în toamnă), trecem pe lângă o turmă de ”KTM”-uri (capre încornorate exact ca motoarele!) și la prima cruce de piatră cotim la dreapta spre culmea împădurită a Istriței (Culmea/Piatra Șoimului). Acolo căutam în zonele de stâncărie intrarea într-un tunel cu legende locale. 

Avem ținta stabilită și ca urmare doar trebuie să ne găsim drumul într-acolo. Trecem peste o ”creastă de dinozaur” - înșiruire de câteva gâlme de pământ ce coboară treptat spre vale - și după culmea următoare vedem o mare alunecare de teren. Sunt ”plăci” întregi de pământ care s-au scufundat câteva zeci e centimetri. Nu e propriu-zis alunecare fiindcă nu se duce pământul la vale. În anumite locuri, fiindcă în altele chiar se vede cum o placă de pământ a alunecat pe alta scrijelind-o! Trecem pe lângă un lac și printre grădini, traversăm un pârâiaș și printr-o livadă de pruni și nuci urcăm pe piciorul aflat la stânga pârâului ce vine de sub grota lui Ambrozie (pe care e alunecarea). Urcăm pe platou și teoretic la un colț de pădure GPS-ul îmi arată a fi intrarea în peștera Piatra Șoimului. Să fie vorba de acel tunel? Mâncăm niște ciocolată și continuăm mai departe pe un fel de drumuri de căruță printre stâne. Vrem în special să ocolim stâna din dreapta de unde ne latră niște câini. Doar latră, nu vin spre noi :D! Printre stâne urcăm pe un drumeag, ne intersectăm cu o căruță care cobora și ne-a lăsat să trecem (să nu se sperie caii de bețe!). Copiluții din căruță sunt atât de frumoși cu păr blond și ochii albaștri mari și curioși. Ochi de daci străvechi! urmăm drumul și sub pădure coborâm un pic la dreapta pe un drum printre tauri. Pe pietre întâlnim un marcaj PR/TR (greu de identificat după forma nedefinită), ne oprim la o mini-piramidă de pământ de unde vedem la stânga peretele căutat. 

Ne întoarcem vreo 20 de metri unde văzusem un drum care se pierde în pădure, urcăm pe el până la o mică poieniță și de aici în sus la stânga printre pini și pe grohotiș. Câteva zeci de metri ne despart de baza peretelui pe care îl ochisem. Panta e cam înclinată și înaintăm cu grijă să nu ne aruncăm unul altuia pietre în cap (”Strigă PIATRĂ când declanșezi ceva!”). 

Sub peretele de sus merg la stânga să caut tunelul fără succes, Adrian merge printre pini la dreapta să caute tunelul sau vreo posibilitate de urcare, mă întorc la Emil și alegem drumul spre Adrian în pofida unei posibilități fix în sus spre creastă. E cam riscant alunecușul pe nisip și pietre mărunte! 

Trecem printre pini, îl ajung pe Adrian și urcăm încet spre creastă. Foarte plăcut urcușul ce pare a fi prin Măcin sau spre 2000 de metri ca relief, nu doar la 500 și ceva de metri ca aici! Găsesc poteca și pe ea urcăm cu elan spre o zonă mai plată. Regrupăm și începe o zonă tare faină peste un prag de stânci. Pe el urcăm pas cu pas, în stânga sub noi e pădurea de pin, calcarul a creat forme neobișnuite pentru zonă cu scufundături, îngrămădiri de pietre, plăci scurse unele peste altele. Sunt plăci de calcar așezate ca șisturile cristaline, doar că straturile sunt mult mai groase! Urcăm printre/pe sub pini pe creastă și în față pare să se întrerupă. Am nevoie de o pauză și propun o coborâre sub creastă. La fix că găsim și prima cavitate. E adâncită sub stratul calcaros, înclinată la 40-45 de grade și are cam opt metri adâncime! De bucurie Adrian vrea să o denumim Vulpirix! Așa să fie!

După peșteră găsim drumul pe deasupra ei și trecem pe lângă o altă afundătură ce pare a fi o veche cetate dacică cu ziduri de apărare cum în ruine. Mai departe Adrian găsește o mică șopârlă care stă în palmă pentru câteva poze și apoi e pusă de Adrian pe pământ să-și vadă de drumul ei, facem ceva poze prin ferestre în creastă, mai mergem pe sub pragul de piatră sau pe deasupra lui, trecem un drum pe care vedem marcajul PR de mai devreme și continuăm tot pe creastă printre pini mărunți. Numai bine că în câteva zeci de metri ieșim într-o poiană înclinată terminată în partea de sus cu un alt prag stâncos. Frumos e că sub prag sunt multe grote adâncite sub stratele de calcare groase. Grotele comunică între ele și uneori au adâncimi considerabile. Cea mai adâncă de exemplu are cam 20 de metri cu înclinație a grohotișului de 40-45 de grade. Cer lanterna lui Adrian ca să vedem dacă nu are legătură cu altele. Și chiar are fiindcă îmi vede Emil lumina lanternei din grota cu stâlp la intrare aflată chiar înaintea celei explorate. În grota adâncă sunt două praguri amenajate de om probabil pentru protecție față de intemperiile și grohotișul de afară... Ies și mă gândesc că mulți prieteni ar fi uimiți ca și mine de frumusețea Crestei Șoimului. Adrian e puțin mai în față și Emil îmi spune că ar vrea să meargă acasă. Noi doi am mai sta și abia acum, după tură, îmi dau seama de predicția (intuitivă) lui Adrian. Seara va fi foarte urât pe aici!

Mai urc cu Emil pe sub pragul stâncos făcându-ne și ceva poze pe sub arcade sau pe la mici grote, ajungem la Adrian și tot pe culme prin pădure. Chiar îmi place că Emil are răbdare cu ”exploratorul de grote”! Prin pădure dăm de ceva porumb pus aici pentru animale și ieșim curând la golul dealului Istrița unde sunt antenele de televiziune. Să le vezi dacă poți la ce ceață este!

Pe GPS văd intrarea spre grota Piatra Șoimului și vreau să coborâm până la ea. Adrian nu prea ar vrea, vine după noi și ne blocăm repede într-un desiș. Rămâne pentru altă dată! Cum e ceață și burează, ne dispare tuturor cheful și hotărâm să coborâm pe drumul de mașină în Pietroasele și apoi să mergem acasă la Adrian în Sărățeanca. Eu rămân în urmă și la ieșirea din pajiștea de vârf caut un alt drum spre stânga. Pare tare frumos și verde! Merg o parte pe el și îmi dau seama de pe GPS că drumul de exploatare coboară tocmai în Pietroasele mai la stânga de centru. Aș putea să cobor pe acolo și mi-e să nu se sperie colegii că am dispărut prea mult timp. Adrian își face griji și Emil îl liniștește fiindcă mă cunoaște mai bine. Merg o parte pe drumul lateral, fac dreapta și ies în drumul principal (la fel de frumos și verde). Pe el cobor (nu prea am semnal să îmi anunț colegii pe unde sunt), trec de o grămadă de lemne tăiate și văd TR la stânga. E cel pe care vroiam să văd dacă ajung la lacul Verde. Ies la stânga pe un drum de exploatare, cobor pe el câteva zeci de metri și nu am marcaje deloc. Renunț fiindcă e ceva neclar aici și fac dreapta pe o văiugă cu marcaje moto. Benzile de plastic tot coboară și nu vreau să mă afund în văiugă. O trec pe dreapta și urc ușor până la ieșirea din pădure (am punctul marcat pe GPS). Burează și e ceață, bănuiesc că ai mei colegi sunt mai în față și nu avem semnal să vorbim. Cobor pe lângă o veche rulotă albă și prin pădure pe drumul cunoscut din toamnă ajung la Griului Dării. Nu urc spre cetate și cobor prin noroi pe un drum de capre spre Pietroasa Mică. Mi-e să nu dau de câini și nu am parte de ei. Trec de stația de apă de la ieșirea din pădure și intru în Pietroasa Mică pe drum recunoscând ocolișul de data trecută. 

Reușesc să vorbesc cu Adrian și îmi spun că mă așteaptă la părculețul de jos din centru. Îi dau la vale pe lângă intrarea spre Ion Moacă și locul găsirii tezaurului ”Cloșca cu pui” (e o săgeată aruncată în bălării), las pe dreapta biserica dintr-o insulă verde și la o curbă la stânga (sunt și cu ochii la mers și pe GPS), văd o potecă la dreapta printre pini. ”Da, se poate pe acolo”, îmi spune un băiat de la poartă. ”Mulțumesc” și cobor abrupt printre pini (tare faină e poteca umedă printre pini), ceva mai sus de intrarea în Pietroasa. Pe asfalt mă intersectez cu două căruțe cu cai nărăvași, văd cruci de piatră și izvoare vechi de-ale satului, acum otrăvite și captate pentru a le lua oamenilor bani din apa muntelui și ajung la parcul cu monument. Fac stânga și-mi găsesc colegii la o terasă. Cu Emil luăm căte ceva de-ale gurii, unii ne spun de mașină la 17.00 alții la 17.10 și până la urmă la 17.30 vine microbuzul. Până să vină fac câteva poze în parc unde sunt două panouri cu descrierea castrului roman și al tezaurului și un leu uriaș din piatră care nu știu cum a ”scăpat” de la meșterul Ion Moacă.

Urcăm în microbuzul care ocolește prin multe sate și ne lasă în 40 de minute în Sărățeanca (2 lei de fiecare). mergem acasă și începe ploaia. Nu-i bai că putem sta în casă sau pe terasă! Ne ocupăm cu pregătitul mesei (fiecare cu partea lui), Adrian găsește muzică din ce în ce mai faină care ne face plăcere, povestim de toate și abia spre miez de noapte ne retragem la somn. Cum e masa de mai jos să ne fie când ne e mai rău :D!

Ziua 3 - 3 mai 2015

Plouă, e vreme mohorâtă, nu prea e chef de ieșit... Adrian și mai ales Emil s-au trezit la 6.00 să vadă un meci de box, eu moțăi și abia la 8.00 mă trezesc în dezamăgirea lor (un meci aranjat ca multe altele pentru a câștiga reprezentantul ”marii nații americane”!). Mâncăm de dimineață, vine soarele și ca urmare crește și nivelul de energie. Nu putem sta în casă și Adrian ne construiește un plan (deh, fiind al locului, e cunoscător!). Am fi plecat până la Piatra Hoților de ieșeam la maxim 7.00 din curte, așa nu avem timp decât de o plimbare prin împrejurimi. Tot avem ce vedea nou! 

Pe ulița lui urcăm printre vii acum în paragină. Pe timpul comuniștilor și puți după aceea au fost organizate în CAP-uri, acum a cumpărat un șmecher multe vii și nu mai are grijă de ele. Și ce bune și cu producție ar putea fi! Ieșim din drumul pe care am urcat în ianuarie spre unitatea militară de securitate de pe Ciuhoiu și apoi spre Lacul Verde pe niște poteci printre arbuști înalți și plini de verdeață. 

Printre pini și desișuri Adrian ne duce la ruinele fostului conac al boierului Sărățeanu (pierdut prin jungla unui pârâu). Speram să mai fie ceva semnificativ acolo și de fapt sunt urmele a câtorva pereți și a unui beci. Ce frumos trebuie să fi fost altă dată...

Văd deasupra vechiului conac o muchie de pământ și vreau să mergem într-acolo. Pe drum vedem ceva iepuri țâșnind printre arbuști pitici și niște ciuperci interesante. Cum nu știm de-s de mâncare au ba, doar le facem ceva poze și peste deal Adrian știe direcția și ne conduce spre următorul obiectiv.

Trecem prin livadă și pe la vechea casă a bunicii lui Adrian coborâm spre un vad cu copacii înalți asemănători socului și pe o potecă știută de el printre stejari tineri ieșim la un drumeag. Lângă un punct de captare a apei vedem forma ciudată de mai jos. Ne atrage pentru poze și continuăm în sus pe drum la stânga.

Unde credeți că ne duce Adrian? La pivnița brâncovenească despre care ne spusese de câteva ori. Pivnița a aparținut lui Constantin Brâncoveanu la sfârșitul sec. XVII, are o singură alveolă susținută de un stâlp în mijloc, are canale de aerisire pe laterale (canale pătrate) și este pe trei sferturi îngropată în pământ. Deasupra ei se spune că ar fi fost o locuință și chiar suprafața pare a fi a unei fundații. Deși e declarată monument istoric, nu este amenajată sau îngrijită absolut deloc. Trist la cât de frumoasă este...

Chiar de la pivniță urcăm pe niște drumeaguri printre pământurile arate, trecem pe lângă o fermă de vite mai mare și urcăm pe o uliță laterală a satului Nenciulești spre biserica Porumbița. A fost ridicată în 1681 de doamna Neacșa Porumbița, văduva paharnicului Negoiță Sărățeanu și impresionează prin brâul din cărămizi roșii verticale. Probabi lcă și în interior ar fi interesantă dacă am putea să intrăm. Așa ne plimbăm puțin prin cimitir după cruci vechi și ne amuzăm tare când vedem pe o cruce numele Ion Iliescu :). Nu e frumos ce e făcut între nivelele cimitirului: o scară din cruci de piatră :(! Cine înțelege ceva din textul de mai jos chiar poate să ne dea detalii! Ieșim din curtea bisericii și mai mergem puțin spre stânga pe drum. Uitasem să vă spun de vărul foarte fain al lui Adrian cu care ne întâlnisem înainte să intrăm în biserică. Tare pus pe glume și șugubăț cum de altfel suntem și noi câteodată!

Pe uliță și printre picături de ploaie ajungem pe lângă un loc de luat argilă la primele case ale Nenciuleștilor. Cică pe poarta de mai jos nu ai voie să intri :D!

La o cruce veche vorbim cu o tanti care ne spune pe unde să coborâm la asfalt. E prea mult și revenim peste văioaga peste care tocmai trecusem. Vrem să ajungem la șarpe (o piatră care are aspectul unui cap de șarpe ieșit din pământ) și găsim drumul pe o potecă în urcare pe malul stâng al văioagei. Păcat de vale că sunt atâtea gunoaie pe maluri! Ne apropiem de ”plopii fără soț” și pe o potecă mergem la dreapta printre boscheți de 3-4 metri. Cum avem surpriza să dăm peste un trovant alunecat spre pământ și mai apoi peste o ”farfurie zburătoare” :D!

Facem ce facem și poteca ne scoate tot la biserica Porumbița! Pe ulița cunoscută ne mai întâlnim o dată cu vărul lui Adrian și după ce ieșim dintre case facem dreapta pe un plai care ne coboară spre biserica din Sărățeanca. Sunt ceva tăurași pe lângă care trecem cu grijă și intrăm în sat aproape de biserică pe lângă casa unui bătrân cu ceva lipsuri la mansardă (așa ne-a spus Adrian și îl cunoaște bine fiindu-i consătean). Urcăm spre biserică (lângă care popa și-a făcut ditamai castelul) și la izvorul amenajat văd un înger de piatră pe care vi-l arăt și în gând îl trimit spre pelerinii de pe Camino. Asocierile de felul ăsta se iau ca atare, cine știe ce legături face mintea umană cu ce a trăit...

Facem dreapta pe prima uliță prin fața unui conac părăsit (un timp folosit ca CAP) și chiar când intrăm pe poarta lui Adrian începe să plouă mai tare. La fix, oare?

Încă o masă și un pic de moțăială și trebuie să plecăm ca să ajungem acasă. Cam pe la 15.40 mulțumim pentru găzduire și ghidaj și Adrian ne conduce până la ieșirea din sat și din comuna Merei la primul drum care coboară spre DN și gară printre vii. Avem viteză prin drumurile înierbate cu puțin noroi, traversăm vreo două ogoare și mă mai uit o dată în spate spre dealuri. De-acum suntem la câmpie...

Vroiam să mai scurtăm puțin spre gară și nu avem cum: drumul ne e blocat de canalul de irigație! Așa că la canal facem dreapta, trecem după vreo sută de metri pod și apoi pe drumul cunoscut intrăm în Vâlcele și apoi în Ulmeni. Acum mergem pe lumină și apuc să fac o poză la crucea veche dinainte de canalul ce separă cele două sate și terenul de fotbal.

Intrăm în Ulmeni și pe DN facem stânga spre gară. Emil e în față și eu nu mă pot abține de la câteva crenguțe de liliac alb. Tare frumos e și câteva zile îmi va înmiresma casa! Cam pe la ora 17.00 ajungem la gară și vreau să iau bilete până la Brazi pentru a merge mai departe cu CFR-ul până acasă. Angajatul de la gară nu vrea să înțeleagă și pace de ce vreau eu așa.
”Vă pot da bilete doar până la Ploiești. De ce nu mergeți până la Mizil și luați de acolo particularul? Ajungeți mia repede!”
”Eu vroiam să merg cu CFR-ul până în București... În fine facem așa!”
Ne scrie biletele ”repede că vine trenul” și cu 4 lei/persoană ajungem la Mizil după o discuție faină cu un naș mai tânăr localnic. Se plânge ca toți de aici că pământurile sunt vândute la străini și acum nu mai au ce face. El nu a vândut pământul ca alții. Coborâm la Mizil și luăm trenul particula Transferoviar spre București. E atât de aglomerat că stăm în picioare în hol și plătim 13.5 lei/persoană! Și ce rezolvăm: suntem în București la ora 20.00 în loc de 21.00 când am fi ajuns cu CFR-ul! Mare brânză!

Ca final de tură uite de ce avem parte în București:

Așa gândind în urmă, am avut parte de locuri noi (chiar și pentru Adrian) și multe surprize plăcute când suntem deschiși spre cât mai multă cunoaștere!

Să fim iubiți!