RT Grohotind prin alb 19-20.02.2011

RT Grohotind prin alb 19-20.02.2011

Colegi de tura: Adina, Eugen, Emil, Cezar

Ziua 0 - vineri 18.02.2011

Iesirea din Grohotis a fost planuita cu ceva timp inainte (vreo doua saptamani) si am vorbit ca mergem indiferent ce se intampla. Joi seara caut prognoza meteo in zona si nu e deloc imbucuratoare: norii acopera tot cerul si pare sa fie destul de rece. Suntem asa de hotarati ca nimic nu ne impiedica sa plecam. Emil cu Eugen fac ceva cumparaturi comune. Eu imi iau mancarea obisnuita pentru munte (in conditii de iarna nu lipsesc supele, ceaiurile, dulciurile si niste paste gata pregatite) si stabilim sa plecam vineri seara cu microbuzul spre Cheia. Din pacate nu se fac rezervari la microbuz si ca urmare undeva in jurul orei 18.00 suntem la autogara IDM de langa gara Basarab (Bucuresti). Soferul e amarat fiindca are foarte multi clienti si reuseste cumva sa ne inghesuie in micul microbuz cu care va goni spre Cheia. Rucsacii nostri sunt urcati ultimii langa sofer si la 18.50 pornim spre Maneciu. De fapt microbuzul merge doar pana in Maneciu, dar soferul e atat de amabil si ne duce mai departe doar pe noi patru. Avem noroc ca e localnic si cunoaste zona foarte bine. Ii povestim cu harta in mana ca vrem sa urcam la stana de sub vf Grohotis si ne lasa la intrarea in valea Bobu (21.30). Se mira un pic ca noi vrem sa urcam noaptea, dar nu isi face probleme pentru noi. Chiar ne da o carte de vizita pentru intoarcere sau pentru alte ocazii. Noi ne echipam cu frontale si cu bete si pornim pe drumul forestier aparent plat. La inceput zapada e mica si dupa vreo 40 de minute incepe sa creasca din ce in ce mai mult. Avem o harta color printata de Emil si foarte detaliata (multumiri lui Emil si siteului www.tenereclub.ro) pe care observam pe stanga drumului niste cladiri denumite "La casa lui Sultan". Presupunem ca in stanga avem constructia cu acest nume si continuam pe drum. Facem doua curbe in ac de par si apoi drumul urca pe versantul stang (in sensul geografic) al cursului de apa Bobu. Cam pe la ora 0.00 drumul se termina si avem in fata doua cursuri de apa si un picior de munte intre ele. In rest nu putem urca prin alte parti datorita pantei foarte mari. Eu sugerez sa mergem pe cursul de apa din stanga si Emil pleaca in fata pentru cateva zeci de metri de cercetare. Se intoarce bucuros ca a vazut niste semne forestiere. Astea nu ne ajuta :(. Suntem un pic peste 1000 de metri altitudine si harta ne indica faptul ca ar trebui sa urcam pe apa din stanga. Cateva grade cu minus grabesc decizia: urcam pe cursul apei! Mergem vreo jumatate de ora pe marginile apei si ne trezim pe versantul stang (iarasi geografic, dreapta in sensul de urcat) cu o panta imensa spre apa. Emil vazuse niste poteci clare ce urcau pe panta cu vreo 50 de metri in urma mea (eu fiind in fata grupului). Ne intoarcem si incepem sa urcam pe una din poteci castigand in altitudine. Potecile dispar si urcam direct pe panta din ce in ce mai anevoioasa, uneori inclinata la 45 de grade. Avem foarte multe frunze, zapada si radacini alunecoase care ne si fac sa si derapam de cateva ori. Cu rabdare, tin in sus panta care pare sa ne scoata la gol alpin. Speram sa ajungem la stana din saua sudica a vf Grohotis, stana in care vrusesem cu Andreea sa dormim in tura anterioara in Grohotis (http://cezarpart.blogspot.com/2010/11/rt-grohotis-23-24102010.html). In loc de asta iesim la golul alpin la niste stancarii care nu par sa fie deloc stana. Avem parte si de o vreme extrem de neplacuta: e ceata si vizibilitate la circa 50 de metri, vantul puternic nu prea ne lasa sa stam pe loc si nu se vede pic de constructie. Urcam pe la baza stancilor pana in muchia piciorului. Aici ne regrupam si mi se pare ca vad la linia padurii o stana. Cobor pana la ea si ma insel: e doar o stanca plata putin mai intinsa ca suprafata! E deja 1.00 noaptea si trebuie sa luam o decizie. Analizam zona rapid si cadem de acord sa mai urcam pana gasim o stana sau cel putin un loc plat pentru corturi. Urcam putin in sus si dreapta vazand imensa vale a Grohotisului care se adanceste sub noi. Dupa vale pare o stana, dar nu suntem siguri de ea si urcam mai departe. Oboseala incepe sa puna stapanire pe noi. Ca urmare si iritarea incepe sa creasca si Eugen e primul care izbucneste: e extenuat si aproape ca nu mai poate merge. Il inteleg perfect fiindca toti suntem extenuati dupa o saptamana grea de lucru si anunt ca ne oprim imediat ce gasim un loc mai plat pentru corturi. Mai urc prin ceata pe piciorul din stanga si vad in fata niste stanci ce se arata ca niste urme vagi. Ma gandesc ca e greu sa urcam printre ele in conditiile astea si chiar inainte de ele gasesc un fel de sa mai plata in piciorul de munte. Ma opresc sa regrupam si dau verdictul (mult asteptat): aici punem corturile! Emil vede o caldare mai protejata de vant 20 de metri sub noi. Coboram in caldare si la ora 2.00 ne apucam de instalat corturile. Eugen e partial inghetat asa ca montam repede cortul lui si il "fortam" sa intre inauntru si sa se schimbe cu haine uscate, eventual sa intre in sac. E mult mai bine cu haine uscate si auzim vocea lui Eugen inviorata. Parca e alt om! Intre timp eu cu Emil intindem cortul meu si asiguram bine toate ancorele in viscol. Intram si noi doi in cort si ne schimbam cu haine uscate. Emil se duce la colegi in cort sa manance. Mie imi e somn si frig si nu mai ies din sac, chiar daca primesc multe rugaminti in acest sens. Pana la urma Adina vine pana la mine in cort cu un pic de mancare (cea mai buna dovada de camaraderie e sa iesi pe vremea asta din cort pentru colegii obositi!). Ii multumesc mult pentru efort si pe la 4.30 vine si Emil in cort si ne retragem cu totii la somn in bataia vantului rece.

Ziua 1 - sambata 19.02.2011

Desi dormisem destul de putin in caldurica sacilor buni, lumina puternica ne trezeste cam pe la ora 7.30. Mai motaim un pic si ne hotaram destul de repede sa iesim din corturi sa evaluam situatia de afara. Avem corturile partial acoperite de zapada, ninge in continuu si whiteout-ul e mai dens ca ieri. Parca nu ne vine sa strangem corturile si pe moment ne multumim cu cateva poze. Inteleg perfect viteza scazuta a alpinistilor la altitudine mare cand ies din cort bine imbracat: e deja ora 10.00.

Ne adunam cu totii in cortul lui Eugen si al Adinei si ne apucam sa mancam de dimineata de toate din masa extrem de bogata. Facem o gramada de ceai cu care ne incalzim pe interior si punem si in termos (bun pentru mai tarziu). Cam pe la ora 11.30 ne apucam de strans corturile cu hotararea de a merge in sus pe picior. De data asta ne miscam extrem de repede si in 15 minute avem rucsacii facuti si suntem gata de "luptat" impotriva vantului. De fapt ne asteptam la vremea asta si nu avem de ce sa ne plangem. Singura problema e ca nu stim absolut deloc pe unde suntem. Doar banuim! Urcam printre stanci si apoi pe picior in sus. Eu am mereu vaga impresie ca mergem spre sud. Tinem o muchie ce ne duce pana in creasta intr-o zona plata. Aici trebuie sa ne dam cu parerea legat de traseu in continuare. Eu insist prosteste sa mergem mereu in stanga. Singura salvare e ideea geniala a lui Emil: busola! Of, dar eu nu am busola care este in geanta aparatului foto uitat acasa (pozele sunt facute de Adina)! Emil insa nu se dezminte si scoate busola lui. Cand ce sa vezi: directia in care mergem e spre NV!!! Sunt un pic buimac fiindca nu pot sa realizez unde am facut dreapta! In fine hotaram sa urmam directia N-NV si tin mereu busola in mana ca sa verific directia. Traversam muntii Grohotisul si Bobul Mare fara sa ne dam seama si tot timpul urmarim directia N-NV. Ne aflam tot timpul cam pe la 1600 de metri si cautam mereu curbe de nivel. In fata noastra se adanceste o vale larga pe care cautam sa o taiem prin locul unde firul de rau are zapada cea mai mica. Identific acum (in momentul in care va povestesc) aceasta apa ca fiind paraul Stanii si incepem sa urcam pe muchia de dupa el (muntele Bobul Mic). Pe muchie avem iarasi falsa impresie ca niste stanci sunt o stana si ne calmam repede.
Dupa muchie avem impresia ca in fata se vede o umbra neagra: e padurea salvatoare! "Uite padurea in fata!" anunt eu cu bucurie si incepem sa coboram pe panta acoperita de zapada. Parca prind aripi si nu pot sa imi opresc placerea de a face cristiane imaginare in jos pe firul de vale. Ma si vad pe schiuri si cobor cu grija in serpentine din ce in ce mai stranse. Ii atentionez pe colegi sa fie atenti in cateva locuri cu gheata si le spun ca o sa ii astept jos la padure unde se indulceste panta. Pastrez tot timpul vizibilitatea cu grupul ramas in urma si recomand mereu sa coboare pe urmele facute de mine.
La ora 16.00 sunt la marginea padurii superbe. Toate crengile atarna sub greutatea zapezii si parca totul ar fi dintr-o pictura a Creatorului nostru. E un peisaj de vis si o rog pe Adina sa faca multe poze. Parca nu imi vine sa imi iau ochii de la bulgarii de zapada de pe fiecare ramura. Suntem atat de fericiti incat nici nu ne mai pasa de necunoasterea zonei. Cu siguranta o bucatica din Rai se afla aici si noi facem parte din el!
In jos firul pe care am coborat creste in inclinare si hotaram sa intram un pic in stanga in padure pentru un ceai cald si niste dulciuri (curmale, eugenii). E minunat locul de popas si trebuie totusi sa ne urnim mai departe spre a cobori in locuri mai line. Pornim prin padure in jos cu ochii mereu in sus la superbitatea ce ne inconjoara. Din acest motiv Emil se impiedica o data si facem haz de necaz.
Coborarea faina prin padure e un adevarat tratament psihologic (copyright Emil) pentru stresul care ne ataca in fiecare zi in oras. Totul e alb si doar trunchiurile copacilor ne aduc aminte ca suntem in padure. Coboram din ce in ce mai lejer si la ora 17.00 ajungem la unirea a doua fire de apa intr-unul mai mare. Aici e si prima constructie umana: o conducta care traverseaza suspendat firul de apa! Facem iarasi o scurta pauza de poze si de aici incepe sa se formeze un drum forestier. Impresia e aparenta caci mai incolo vom balauri pe firul de apa ce adanceste o vale destul de mult.
Peste 15 minute coboram la firul vaii si parcurgem scurtele chei de pe langa apa. Inca nu stim unde suntem si continuam prin chei. Simfonia brazilor (copyright Emil) se desfasoara in jurul nostru si ne mutam mereu privirea de la pasii pe care trebuie sa ii facem cu grija la muzica randurilor de brazi de pe versantul drept al cheilor. Cand vedem braduti firavi ce se strecoara spre albul cerului, cand randuri de brazi falnici domina valea in multiple randuri cantand din ce in ce mai accentuat opera nescrisa a naturii!
La ora 17.50 iesim la un drum forestier mai larg si vedem o borna kilometrica: 4 km spre ceea ce pare a fi un DN. Banuim ca mai sunt intr-adevar 4 km pana la DN1A, dar nu avem siguranta 100%. Langa borna e un mini-baraj extrem de fain si o urma de sanie de fier. Facem cateva poze la drumul necalcat de om si pornim in jos bucurandu-ne de lumina care se intinde din ce in ce mai mult spre ore inaintate. Ma bucur ca e ora 18.00 si inca nu e intuneric. Drumul e superb si bradutii plini de zapada ne insotesc pe ambele parti ale drumului. Mergem plini de buna dispozitie si peste circa un kilometru vedem in dreapta o poiana mare si surpriza: o baraca pe lemne a taietorilor de lemne! E inchisa cu lacat si colegii vor sa o deschidem. Eu comentez ca as pune cortul in poiana si pana la urma nu stiu ce face Emil si deschide lacatul si usa. In continuare sunt un pic botos fiindca nu imi place sa "violez" proprietatea altuia. Intram si vedem ca avem priciuri faine, masa, banca si un godin extrem de atragator. Pana la urma trec peste "norvegianismele" mele si incep sa ma bucur si eu de noua noastra casa. Reusim sa aprindem focul in godin si acesta incalzeste foarte repede mica incinta. Aducem apa de la rau cu o galeata si ne apucam de supe, ceaiuri si mai tarziu chiar si un gratar stropit cu putin vinisor fiert. Chiar e ospat mare aici si ne gandim ca e al "nu-stiu-catelea" reveillon de anul asta! Dupa ce se intuneca ne facem lumina cu cateva lumanari aduse de Emil si voia buna pune stapanire pe noi. Timpul trece extrem de repede si nici nu ne dam seama cand se face ora 23.00 si lipsa de somn ne face sa ne retragem la orizontala. Godinul da insa atat de multa caldura incat trebuie sa mai deschidem de cateva ori usa sa se mai racoreasca si sa se aeriseasca. Aerul cald pare de multe ori sa ne sufoce! Abia spre dimineata se lasa racoarea (cam pe la ora 6.00) si intram in sacii de dormit care ne duc imediat in lumea viselor.

Ziua 3 - duminica 20.02.2011

Dupa seara faina meritam o trezire ceva mai tarzie! Asa ca pe la 9.30 reusim si noi sa iesim din saci si sa incropim de masa. E un pic cam frig in camera si Adina face rapid focul in godin sa ne incalzim. Efectul godinului cald se simte in cateva minute: de la polar trec la tricou si parca tot e cald! Ne potolim foamea (cam mult am mancat noi in tura asta ;) ) si incepem sa ne strangem bagajele. O fost o seara tare faina, dar inca mai avem de mers si nu stim exact unde suntem! Asa ca pe la 11.45 rucsacii sunt gata si ii scoatem afara la scari. Facem curatenie luna prin camera de "hotel" ce ne-a gazduit si speram ca proprietarii sa nu se supere ca am stat si noi o noapte acolo!
Ne verificam sticlele cu apa si punga cu gunoi (sa nu cumva sa ramana pe aici) si peste circa o ora ne luam rucsacii in spate si pornim la drum cu niste ultime priviri spre baraca si spre poiana faina. Continua sa ninga si drumul este si mai placut. Zapada de 30-40 de cm ne trece pe langa bocanci ca un puf extrem de fain si placut (imaginati-va o plapuma de tara care s-a desfacut si aveti picioarele afundate in puful si fulgii din ea). Curand aflam gratie unui mare panou ca ne aflam pe valea Mogosului. In 15 minute dam de niste lemne taiate si stivuite pe stanga drumului si o rog pe Adina sa pozele dezastrul de aici. Plecam in graba rusinati de faptul ca suntem din aceeasi specie cu distrugatorii copacilor nevinovati! Peste cateva minute vedem pe dreapta un foisor-punct de observatie, prilej cu care eu urc aici si fac un pic pe dictatorul ("Dragi tovarasi si pretini!"). De fapt imaginea imi aduce aminte de filmul "Dictatorul" in care Chaplin are un rol magistral.
Mai intalnim inca doua astfel de puncte de observatie si trecem pe langa ele in ritm destul de rapid. In 20 de minute ajungem la o intersectie unde vine din stanga un alt forestier. Noi continuam inainte cu o mica pauza pentru a-l astepta pe Eugen (ce ramasese in urma pentru cateva poze si dezechipare). In 10 minute dam de primele case si avem impresia ca e o vulpe in fata. De fapt e un caine roscat ce ne intampina cu un latrat destul de strident. Cinci minute ne despart de DN1A unde ajungem la 13.35. Uite ca pana la urma am iesit mai bine decat ne asteptam! Eh si acum ce ne facem? Dam telefoane in Cheia si la soferul nostru si aflam ca masina tocmai a plecat la 13.00 din Cheia si urmatoarea masina e abia pe la ora 16.45. Asadar suntem pe DN si nu avem nici o cursa spre Bucuresti! Pana la Cheia sunt circa 3 km si pana la Maneciu Ungureni 14 km. Undeva pe la ora 16.30 avem tren din Maneciu spre Ploiesti si apoi Bucuresti. In bocanci de iarna pornim pe asfalt spre Maneciu. Emil si cu mine incepem sa mergem intr-un ritm destul de alert si ii alergam putin pe Eugen si pe Adina. Mai tarziu o sa aflam ca pe Adina au ros-o bocancii si merge mai greu. Nu imi place deloc situatia mai ales ca Emil grabeste pasii. Vroia sa ajungem la tren si nu stiam exact cat mai e pana la gara. Avem ghinion sa nu ne ia nimeni la autostop si ajungem la ultimele curbe stranse inainte de Maneciu (adica dupa 12 km de mers). Aici taiem curbele si suntem imediat pe sosea la nivelul cel mai de sus. Avem noroc cu un sofer care opreste si se ofera sa ne duca (cu ajutorul prietenilor lui cu alte masini) pana la gara la Maneciu. Ii multumim si ne urcam in cele trei masini. La gara aflam ca doua masini merg la Bucuresti si se ofera sa ne duca si pe noi. Emil cu Eugen si Adina se urca intr-una din masini si eu stau cu rucsacii in spatele unui Logan furgoneta. La ora 19.30 debarcam la metrou la Iancului cu multumiri soferilor care refuza sa primeasca ceva. Doar o carte de vizita ne ramane in mana si promitem sa mai luam legatura cu ei pentru posibile plimbari. In cateva clipe rememoram toata tura si ne indreptam fiecare spre casa plini de energie pentru perioada in care nu vom putea merge "acasa" pe munte.

Cu multumiri colegilor de tura pentru unitate si buna dispozitie si in special Adinei pentru aparatul foto, ma gandesc la primul we in care voi putea pleca din nou!