Astăzi eu și colegii mei avem programe diferite. Parcă nu aș sta o zi degeaba chiar dacă vremea e cam cu dus-întors!
Cu informațiile de la Alexandra despre programul telecabinei spre Aiguille du Midi, sunt hotărât să urc în cursul zilei de astăzi. Mă trezesc la 7.30 cu bagajele făcute, mă îmbrac rapid (cum Alexandra îmi spusese că sus este foarte frig, mi-am luat două perechi de pantaloni, bocancii de iarnă tehnici, mănuși, un polar, o bluză de corp și geaca de iarnă - mai bine să am ce căra decât să nu am ce pune pe mine!) și în 15 minute sunt la stația de telecabină spre Aiguille. La început sunt închise ambele tronsoane (Plan Aiguille și Aiguille du Midi) și tot aștept măcar unul să se deschidă. Deocamdată nici telecabina spre Brevent nu urcă. Ce să fac? Mă iau la consultații cu un angajat al Companiei de transporturi pe Cablu Mont Blanc! Reușesc fără probleme să vorbesc cu el în franceză și îmi spune (ca și altora) că așteaptă și ei informații de sus de la cele două stații. Intru în magazinul de suveniruri de iau câte ceva pentru acasă (printre altele iau și o panoramă a masivului ca să am mereu "fereastra" cu Mont Blanc-ul acasă) și tot aștept alături de alți turiști. Recunosc că m-am comportat și eu acum ca un turist veritabil :D! Din sfert în sfert de oră compania anunță prin portavoce situația. Până la ora 9.00 e deschis doar primul tronson până la Plan Aiguille. Al doilea tronson este închis din cauza vântului puternic. Chiar dacă de jos nu se vede mare lucru, cu siguranță cei de sus știu mai bine de ce nu deschid acel tronson! Fiindcă mi se pare că pierd timpul, analizez rapid situația și observ că funcționează telecabina spre Brevent. Decid pe moment să iau un abonament Mont Blanc MultiPass (56,50 euro/zi). Cu el pot economisi ceva bani chiar dacă merg doar cu cabina până la Brevent și apoi cu telescaunul Bossons (îmi vine și ideea de a vedea ghețarul care coboară la cea mai mică altitudine spre vale - 1440 de metri). Trec apa Arve-ului și merg pe partea estică a stațiunii pe străzi în sus spre stația de pornire a telecabinei Brevent. Știam strada de aseară de când am coborât pe acolo cu mașina!
Găsesc repede intrarea la gondola (fiindcă de fapt e o gondolă, nu telecabină!) care mă urcă până la 2000 de metri la Planpraz. De aici zburase ieri dimineață Alexandra cu parapanta! Sunt ceva construcții moderne/futuriste aici care fac legătura între cele două tronsoane. Asta fiindcă nu e stație comună și fiindcă sistemul de cablu este diferit pe cele două tronsoane. Ies puțin afară pe platforma de lemn, găsesc liftul care coboară la nivelul telecabinei și pe o pasarelă ajung la stația de telecabină.
Se vede linia cablului care urcă spre Brevent. Este o linie fără stâlpi de susținere ficși, la fel ca cel de la Plan Aiguille (ups, asta e mai încolo!) sau ca ultimul tronson al telecabinei care urcă spre Tofana di Mezzo, Dolomiți. Îmi aduc aminte că acolo mi se părea o diferență mult mai mare de nivel și sunt 90% convins că acolo sunt piloni de susținere suspendați (cred că pomenesc ceva mai jos de astfel de piloni!). Urc în cabina suspendată și cablul de tracțiune ne trage în sus până la circa 2500 de metri. Pe ultima zonă urcăm aproape vertical pe lângă niște imenși pereți de stâncă. Sunt atât de uimit de calitatea sistemelor de tracțiune pe cablu. Parcă zici că mergi cu liftul, nu cu o telecabină! Ies din telecabină sus și e puțin răcoare. Nu e frig, în fond abia suntem la nivelul optmiarilor românești :D! Mă plimb puțin pe platforma de lemn terasată înainte să merg spre vârf! Chiar vedeți un panou mai jos pe care e o invitație oficială pentru vârf. "Dacă tot ați venit până aici, nu ratați vârful!"
În imaginile de mai sus sunt o belvedere spre Mont Blanc și spre Lac du Brevent aflat la 2127 de metri spre Bel Lachat. Pe lângă panoul-invitație câteva trepte urcă pe platforma betonată de pe vârf. Pe balustradele metalice sunt multe plăci cu descrieri ale zonei, ale evoluției glaciare, ale istoriei locului și chiar o placă unde e descrisă prima ascensiune oficială a vârfului Mont Blanc pe 8 august 1786!
Vârful și peisajele sunt tare faine. Dacă aș fi venit doar pentru zona asta, probabil că aș fi explorat mai mult. Și e un segment foarte frumos din TMB între Les Houches și Aiguilles Rouges! Cobor la platforma de lemn și aștept vreo 10 minute până vine prima telecabină. Sunt în cabină doar eu și o doamnă ce manipulează cabina și îmi fac datoria să îi arăt pass-ul. Vorbim de toate în cele câteva minute până la Planpraz și o întreb de distanța până la telescaunul Bossons. Nu știe exact, dar îl întreabă pe colegul ei de la Planpraz și mă lămuresc amândoi câ sunt doar vreo cinci kilometri de jos de la stația de gondolă (teleferique) până la punctul de plecare al telescaunului. Le mulțumesc și merg mai departe.
Pe pasarela dintre lift și intrarea la gondolă e prezentată istoria mijloacelor de transport pe cablu din zonă. La fel cum prietenul Dinu Mititeanu ne povestea despre istoria fiecărei cabane (cabanieri, construcție etc) din Alpi!
Cu gondola cobor spre Chamonix, jumătate de drum cu vedere prin geamul din plastic și cealaltă jumătate prin ceață! La stația de jos nu e ceață și salut un tip zburător cu costumul special. Urcasem cu el cu gondola mai devreme!
Mă îndrept spre stația de la cabina pentru Aiguille du Midi cu speranța că s-a deschis tronsonul de sus. Încă e vânt! Cu același angajat al companiei vorbesc și întreb de accesul spre ghețarul Bossons. Întâi îmi arată drumul cu mașina și îi spun că merg pe jos. "Reconfigurează" traseul și îmi arată poteca ce mă duce cel mai repede spre Bossons. Mă dirijează spre parcarea din spatele stației de telecabină și de acolo din spatele parcării trebuie să urc pe potecă.
Prima parte de potecă urcă abrupt în serpentine strânse. Mi-e ușor să urc chiar de am o grămadă de haine pe mine și bocancii de iarnă. Că doar dimineață plecasem pentru Aigulle du Midi ;)! După serpentine ajung la o intersecție de unde se despart cele două vairante care urcă la Plan de l'Aiguille! Mereu sunt în mână cu mica hartă pliabilă pe care o luasem de la casa-muzeu de sub Aiguilles Rouges. Urc pe varianta care merge prin Les Grandes Bois după ce întreb niște francezi de variantele de potecă. Nici eu nu sunt din zonă și nu știu exact potecile! Puțin mai sus se despart cele două poteci prin Les Grandes Bois. Urc un pic cu ei pe varianta de sus și apoi revin la intersecție și cobor pe cea de jos la un drum de exploatare înverzit. Pe drumul (care mă îmbie cu zmeură pe laterale) întâlnesc doi francezi în vârstă care îmi confirmă direcția spre Cascade du Dard și ghețarul Bossons. Le mulțumesc și ne vom mai intersecta mai încolo puțin.
Ajung pe poteca marcată la marginea șoselei care intră prin tunelul Mont Blanc spre Italia. Pe marginea drumului (pe care e o mare aglomerație!) poteca ma conduce pe lângă o curbă și apoi se desparte de drum. Ce bine că scap de mașini! În stânga în pădure găsesc o placă pe care anunță amenzi pentru cei care merg pe acea potecă cu câini în perioada de împerechere a animalelor sălbatice. Vrais education pour la montagne! Poteca mă conduce pe marginea pârâului Torrent du Dard. Apa îi este tare vijelioasă la vreo 10-15 metri sub mine. Pe dreapta apei se văd serpentine ale șoselei amintite mai devreme. Deocamdată poteca urcă pe partea stângă și după câteva zeci de metri întâlnește o potecă din partea stângă. Este varianta care vine de la Plan d'Aiguille prin Les Grandes Bois! Pe potecă vin doi bărbați, tată și fiu. Îi întreb de unde vin și îmi spun de Cascade du Dard. "Da, știu, este puțin mai sus în stânga". Coborâm la apa pârâului, trecem pe un pod de lemn și în câteva serpentine ajungem la cochetul restaurant de lângă cascadă. La marginea terasei se poate vedea și "accesa" cascada. Cum eu nu am prea mult timp, îi rog pe cei doi să îmi facă o poză (pentru eternitate :D) și pornesc mai departe spre ghețar.
De la cabană urmez la dreapta drumul larg ce mă duce în câteva minute la o parcare mare până unde vin turiști de șosea. E bine că măcar pe distanța asta așa mică mai fac și ei ceva pași! Imediat după parcare un drum la stânga ar trebui să continue poteca mea. Sunt multe benzi care arată că drumul e închis și interzis. E chiar și un panou care specifică acest lucru. Nu se poate! Pe aici e traseul! Intru printre benzi și continui printr-un luminiș și apoi pe o potecă foarte clară. Cu pași mari și repezi ajung sub podul de dinainte de intrarea în tunel. Poteca trece pe sub pod în amonte pe lângă râul Torrent de la Creuse care este tare înfuriat dinspre ghețarii de sus. După podul de beton cotesc la stânga și ies la șosea. Abia aici pricep ce e cu poteca închisă. Este de fapt poteca ce duce spre fostele cabane La Para și Les Glaciers. Cum ambele sunt dezafectate, mi se pare normal să fie și poteca închisă! Mă orientez imediat cu harta în mână și aflu că poteca mea pornește din celălalt capăt al podului. Fac câteva poze la intrarea tunelului și la monumentul aurit de lângă heliport/parcare și apoi merg pe pod pentru a-mi urma drumul (pe care doar eu mi-l fac, nu altcineva!).
La stânga o săgeată îmi spune că până la Cerro fac 20 de minute. Așa să fie? Urc o perioadă scurtă pe curbă de nivel și deodată poteca e tăiată de un mare torent. Este vorba de Torrent de la Crosette care se scurge cu furie din ghețarul Bossons. Într-o poză de mai jos vedeți chiar sursa apei vijelioase! Apa e așa de puternică aici că a rupt drumul și au amenajat poteca cu un pod de lemn și niște bănci. Și cum stai pe pod, nu se mai aude nimic în jurul tău decât bubuiturile apei. E o senzație foarte faină să auzi jocul apei supărate printre pietre și să îi simți vaporii pe obraz!
Trec de torent și, așa cum spuneau indicatoarele, ajung în cele douăzeci de minute la cabana Cerro aflată la 1358 de metri altitudine. O potecă pornește dinainte de cabană în stânga și sus. Ce să caut eu acolo? Doar pe hartă îmi arătaseră cei doi din Les Grandes Bois că trebuie să urc mai sus. În gândul meu zic "nu și nu, harta îmi spune așa deci așa trebuie să fie!" Îmi plac mult fainii căței Husky de la cabană și nu stau să mă joc cu ei!
Traversez terasa de lemn și în cinci minute ajung pe o ușoară curbă de nivel la locul de belvedere. Găsesc o placă pe care e specificat că aici se termină poteca turistică și că de aici mergi pe responsabilitatea proprie. Așa voi găsi și mai sus! Bun! Și de aici ce văd? Sunt mult sub coada ghețarului și evident că asta nu mă mulțumește. Abia de văd undeva sus pe vale niște urme de seracuri. Păi asta să fie tot ce văd eu aici? No way, revin la cabană și urc pe partea cealaltă mai sus spre Plateau des Pyramides!
În câteva minute traversez a doua oară terasa cabanei și cotesc la dreapta după pereții de lemn ai micii cabane-restaurant. Începe o potecă foarte faină care mai întâi traversează Torrent de la Crosette de mia devreme. Aceeași senzație extraordinară pe cele două poduri din lemn fiindcă torentul e împărțit în două laturi care se unesc ceva mai jos de mine. După pod tot încep să urc în serpentine. Mai fac câteva curbe, mă mai uit pe hartă, mai urc, iarăși consult harta. Răbdarea de a ajunge la ghețar îmi e pusă la încercare mereu. Când mi se pare că am terminat curbele printr-o ultimă curbă la stânga aproape de limita morenei, văd că de fapt poteca urcă pe o culme de pământ. Trebuie să fie culmea până unde a ros gheața ca să ajungă la forma actuală! Sub mine în dreapta jos se vede limba albă foarte "zgrunțuroasă". Încă nu cobor spre valea ghețarului de care mă desparte o pădurice joasă de arbuști. Poteca mai continuă vreo 10 minute în urcare și dau de alt panou de terminare a potecii turistice. De aici merg pe riscul meu!
Sunt conștient că fiind singur, riscul este mai mare. Nu pot să mă limitez doar la poteca marcată și evaluez câțiva pași mai departe. Am ajuns la circa 1900 de metri pe o morenă laterală. Probabil vă întrebați de unde știu asta. Sub fragilul strat de arbuști și pământ văd bolovani mari de gheață agățați unul de altul și uneori în poziții cu echilibru precar. În fața mea la vreo 20 de metri se vede o creastă de gheață acoperită cu pământ! E un loc aparte pe care te simți în altă lume. Chiar dacă pădurea obișnuită e la doar câțiva metri în spatele tău, chiar dacă încă mai sunt arbuști cu care picioarele sunt familiare... Mai urc pe crestuță vreo 10 metri ca să găsesc un loc bun pentru stat. Vreau să simt pulsul ghețarului! Puțin mai jos de mine se aude huruiala torentului care se formează din ghețar. Văd "peștera" din care iese apa de o culoare unică, un turcoaz-gri!. Din unghiul în care stau seracurile se văd foarte puțin în mijlocul limbii principale a ghețarului. Spre mine (spre morenă adică) sunt vreo 25-30 de metri de gheață acoperită parțial cu pământ și pietriș. Cam greu îți poți închipui ghețarul gri(zonat)! Cât stau jos și dau câteva mesaje, aud șuierături continue puțin mai jos pe gheață. Și trosnituri din când în când! Mă uit pe gheață. Cad pietre în continuu! Mai mici, mai mari, lasă urme e gheață sau pur și simplu se duc la vale. Mai vine și câte un smoc de iarbă sau pământ sau chiar câte o bucată mică de gheață. Ghețarul trăiește! Pe partea cealaltă a ghețarului sus în pădure se vede cabana de la capătul de sus al telescaunului cu care mă gândeam eu să urc. Sunt flori roșii pe terasă, sunt câteva mese și turiști care admiră ghețarul. Cum s-o vedea de acolo? Privirea mi se întoarce repede la primadonă, limba principală de gheață și seracuri ascuțite. Cu privirea încerc să urc pe ghețar până la limita superioară la care pot vedea. O linie frântă desparte alb-albastrul gheții de alb-albastrul norilor și al cerului. Mai sus cum o fi? De pe hartă știu că mai sus ar trebui să se mai formeze o limbă undeva în stânga și ar trebui să fie multă activitate glacială pe acolo. Nu mă gândeam că peste vreo două ore voi fi mult deasupra ghețarului Bossons. Deși speranță este!
Cezare, întoarce-te la realitate, nu mai visa cu ochii deschiși? Și-așa colegii tăi au făcut un lucru fantastic pentru tine și tu ești undeva sus în munți. Asta fiindcă am uitat să vă spun. Înainte să ajung la Cerro primesc un mesaj de la Cristi. Mă întreabă unde sunt. Ei au făcut check-out-ul la camping și au vorbit acolo pentru mine să mai stau o noapte. Mă rog, eu înțelesesem altceva zilele trecute legat de dormitul în noaptea asta, dar e foarte fain. Așa știu unde mi-i casa în seara asta! Până acum trebuia cumva să mă grăbesc ca să rezolv cu cazarea, acum nu mai este nevoie. Pot ajunge la orice oră la cort!
După cum ziceam, back to reality! După doar un sfert de oră de stat pe morenă, pornesc la vale pe unde am venit cu o imensă bucurie pentru locul pe care mi l-am ales. Poteca îmi e cunoscută acum și cobor fredonând diferite cântece. În fața mea se întinde partea sudică a Chamonix-ului cu Aiguillette des Houches, Brevent și Aiguilles Rouges pe partea cealaltă a văii. Fiecare metru e prilej de admirare a zonei luminate de soare! Nici nu mai contează că sunt îmbrăcat super gros, așa cum am plecat de dimineață! Trec de culmea de pământ de unde văzusem o parte din ghețar, cobor pe curbele largi care corespund celor de pe hartă, ajung la cele două podețe de lemn unde mai admir (nu sunt singur acum, mai vine un trio din partea cealaltă) o dată apele torentului de la Crosette și ajung în câteva serpentine la Cerro.
Trec pe lângă cabană și dă-i la vale, Cezare că știi drumul. Puțin sub cabană mă întâlnesc cu perechea de mai devreme din Les Grandes Bois și mă felicită pentru că am ajuns până sus la Plateau des Pyramides. Au fost cu altă ocazie și știu cât este de urcat și de coborât. Le mulțumesc pentru îndrumare, le urez drum bun și pornesc mai departe la vale. Le spun că vreau să urc cu cabina până la Aiguille du Midi tot astăzi! Trec peste podețul de jos de peste torent, ajung la intrarea în tunel și apoi pe segmentul interzis de traseu cobor spre cabana de la Cascade du Dard. Înainte de ea cu vreo 50 de metri este un mic pârâiaș unde mă opresc în afara potecii să îmi umplu bidonul cu apă. Niște grupuri de turiști de diferite vârste trec pe lângă mine și parcă se uită cam ciudat. "Uite și la ăsta de unde bea apă în loc să cumpere cum fac oamenii normali!". Sincer chiar nu îmi pasă de părerea lor, doar am observat reacția. Chiar lângă podețul unde am coborât să iau apă găsesc și câteva frăguțe foarte bune. Pete de culoare și gust în pădurea vie! Merg la cabană și de aici pe poteca pe care am venit pe sub Cascade du Dard și apoi pe marginea pârâului Torrent du Dard până la intersecția cu șoseaua. Ce-ar fi să variez puțin de aici? Logica și GPS-ul din cap îmi spun că dacă las în dreapta drumul pe care am venit prin Les Grandes Bois și cobor în față, ar trebui să merg spre stația de telecabină. Cum funcționează orientarea! Cobor pe un drum înierbat, las o cabană în dreapta și în jos prin poienița cabanei ajung la o îngrădire. O potecă mă duce pe stânga pe lângă gard până la șoseaua principală spre Chamonix. Doar câteva sute de metri mai jos de giratoriul principal pe unde se intră în stațiune!
Așa că odată ajuns la șosea, fac dreapta, ajung la giratoriu și merg la dreapta spre parcarea de la telecabină. Lângă parcare este cochetă cabană a primăriei din Chamonix unde se pot lăsa reclamații și sesizări. De plăcere să te duci acolo :D!
Intru pe lângă cabană în parcarea mare, găsesc pe stânga un culoar verde care ocolește parcarea și ajung exact la pasajul subteran pe unde mersesem mai devreme de la stația de telecabină spre poteca spre Plan d'Aiguille.
M-am grăbit cumva să ajung la cabină fiindcă la coborârea de la Plateau des Pyramides spre Cerro văzusem cabine care urcă de la Plan d'Aiguille la Aiguille du Midi. Deci am șanse să urc până sus, ceea ce mi-am dorit de ieri! Dacă tot nu am mai urcat sus spre vârf și am venit până aici, măcar așa pe cablu să urc și eu la altitudine!
La 15.25 ajung la stația de telecabină. Fix la timp ca să urc cu telecabina de la 15.30! Câtă bucurie pe copilul din mine! Să poți să îți îndeplinești așa de repede un vis care era doar așa în plan îndepărtat în minte! Cabina de 72 de persoane și 5 tone capacitate urcă cu 10 m/s până la Plan d'Aiguille la 2317 metri în 10 minute. Nu avem timp prea mult de stat și mergem în a doua cabină. Totuși am timp să admir puțin locurile. Spre vale spre Chamonix, spre dreapta unde e Glacier des Bossons de mai devreme și spre stânga unde sunt Glacier de Blaitiere și Glacier des Pelerins. Ultimul menționat este într-o stare foarte dezordonată. Crevase imense, rupturi de gheață și pământ, gheață acoperită cu nisip și pietriș. Un haos total!
Telecabina a doua (tronsonul 2) pornește în trombă de la 2317 metri în sus. Mi se pare extraordinară munca depusă aici. Până sus nu văd nici un pilon pe sol. De fapt nici nu au cum să fie fiindcă uneori cablul e așa de înclinat că simți că urci pe verticală! Sus voi vedea imagini despre despre pilonii suspendați folosiți pe acest tronson! De când pornește telecabina, dau drumul la aparatul foto și îl las să filmeze ascensiunea. Știu ce veți spune: tocmai tu care nu ești de acord cu combinarea aparatelor (foto, video, telefonie, radio etc) să te apuci să filmezi? Filmez pentru mine, nu pentru altcineva! Sunt conștient că arăt ca un turist disperat de poze și filme, cum sunt cei de pe lângă mine! Fiind mai înalt și cu camera în fața telecabinei, îmi e ușor să observ o poloneză blondă dintr-un grup mai mare care filma la rândul ei. Ea (ca mulți din telecabină) sunt doar turiști care probabil ai venit să bifeze un obiectiv. Sau cine știe ce năzuințe sunt în sufletul fiecăruia dintre ei! Mă voi convinge curând cât de turistă este când își va face un selfie cu telefonul cu pletele în vânt pe pasarela de la Aiguille du Midi! Dar, mă rog, să ne întoarcem la gândurile și sentimentele mele. Viteza cu care urcăm mă trece repede de altitudinea la care am ajuns până acum. O fi ceva special sus? Doar acum câteva zile am mai ajuns la 3700 de metri pe Grossglockner și exceptând partea tehnică, nu mi s-a părut nimic special. E adevărat, de ce să neg, că m-a durut capul mai mult de 12 ore de la altitudine! Probabil că la mine asta însemna aclimatizarea. Acum cu antrenamentul austriac făcut, numai simt nici o diferență fiziologică. Vom vedea puțin mai jos că pentru cine urcă direct din Chamonix până aici fără pic de aclimatizare, pot apărea efecte chiar urâte.
Cutia noastră urcă și urcă pe cablu. Întâi urmează bucla aproape orizontală și începe să urce spre perete. Îți dă impresia că mai are puțin și intră în perete! La vreo 20-25 de metri de perete schimbăm direcția în sus. Adică la propriu dintr-o linie de cablu oblică, cablul portant devine aproape vertical. E tare interesant să vezi cum mica cutie pare să fie un lift care merge pe lângă perete. Vedem ace de stâncă, ace de gheață, "perne" de zăpadă și de gheață agățate de stânci, linii de posibilă ascensiune. Până să pornim pe tronsonul 2, mă uitasem pe un panou unde apăreau liniile traseelor spre Aiguille du Plan sau spre Aiguille du Midi și văzusem că o rută merge chiar pe linia cablului telecabinei. Nu am aflat exact ruta unor colegi de club, dar am impresia că la o săptămână după ce am fost noi acolo, ei au urcat pe acea rută până la Aiguille du Midi. Îmi și imaginez fiecare asigurare în gheață și fiecare pas făcut spre înălțimi! Și cu siguranță nu e ușor! Și urcăm, și urcăm, și urcăm! Aparatul încă filmează când vedem că intrăm între barele de protecție ale stației de telecabină. Continui să filmez chiar dacă ne apropiem de peretele din față. Un turist glumește cu mine: "a very nice view". Îi mulțumesc pentru opinie. Ce simplu e să judeci un om dacă nu îi știi intențiile!
Suntem la 3777 de metri deasupra nivelului mării la stația de telecabină de la Aiguille du Midi! Cel mai înalt punct în care am ajuns până acum. Bine excepție fac zborurile cu avionul când am ajuns cel mai sus puțin peste 12.000 de metri! Perfect feelings!
E un pic rece și totuși mă simt mai bine ca niciodată! Două perechi de pantaloni, bluză de piele și polărel subțire, buf, mănuși subțiri, bocanci de iarnă, altitudine mare, ceață și rafale de vânt! Cum văzusem multe poze, primul gând e să merg pe pasarela dintre stația de telecabină și tunelul de unde urcă liftul spre vârf. Cred că liftul și vârful sunt atracțiile locului! Ies pe pasarelă și văd blonduța despre care spuneam că își face poze selfie. N-aș vrea să fi fost în pielea ei când a lovit-o o rafală de zăpadă din spate! N-a pățit nimic,doar i s-a stricat coafura :D! Intru în tunelul din munte și după câțiva metri se despart două tuneluri. Sunt săgeți care îți indică pe unde să mergi, toate punctele și terasele. Hai întâi pe tunelul din față pe unde se ajunge la Espace Vertical, lift, intrarea în Vallee Blanche, stația de plecare de la panoramic (gondolele ce coboară în trio peste Valle Blanche) și terasa Rebuffat! Intru în tunelul din față și primul loc în care mă opresc este ieșirea/intrarea în Vallee Blanche. Îi tare interesant momentul! Din munte ieși pe un tunel de zăpadă spre traseele de alpinism care coboară prin Vallee Blanche. Fiindcă aici e ceață, nu e cine știe ce trafic. Doar un grup de 5 alpiniști urcă legați în coardă cel puțin o mie de metri mai jos! Mă uit în jos și văd imensitatea zăpezii.
De sus îți dai seama cât de mică este de fapt lumea în care zumzăie atâta și atâta lume. Și cât de mic este Omul față de Munte! Aici este de fapt admirația pentru alpiniști (în particular) și pentru exploratori (în general). Chiar dacă noi suntem atât de mărunți, avem ambiția de a afla tot ce e în jurul nostru și de a ne cunoaște "casa"! Prin "noi" mă gândesc la cei care au în sânge ceva mai mult decât micii, grătarul și berea de fiecare zi! Cei care vor mereu să afle, cei care citesc, cei care ascultă muzică, cei care îți "sacrifică" timpul liber pentru a călători, cei care niciodată nu se opresc din învățat! Pentru cei ce pot spune că trăiesc!
Revenind cu picioarele pe pământ (mai bine zis pe gheață), rog doi turiști să îmi facă o poză pentru posteritate. Mă minunez și acum cât de puține haine aveam pe mine și nu îmi era frig... La întoarcerea prin tunelul de gheață și zăpadă observ pe lateral straturile de gheață veșnică. E un pic de istorie a Muntelui scrisă chiar în aceste straturi!
Intru înapoi în munte și cotesc la stânga. După câțiva metri sunt la stația gondolelor panoramice ce coboară peste Vallee Blanche. Atunci când funcționează, coboară în grupe de câte trei gondole pe cablu spre Italia! Probabil că senzația este foarte faină să stai suspendat într-o cutie deasupra unei mări albe! Acum linia nu funcționează din motive de vânt și siguranță. Așa că merg pe dreapta stației și pare să pot ieși pe o terasă. E vorba de terasa Rebuffat, un pasaj de lemn suspendat deasupra golului, pasaj pe care merg pe lângă stâncă spre terasă. Trec printr-un mini-tunel de zăpadă și ajung pe partea cealaltă a crestei. De aici urmez tot niște scări metalice suspendate la stânga și ajung pe terasa cea mai de sus. Este situată la baza vârfului sudic (Piton Sud). Mă învârt peste tot în jurul meu fiindcă am ce vedea! Într-o parte este sub mine Vallee Blanche, spre Marele Vârf este creasta Cosmiques pe unde se formează ruta celor trei vârfuri Mont Blanc du Tacul, Mont Maudit și Mont Blanc. Chiar de eu nu mă încumet să merg pe creasta Cosmiques (binențeles cu echipament tehnic, nu cum sunt îmbrăcat acum!), urmăresc cu ochii minții traseul până la refugiul Cosmiques. Este un mic "cuib de vulturi" agățat pe creastă! Dacă nu te uiți atent, nici măcar nu îți dai seama unde este! Mai merg cu ochii spre dreapta și văd Espace Mont Blanc, sala pe unde voi merge mai încolo. Mai la dreapta ridic ochii până sus la terasa 3842 de unde începe releul final. Ce mult pare să mai fie în sus! Pentru siguranță sunt o grămadă de cabluri care fixează tot ce omul a putut să aducă în acest vârf ascuțit! Mă mai întorc un pic spre dreapta și ajung la podul suspendat pe care am venit și apoi încă o dată la Vallee Blanche. Mai devreme văzusem ceva în jos, acum totul e alb-alb! Cu imensă bucurie în suflet mă întorc pe pod înapoi în munte.
În tunel pe stânga este liftul și în dreapta este Espace Vertical. Hai aici întâi! Urmez traseul precizat de săgeți. Sala este foarte faină, sunt prezentate tipuri de escaladă (liberă, artificială. solo), tipuri de echipamente (pioleți, colțari, corzi, căști), scurte descrieri pentru Base Jump și High Line, o imensă hartă 3D în mijlocul sălii cu lumini la diferite vârfuri, lumini activate prin taste de pe laterala hărții și cel mai important, un filmuleț de aproape 15 minute care prezintă istoria vârfului Aiguille du Midi cu tot ce a făcut omul aici. Aflu astfel de pilonii suspendați de pe tronsonul de la Plan d'Aiguille la Aiguille du Midi, de toate eforturile și sacrificiile făcute de oameni pentru minunea tehnică ce ne-a adus până aici, despre toate ambițiile de a urca atâtea tone de echipamente și multe altele. Poate par stresant pentru cei care mai vizitează sala Espace Vertical, dar eu stau și filmez întreg filmulețul! Cu mica mea cameră foto! Pe pereții din stânga și din dreapta panoului sunt proiectate în continuu diverse date tehnice surprinse în timpul construcției și a eforturilor alpiniștilor pentru bunăstarea generală. Foarte faine amenajări!
Mai departe merg spre Espace Mont Blanc de unde se văd superbe cadre spre creasta celor trei vârfuri. Pe peretele interior al sălii sunt două panouri cu cei mai importanți alpiniști care au ajuns pe Mont Blanc. Dintre ei îmi iese în ochi Walter Bonatti! Don't ask me why!
Mai departe urc pe scări pe Terrace des Cosmiques. E una dintre cele mai frumoase terase deschise. Ce bine că am vreme bună și nu e viscol pe terase! Mă uit în toate direcțiile. În stânga văd Vârful sudic (Piton Sud) și terasa Rebuffat unde fusesem mai devreme, în față se vede linia celor trei vârfuri și în dreapta chiar pot vedea de deasupra marele ghețar Bossons. Cel la marginea căruia fusesem ceva mai devreme! Tare fain se vede de sus!
Revin prin Espace Mont Blanc la tunel și merg spre lift. Sunt singur aici și mă așez cumințel pe linia cozii. Un angajat al Companiei mă cheamă peste liniile de separare direct la lift. Hai, urcăm! Întreb câteva date tehnice în secundele din lift. Liftul urcă extrem de repede 62 de metri și mă trezesc că ușa se deschide la terasa 3842! Adică 3842 de metri altitudine! Adică, Cezare, e cel mai sus unde ai ajuns tu până acum! Cum sunt singur, îmi permit să mă opresc câteva secunde în fața liftului. Vorbesc cu mine însumi.
Cezar, uite că ai ajuns pe muntele Mont Blanc. Nu ți-a fost dat să urci pe vârf, să depășești 4000 de metri. Dar uite că norocul și muntele ți-au surâs și te-a ajutat să ajungi până aici. Fie și doar ca turist!
Uite-te la traseul pe care atâția alpiniști au mers spre Mont Blanc. E destul de senin și uitându-mă pe panoul explicativ spre vârful cel mai înalt al masivului, un domn mă întreabă care e vârful. Îi explic și îi arăt cu mâna linia Mont Blanc du Tacul-Mont Maudit-Mont Blanc! Îi mai explic ce mai este pe acolo și e încântat că e cineva care să îi explice ceva mai mult decât panourile explicative. Îmi mulțumește și merg mai departe.
Hai să vedem care e treaba cu Step into The Void! Merg pe marginea terasei pe sub marele pilon fiindcă văd cum cad ace de gheață pe terasă. Mă uimește cum un părinte își lasă inconștient copilul să meargă exact pe unde cad acele de gheață! La stânga pe lângă pilon văd o placă pusă cu ocazia vizitei sfinției sale Shinnso Ito, șeful budismului Shinnyo, în 2011 și săgeata spre Step into the Void/Pas dans le Vide/Passo nel Vuoto. Pe un podeț îngust pe lângă zid intru la căldurică spre ultima trăznaie a celor de aici. Step into the Void este o capsulă de sticlă groasă suspendată deasupra a 1035 de metri de gol. Mai multe detalii găsiți pe site-ul dedicat! Am ceva emoții ca toți care vin aici. Cum e să simți că nu ai nimic sub tine pe toată distanța asta? Stau la rând ca să iau niște papuci imenși peste bocanci și să mi se facă ceva poze. Asta fiindcă nu ai voie să intri în paralelipipedul de sticlă decât cu papucii respectivi și fără orice alt fel de echipament (asta înseamnă că rucsacul mi-l las într-un mic dulăpior deschis)! Dau aparatul foto angajatului care face asta tot timpul (probabil că nu este un job destul de simpatic să fotografiezi fiecare "maimuțoi" cum se scălămbăie aici!) și dau să fac primul pas pe sticlă. Fetele angajate de acolo zâmbesc. E reacția multora! Fac primul pas, mă uit în jos și văd că e totul stabil. Mai fac doi pași și prind încredere. Chiar nu e nimic sub mine! Se vede peretele vertical și zăpada/gheața tocmai hăt jos în vale. Mă întorc pentru poze, fotograful îmi face unghiuri din mai multe poziții ca să am de unde îmi alege. Cred că îi și place să facă asta că are tot zâmbet pe buze. La fel ca și ceilalți de aici!
Le mulțumesc pentru poze, se vede încântarea pe fața mea și îi rog să mă lase să mai fac două-trei cadre doar cu paralelipipedul de sticlă. E ok, încă nu e înghesuială! Fac cele câteva poze, scriu câteva cuvinte în guest book și ies pe unde am venit pe podul de lemn mic. Îndrum doi turiști să intre spre Step into the Void și căldură unde fusesem și eu cu câteva minute mai devreme! Mă mai învârt o dată pe toată terasa 3842 fiindcă nu mă satur să mă uit în jur. Băiatul de la lift mă întreabă dacă vreau să cobor și îi spun că vreau să mai stau puțin. Nu-mi e frig, soarele și norii se joacă în toate direcțiile... E aproximativ același peisaj ca mai devreme cu o noutate: de aici pot vedea și alte terase aflate în jurul stației de telecabină. Uite cum arată de sus locul unde ajung peste câteva minute!
Hai înapoi la lift că astea zero grade de aici încep să piște! Merg la lift și cobor la fel de repede cum am urcat! O dată ajuns în tunel, merg la stânga spre pasarela dintre cele două vârfuri. Nu intru la telecabină, ci urc la dreapta pe niște scări aeriene spre alte terase și spre restaurant. Parcă aș mânca ceva! Din scările mele o pasarelă acoperită cu zăpadă merge la dreapta și e închisă. Cred că e o mică nebunie să te duci acolo neechipat!
Mai urc câteva trepte și ajung pe terasa Vallee Blanche. E o altă viziune 3D de la vârful Aiguille du Midi la Mont Blanc și valea râului Arve cu dealurile de după ea (care și ele au între 2500 și 3000 de metri!). Restaurantul este închis de aici din exterior și mai urc pe terasa Aflată deasupra terasei Vallee Blanche (cea mai înaltă terasă de aici). E singurul loc unde văd zăpadă pe terasă! Fac câteva poze spre adâncurile văii în care este Chamonix și cobor spre scări pentru a merge la telecabină. Credeam că am terminat terasele!
După ce urc spre tunelul spre magazinul de suveniruri, văd că mai este o ieșire pe terasa Cosmiques. Haide și acolo! Pe terasă pot vedea frumosul ghețar Bossons și pe marginea terasei singura pasăre de pe aici. Rezistă destul de bine la palele de vânt de aici!
Revin la căldură și mai urc pe niște scări spre restaurant și spre magazinul de suveniruri. Nu mă pot abține și cumpăr câte ceva pentru cei de acasă. Cu bucurie pentru mine și pentru ei, caut să și mănânc ceva și fiindcă mi se par prețuri prea mari (e normal la altitudinea asta!), mă mulțumesc cu vizita pe toate terasele și merg spre telecabină. La 17.15 sunt la Espace Histoire unde e și spațiul de așteptare pentru telecabină. În mod normal telecabinele pornesc la fix și la și jumătate. Până să ajung eu acolo, alții aflaseră deja că mai merge o singură cabină la 18.00. Asta e, așteptăm! Eu chiar sunt calm și nu mă agit! Văd că vreo doi încep să se agite văzând că se adună destul de mulți la coborâre. Dacă nu avem loc în cabină? Eu sunt calm fiindcă știu că nu lasă pe nimeni aici sus!
Citesc câte ceva pe panourile de pe pereți, la un moment dat obosesc și fotografiez toate panourile, poate altă dată le voi citi! Cam pe la 17.50 auzim anunțul că a venit telecabina. Coborâm pe scări spre platformă și chiar acum văd că suntem mulți! Avem loc cu siguranță într-o cabină fiindcă vor coborî cu noi și angajații companiei CMB. Vine cabina și nu primim acceptul să urcăm în ea. De ce? Fiindcă un tânăr de la începutul cozii prezintă semne de rău de altitudine: amețeală, durere de cap! Îl așează puțin pe un pat până își revine și urcăm cu toții în telecabină. De remarcat că în coadă aud o grămadă de limbi: franceză, engleză, spaniolă, italiană, chineză, poloneză, portugheză... Probabil că mai sunt și altele dar eu pe astea le-am detectat!
Urcăm în cabină și începem coborârea cvasi-verticală! Admir viteza de coborâre, ghețarii din jur și crestele prin geamul zgâriat al telecabinei. D-asta vă rog să scuzați neclaritatea de mai jos!
Aș fi vrut să mai stau puțin la Plan d'Aiguille, dar nu mai am telecabină în jos. Așa că merg cu turma în cabină până jos în Chamonix. Același turn Babel al limbilor de mai devreme în telecabină! Eu ignor sonorul și mă uit cum aterizăm (fiindcă așa pare) jos în Chamonix!
Ies fericit din stația de telecabină și mă uit în spate în sus. Oau, chiar am fost acolo puțin mai devreme! Cu nespusă bucurie în suflet merg la camping și îmi las echipamentul de iarnă acolo. Mi-a fost de folos ca să mă pot bucura în liniște de cele două ore sus la 3800 de metri altitudine! Înainte să ies în oraș (fiindcă sunt hotărât să mă simt bine chiar dacă ai mei colegi sunt în altă parte) mă mai uit o dată la mărețul munte. Spun de colegi fiindcă ei au făcut check-out-ul la camping, mi-au prelungit mie șederea acolo prin anunțarea la recepție și rezervarea locului și stabilim puțin mai târziu la telefon să ne vedem mâine dimineață. Plătesc de pe acum cazarea fiindcă mâine e posibil să plec înainte să vină cineva la recepție (10 euro) și ies spre oraș.
Ajung la primul giratoriu și caut ceva de mâncare. Chiar îmi este foame! După giratoriu este o pizzerie și mă uit cam ce aș putea lua de aici. Doar pizze tipic italiene cu blatul subțire și destul de uscat și sucuri acidulate. O asemenea pizza am mâncat în Cortina d'Ampezzo. Acolo era la ei acasă! Acum aș vrea altceva. Nu știu încă ce. Merg spre primul pod peste Arve și parcă nu aș trece pe partea cealaltă a apei. Fac dreapta înainte de pod și ajung la podul rutier lângă un restaurant turcesc. Nici asta nu aș mânca! Fac la dreapta și ajung la restaurantul Le Boccalatte. Aseară trecusem pe lângă el și nu am oprit fiindcă nu părea foartea atractiv meniul afișat afară. Acum în schimb mă atrag specialitățile locale (savoyardes). Intru și un băiat foarte amabil îmi arată o masă liberă înăutru lângă geam. Un loc perfect ca să pot admira locul și oamenii. Vine cu un meniu și mă hotărăsc repede: salată de Gesiers, fondue și binențeles un vin alb de Savoya care chiar se potrivește și îmi e și recomandat. Atmosfera, mâncarea, oamenii, locul, totul e perfect! Uite ce am mâncat și chiar pot spune că a fost un mare răsfăț!
Îmi refac în minte filmul acestor zile din Chamonix și mă felicit pentru deciziile luate. Chiar dacă am mers mai mult singur, alegerile au fost superbe (recunosc că ideea celor două acușoare a fost a Alexandrei și îi mulțumesc din suflet pentru asta!) și serile îmi vor rămâne mereu în minte (cum sunt multe seri din călătoriile mele, dacă aș sta aici să le înșir pe toate, cred că ar mai fi câteva pagini :D). Mă întorc bucuros la camping, vorbesc cu Alexandra la telefon, stabilim să ne vedem mâine dimineață la intrarea spre camping și mă bag la somn.
A fost o vacanță faină până la urmă și sunt curios cum vor fi cele două zile la întoarcere spre România. Asta vom vedea în următoarea postare!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu