Dacă tot suntem în partea de nord a Moldovei, propun Laurei să mai rămânem o noapte sau două în zonă și să vizităm ceva ce își dorește de mult: Iașiul. Își manifestase dorința asta de ceva timp! Știu că mai are doar o zi de concediu și rezolvă să lucreze zilele următoare online. Fac aici o paranteză: este foarte adevărat că atunci când lucrezi online, teoretic mai poți rezolva și alte lucruri între timp. Dar, mai ales când ești pasionat de ceea ce faci și mai ales când timpul este mai flexibil, de fapt lucrezi mai mult decât lucrezi când mergi la birou. Chiar avusesem cu altă ocazie pe tema asta și ne contrazisesem. Părerea mea este că treaba de făcut este tot aceeași și se face în același timp oriunde ai fi. Doar că la birou sau la locul de muncă te concentrezi mai mult pe ceea ce faci decât acasă unde atenția îți este distribuită în mai multe locuri. Bine, eu spun asta, om care mereu a fugit de treaba de birou și a ales flexibilitatea muncii de teren!
Dar deocamdată este o zi de concediu și, fiind pasionată de munca ei, Laura va mai rezolva câte ceva pentru muncă și în timpul drumurilor de astăzi. Fiindcă azi, după masa de dimineață foarte consistentă, facem doar o oprire până la destinația finală a zilei. Eu mai am câteva zile libere înainte de a merge la muncă. La mine este un altfel de program, neobișnuit pentru majoritatea! Așadar, pentru a mai vedea ceva din frumoasa Bucovină, obiectivul nostru este mănăstirea Dragomirna. Fusesem cu mult timp în urmă, nu mai știu dacă o dată sau de două ori. Așadar drumul nostru de la ”Sușava”, drum de circa 15 kilometri (cum să nu faci o astfel de vizită când ești atât de aproape!) iese prin Ițcani și apoi întins până în Mitocul Dragomirnei și apoi Dragomirna. Par drumuri prin zone puțin locuite și abia acum, pe hartă, văd că noi am intrat foarte puțin în Dragomirna, localitatea fiind dincolo de mănăstire. Interesant ce înseamnă ”mitoc”: mănăstire mai mică subordonată unei mănăstiri mai mari sau grup de case care aparțineau unei mănăstiri și serveau ca loc de găzduire (DEX '98). Primul sens îl știam de mult dinmp sub forma ”metoc” sau ”metoh”.
Fiind din București, sunt obișnuit să aud termenul ”mitocan” cu sensul peiorativ. Cumva este natural să faci o legătură între ”mitoc” și ”mitocan” și un articol de ziar (”Adevărul”) ne lămurește:
”În măsura în care această origine s-ar dovedi cea adevărată, mitocan ar trebui să figureze în istoria limbii române într-o posibilă categorie a cuvintelor bucureştene. În genere, explicaţiile etimologice anecdotice, care leagă un cuvînt de un loc, o persoană sau o întîmplare concretă, trebuie privite cu suspiciune; în acest caz, ele par totuşi destul de credibile.
Cuvîntul e atestat tîrziu, în secolul al XIX-lea, primii autori care îl folosesc sugerînd o legătură a sa cu toponimia populară a Capitalei. Actul de înregistrare al termenului e nuvela lui Nicolae Filimon Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala (1861), în care un personaj declară „Numeşte-mă amploiat, om de litere, proprietar etc., dar nu mă trece între mitocani, căci sînt fecior de boier“.
În notă, autorul explica: „Sub nume de mitocani, popolul de jos înţelege pe dulgheri, zidari şi alţi meseriaşi, ce locuiesc pe la mahalale şi mai cu seamă pe la metohul din Dealul Spirii, de unde derivă chiar numele de mitohani.“ Ar fi fost aşadar vorba nu de metoc în genere, ca emblemă a marginalităţii, ci de reperul unei zone cu renume relativ prost a oraşului: Biserica Spirei (Spirea-Veche), construită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi care a fost într-adevăr metoc al Mitropoliei, pe terenul căruia fusese construită, apoi al unei mănăstiri de la Muntele Athos.”
Ca bucureștean am spus mereu și voi spune un lucru, dovedit din plin: renumele prost al Bucureștiului se datorează acestor meseriași veniți de peste tot (”vinituri”), cu mai puțină educație și cultură și mai multă educație profesională (foarte de apreciat!) sau ”mitocani”. Iată cum poate fi îmbunat sensul peiorativ :D!
Legat de localitate doar uitându-mă pe Google Maps îmi pare rău că am stat așa de puțin aici și nu am explorat mai mult zona, cu pădurea Crujana, Făgetul Dragomirnei și mănăstirea Sihăstria Dragomirnei. Rămâne pentru altă dată când întreg grupul va fi doritor de explorări. Hm, m-am obișnuit ca grupul să fie alcătuit doar din persoana mea și atunci libertatea de explorare este cât se poate de mare!
Lăsăm mașina în parcarea de la drum și mergem puțin printre livezi până la intrarea în fortificația din 1627, construită de domnul Moldovei Miron Barnovschi. Așa e că nu ați auzit de el cum nu am auzit nici eu?
În a doua poză puteți citi istoricul mănăstirii. Nu mai scriu eu aici. Doar spun că m-a impresionat forma mănăstirii prelungită și înaltă. Ca și cum ar fi două biserici puse una peste alta! Mai departe mi-au plăcut mult locul vechiului altar, fortificația foarte solidă cu drumul de strajă cu ceva ferestre de pază spre exterior, imaginea spre iazul din afara zidurilor, verdele întregii grădini și liniștea totală. Biserica principală este impresionantă prin înălțime și prin diferența de culoare între pridvor și pronaos (doar piatra și sculptura ei) și interiorul cu multe icoane cu culori vii. Las imaginile să vorbească...
Ar fi un sacrilegiu să vii aici și să nu mergi și la prima biserică, cea din 1602. Aceasta se află în afara fortificației, cum ieși pe poarta principală la stânga. În cimitirul din jurul ei sunt morminte chiar din sec. XVIII! Biserica este micuță și închisă acum și explorăm micul cimitir cu un ochi spre arhitectura foarte faină a bisericuței. Interesantă descrierea de la intrare dublată și în Braille!
Înapoi la mașină și de aici drumul lung spre Iași. Eu, cel puțin, sunt nerăbdător fiindcă știu Iașiul doar din amintiri vagi. Este foarte adevărat că Laura este prinsă cu gândul la multe treburi legate de serviciu, dar nu prea simt la ea bucuria de a vedea un oraș pe care ți l-ai dorit de mult timp. Dar poate eu greșesc aici și nu știu să văd și să interpretez reacțiile oamenilor.
După Mitocul Dragomirnei facem stânga și trecem prin sate foarte faine și liniștite. Adâncata îmi aduce aminte de un coleg care locuiește într-un sat omonim din altă parte a țării. După Hănțești drumul de asfalt dispare și rămâne un drum de piatră, în curs de modernizare. E drum interjudețean și ne așteptăm, cine știe când, să apară asfalt pe aici. Trecem Siretul și apoi ne părfuim bine mașina până la intrarea în Bucecea. Tocmai ce trecusem din județul Suceava în Botoșani. Se confirmă că Botoșaniul e unul din cele mai sărace județe din țară :)! Vom traversa Botoșaniul. Uf, nu am știut atunci că suntem atât de aproape de Ipotești că am fi făcut o pauză la casa lui Eminescu... Între Răuseni și Șipote trecem în județul Iași și se vede o sensibilă îmbunătățire a drumurilor. Între timp Laura se ocupă de cazare și găsește fainul hotel Astoria de lângă piața Unirii. Singura mea condiție este să putem plăti cu cardul de vacanță fiindcă trebuia să cheltuiesc banii, nu mai știu din ce motiv. Fiindcă Laura are de lucru, va rămâne la hotel și eu voi face o primă explorare a orașului, înainte de a putea și ea să iasă!
Și ce poate fi ca prim obiectiv mai important decât Palatul Culturii! Sunt multe expoziții, permanente sau temporare și îmi fac socoteala că cel mai eficient este să îmi iau un bilet întreg pentru tot palatul, de 100 de lei. Fac socoteala că sunt vreo 10 expoziții și altfel ar fi 30 de lei la fiecare expoziție! Dar mi se spune de la casierie că nu am timp să vizitez astăzi prea mult fiindcă se închide la ora 17.00. Adică am doar o oră de vizitat! Nu e nimic. Vizitez azi ce se poate și restul mâine, eventual și poimâine dimineață, înainte de plecare!
Palatul Culturii a fost construit între anii 1906 și 1925 de arhitectul I. D. Berindey. Este impresionat în egală măsură din exterior și din interior. În fața lui este statuia lui Ștefan cel Mare cu câteva basoreliefuri cu bătăliile reprezentative și pe asfalt este desenat conturul României. Este posibil să fie desenată aici de la anul centenar!
Primul ”punct” vizitat este holul de onoare, monumental. Primisem o recomandare a ordinii de vizitare și chiar este binevenită!
Urc la etaj pentru expoziția permanentă ”Curtea Domnească din Iași: O istorie redescoperită”. Este cel mai potrivit să începi cu partea istorică, documentară, înainte de a vedea orice altceva! Începem cu sala ce poartă numele arhitectului palatului, o reconstituire faină a unei săli de judecată unde remarc lambriurile de pe pereți. Dau impresia de lemn și de fapt sunt din bois-cement, un material inventat de Henri Coandă, care imită lemnul de stejar. Nu insist pe detalii fiindcă vă las pe voi să le descoperiți la fața locului. Nu ar mai avea farmec să vedeți și să citiți aici tot ce este important de văzut!
Continuăm apoi cu machete ale evoluției Palatului de la forma Domnească din 1804 până în prezent.
Urmează un întreg periplu istoric din care vedeți aici câteva imagini. Vă asigur că aici, ca și în celelalte parți ale palatului și în expoziții, am mers pe repede înainte cu cât mai multe poze. Recunosc că așa fac în cele mai multe muzee din dorința de a vedea cât mai mult și a înregistra cât mai multe din cele expuse pe retină și în memoria camerei foto. Sunt un pic melancolic acum când spun că suntem în prezent beneficiarii unei tehnici fotografice extraordinare. Doar acum vreo 20 de ani am făcut ultimele poze cu vechiul aparat al tatei, Smena 6, cu film de 36 de poziții (ce bucurie era când, după poziția 36 din film, vedeam că putem trage filmul și mai putem declanșa de 2-4 ori: asta însemna speranța că am mai făcut încă 2-4 poze și nu s-au suprapus; acum putem face sute sau mii de poze fără grijă și apoi acasă să selectăm ce vrem noi!)! Acum fac cu telefonul poze ”la tot ce mișcă” (ce este expus în muzeu) și abia când mă uit seara pe ele sau când le va veni rândul le voi explora mai detaliat. Și credeți-mă, fiecare poză, chiar din acele multe sute, este valoroasă. Spun asta gândind că (așa a fost să fie!) nu sunt singurul care a pierdut mii de poze din vacanțe când am pierdut un card de memorie căruia nu îi făcusem nici o copie de siguranță (back-up este termenul modern!). Muzeul se termină cu expoziția ”Socializare și divertisment la 1900” și cu o prezentare video a istoricului orașului.
Câteva poze la holul imens de la etaj înainte de a vizita cele două săli celebre: Sala Voievozilor și Sala ”Henri Coandă”. Sala voievozilor era destinată diverselor ceremonii și se remarcă prin medalioanele cu portretele voievozilor Moldovei. La început sunt Decebal și Traian, apoi voievozii Moldovei începând cu Dragoș și Bogdan și se finalizează cu chipurile membrilor familiei regale. Se remarcă șemineul cu reprezentarea arborelui istoric voievodal. Se remarcă fresca din spațiul central și culoarea albastru de Prusia de pe pereți cu reprezentarea crinilor, floarea favorită a reginei Maria și balconul foarte fain luminat dinspre pietonala Ștefan cel Mare și Sfânt.
Urmează, tot pe repede înainte, sala ”Henri Coandă” destinată Curții de Juri. Pe lângă materialul amintit bois-cement, Coandă a realizat schițele pentru decorațiunile interioare ale palatului. Decorațiunile tavanului sălii sunt de inspirație britanică, parte de la Westminster Hall. Ornamentarea sălii a fost făcută de sculptorul Casei Regale a României, lucrările de restaurare aducând sala la aspect foarte apropiat de cel original.
Se termină programul de vizitare și voi continua mâine. Nu se știe la ce oră, sigur după 10.00! Ies din palat și o aștept pe Laura care terminase programul. Împreună vom merge în partea din spate a palatului pentru a explora faina grădină publică/parc Palas. Las pozele să vorbească și doar spun că aici simți că parcă ai fi pe Valea Loarei în curtea cine știe cărui palat, la Schonbrunn sau în jurul palatului Neuschwanstein. Spun câteva palate din ce am văzut eu. Cu siguranță voi știți sau ați văzut mult mai multe! Vom alege să luăm cina la una din terasele faine din grădina publică înainte de a porni în explorarea de seară a orașului.
În drum spre linia de obiective religioase mai trecem o dată prin grădina publică, ieșim în fața Palatului unde avem pe dreapta biserica Sf. Nicolae Domnesc și Casa Dosoftei (hm, deși centrală, nu am apucat să o vizitez nici la vizita următoare în Iași!) și pe pietonală ajungem la...
... mănăstirea ”Sfinții Trei Ierarhi”, emblemă a Ieșilor. Nu simți că este mănăstire dacă la ora stabilită de ei nu ar ruga toți turiștii să iasă pentru a începe vecernia!
Doar câteva date pe care oricum le vedeți și într-una din imaginile de mai jos. Biserica a fost construită între 1637 și 1639 de Vasile Lupu ca necropolă domnească. El a înființat prima ”academie vasiliană” care a dus la înființarea primei universități moderne în 1860. Aici s-a arborat prima dată steagul Eteriei la 1821. În interior sunt osemintele familiei Lupu, ale lui Dimitrie Cantemir și ale lui Alexandru Ioan Cuza. Astfel biserica devine un panteon al României. Și cine nu a auzit de numele de mai sus, numele marelui cărturar și explorator român ducându-mă, printre alte motive, anul trecut la Stambul (acolo este cunoscut drept Kantemiroglu!). La 19.30 suntem invitați să ieșim și vom mai fotografia puțin exteriorul din marmură de Carrara înainte de a merge mai departe.
Observ pe hartă că gard în gard cu mănăstirea este catedrala catolică. Cumva mi/ni se pare extraordinar cum, în ciuda tensiunilor religioase cunoscute în România, tacit sau exprimate, în inima ortodoxiei există o așa de mare înțelegere și conviețuire. Dacă în Dobrogea sau prin sate ardelenești așa ceva este oarecum obișnuit, aici, unde ortodoxia este atât de puternică și are un pilon atât de mare în catedrala pe care o vom vizita ulterior, este un pic de mirare și de apreciat respectul inter-religios. Acum fiind noapte și totul (aproape) închis vizităm catedrala doar pe esxterior. Mâine o voi vizita și pe interior! Acum doar văd că există două biserici, cea veche fiind foarte solemnă și cea nouă având o formă extrem de futuristă. Doar o vedem din ușă! Îmi place mult textul de pe placa pusă în amintirea vizitei Papei în România: ”Să mergem împreună!” Să mă iertați dacă spun ceva ce nu vă convine. Din cei pe care i-am prins eu, Papa Ioan Paul al II-lea, pe numele său de botez Karol Józef Wojtyła, primul papă ne-italian, mi s-a părut de o blândețe divină. Și aici nu e vorba de aparență fiindcă așa par să fie toți. La el am simțit acea energie, acea bunătate, acel calm, acea bucurie a vieții pe care nu am mai simțit-o de atunci (în 2005 a trecut la cele veșnice) la următorii papi. Este adevărat, sunt doar douăzeci de ani care raportat la eternitate nu înseamnă absolut nimic, dar pentru cei care trăim acum înseamnă mult. Spun toate astea din punct de vedere al credinței creștine chiar dacă sunt ortodox. Energia omului nu ține cont de religie!
Și fiindcă tot este ”doar” peste altă stradă, este absolut logic să mergem și la Catedrala Ortodoxă ”Întâmpinarea Domnului”. De fapt este un întreg ansamblu format din biserica Sf. Gheorghe - Mitropolia Veche, reședința mitropolitană, biblioteca ”Dumitru Stăniloaie”, Cancelaria metropolitană, Căminul monahal Sf. Gheorghe și casa Epivata și, nu în ultimul rând, catedrala metropolitană ”Sfânta Cuvioasă Paraschiva”. Piatra de temelie a fost pusă în 1826 drept continuare a două biserici cu rol important în istoria Moldovei: Biserica Albă (sec. XV) și biserica Stratenia (sec. XVIII). Sar peste detalii pe care le puteți citi mai jos. A doua piatră de temelie a fost pusă la 15 aprilie 1880 și și sfințirea a avut loc șapte ani mai târziu. În 1889 au fost aduse aici moaștele Sfintei Parascheva și vor rămâne până astăzi. Citind ultimul an mă duc cu gândul că atunci s-au stins două stele ieșene, bădia Mihai și Popa Smântănă, masivul diacon și dascăl Ion Creangă, bunii prieteni care și-au petrecut mult timp în mahalaua Țicăului. Mai multe detalii despre cei doi voi auzi și voi povesti după următoarea vizită la Iași!
Veți mai citi un istoric mai jos și îmi permit un gând personal completat cu o observație recent citită. Pentru cine crede în Sfânta Parascheva (da, am citit viața ei și am toată stima pentru sacrificiul făcut de ea și de oricare dintre sfinți pentru credință!), moaștele ei se găsesc permanent în catedrală și nu trebuie să te înghesui musai când este sărbătorită în calendar. Poți merge acolo oricând. Și e adevărat că e mai mereu o mică coadă, de multe ori mai mică decât la marele pelerinaj! Vom merge și noi că tot suntem aici. Observația recent citită și pentru care știu că voi fi blamat (sursa: Florin Manole, ”A fi religios și a fi creștin, O perspectivă duhovnicească”, Ed. Universitară, pag. 17-18): ”Primul și cel mai important câștig al dobândirii acestui discernământ este ruperea de fantezia religioasă în care este prezentată Biserica - respectiv de idolatria simbolurilor de credință și a credinței înseși, ceea ce fac, de altfel, toate religiile, inclusiv denominațiile creștine, și căreia cu greu face față azi însăși Biserica Ortodoxă (vezi evlavia ispitită de fascinația sentimentalistă față de sfinți) - și așezarea Bisericii în realitate, ca trup viu al Mântuitorului”.
În biserica imensă se simte o energie foarte faină amestecată cu disperarea cu care au venit aici mulți pentru vindecare. Îmi pare rău că citiți asta, dar părerea mea este că, indiferent unde am merge în lumea creștină și în orice am spera, dacă nu punem și noi osul la treabă să schimbăm ceva în viața noastră, nu primim ”pleașcă” mântuirea. Fiecare trebuie să lupte, zi de zi, pentru sufletul lui. Și nu mă dau eu mare aici fiindcă, recunosc, zi de zi fac mici greșeli care se vor întoarce la momentul potrivit pentru mine. Că vreți să îi spuneți karma sau ”primești ceea ce oferi” sau ”Dumnezeu îți dă, dar nu îți pune în sac”, cert e că nici o faptă și nici un gând nu rămâne fără răsplată. Și faptele și gândurile bune și cele ”mai puțin bune”, cum spunea tata, se vor întoarce!
Data viitoare, chiar dacă voi reveni în același loc, voi găsi și vă voi arăta ceva nou!
Și la ultima plimbare de seară. Nu doar pe pietonală! Trecem de faina poartă de lemn de la capătul străzii cu acces auto (de fapt o curbă rutieră), facem dreapta spre teatru și vedem interesanta ”Cârciuma veche” unde ne vom cinsti mâine seară în textele faine și aranjamentele foarte plăcute. Mergem prin fața Teatrului Național foarte impunător și fain luminat. Se aseamănă foarte mult ca aspect cu Atheneul Român din București și cu marile teatre de prestigiu de prin Europa. În spatele teatrului este clădirea fostei uzine electrice a Teatrului Național, clădire construită între anii 1834 și 1896, care a alimentat prima instalație de iluminat electric din Iași la 1 decembrie 1896. Aici a locuit un timp Mihail Sadoveanu ca director al teatrului. Tot aici, în anii 1917-1918, se făceau repetițiile orchestrei simfonice condusă de George Enescu, care a dat primul concert în ziua de 13 decembrie 1917.
Încă o scurtă plimbare pe esplanada Palatului pentru a ne recupera mașina cu care revenim la hotel, lângă Piața Unirii. Ne ajunge, este puțin trecut de ora 22.30! Somn de voie!
Ziua următoare Laura tot așa are program full la muncă și pe la 9.30 eu plec la explorarea altor părți ale orașului. Știu că par ”disperat” cu explorările astea, dar pentru asta am venit aici. Nu pentru a lenevi în cameră prea mult timp. Pentru asta am timp acasă sau, vorba un pic macabră, după un anumit moment voi sta mult timp întins în pat de stejar :)!
Din hotel fac stânga pe pietonala Alexandru Lăpușneanu și doar trec pe lângă Muzeul Unirii. Anticipez că este foarte fain fiindcă nu apuc să îl văd astăzi. Nu e bai, mereu este motiv de revenire pentru ceva nou/nevăzut! Pe stânga e un părculeț fain și după el mă atrage biserica Banu.
A fost construită de boierul Savin Zmucilă ven Ban în 1705 în Mahalaua Calicilor (hm, îmi aduce aminte de Podul Calicilor din București, știți ceva de el? - fac excepție colegii ghizi bine documentați!) și încă o dată de către mitropolitul Iacob Stamati în 1802 în forma actuală din piatră având hramul ”Duminica tuturor sfinților”. Pictura murală renascentistă din interior se combină foarte fain cu stilul baroc exterior și cu turla așezată neobișnuit deasupra pronaosului.
Fiind foarte aproape, este cumva logic ca următorul loc de interes să fie Râpa Galbenă. Dincolo de informațiile pe care le puteți citi într-una din pozele de mai jos (interesante sunt informațiile despre Eminovici care se plimba pe aici cu complexa lui gândire romantică) vă pot spune că numele vine de la dealul de argilă pe care se află construcția de la 1897. Din acest deal se folosea argilă pentru case sau pentru olărit. În special casele din zonă, îndeosebi din mahalale aveau pereții construiți din argilă...
Revin în partea superioară a Râpei Galbene, mai precis în piața Mihai Eminescu. Este interesant construită: pentru a putea păstra linia de tramvai, traversarea rutieră se face prin pasaj subteran, dinspre strada Păcurari spre bulevardul Independenței. Am încercat la următoarea vizită în Iași să intru în biserica Păcurari cu hramul Sfintei Parascheva și era închis. Motiv de revenire în Iași! Pe o parte a piațetei este Casa de Cultură a Studenților. De aici putem spune că începe Copoul, în principal zonă universitară a Iașilor. Pe partea opusă este Biblioteca Centrală Universitară ”Mihai Eminescu” construită de Fundația ”Regele Ferdinand I”. De aici urc pe lângă statuia lui Mihai Eminescu dintre liniile de tramvai (are superbe basoreliefuri pe laterale) și apoi pe bulevardul Carol I spre Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza”. Laura căutase pe net și găsise că aici se află superba Sală a Pașilor Pierduți. Chiar dacă ea lucrează acum, caut să văd cât mai mult din obiectivele găsite de ea la o scurtă căutare pe net. Voi vedea chiar mai multe obiective și, în măsura timpului disponibil, încerc să îi arăt și ei din frumusețile Iașilor.
Intru în Universitate și, cum era absolut normal, sunt luat în primire de portar. Îi spun că vreau să văd Sala Pașilor Pierduți și Biblioteca despre care am citit că ar fi una din cele mai faine din țară. Din păcate în bibliotecă nu am acces, dar sala la mijlocul căreia sunt acum poate fi vizitată fără probleme. Mulțumesc și pornesc într-o parte și în alta printre picturile originale ale lui Sabin Bălașa. Modul lui inedit de pictură te trimite cu fiecare culoare în alte gânduri și legături aproape inexplicabile prin cotloanele minții. Las aici câteva imagini pentru exemplificare!
Mai departe tot pe bulvardul Carol I mă îndrept spre Grădina Copou, aflată relativ aproape.
”Parcul Copou (sau Grădina Copou) este cel mai vechi parc din Iași, situat pe dealul Copoului, fiind cel mai mare parc urban din zona centrală și de nord a orașului.
Contribuind semnificativ la calitatea aerului și la menținerea biodiversității locale, vegetația sa este majoritar arboricolă, cu o compoziție peisagistică apreciată pentru frumusețe, echilibru și valoare ecoprotectivă. Fondul principal este compus din tei, frasin și arțar, complementat de prezența a trei tipuri de arbuști: forsiția, iasomia și liliacul.
Peisajele specifice grădinii includ un triplu aliniament de tisă pe latura estică, o pădurice de molid la nord și aliniamente de chiparos californian și de Thuja gigantea de-a lungul parterului central. Vegetația sa constituie o zonă de habitat natural pentru diverse specii de animale, în special veverițe și păsări.
Parcul datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea, amenajarea sa începând în anii 1833-1834 sub domnia lui Mihail Sturza. Situat într-o zonă ale cărei spații verzi deveniseră populare în rândul conducătorilor Moldovei încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, parcul a trecut prin mai multe etape de dezvoltare, atingându-și maximul de suprafață (19 hectare) și potențial estetic spre sfârșitul secolului al XIX-lea.
În imaginarul colectiv parcul a devenit un loc simbolic și se întinde astăzi pe circa 10 hectare, bucurându-se de o compoziție peisagistică care a fost descrisă ca fiind unică în Moldova. În centrul parcului este situat unul dintre cele mai vechi monumente din istoria modernă a țării, Obeliscul cu lei, ridicat după planurile lui Gheorghe Asachi în cinstea domnitorului moldovean și a puterilor suzerane și protectoare sub a căror influență se aflau Principatele Române.” (sursa: https://culturainiasi.ro/parcul-copou/)
Grădina este superb amenajată și nu mă miră de ce Mihai Eminescu era absorbit de frumusețea lui și a fost inspirat aici pentru multe opere de-ale lui. Bineînțeles că unul din punctele importante ale parcului este chiar teiul lui Eminescu, întărit cu un brâu metalic pentru a rezista cât mai mult.
Nu puteam să ratez muzeul ”Mihai Eminescu” care vine la pereche cu Muzeul Teatrului Românesc. Am o discuție extrem de faină cu curatoarea muzeului și chiar simt dedicația acesteia. Printre altele îmi povestește că de la geniul eminescian au rămas câteva obiecte pe care din păcate ei nu le au și pot fi găsite în alte locuri din Iași. Îmi vor rămâne ca obiective-punct de pornire data viitoare! În muzeu sunt doar lucrări ale poetului, semnături, prelucrări, câteva busturi... Primesc explicații și pentru al doilea muzeu, cel al teatrului, aflat la etaj. Pornește cu niște statuete cu harapi purtătoare de lumină/făclii care invită la trezirea minții și a sufletului. Întâlnim aici ceva exponate unicat printre care și oglinda și ceasul din biroul domnitorului Grigore Ghica din vechiul teatru național din Iași dispărut într-un incendiu puternic în 1888. Vă las printre imagini și poveștile le veți afla la vizita dumneavoastră aici.
Încă un pic de plimbare spre ieșirea din Copou și merg spre prima stație de tramvai de unde voi lua tramvaiul 1 spre esplanada Palatului Culturii. Se vede dorința conducerii orașului de a promova cultura prin fiecare variantă posibilă. Vedeți în imagini de ce spun asta!
Acum am timp și mă opresc un pic la biserica ”Sfântul Nicolae de lângă Curte”. Sunt întâmpinat cu cele ”Zece feluri de a iubi”. Spun altfel de denumire a bisericii și nu cum este obișnuit cu invitația de a citi mai jos istoria zbuciumată a monumentului. Doar pomenesc de anii 1491-1492 și Ștefan cel Mare, clopotnița din piatră din a doua domnie a lui Lăpușneanu, tipografia mitropolitului Dosoftei cu frământatele detalii ”tehnice”, cutremurul din 12 martie 1814, dărâmarea din temelie a bisericii, reconstrucția ei până în 1904 și îngenuncherea Casei Regale în fața bisericii la slujba de sfințire (iulie 1904). Restul informațiilor plus senzațiile din biserică revin în sarcina dumneavoastră :)!
De ieri știți că mă așteaptă Palatul Culturii cu ale sale expoziții. Mai întâi fațada monumentală și holul de onoare cu câteva detalii...
Prima este Expoziția de numismatică încheiată cu deja cunoscutul bois-cement.
Apoi faina expoziție ”Retro Radio - Istorie, tehnică și divertisment”.
Apoi expoziția ”Computerul - Istoria viitorului”.
Apoi Muzeul Științei și Tehnicii ”Ștefan Procopiu”! Și ca inginer vă pot spune că aveți ce vedea aici!
Prin holul de onoare urc la etaj și schimb total registrul: adică urmează Muzeul de artă! Vedeți doar câteva exponate aici și restul le găsiți la fața locului.
Urmează expoziția temporară a artistei Ondine Slimovschi din capătul holului superb și apoi...
... Expoziția ”Maeștrii artei interbelice românești în colecțiile Muzeului de Artă Iași”
Pentru o scurtă relaxare a ochilor și a analizei vizuale re-vizitez Sala Voievozilor cu un accent mai mare pe statuia Independenței. Este de fapt reprezentarea țelului permanent al voievozilor ținuturilor ce formează țara noastră. Aș spune ceva și despre prezent, dar tare îmi e să nu fiu taxat de CNA pentru exprimări neconforme :D!
Urmează Muzeul Etnografic al Moldovei cu mai multe secțiuni. Prima conține obiecte și instrumente folosite în gospodării pentru multe și diverse activități. Este destul de complex și iarăși îți trimite mintea în zeci de direcții. De observat și poate de reținut unitățile de măsură mai rar folosite acum, mai ales la oraș și mai mult la sat!
Urmează o sală cu foarte frumoase costume populare din diverse zone ale Moldovei. Vă invit să vedeți cu ochii dumneavoastră detaliile foarte fine de pe unele costume. Nu doar câteva poze pe care le pun eu aici!
Trecem pe altă linie a tradiției românești străbune: expoziția ”Sărbătoarea în comunitatea religioasă”! Orice și oricum am spune, tradițiile religioase au ținut națiunea asta unită!
Urmează câteva săli cu expoziția ”Grindare, păretare, scoarțe, povești țesute”! La fața locului să fiți atenți la anul în care au fost făcute exponatele. Veți găsi niște cifre remarcabile pentru conservare peste veacuri!
Muzeul continuă cu câteva săli dedicate arhitecturii casei tradiționale și instrumentelor necesare în diverse meserii practicate la sat. Câte or mai fi în ziua de azi... La un moment dat citisem că mai sunt doar câțiva fierari (3-4!) pe toată suprafața Ardealului. Și nu mă miră să mai fie tot atât de puțini și pe aici!
Nu mă întrebați dacă există vreo legătură cu expoziția următoare, lucrări ale artistului Constantin Artachino (1870-1954).
Citez din prezentarea artistului: ”Originea exotică a familiei sale a imprimat operei lui Constantin Artachino un specific aparte, artistul find permanent atras de lumea orientală și de cea balcanică.
Familia pictorului provenea din portul Artachi de la Marea Marmara (Imperiul Otoman), tatăl artistului, Domenico Artachino, fiind un comerciant care se bucura de mare succes. În timpul războiului de independență, în anul 1877, întreaga familie a plecat din Giurgiu, unde se stabilise inițial, mutându-se definitiv la București.
La școala de Belle-Artes Constantin Artachino a fost elevul lui Theodor Aman, al lui George Demetrescu Mirea și ale lui Ion Georgescu. În paralel cu studiile de artă de la București a urmat, conform tradiției familiei, și școala de comerț.”
Restul citiți voi când vizitați expoziția...
Avem o scurtă expoziție a poștei și apoi re-vizitez holul de onoare și sala ”Henri Coandă”. V-am povestit mai sus câteva detalii despre ele și las acum doar imaginile să vorbească. Se spune că o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte!
O ultimă vizită a holului de onoare îmi încheie vizita de mai bine de două ore prin Palatul Culturii. Eu recomand să nu vă grăbiți ca mine și să savurați pe îndelete fiecare expoziție!
Dacă ieri seară nu mai prinsesem deschisă Catedrala Episcopală Catolică, acum ”ținta” mea este chiar acolo. Doar cu o pauză ”culturală” la Casa Pătrată.
Doar câteva informații și restul citiți voi mai jos. Ansamblul arhitectural în formă de pește cuprinde Catedrala Veche construită în 1789 în stil baroc, cu o interesantă criptă la subsol, Palatul Episcopal și catedrala nouă. Are o formă mai inedită, circulară precum coroana ”care invocă regalitatea lui Cristos și a Mariei” cu mozaic și vitralii foarte interesante optic. De remarcat ”numerele de urgență” și scoica specifică pentru Camino de Santiago!
O sun pe Laura să văd câtă treabă mai are și mă voi îndrepta spre hotel pentru a ieși amândoi la plimbare după ce termină lucrul. Pe drum mai fac câteva poze: mozaicul mural al Iașiului care îmi aduce aminte de cel de la Constanța (aceeași idee), palatul Roznovanu în care este în prezent Primăria, Capsula Timpului, ruinele ”de la Cub”, poarta de lemn din capătul pietonalei și câteva poze la panourile informative din Piața Unirii. Despre ruinele menționate iată câteva informații (mai multe găsiți pe link-ul de la ”sursă”):
”Cercetarea arheologică din 1982 a scos la iveală urme ale unor pivnițe de piatră dezvoltate pe 2-3 niveluri, compartimentate în cinci trasee paralele boltite în leagăn prin care trecea un sistem de aducțiune a apei din Copou prin tuburi ceramice datate din secolul al XVII-lea.
Tot aici s-au descoperit rămășițe ale unor locuințe din lemn din secolul al XVI-lea, ale unor clădiri ecleziastice din piatră, ale unor fragmente de vase ceramice din secolul al XIV-lea, dar și ale unui cuptor de topire a metalelor pentru realizarea bijuteriilor din secolul al XIII-lea, împreună cu monede din timpul domniei lui Petru Mușat (1375-1391) și Alexandru cel Bun (1400-1432).
Descoperirile arheologice atestă edificiile ecleziastice drept cele mai vechi construcții medievale gotice cu influențe bizantine cunoscute până acum pe teritoriul Moldovei. Importanța acestor vestigii a condus la un proiect unic în care frontul stradal de locuințe colective a fost împins în plan secund pentru a lăsă loc, spre bulevard, ruinelor.” (sursă: https://iasi.travel/ro/stories/piateta-la-cub/).
Pornim împreună la plimbare. Laura îmi spune să îi arăt ce am văzut eu mai frumos. Pentru mine toate au fost faine și mă hotărăsc pe moment la Copou și Sala Pașilor Pierduți. Și vedem apoi ce se mai poate. Voi primi niște reproșuri urâte (zic eu) mai încolo că nu am ajuns la timp să vedem Catedrala Episcopală Catolică nouă! Păi de unde să știu eu cât ne ia plimbarea? În fine, urcăm pe Carol I spre Copou.
O plimbare în Copou este binevenită oricând. Și descoper/im și alte locuri sau unghiuri față de ce văzusem mai dimineață!
De aici ne îndreptăm spre Universitate pentru celebra sală. Este foarte faină și o explorez încă o dată cu Laura. Prin talentul Laurei și bunăvoința portarului vedem pentru câteva zeci de secunde și superba aulă a Universității chiar dacă nu putem vedea și faina bibliotecă. Eu, de fel, fie mă limitez la ceea ce mi se permite legal, fie găsesc portițe de a vedea și altceva atâta timp cât nu găsesc ceva care să spună că ar fi interzis.
Cu mulțumiri către portar ieșim dn Universitate și coborâm pe ”bulevardul universitar ” spre centru. Următoarea oprire este Casa Universitarilor. Din păcate nu avem acces în interior (invitație pentru voi, când aveți timp, să vedeți dacă puteți intra în superba Casă a Universitarilor din Bucuyrești - eu acum ceva ani am putut intra fără ceva permis special!) și sunt atras de un panou cu semn de monument istoric. Este vorba de un fain arbore Pawlonia. Gândul ne duce la ceva plantații din această specie, prin diverse locuri prin țară. În spatele Casei Universitarilor este o terasă foarte fancy și doar ne limităm la câteva poze. Un alt panou cu semn de monument istoric ne anunță prezența unor vestigii ale unei anexe gospodărești cu cinci camere construite înainte de 1855. De asemenea este notată și prezența unei fântâni cu adâncimea de 5.5 metri care făcea parte dintr-un sistem de aducțiune și utilizare a apei situat în zona anexelor gospodărești. Un paznic ne vede curioși și intrăm cu el în vorbă. Ne arată unde era locul și acolo sunt niște galerii în care se țin rezerve de vin. Tare interesantă restaurarea acelor galerii și tuneluri care legau altă dată Casa Universitarilor cu ceva clădiri de peste bulevard!
Tot la vale cu două pauze la statuia lui Mihai Eminescu de lângă biblioteca universitară și la monumentul domnitorilor Moldovei. Chiar dacă e întuneric găsesc niște unghiuri interesante pentru poze.
Fiindcă este la doi pași și mi-a plăcut mult, îi propun Laurei să îi arăt și Râpa Galbenă și apoi mergem spre Catedrala Catolică. Recunosc, am rămas cu ceea ce mi-a zis ea mai devreme: arată-mi ce ți-a plăcut. Și cum nu își mai manifestă nici o dorință specială, fac ce mi-a cerut.
Și coborâm la Catedrală. Ne-spunând nimic doar simt tensiune din partea Laurei. E foarte adevărat că o fi avut de rezolvat multe peste zi și s-a adunat tensiune, dar asta nu înseamnă că cineva trebuie să citească gândurile. Sau poate gândurile erau în cu totul altă parte. Nu am de unde ști! La Catedrală avem o surpriză neplăcută: chiar dacă teoretic se mai poate intra, catedrala nouă a fost închisă mai devreme pentru nu știu ce procesiune. Poate am rămas eu cu impresia asta (și chiar dacă povestesc după un an și jumătate, parcă și acum simt explozia de nervi): m-ai dus peste tot și aici m-ai adus când e închis! Dar de unde să știu eu că se închide mai devreme? Și în plus, dacă nu a spus altceva, am rămas cu ideea de a-i arăta ce mi s-a părut mie mai frumos - tot!). Dacă știți sau înțelegeți ce s-a întâmplat, spuneți-mi și mie! Simt acum exact ca și momentul de la borna 2 de pe Via, de la Primăria din Putna!
În fine, ne calmăm și Laura îmi spune că îi e foame. Rămăsese restantă cina la Cârciuma Veche și mergem acolo. E un local foarte fain și chiar caut să mă bucur de fiecare moment. Aparent ne bucurăm împreună, dar de fapt suntem la distanță de mii de ani lumină. Asta e, e o ultimă seară și apoi drumul spre casă!
Știți cu e vorba aia: nu ești tu când ți-e foame? Așa este Laura și mi-a spus asta de mai multe ori. După masă e un alt tonus și mai facem ceva plimbare de siestă înainte de a merge spre Piața Unirii și hotel. Un pic de plimbare pe strada Cuza Vodă și apoi întoarcerea spre hotel cu pozarea unor citate faine de pe ziduri. Partea mai non-conformistă a unui oraș cultural-universitar!
Rămâne pentru mâine să mergem dimineață la Catedrala Catolică înainte de plecare. Este adevărat că estetic este un loc foarte fain, dar nu înțeleg chip agățarea de ideea de a merge acolo cu orice preț. Mă rog, vom face asta înainte de plecarea spre casă chiar dacă eu rămân cu foarte multe restanțe în Iași. Cine știe când va fi vizita următoare! Pe drum Laura îmi propune să mergem pe la Miclăușeni fiindcă i-a plăcut dintr-o vizită anterioară. Dar eu, fiind la volan și încă cu o mare nelămurire privind tensiunea de aseară, refuz în totalitate. Motivația este că avem drum lung până acasă. Rămâne aceeași tensiune până vom ajunge acasă pe întuneric...
Mi-a plăcut Iașiul tare mult și abia aștept să revin într-o dată următoare. Cu mintea deschisă spre orice oportunitate am să văd cât mai multe. Și vor fi ceva obiective adunat într-o perioadă extrem de scurtă! Dar să nu anticipăm :D
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu