Printre ieșirile mele cât de dese din București am și solicitări din partea prietenilor de a le mai face câte o vizită. Și mai trebuie să fac și de-astea (și îmi este drag!), mai ales cu oamenii cu care rezonez, cu care mă înțeleg și care mă înțeleg. Fiindcă sunt perfect conștient că nu sunt un om deloc ușor de digerat, când ajungi să mă cunoști în profunzime. Chiar prietenii la care am fost îmi spun mereu că ”sigur găsești tu ceva nou pe drum; așteptăm să ne povestești după ce ai ajuns acasă” :D! Și așa se întâmplă când ai mintea mereu antrenată și deschisă spre nou: ideile și locurile apar chiar și pe sau în apropierea drumurilor pe care ai mai fost!
Primul loc pe care îl găsesc de data aceasta este mănăstirea Parepa din localitatea Parepa-Rușani. Preiau mai jos câteva informații oficiale, sursa fiind menționată la final.
”Mănăstirea ”Sfânta Treime” Parepa se înalţă la marginea Bărăganului, acolo unde dealurile subcarpatice se pierd în Câmpia Română, o zonă în care de-a lungul istoriei poporului nostru a curs mult sânge pentru păstrarea fiinţei neamului.
În timp, în conştiinţa credincioşilor de aici a apărut ideea ridicării unei mănăstiri închinate atât eroilor din Primul Război Mondial, cât şi tuturor celor ce s-au jertfit pentru ţară, a căror amintire se pierde în negura vremurilor. Lucrările de construcţie au început în anul 1941, dar izbucnirea celui de-Al Doilea R ăz boi Mondial a făcut ca zidul să se înalţe doar până la ferestre. Din nou împrejurimile au fost brăzdate de tranşee şi ţarinile sătenilor semănate cu osemintele celor căzuţi în lupte.
În anul 1946 a reînceput zidirea bisericii, dar de data aceasta regimul comunist nou instaurat va opri orice lucrare.
După 1990, credincioşii din judeţul Prahova şi din ţară au contribuit prin donaţiile lor la ridicarea bisericii pe care o putem vedea astăzi, construcţie încheiată în vara anului 2001. În anul 2002, prin hotărârea permanenţei Consiliului Eparhial a fost înfiinţat Schitul Parepa ca aşezământ monahal cu obşte de monahii, de sine stătător, iar un an mai târziu acesta a dobândit statutul de mănăstire, aparţinând canonic şi administrativ de Arhiepiscopia Bucureştilor, stareţă fiind monahia Epraxia Neacşu cu metania în Mănăstirea Ghighiu.” (sursa: Arhiepiscopia Bucureștilor)
Interesantă este povestea fecioarei de la Parepa pe care o preiau tot de pe internet. Am adăugat diacriticele și am așezat textul în formatul blogului.
”Povestea fecioarei este fascinantă. S-a născut în 1923, pe 22 septembrie, în satul Parepa-Rușani (jud. Prahova). Când avea doar 12 ani, pe 29 august 1935, de Ziua Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, a avut loc minunea. Maria Petre povestește că-n timp ce se juca cu alți copii i s-a făcut sete. Atunci i-a spus prietenei sale: „Eu dau o fugă să beau puțină apă din casă“. Când cobora dealul, îndreptându-se spre casă, a văzut pe cer „ca un val de vată albă, care parcă alerga o dată cu mine, și nu numai atât, ci parcă și cobora anume după mine și spre mine. Eu m-am oprit din fugă și m-am uitat în jur: tot cerul era albastru și senin, fără de nici un alt nor în afară de acesta alb, care chiar cu-adevărat spre mine cobora! Speriată, am început să fug mai tare către casă. Nu mai știam în ce parte să o iau, am vrut să țip, să strig după ajutor, însă norul s-a apropiat iute de mine și m-a cuprins cu totul în el, în apropiere de lac. Am căzut în genunchi, moartă de frică, tremurând și scâncind; cred că am plâns de-a binelea!“. Atunci s-a înfăptuit minunea. În fața copilei stătea un bărbat luminos, cu ochi albaștri și barbă albă. „Avea o fată de-o blândețe nemaivăzută - scrie în memoriile ei Maria Petre. Era cu totul și cu totul îmbrăcat în albul acelui nor, înconjurat de îngeri și de porumbei care zburau“. Apoi, un glas blând i-a vorbit fetei: „Nu te teme, fiică fecioară Marie, Eu sunt Tatăl Ceresc Dumnezeu și te-am ales să spui oamenilor Cuvântul Meu. Ai auzit de Dumnezeu?“.
În timp ce copila, speriată, plângea și râdea în același timp, glasul i-a mai spus: „Veți ridica o biserică ortodoxă creștină întru Slava Mea și pentru pomenirea celor adormiți. Dar această biserică nu se va face curând, căci va veni peste voi prigoana comunistă, și abia după aceea, când va veni timpul libertății și când toți oamenii se vor întoarce la Mine cu inima curată. Iar tu nu vei muri până ce nu vei ridica această biserică și vei vedea-o terminată“. Sarcina pe care Dumnezeu i-a dat-o Mariei n-a fost ușoară! N-a fost căsătorită niciodată și a trăit ca o măicuță. Pentru a deschide ochii mulțimii, care nu știa ce se întâmplă, Tatăl Ceresc a trimis mai multe semne. Trei porumbei albi au stat toată noaptea care a urmat pe acoperișul casei familiei Petre. Începând chiar din ziua următoare, au început să vină oameni mulți, care voiau să afle despre minunea de acolo, de care doar auziseră, și voiau s-o atingă pe copilă, s-o audă vorbind. Dar, după cum ea mărturisea, minunea nu a însemnat doar aceste câteva zile, ci a ținut toată viața ei, ca un dialog veșnic cu Dumnezeu și cu oamenii. „Drumurile mele au rămas însemnate definitiv între biserică și casă. Am păzit Cuvântul Tatălui Ceresc și L-am spus totdeauna oamenilor, trecând prin foc și prin apă pentru credința mea“, sunt cuvintele Mariei Petre.
Construcția bisericii a început în 1946, pentru ca în 1948 să fie întreruptă de venirea comuniștilor. Tot atunci a început și calvarul Mariei Petre. I s-a interzis cu desăvârșire să mai vorbească despre minunea întâmplată la Parepa. Era persecutată și amenințată zilnic, dar n-o speria nimic. Lumea mai vorbește că în 1946, când fecioara încerca să construiască mănăstirea, un bărbat din sat, având nevoie de cărămizi, s-a dus să fure din zidul care abia se ridica. Pe drum s-a oprit la o fântână cu cumpănă, să bea apa și să dea și cailor. Dar greutatea cumpenei s-a desprins, parcă luată cu mâna, și i-a căzut omului în cap, ucigându-l pe loc! De atunci, fântâna respectivă se numește „Fântâna pustiită“. Lucrările pentru ridicarea bisericii au fost reluate după 1990, când cel mai important scop al Mariei Petre a fost acela de a duce la bun sfârșit această lucrare, care a primit, la sfințire, hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul“, în amintirea zilei de 29 august 1935, când s-a petrecut minunea. Din păcate, fecioara din Parepa n-a apucat să vadă biserica întru totul gata. Domnul a chemat-o la El pe 5 iunie 1996, când Maria avea 73 de ani. A fost înmormântată chiar în biserica nouă. Sfârșitul i-a fost anunțat de mai multe semne. Unul dintre acestea a fost ruperea salciei pe care cu mâna ei o plantase lângă troiță. Cu 3 zile înainte de moarte, salcia s-a frânt în două și a căzut pe troița din lemn ridicată de Patriarhul Miron Cristea. Icoanele însă au rămas neatinse. Atunci Maria a zis: „Ăsta e semnul că voi muri!“. Și așa a fost! În cea de-a treia zi după moartea sa, în timp ce se oficia slujba de înmormântare, martorii spun că pe cer s-a arătat o cruce din nori argintii, rămânând acolo până la sfârșitul ceremoniei.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu