Clipe salbatice din capitala agitata 27.02.2011

Clipe salbatice din capitala agitata 27.02.2011

Intr-unul din acele sfarsituri de saptamana in care trebuie sa stau in Bucuresti (in care dorul nespus de munte ma framanata in continuu) am hotarat cu o prietena sa mergem intr-unul din parcurile in care nu fusesem prea mult. Ideea parcului Plumbuita a ramas pentru alta data si a fost inlocuita de parcul Tei-Petricani. Initial am vrut o plimbare in parcul Tei de langa facultatea de constructii si am ajuns in parcul Petricani si apoi intr-o zona salbatica spre zona Pipera. O padure cu iz nordic m-a atras imediat chiar daca Simona nu avea incaltaminte destul de adecvata. Au urmat cateva ore in care am descoperit salbaticia din inima capitalei. Va las sa vedeti ce putem gasi in Bucuresti cu un pic de avant in necunoscut...

RT Grohotind prin alb 19-20.02.2011

RT Grohotind prin alb 19-20.02.2011

Colegi de tura: Adina, Eugen, Emil, Cezar

Ziua 0 - vineri 18.02.2011

Iesirea din Grohotis a fost planuita cu ceva timp inainte (vreo doua saptamani) si am vorbit ca mergem indiferent ce se intampla. Joi seara caut prognoza meteo in zona si nu e deloc imbucuratoare: norii acopera tot cerul si pare sa fie destul de rece. Suntem asa de hotarati ca nimic nu ne impiedica sa plecam. Emil cu Eugen fac ceva cumparaturi comune. Eu imi iau mancarea obisnuita pentru munte (in conditii de iarna nu lipsesc supele, ceaiurile, dulciurile si niste paste gata pregatite) si stabilim sa plecam vineri seara cu microbuzul spre Cheia. Din pacate nu se fac rezervari la microbuz si ca urmare undeva in jurul orei 18.00 suntem la autogara IDM de langa gara Basarab (Bucuresti). Soferul e amarat fiindca are foarte multi clienti si reuseste cumva sa ne inghesuie in micul microbuz cu care va goni spre Cheia. Rucsacii nostri sunt urcati ultimii langa sofer si la 18.50 pornim spre Maneciu. De fapt microbuzul merge doar pana in Maneciu, dar soferul e atat de amabil si ne duce mai departe doar pe noi patru. Avem noroc ca e localnic si cunoaste zona foarte bine. Ii povestim cu harta in mana ca vrem sa urcam la stana de sub vf Grohotis si ne lasa la intrarea in valea Bobu (21.30). Se mira un pic ca noi vrem sa urcam noaptea, dar nu isi face probleme pentru noi. Chiar ne da o carte de vizita pentru intoarcere sau pentru alte ocazii. Noi ne echipam cu frontale si cu bete si pornim pe drumul forestier aparent plat. La inceput zapada e mica si dupa vreo 40 de minute incepe sa creasca din ce in ce mai mult. Avem o harta color printata de Emil si foarte detaliata (multumiri lui Emil si siteului www.tenereclub.ro) pe care observam pe stanga drumului niste cladiri denumite "La casa lui Sultan". Presupunem ca in stanga avem constructia cu acest nume si continuam pe drum. Facem doua curbe in ac de par si apoi drumul urca pe versantul stang (in sensul geografic) al cursului de apa Bobu. Cam pe la ora 0.00 drumul se termina si avem in fata doua cursuri de apa si un picior de munte intre ele. In rest nu putem urca prin alte parti datorita pantei foarte mari. Eu sugerez sa mergem pe cursul de apa din stanga si Emil pleaca in fata pentru cateva zeci de metri de cercetare. Se intoarce bucuros ca a vazut niste semne forestiere. Astea nu ne ajuta :(. Suntem un pic peste 1000 de metri altitudine si harta ne indica faptul ca ar trebui sa urcam pe apa din stanga. Cateva grade cu minus grabesc decizia: urcam pe cursul apei! Mergem vreo jumatate de ora pe marginile apei si ne trezim pe versantul stang (iarasi geografic, dreapta in sensul de urcat) cu o panta imensa spre apa. Emil vazuse niste poteci clare ce urcau pe panta cu vreo 50 de metri in urma mea (eu fiind in fata grupului). Ne intoarcem si incepem sa urcam pe una din poteci castigand in altitudine. Potecile dispar si urcam direct pe panta din ce in ce mai anevoioasa, uneori inclinata la 45 de grade. Avem foarte multe frunze, zapada si radacini alunecoase care ne si fac sa si derapam de cateva ori. Cu rabdare, tin in sus panta care pare sa ne scoata la gol alpin. Speram sa ajungem la stana din saua sudica a vf Grohotis, stana in care vrusesem cu Andreea sa dormim in tura anterioara in Grohotis (http://cezarpart.blogspot.com/2010/11/rt-grohotis-23-24102010.html). In loc de asta iesim la golul alpin la niste stancarii care nu par sa fie deloc stana. Avem parte si de o vreme extrem de neplacuta: e ceata si vizibilitate la circa 50 de metri, vantul puternic nu prea ne lasa sa stam pe loc si nu se vede pic de constructie. Urcam pe la baza stancilor pana in muchia piciorului. Aici ne regrupam si mi se pare ca vad la linia padurii o stana. Cobor pana la ea si ma insel: e doar o stanca plata putin mai intinsa ca suprafata! E deja 1.00 noaptea si trebuie sa luam o decizie. Analizam zona rapid si cadem de acord sa mai urcam pana gasim o stana sau cel putin un loc plat pentru corturi. Urcam putin in sus si dreapta vazand imensa vale a Grohotisului care se adanceste sub noi. Dupa vale pare o stana, dar nu suntem siguri de ea si urcam mai departe. Oboseala incepe sa puna stapanire pe noi. Ca urmare si iritarea incepe sa creasca si Eugen e primul care izbucneste: e extenuat si aproape ca nu mai poate merge. Il inteleg perfect fiindca toti suntem extenuati dupa o saptamana grea de lucru si anunt ca ne oprim imediat ce gasim un loc mai plat pentru corturi. Mai urc prin ceata pe piciorul din stanga si vad in fata niste stanci ce se arata ca niste urme vagi. Ma gandesc ca e greu sa urcam printre ele in conditiile astea si chiar inainte de ele gasesc un fel de sa mai plata in piciorul de munte. Ma opresc sa regrupam si dau verdictul (mult asteptat): aici punem corturile! Emil vede o caldare mai protejata de vant 20 de metri sub noi. Coboram in caldare si la ora 2.00 ne apucam de instalat corturile. Eugen e partial inghetat asa ca montam repede cortul lui si il "fortam" sa intre inauntru si sa se schimbe cu haine uscate, eventual sa intre in sac. E mult mai bine cu haine uscate si auzim vocea lui Eugen inviorata. Parca e alt om! Intre timp eu cu Emil intindem cortul meu si asiguram bine toate ancorele in viscol. Intram si noi doi in cort si ne schimbam cu haine uscate. Emil se duce la colegi in cort sa manance. Mie imi e somn si frig si nu mai ies din sac, chiar daca primesc multe rugaminti in acest sens. Pana la urma Adina vine pana la mine in cort cu un pic de mancare (cea mai buna dovada de camaraderie e sa iesi pe vremea asta din cort pentru colegii obositi!). Ii multumesc mult pentru efort si pe la 4.30 vine si Emil in cort si ne retragem cu totii la somn in bataia vantului rece.

Ziua 1 - sambata 19.02.2011

Desi dormisem destul de putin in caldurica sacilor buni, lumina puternica ne trezeste cam pe la ora 7.30. Mai motaim un pic si ne hotaram destul de repede sa iesim din corturi sa evaluam situatia de afara. Avem corturile partial acoperite de zapada, ninge in continuu si whiteout-ul e mai dens ca ieri. Parca nu ne vine sa strangem corturile si pe moment ne multumim cu cateva poze. Inteleg perfect viteza scazuta a alpinistilor la altitudine mare cand ies din cort bine imbracat: e deja ora 10.00.

Ne adunam cu totii in cortul lui Eugen si al Adinei si ne apucam sa mancam de dimineata de toate din masa extrem de bogata. Facem o gramada de ceai cu care ne incalzim pe interior si punem si in termos (bun pentru mai tarziu). Cam pe la ora 11.30 ne apucam de strans corturile cu hotararea de a merge in sus pe picior. De data asta ne miscam extrem de repede si in 15 minute avem rucsacii facuti si suntem gata de "luptat" impotriva vantului. De fapt ne asteptam la vremea asta si nu avem de ce sa ne plangem. Singura problema e ca nu stim absolut deloc pe unde suntem. Doar banuim! Urcam printre stanci si apoi pe picior in sus. Eu am mereu vaga impresie ca mergem spre sud. Tinem o muchie ce ne duce pana in creasta intr-o zona plata. Aici trebuie sa ne dam cu parerea legat de traseu in continuare. Eu insist prosteste sa mergem mereu in stanga. Singura salvare e ideea geniala a lui Emil: busola! Of, dar eu nu am busola care este in geanta aparatului foto uitat acasa (pozele sunt facute de Adina)! Emil insa nu se dezminte si scoate busola lui. Cand ce sa vezi: directia in care mergem e spre NV!!! Sunt un pic buimac fiindca nu pot sa realizez unde am facut dreapta! In fine hotaram sa urmam directia N-NV si tin mereu busola in mana ca sa verific directia. Traversam muntii Grohotisul si Bobul Mare fara sa ne dam seama si tot timpul urmarim directia N-NV. Ne aflam tot timpul cam pe la 1600 de metri si cautam mereu curbe de nivel. In fata noastra se adanceste o vale larga pe care cautam sa o taiem prin locul unde firul de rau are zapada cea mai mica. Identific acum (in momentul in care va povestesc) aceasta apa ca fiind paraul Stanii si incepem sa urcam pe muchia de dupa el (muntele Bobul Mic). Pe muchie avem iarasi falsa impresie ca niste stanci sunt o stana si ne calmam repede.
Dupa muchie avem impresia ca in fata se vede o umbra neagra: e padurea salvatoare! "Uite padurea in fata!" anunt eu cu bucurie si incepem sa coboram pe panta acoperita de zapada. Parca prind aripi si nu pot sa imi opresc placerea de a face cristiane imaginare in jos pe firul de vale. Ma si vad pe schiuri si cobor cu grija in serpentine din ce in ce mai stranse. Ii atentionez pe colegi sa fie atenti in cateva locuri cu gheata si le spun ca o sa ii astept jos la padure unde se indulceste panta. Pastrez tot timpul vizibilitatea cu grupul ramas in urma si recomand mereu sa coboare pe urmele facute de mine.
La ora 16.00 sunt la marginea padurii superbe. Toate crengile atarna sub greutatea zapezii si parca totul ar fi dintr-o pictura a Creatorului nostru. E un peisaj de vis si o rog pe Adina sa faca multe poze. Parca nu imi vine sa imi iau ochii de la bulgarii de zapada de pe fiecare ramura. Suntem atat de fericiti incat nici nu ne mai pasa de necunoasterea zonei. Cu siguranta o bucatica din Rai se afla aici si noi facem parte din el!
In jos firul pe care am coborat creste in inclinare si hotaram sa intram un pic in stanga in padure pentru un ceai cald si niste dulciuri (curmale, eugenii). E minunat locul de popas si trebuie totusi sa ne urnim mai departe spre a cobori in locuri mai line. Pornim prin padure in jos cu ochii mereu in sus la superbitatea ce ne inconjoara. Din acest motiv Emil se impiedica o data si facem haz de necaz.
Coborarea faina prin padure e un adevarat tratament psihologic (copyright Emil) pentru stresul care ne ataca in fiecare zi in oras. Totul e alb si doar trunchiurile copacilor ne aduc aminte ca suntem in padure. Coboram din ce in ce mai lejer si la ora 17.00 ajungem la unirea a doua fire de apa intr-unul mai mare. Aici e si prima constructie umana: o conducta care traverseaza suspendat firul de apa! Facem iarasi o scurta pauza de poze si de aici incepe sa se formeze un drum forestier. Impresia e aparenta caci mai incolo vom balauri pe firul de apa ce adanceste o vale destul de mult.
Peste 15 minute coboram la firul vaii si parcurgem scurtele chei de pe langa apa. Inca nu stim unde suntem si continuam prin chei. Simfonia brazilor (copyright Emil) se desfasoara in jurul nostru si ne mutam mereu privirea de la pasii pe care trebuie sa ii facem cu grija la muzica randurilor de brazi de pe versantul drept al cheilor. Cand vedem braduti firavi ce se strecoara spre albul cerului, cand randuri de brazi falnici domina valea in multiple randuri cantand din ce in ce mai accentuat opera nescrisa a naturii!
La ora 17.50 iesim la un drum forestier mai larg si vedem o borna kilometrica: 4 km spre ceea ce pare a fi un DN. Banuim ca mai sunt intr-adevar 4 km pana la DN1A, dar nu avem siguranta 100%. Langa borna e un mini-baraj extrem de fain si o urma de sanie de fier. Facem cateva poze la drumul necalcat de om si pornim in jos bucurandu-ne de lumina care se intinde din ce in ce mai mult spre ore inaintate. Ma bucur ca e ora 18.00 si inca nu e intuneric. Drumul e superb si bradutii plini de zapada ne insotesc pe ambele parti ale drumului. Mergem plini de buna dispozitie si peste circa un kilometru vedem in dreapta o poiana mare si surpriza: o baraca pe lemne a taietorilor de lemne! E inchisa cu lacat si colegii vor sa o deschidem. Eu comentez ca as pune cortul in poiana si pana la urma nu stiu ce face Emil si deschide lacatul si usa. In continuare sunt un pic botos fiindca nu imi place sa "violez" proprietatea altuia. Intram si vedem ca avem priciuri faine, masa, banca si un godin extrem de atragator. Pana la urma trec peste "norvegianismele" mele si incep sa ma bucur si eu de noua noastra casa. Reusim sa aprindem focul in godin si acesta incalzeste foarte repede mica incinta. Aducem apa de la rau cu o galeata si ne apucam de supe, ceaiuri si mai tarziu chiar si un gratar stropit cu putin vinisor fiert. Chiar e ospat mare aici si ne gandim ca e al "nu-stiu-catelea" reveillon de anul asta! Dupa ce se intuneca ne facem lumina cu cateva lumanari aduse de Emil si voia buna pune stapanire pe noi. Timpul trece extrem de repede si nici nu ne dam seama cand se face ora 23.00 si lipsa de somn ne face sa ne retragem la orizontala. Godinul da insa atat de multa caldura incat trebuie sa mai deschidem de cateva ori usa sa se mai racoreasca si sa se aeriseasca. Aerul cald pare de multe ori sa ne sufoce! Abia spre dimineata se lasa racoarea (cam pe la ora 6.00) si intram in sacii de dormit care ne duc imediat in lumea viselor.

Ziua 3 - duminica 20.02.2011

Dupa seara faina meritam o trezire ceva mai tarzie! Asa ca pe la 9.30 reusim si noi sa iesim din saci si sa incropim de masa. E un pic cam frig in camera si Adina face rapid focul in godin sa ne incalzim. Efectul godinului cald se simte in cateva minute: de la polar trec la tricou si parca tot e cald! Ne potolim foamea (cam mult am mancat noi in tura asta ;) ) si incepem sa ne strangem bagajele. O fost o seara tare faina, dar inca mai avem de mers si nu stim exact unde suntem! Asa ca pe la 11.45 rucsacii sunt gata si ii scoatem afara la scari. Facem curatenie luna prin camera de "hotel" ce ne-a gazduit si speram ca proprietarii sa nu se supere ca am stat si noi o noapte acolo!
Ne verificam sticlele cu apa si punga cu gunoi (sa nu cumva sa ramana pe aici) si peste circa o ora ne luam rucsacii in spate si pornim la drum cu niste ultime priviri spre baraca si spre poiana faina. Continua sa ninga si drumul este si mai placut. Zapada de 30-40 de cm ne trece pe langa bocanci ca un puf extrem de fain si placut (imaginati-va o plapuma de tara care s-a desfacut si aveti picioarele afundate in puful si fulgii din ea). Curand aflam gratie unui mare panou ca ne aflam pe valea Mogosului. In 15 minute dam de niste lemne taiate si stivuite pe stanga drumului si o rog pe Adina sa pozele dezastrul de aici. Plecam in graba rusinati de faptul ca suntem din aceeasi specie cu distrugatorii copacilor nevinovati! Peste cateva minute vedem pe dreapta un foisor-punct de observatie, prilej cu care eu urc aici si fac un pic pe dictatorul ("Dragi tovarasi si pretini!"). De fapt imaginea imi aduce aminte de filmul "Dictatorul" in care Chaplin are un rol magistral.
Mai intalnim inca doua astfel de puncte de observatie si trecem pe langa ele in ritm destul de rapid. In 20 de minute ajungem la o intersectie unde vine din stanga un alt forestier. Noi continuam inainte cu o mica pauza pentru a-l astepta pe Eugen (ce ramasese in urma pentru cateva poze si dezechipare). In 10 minute dam de primele case si avem impresia ca e o vulpe in fata. De fapt e un caine roscat ce ne intampina cu un latrat destul de strident. Cinci minute ne despart de DN1A unde ajungem la 13.35. Uite ca pana la urma am iesit mai bine decat ne asteptam! Eh si acum ce ne facem? Dam telefoane in Cheia si la soferul nostru si aflam ca masina tocmai a plecat la 13.00 din Cheia si urmatoarea masina e abia pe la ora 16.45. Asadar suntem pe DN si nu avem nici o cursa spre Bucuresti! Pana la Cheia sunt circa 3 km si pana la Maneciu Ungureni 14 km. Undeva pe la ora 16.30 avem tren din Maneciu spre Ploiesti si apoi Bucuresti. In bocanci de iarna pornim pe asfalt spre Maneciu. Emil si cu mine incepem sa mergem intr-un ritm destul de alert si ii alergam putin pe Eugen si pe Adina. Mai tarziu o sa aflam ca pe Adina au ros-o bocancii si merge mai greu. Nu imi place deloc situatia mai ales ca Emil grabeste pasii. Vroia sa ajungem la tren si nu stiam exact cat mai e pana la gara. Avem ghinion sa nu ne ia nimeni la autostop si ajungem la ultimele curbe stranse inainte de Maneciu (adica dupa 12 km de mers). Aici taiem curbele si suntem imediat pe sosea la nivelul cel mai de sus. Avem noroc cu un sofer care opreste si se ofera sa ne duca (cu ajutorul prietenilor lui cu alte masini) pana la gara la Maneciu. Ii multumim si ne urcam in cele trei masini. La gara aflam ca doua masini merg la Bucuresti si se ofera sa ne duca si pe noi. Emil cu Eugen si Adina se urca intr-una din masini si eu stau cu rucsacii in spatele unui Logan furgoneta. La ora 19.30 debarcam la metrou la Iancului cu multumiri soferilor care refuza sa primeasca ceva. Doar o carte de vizita ne ramane in mana si promitem sa mai luam legatura cu ei pentru posibile plimbari. In cateva clipe rememoram toata tura si ne indreptam fiecare spre casa plini de energie pentru perioada in care nu vom putea merge "acasa" pe munte.

Cu multumiri colegilor de tura pentru unitate si buna dispozitie si in special Adinei pentru aparatul foto, ma gandesc la primul we in care voi putea pleca din nou!

RT Bucegi Strunga 11-13.02.2011

RT Bucegi Strunga 11-13.02.2011

Colegi de tura: Adina, Cezar

Planurile unui "mereu copil" se schimba de la un moment la altul! Ma pot denumi asa cand e vorba de Munte! Desi m-am plimbat ceva, mereu Muntele ma incanta si ma bucura ca si cand ar fi ceva nou si inepuizabil!

Avand de mult in plan tura clubului in Retezat (Memorialul "Alexandru Bradut Serban - Cuxi" http://new.clubulalpinroman.net/2011/02/14/memorial-alexandru-bradut-serban-cuxi-2011/), imi stabilisem sa merg cu bunii mei prieteni sa depunem o coronita la crucea lui Cuxi in Retezat. Am lasat pe ultimele zile cautarile privind transportul. Planul meu visator era sa plec joi seara cu vreun tren spre Ohaba si de acolo sa urc cu colegi de club cu masina vineri dimineata. Nu am gasit nici un tren si nici colegi care sa fie vineri dimineata in Ohaba. Un coleg din Bucuresti a zis ca e posibil sa plece vineri seara si pana la urma a renuntat si el. Asa ca am fost nevoit sa anunt pe grupul de discutii al clubului ca nu mai pot veni. Tristete mare in sufletul meu si speranta ca intr-unul din anii urmatori voi reusi sa ajung la memorialul Cuxi! Incerc sa plec chiar si cu prieteni din Sibiu fara reusita. Joi seara ma intalnesc cu niste prieteni la o proiectie si Adina, prietena lui Eugen, imi spune ca poate sa plece doar sambata (vineri lucreaza si duminica trebuie sa lucreze pentru dizertatie). O simt ca incepe sa o roada ideea plecarii si intr-adevar mai pe seara ma suna sa ma intrebe daca pot sa plec si vineri si sa isi ia liber de la serviciu. Binenteles!!! Imi confirma ca si-a luat liber si ramane sa ne vedem vineri dimineata la ora 6.00 in gara (pentru tura de doua zile cu dormit la refugiul Strunga!!!). Mai tarziu Adina imi va marturisi (in stana din PLaiul lui Pacala) ca de fapt gandurile ei erau sa stea si a treia zi pe Munte (caci cine iubeste Muntele, vrea sa stea in bratele lui cat mai mult timp posibil). Am incercat sa mergem pe ideea de cheltuieli minime.

Ziua 1 -vineri 11 februarie 2011

Vineri suntem in gara la ora stabilita si ne luam bilete dus-intors pana in Busteni (26.28 ron) pentru a acoperi orice varianta de intoarcere. Pe drum mai motaim un pic si ne tot facem planuri de traseu. Cam pe la Ploiesti se lumineaza si dupa aceea putem sa vedem ce ne asteapta in munti. Zapada nu este foarte mare si cautam cu ochii toate variantele de urcat spre platoul bucegean. La 9.30 coboram in Sinaia si ma uit pana sus pe platou pe piciorul Pietrei Arse. Zapada nu pare sa ne puna probleme cu exceptia unei limbi de zapada in caldarea superioara pentru care am si ochit niste variante de ocolit. La 9.50 suntem la giratoriul de unde se incepe urcarea spre cota 1400 si peste inca 20 de minute trecem de restaurantul Furnica.

Urcam pe asfalt in bocanci de iarna si speram sa iesim cat mai curand de pe asfalt. Eu ma gandeam sa mergem pe drumul forestier ce ajunge la Poiana Stanii. Acesta e prea departe si vedem (10.30) marcajul BA ce urca prin padure. E vorba de poteca pietruita pe care fostii dictatori urcau spre Poiana Regala inchisa publicului. De fapt sunt convins ca niciodata nu au ajuns pe acest drum fiindca e destul de "dificil"! Urcam in continuu pana la 11.15 cand dam de un izvor amenajat. Bem putina apa si apoi in 5 minute suntem la Poiana Regala. Gheata incepe sa ne dea de furca si hotaram sa punem coltarii. Eu vreau sa iau apa de la vilele de aici si sunt sfatuit (si de niste muncitori de aici si de Adina) sa iau de la izvor "ca e mai curata decat toate". Fac o poza spre partea superioara a Piciorului Pietrei Arse si coboram amandoi pentru echipare la saniile ce isi asteapta turistii. E prima tura pentru Adina pe coltari si reuseste cu abilitate sa si-i puna pe bocanci. Intre timp eu umplu de la izvor sticlele cu apa si leg strans coltarii Adinei si ai mei. Acum parca topaim pe gheata si e cu totul altceva!
Urcam prin padure cu spor aruncand cate o ocheana in spate la Baiul imbracat in blana de tigru. O mica poienita ii aduce aminte Adinei de poiana Pietricica aflata in drumul dinspre fantana lui Botorog spre cabana Curmatura din Crai! Mai urcam un pic si facem o pauza de poze asupra crucii de pe Caraiman! Prilej cu care aluneca un bat al Adinei vreo doi metri in jos si trebuie sa ne lasam cu atentie pana la el sa il recuperam (fiindca sub pasii nostri e un prag de pamant acoperit cu zapada). Cam pe la ora 13.30 ii arat Adinei intrarea "secreta" in Brana Ursilor despre care ii povestisem in tren ca face legatura intre cota 1400 si poteca marcata pe care suntem noi acum. Peste 15 minute ajungem la masuta de la inceputul golului alpin si facem o mica pauza de masa si de poza de grup. De altfel si inspectam drumul de acum incolo.
La ora 14.00 pornim in sus pe poteca vizibila si acoperita cu foarte putina zapada. Decidem sa urmam poteca marcata. Imediat Adina urca un pic mai repede si o vad ca se avanta spre un valcel acoperit care pare sa urce intr-o curba in partea de sus a vaii. Eu vad ca poteca merge pe niste curbe de nivel mai sus si ii explic ca a gresit poteca. Pare sa poata urca pe acolo desi e mult mai abrupt. Eu urc pe poteca marcata observand-o tot timpul pe Adina in urcus pe zapada. Vad abruptul Jepilor si incerc sa imi aduc aminte numele vaii care urca pe aceasta parte. Abia tarziu imi vine in cap numele Comorilor (desi stiu alte detalii cum ar fi cele trei fire si pe unde sunt).
La 14.30 vad si un dos de capra neagra ce dispare inainte sa apuc sa ii fac vreo poza. Continui pe poteca si ma intalnesc cu Adina exact in momentul in care intra in poteca marcata.
E un pic ofuscata pe mine ca am lasat-o pe varianta mai abrupta, dar a fortat-o cineva sa urce pe acolo?
La ora 15.00 iesim in platou si vantul ne loveste imediat in fata. Facem o pauza scurta de hidratare si echipare contra vantului si pornim mai departe tacuti. Vremea este inca acceptabila si primim de acasa avertizari despre stricarea brusca a vremii in noaptea ce urmeaza si in cursul zilei de sambata. Inaintam spre Piatra Arsa si in circa 40 de minute suntem langa marele hotel sportiv (15.40). Eu sustin ca putem manca in interior din bagajul propriu si o "fortez" pe Adina sa isi scoata coltarii. Ea e convinsa ca fiind restaurant, nu vom putea manca din rucsac. Intram si prima reactie a celor de acolo este "Nu va cazati?" Intrebarea ne starneste repulsie si totusi ne asezam la o masa. Cand ni se pune meniul pe masa, ne ridicam frumos si iesim afara. Adina, ai avut dreptate! Cautam niste jnepeni sub care ne asezam sa mancam. E rece si vantul incepe sa bata. Mancam ceva repede si la 16.45 suntem din nou gata de drum.
BA ne e ghid in continuare. Peste 15 minute trecem de drumul forestier ce face legatura intre cabana Babele si Dichiu si ne lasam coltarii agatatii de rucsaci, considerand ca nu mai e nevoie de ei. Coboram pe drumul bine evidentiat si marcat cu stalpi avand in fata lunga vale a Doamnei. Planul initial era ca a doua zi sa coboram pe aici si inapoi spre Sinaia. Vom vedea ca vremea ne-a schimbat planurile.
Cam in dreptul cabanei Padina vedem un sir de poieni care par sa se scurga spre valea Ialomitei. Pana la poieni trecem cu grija un inceput de cornisa acum inghetata si coboram spre ultimul palc de padure. Facem un minut pauza la crucea unei tinere care a murit sperand ca varsta (putin sub 14 ani) ii permite orice pe Munte (e ora 17.00). Trecem un valcel plin de zapada si suntem in poiana de sus (17.20). Ne sfatuim si hotaram sa pornim in jos pe picior pe niste urme de schiuri ("sigur trebuie sa duca la Padina"). Coboram pe urme in jos si in 15 minute dam de o faina stana. Acum tinta noastra e alta si ne multumim doar sa ii facem cateva poze. Abia a doua zi vom afla pe unde am coborat: e vorba de Plaiul lui Pacala. De cand imi tot povestisera vechi mei prieteni de munte de acest Plai si nu am coborat niciodata pe aici pana acum! Dupa stana reusesc sa surprind cativa nori rosii deasupra muchiei Doamnele.
Putin mai jos dam de marcajul BR pe care am coborat intr-o tura recenta (decembrie 2009) din Valea Dorului spre Padina. Facem dreapta pe marcajul de acum cunoscut si printr-o poiana lunga iesim la o urma de forestier. Aici imi aduc aminte si facem stanga trecand peste un alt drum si mai lat. Acum (cca 18.15) avem de coborat o panta finala prin padure. Ne incapatanam sa nu aprindem frontalele si nici sa ne punem coltarii. E gheata pe jos si fiecare trage cate o tranta pe radacinile lucioase. In 10 minute iesim in poiana mare a Padinii si ne indreptam spre cabana pe drumul de masina. La 18.35 suntem la intrarea in cabana ferm hotarati sa urcam la Strunga (remember: cheltuieli minime!). Ne punem coltarii in timp ce cativa baieti pun un banner pentru un concurs de schi de tura in ziua urmatoare. Ii salutam si la 18.50 pornim in sus pe drumul cunoscut (BR). Curbele parca imi sunt dungile din palma si merg aproape automat! Pentru Adina zona este noua si imi pare rau putin ca urcam pe noapte si ca nu poate vedea peisajul. Dupa cateva curbe ajungem la prima stana mare. Ii arat variantele de vara si de iarna si optam pentru drumul de vara fiindca zapada nu ne ridica probleme (insa oboseala da!). Urcam pana la a doua stana si apoi trecem de un umar de munte. Am o nedorita senzatie de fata morgana si mi se pare mereu ca vad in fata saua. Dupa umar poteca face putin dreapta si urca pe o curba de nivel lata. La capatul ei avem un valcel inchis si tinem stalpii spre stanga in ceata din ce in ce mai deasa. Chiar ca se strica vremea! Dupa un alt umar facem iarasi dreapta si vedem in sfarsit saua adanca a Strungii. Tot incerc sa o amagesc pe Adina cu saua si cu refugiul. Oboseala a pus stapanire pe amandoi. Deodata in fata noastra apare vasnicul refugiu din lemn. E 20.45 si suntem la intrarea in refugiu pe un vant destul de urat si ceata laptoasa si foarte deasa. Intram, verificam interiorul, ne schimbam de hainele ude si incepem sa ne facem de mancare. Dupa masa topim la ambele primusuri zapada pentru a avea lichide pentru ziua urmatoare. Ne-au luat doua ore sa obtinem 3.5 litri de apa pe care ii consideram suficienti. Cam pe la ora 23.00 ne retragem in caldura sacilor de dormit. Adina are un sac mai larg si ca urmare se incalzeste mai greu. Zgomotele vantului si oboseala acumulata ne fac sa adormim destul de tarziu si stim ca primii arbitri de la concurs vor fi la ora 8.00 dimineata aici.

Ziua 2 - sambata 12 februarie 2011

E tare bine in caldurica sacilor de dormit! Simtim asta tot timpul noptii si mai ales dimineata cand la ora 8.00 cei doi arbitri ne bat in usa. Abia ies din sac si le deschid usa. Datorita unui geam spart intr-un colt, avem o interesanta paturica alba peste tot ce e in refugiu! Si cu toate astea nu ne-a fost frig (cel putin mie!)! Deschid usa celor doi arbitri prieteni care vin si isi pregatesc materialele pentru sosirea primilor concurenti. Se asteapta ca in 30 de minute sa soseasca prima din cele 6 echipe inscrise in concurs. Intr-adevar la 8.30 prima echipa trece pe langa refugiu. Li se solicita numarul echipei si li se dau ceva lichide calde. In graba trece si a doua echipa si abia apucam sa le facem o poza.

Afara e un viscol de nu-ti vine sa dai nici cainele afara din casa! Si noi tocmai pe vremea asta vrem sa plecam... Nu se poate! Mai amanam plecarea cu o zi si astfel gandurile nerostite ale Adinei capata consistenta: mai stam inca o zi pe munte! Intram inapoi in saci si mai stam de vorba pana ce trec toate echipele (adica pana pe la 9.30). Cei doi arbitri isi strang unicul rucsac, ne saluta si coboara la vale spre cabana. Parca nu ne vine sa iesim din refugiu. Ne facem de lucru cu masa, cu stransul rucsacilor si cu pastrarea curateniei in refugiu (cel putin asa cum l-am gasit!) si abia la ora 12.00 ne incumetam sa iesim in white-out-ul de afara. Initial ne gandim la varianta de a sta noaptea urmatoare la Padina si apoi sa ne retragem spre valea Prahovei. Coboram pe BR pe care am urcat cu o seara inainte pe urmele pasilor nostri si a schiurilor concurentilor. Viscolul acopera destul de repede orice adancitura in zapada facuta de om si stalpii ne conduc spre prima si apoi spre a doua stana. Pana aici facem 30 de minute si abia acum incepe sa se mai ridice putin ceata si sa vedem circa 50 de metri in jurul nostru. Incepem sa distingem linia intre albul zapezii si albul cerului. E posibil ca mai incolo sa fie mai frumos. In circa 20 de minute avem parte de cateva raze de soare. Ii propun Adinei o coborare directa la cabana fara a ocoli pe forestier. Cobor pana la padure si vad ca panta e prea mare si hotaram sa continuam pe drum. Vedem o "urma de seismograf" desenata de padure pe zapada stralucitoare.
"Auzi Cezar! Mai stii stana aia pe langa care am trecut ieri? Ce-ar fi sa dormim acolo?"
"O idee geniala! Si nici nu mai trebuie sa ne grabim maine!"
Coboram agale pana la Padina si nu ne mai chinuim sa intram in cabana. E ora 13.10 si facem doar cateva poze langa intrarea in bastionul cabanei.
"Vrei sa mergem intr-o pestera interesanta si aproape? E nemarcata si la un moment dat trebuie sa ne strecuram pe burta!" "Gata, mergem!"
E vorba de Grota Pusticului, o frumoasa pestera ascunsa in conglomeratele bucegene putin mai la sud de Pestera Ialomitei. Prima data am fost dus aici in cadrul unei scoli de ghizi in 2004 si de atunci nu am mai intrat pana in capatul galeriei. Imi aduc aminte cu placere de cateva pasaje si vreau sa mergem pana la ultimul perete. De la Padina mergem spre Pestera lasand in stanga intrarea in Cheile Horoabelor (unde conform anunturilor nu ai voie decat cu asistenta Salvamont - asistenTA sau asistenTZA? :D) Inainte de a urca ultima panta spre Pestera Ialomitei facem stanga prin padure si recunosc potecile ce ne urca la Grota tinta. Sunt doar 10 minute de urcat, dar trebuie precizie destul de mare ca sa ajungi la gura pesterii in loc de alti pereti. Pe ultimii 5 metri imi aluneca picioarele si am o mica retinere. Adina porneste incantata in fata mea si gaseste treptele potrivite pana la gura de conglomerate (13.55). Ne dam coltarii jos si lasam rucsacii la intrarea in pestera. Scoatem frontalele (Adina frontala si eu telefonul cu lanterna) si intram pe galeria foarte scunda. Dupa un pasaj de cativa metri josi se deschide o camera mai mare si in stanga intr-un caus mai mare e amenajat un pat din lemne si izoprene. Facem o pauza de exaltare aici. Un moment stingem luminile si vedem cat de bezna e sub pamant. Continuam pe galeria principala cu un urcus usor de cativa metri. Urcam intr-o alta camera unde gasim niste mini orgi si o frumoasa stalagmita taiata pe plan trasnversal. Poze, poze! Urcam in stanga o treapta cu gol sub ea si vedem ca in fata galeria se inchide. Dar nu e capatul! In dreapta avem o saritoare de vreo 4 metri pe care o urcam pe niste trepte sapate de-a lungul timpului. Mai avem cativa metri pana la punctul terminus. In stanga o galerie se pierde in sus si in dreapta zarim fotografia parintelui Arsenie Boca. In spatele lui mai sunt cateva iconite si causul-minune plin cu apa. Spun "minune" fiindca se considera pe vremea dacilor ca aici e apa vietii. Tot timpul apa se mentine la acelasi nivel indiferent cata apa ai lua. E ca si cum se regenereaza instant (explicatia moderna este cea a vaselor comunicante!). Amandoi suntem incantati de minune, in special Adina ce vede muntele pe interior pentru prima data in aceasta Grota a Pustnicului. Ne intoarcem incet spre iesire facand cat de multe poze ne permit aparatele (in special al meu care fiind mai sensibil, refuza sa isi mai deschida obiectivul la o anumita umiditate). La 15.15 suntem la iesire si ne echipam pentru continuarea drumului.
Afara viscolul nu inceteaza sa bata din toate directiile. Ne intoarcem pana in poiana mare a Padinii si urcam pe BR pe care am venit cu o zi inainte. Doar ca acum suntem mai echipati si coltarii ne tin bine in gheata de pe panta din padure. Facem dreapta pe poteca bine marcata cu stalpi recunoscand lunga poiana prin care am venit ieri.
Dupa poiana trecem un valcel si pornim in stanga pe unde tin minte ca am venit. E un superb culoar de zaapda in padure si inaintam pe el cat putem de mult. Atat de mult am inaintat ca ne-am afundat in padure complet si am pierdut "poteca" de ieri. Tinem cumva niste poteci in dreapta prin padure si Adina are ideea fericita de a merge pe sub copaci ca sa evitam zapada mare (pe cat posibil). Ne furisam mereu in sus pe picior pana ce vedem primul luminis mare in fata noastra. Aici trebuie sa fie una din poienile prin care am coborat noi. Ce sa vezi: mai urcam vreo 20 de metri si intre doua pale de viscol care ne lovesc frontal, vedem stana!!! E ora 17.00 si suntem fericiti. Aici e casuta noastra pentru noaptea asta! Cautam cel mai bun loc de dormit si il gasim intr-o camera izolata destul de bine intr-un capat al stanii. Avem priciuri destul de inguste si inclinate intr-o parte si o masa pe care o bagam in camera noastra "de hotel". Mai cercetam o alta camera ce pare si mai izolata dar e murdara si miroase a soareci si a putrezeala. Asa ca ramanem unde am stabilit prima data!
Ne facem de mancare (supa, piure si tot de felul de mancaruri specifice Muntelui) si pe la ora 22.00 ne bagam in saci pe "priciul" superior. Bocancii ii bagam in niste saci de plastic si ii lasam pe pricul de jos. Mare prostie am facut! Bocancii mei sunt din piele care acum e umeda si dimineata ma voi trezi cu ei mai tari ca lemnul!!! Invatatura de minte sa imi bag bocancii in sacul de dormit alta data! In fine reusim sa ne incalzim si adormim protejati de vantul ce suiera cu putere afara. Plasticul din unicul geam al incaperii e miscat puternic de vant si pana dimineata va fi rupt si tras intr-o parte.

Ziua 3 - duminica 13 februarie 2011

Noaptea a fost destul de frig (cred ca gradele Celsius s-au dus undeva pe la -10...-12) si sacii nostri de dormit au facut fata cu intermitente. Adica ne-am mai trezit, am mai atipit cate un pic! Adina a avut mai multe reprize de nesomn si datorita plasticului din geam care fosnaia intr-una si spre dimineata s-a si desprins! Frigul s-a resimtit puternic asupra bocancilor mei care, uzi fiind si practic la exterior (doar intr-un sac de gunoi), au inghetat bocna! Asta a fost una din problemele de dimineata! Cum sa fac sa ma incalt? Cam pe la ora 7.30 ne trezim si iesim din saci si Adina reuseste sa isi puna bocancii (si ei putin inghetati). Eu insa... baga piciorul in bocancul tare ca piatra! Mai misc limbile bocancilor, gasesc un lemn cu care caut sa largesc gura bocancilor, mai topesc cu mana putin gheatza de pe pielea exterioara si pana la urma Adina vine cu ideea geniala de a incalzi bocancii cu primusul! Aprind primusul si incalzesc bocancii care in 10 minute se inmoaie si pot baga picioarele in ei. Pfuh, ce am scapat de problema asta! Mancam ceva de dimineata si bem niste cai cald din termos, ne strangem bagajele, curatam locul si la ora 8.50 suntem gata de drum. Iesim afara pentru cateva poze la cele -7...-8 grade un pic geroase si la ora 9.00 pornim in sus pe Plaiul lui Pacala.
Urcam pe urmele de schi pe care am coborat cu doua zile inainte si la 40 de minute de la plecare ajungem in marcajul BA. Ne mai uitam putin in spate pentru a acumula in minte cat mai mult din minunile Mariei Sale si facem dreapta pe marcaj spre Piatra Arsa. Deasupra crucii amintite mai sus surprind contrastul albului zapezii cu cerul albastru putin "murdar" si taiem o mica cornisa intr-un valcel pe care il trecem fara absolut nici o problema.
Ultimele priviri ale vaii Doamnei se ascund dupa prima buza a platoului si zarim in stanga releul costilean, crucea caraimana si in fata complexul Piatra Arsa. Eu raman putin mai in spate pentru cateva poze si recuperez distanta destul de repede cu coltii fixati bine de talpi. La 10.50 trecem pe sub Piatra Arsa in latratul cainilor de acolo si continuam in sus spre Cota 2000 si Miorita. Ora 11.05 ne prinde la rascrucea de drumuri cu BA spre piciorul Pietrei Arse si BG spre Cota 2000, Miortia si mai departe spre Sinaia. Urcam pe marele bulevard de platou si peste cateva minute facem o pauza de spalare pe fata cu zapada. E asa de revigorant ca parca nu ne mai vine sa plecam! Desi pe aici e destul de circulat, parca totusi suntem furati de bratele zanelor Muntelui si plimbati pe valurile albe! "Vreau sa mai raman macar o zi..." e gandul care ne roade acum mintea. Abia inainte de varful Furnica zarim cateva grupuri de turisti de ocazie (adica nu pareau echipati ca pentru iarna) care erau la plimbare intre 2000 si Piatra Arsa. Ni se pare prea aglomerat pe drumul de iarna peste Furnica si inainte de a incepe urcusul spre varf, facem stanga pe varianta de vara. Eu imi amintesc ca pe aici e in totalitate un fel de forestier si se va dovedi in curand ca ma insel. Insa e un drum usor si foarte frumos care ne fereste de hoardele de turisti!
Putin dupa ora 12.00 panta pare sa se incline din ce in ce mai mult sub piciorul Furnicii si vedem un foarte interesant camp de "bolovani de gheata", bucati dintr-o veche placa de gheata imprastiati in stanga si in dreapta potecii. Imi imaginez ca sunt in partea superioara a morenelor himalayene si caut cel mai usor drum printre bulgarii surprinzatori.
Vedem in fata cum curba de nivel ne urca un pic spre Cota 2000.
"Ce-ar fi sa taiem valcelul asta de zapada si apoi sa tot coboram pe piciorul ala stancos?" "Ok!"
Valcelul amintit este format de primul fir de apa/caldare mai larga aflata la nordul Vaii lui Carp. Fix in valcel Adina vrea sa faca o pauza si o rog sa trecem panta de zapada inclinata si apoi putem sa ne hodinim cat vrem. Facem fiecare pas cu atentie pana se inmoaie putin zapada si ajungem imediat pe partea cealalta a limbii de zapada. Pauza un minut si taiem mai departe curbele de nivel pe sub niste pereti stancosi.
In fata avem Valea lui Carp de pe care auzim un fosnait de zapada. Sunt cativa boarder-i care coboara atent cu placile pe firul inghetat. Noi ne ferim de firul vaii coborand pe o poteca vizibila in serpentine pe piciorul Sfanta Ana. Poteca e super faina si, chiar daca pare de cateva ori sa se intrerupa in pereti, ne scoate frumos sub ultimul pinten stancos pe un varf plat plin de iarba. E ora 13.00 si e foarte devreme sa coboram! Hai sa stam aici, mancam ceva, ne mai tolanim putin la soare, bem un ceai cald (facut instant la primus din zapada topita!) si urmarim curajosii care coboara pe Carp! Ii vedem pe fir pana jos unde se pierd in padure. Aici suntem doar noi doi si Muntele! Cred ca in aceste locuri minunate este Edenul despre care se vorbeste la inceputul scrierilor biblice! E atat de fain si captivant incat Muntele te duce in alta lume fata de furnicarul de jos! Mai admiram inca o data piciorul Sfanta Ana pe care am coborat si la 14.00 o luam agale la vale.
Coboram in firul Carpului si urcam pe partea cealalta in Drumul de vara, partia rosie pe care am reusit eu in prima zi de schi sa cobor singur cu atentie in plug! Cateva sute de metri mai jos scurtam pe o bucata de drum/partie cu pietris pana deasupra fostei cabane Salvamont de deasupra cabanei "Valea cu brazi" de la cota 1500. Ii arat Adinei vechiul marcaj pe care se poate ajunge la cascada Vanturis (cca 14.40). Poate alta data ajungem pe acolo intr-o plimbare de duminica!
Coboram direct la 1400 si apoi pe langa statia terminus de gondola continuam in jos pe partia amenajata. Acum e foarte mult noroi si pietris care ne determina dupa cateva curbe sa iesim in drumul asfaltat si sa ne scoatem coltarii. Ii curatam cat de mult putem, ni-i putem in rucsaci si continuam la vale (15.15). Scurtam cat de mult putem curbele soselei, reintram in partia amenajata care ne duce extrem de repede la capatul de jos al gondolei. Acum iesim la civilizatie (lucru ce ne displace) si coboram pe asfalt printre casele Sinaiei pana la DN1. Pierduti in tot felul de discutii, abia ne dam seama cand iesim la giratoriul cu brad taiat perfect conic in centru. E ora 16.20 si pana la personal mai avem putin peste o ora si jumatate. Asa ca ne relaxam pentru cateva zeci de minute in parcul din centrul statiunii intr-un soi de melancolie/tristete pentru despartirea fizica de Casa-Munte. Stim ca vom reveni curand si ne consolam cu acest gand de speranta. Coboram in gara si la ora precizata pe bilet (18.10) ne urcam in personalul 3006 care ne duce cu pasi repezi spre capitala. In tren suntem inconjurati de tineri ce fusesera LA munte si reusim printr-o magie fascinanta sa ne detasam de "orasenismele" din jurul nostru. In jurul orei 21.30 ajungem in Gara de Nord si ne despartim cu amintirile placute din cele trei zile inedite (o prelungire superba a unui week-end devansat cu o zi) si cu dorinta de a revedea cat mai curand Muntele drag.

Tura "a curs" (vorba unui bun prieten) si a fost exact ceea ce ne-am propus: o tura cu putini bani, multe imagini superbe, multa caldura a Mariei Sale si incarcare energetica pentru saptamana ce urmeaza! Ne gandim la we viitor cand avem in plan o traversare est-vest a muntilor Grohotis. Despre asta vom citi in RTul urmator!