VT Șapartoc - Câmpul Cetății 20-27.07.2023

Dragul cu care am fost primit de Radu la Șapartoc și odihna pe care am avut-o între timp îmi cresc dorul de Via. Ca și acum, când scriu, parcă sunt așa departe de Via... Noroc că mâine merg la premiera filmului ”Apă și talpă” de la MȚR și acum (de fapt câteva zile de acum încolo) voi călători alături de voi din bornă în bornă. Fiindcă este timpul să revenim pe Cale și să ne continuăm călătoria (toată viața e de fapt o călătorie, un jurnal la care adăugăm pagină cu pagină!). 

Veți vedea că mai jos încep cu ziua 28. Nu este nici o greșeală! Este a douăzeci și opta zi de când am pornim de la Dunăre, de la borna ”zero”. Până acum am mers în patru etape împărțite în funcție de acces (în principal gări) și de starea fizică adunată după zeci sau sute de kilometri de mers. Fiindcă nu sunt un om de fier, un robot, cum probabil cred mulți. Am și mici defecte fizice care în timp duc la greutăți la mers. Am și multe ”pagini de jurnal” care fac efortul psihic și voința mai mari, care cumva fie mă trag înapoi, fie mă duc mai departe. Știți vorba ceea ”dacă am trecut prin asta, pot trece prin orice”. Sau ”ce nu te omoară, te întărește”. Așa că hai la drum. Că de vorbărie sunt buni cei mai mulți!

Ziua 28 - 20 iulie 2023

Dimineață plec cu trenul din București cu energie nouă. Am în față cine știe cât peste două sute de kilometri de mers pe Via. Cu ghidul Via în față și cu planificări și replanificări continue de locuri de popas peste noapte, nici nu îmi dau seama cum trece drumul până la Sighișoara. Bine, când pe traseul trenului sau în apropierea lui ai tot felul de locuri pe unde ai fost sau pe unde ai planuri viitoare, fiecare kilometru și gară parcă abia așteaptă să treci pe acolo. Și pare puțin poetic ce scriu eu aici, dar este foarte puțin din gândurile care se învârt prin minte. Și dacă ajung acolo? Și vor fi marcaje bune? Și cum or arăta bornele din tura asta? Și voi mai face bătături sau bășici? Și până unde voi reuși să ajung în fiecare zi? Și cât mă voi apropia de nord?

Ajung în Sighișoara și, chiar și cu vreo două ore înainte, caut să dau de Radu. Cumva mă bazez să ajung la Șapartoc așa cum îmi spusese el. Adică un ajutor cu mașina. Și nu reușesc să dau de el în nici un fel. Știu că sus, în sat, nu prea este semnal. Și de asta nici nu mă agit. Are și Radu o grămadă de lucruri de făcut: de împărțit între draga lui familie din Sighișoara și Casa Tradițională de sus, din depresiunea izolată a Șapartocului. Fiindcă acolo, așa cum vorbeam când am coborât în Sighișoara, deseori au loc inversiuni termice și este mai cald decât jos, în oraș, chiar dacă altitudinea e mai mare și umiditatea datorată pădurii ar fi normal să păstreze temperaturi mai scăzute. Văd un taxi și întreb dacă mă duce sus, în Șapartoc. Primul taximetrist mă refuză pe motiv că e drumul greu și merg cu al doilea. Într-adevăr e drum de piatră, dar nici pe departe nu pot spune că e drum rău față de drumurile pe care merg eu cu mașina! Urcăm din povestire în povestire. Unele sunt tipice pentru taximetriști care din asta își câștigă pâinea: drumul prost, reparațiile pe care trebuie să le facă la mașină. Doar am discuții formale fiindcă și șoferului, om de oraș, îi este tare greu să înțeleagă elanul pe care îl am în parcurgerea unui drum prin ”sălbăticie”. Și puțini înțeleg că de fapt acolo mă simt acasă. Și acolo se simt acasă cei ce iubesc libertatea de mișcare și de gândire. Urcăm până în centru și rămân la borna cu palmele împreunate în rugăciune. Sau cumva așa interpretez eu. În amintirea celor trei biserici și confesiuni care au existat în Șapartoc. Plătesc, mulțumesc și merg pe jos la Radu. Erau acasă și, exact cum bănuiam, nu este semnal la telefon și doar pe whatsapp poți da mesaje doar din anumite zone ale curții. Cumva Radu își cere mii se scuze că nu am putut vorbi așa cum am stabilit data trecută. Pentru compensare mă invită la masă și un păhărel de ”ceva bun”. Îi zic că nu stau mult că vreau să pornesc la drum. Stai că te duc eu până la prima bornă fiindcă e greu de mers prin pământul acela roșu și mâlos. Și scoate mașina din curte și mă duce până la prima bornă, cea cu melc. Aș fi mers ca melcul până aici...

Mulțumiri lui Radu și mii de scuze din partea lui că nu am reușit să vorbim să vină să mă ia din Sighișoara. Nu e bai, mereu trebuie să găsim o soluție dacă suntem hotărâți să ne urmăm drumul! Încă o dată ne dăm mâna și fiecare merge pe drumul lui, Radu spre casă și eu mai departe pe Via (ora 16.00). Cu promisiunea că atunci când mai ajung prin zonă să trec pe la el. Este un Om de nota 20 și un suflet mare de pe Via! 

De la borna cu melc urc ușor prin pădurea extrem de verde. Doar drumul de pământ schimbă culoarea! Traversarea pădurii are cam un kilometru și ies în pajiști faine și luminoase. Las un șarpe să traverseze drumul și tot cobor prin iarba înaltă. Urmează o scurtă lizieră și apoi prin livezi o coborâre tare plăcută până în satul Vulcan (16.30). Aici ar trebui să fie o bornă și este doar fundația. Ajungând acasă ulterior voi afla motivul pentru care borna nu este aici: traseul este în curs de mutare pe deasupra satului... Scopul și motivul schimbării este o zonă destul de lungă de asfalt, tare neplăcută la mers. Dar acum merg pe asfalt cum am și trackul prietenilor Dinu și Marlene. În update-ul ghidului din noiembrie (cel pe care îl folosesc acum ca material documentar, când scriu aici!) va apărea traseul schimbat. Deci asta înseamnă că am de parcurs zona asta cu altă ocazie! 

Trec pe lângă biserica fortificată cu ceva panouri informative în dreptul zidului, ies din sat și ajung curând din DC 56A în DC 56, unde este o faină troiță și placa pe care scrie Vulcan. Și marcajul CA pe care îl văzusem și prin Biertan! Fac stânga pe asfalt și dă-i cu praf de mers ;)!  

Să nu credeți cumva că îmi face plăcere asfaltul. Dimpotrivă, aș prefera drumuri de pământ, poteci sau chiar iarbă mare, chit că dimineața mă ud pe picioare din roua adunată în iarbă. Asta mă duce cu gândul la iarba mare prin care am intrat după primul segment de pădure după plecarea din Straja. Nu știu dacă vă mai aduceți aminte de asta din ”episodul” trecut, când am plecat după amiază din Alba Iulia pe la bornele călătoare și am dormit, la sugestia unui om foarte fain din Straja, într-o clădire de la intrarea în cimitir? Bine, pentru voi care citiți aici pot fi simple vorbe, dar atunci când scriu retrăiesc acea seară cu atâta bucurie...

Mă tot întreb de ce nu sunt pe aici borne. Aaa, am spus motivul mai sus :)! Pun picioarele unul în fața altuia, însoțite de loviturile ușoare în asfalt ale bețelor de trekking. Sigur veți zice în gând: ce naiba caută omul ăsta cu bețe pe asfalt? Nu este vorba că mă ajută fix în momentul ăsta. Dar ajută în perspectivă fiindcă având acum rucsacul greu și fiind obișnuit să fie așa, se distribuie altfel greutatea și echilibrul când ai patru puncte de sprijin în loc de două. Precizare: am plecat cu toate cele necesare în spate, cort, sac de dormit, izopren, primus, mâncare etc fiindcă nu vreau să depind de absolut nici o cazare. Da, am la mine bani pentru posibile cazări, dar mersul din cazare în cazare te obligă la anumite distanțe în fiecare zi. Ori dacă te lasă organismul să mergi mai mult, de ce să te limitezi la cazări? Când ai cu tine propriul hotel de mii de stele (da, cu prețul greutății cărate pe umeri și mai ales pe șolduri - fac aici reclamă rucsacilor Osprey care sunt creați special pentru a distribui cât mai bine greutatea de pe umeri și spate pe șolduri), ce îți mai trebuie alte cazări? Da, dincolo de șervețelele umede folosite pe post de duș rapid mai e nevoie și de câte un duș relaxant, este foarte adevărat. Dar să nu ne limităm singuri la confort. Că dacă ar fi vorba de asta, nu aș mai fi pe Via acum. Via înseamnă să trăiești fiecare loc așa cum este el, nu să cauți să adaptezi totul la cerințele de comfort de la oraș! Și de multe ori comfortul de la oraș este ceva creat superficial și de-motivator. Simplitatea lucrurilor, uneori împinsă dincolo de limite, este una din lecțiile Căii personale și a vieții în natură. Legat de asta mă amuză de multe ori când sunt întrebat și spun că sunt de la București, oamenii se scuză că nu îmi pot oferi comfortul de la oraș. Ei vor să ofere tot ce au mai bun, îi înțeleg. Doar că mie nu îmi trebuie și aici acel comfort, acea comoditate de la oraș unde apeși pe un buton și ai de toate. Am nevoie de cât de puțin, nu vreau să depind de lucruri. Și ca un scurt amuzament înainte de a încheia paragraful: mă întreb oare câți oameni dependenți de un oarecare comfort ar putea dormi într-o ”cașcarabetă” de la intrarea într-un cimitir?

Următoarea bornă este cea cu ciupercă. Modelul îmi aduce aminte de desenele de pe pereții grădiniței unde am fost în copilărie. Bine, nu știu dacă îmi aduce aminte când merg sau ulterior când scriu! Asta îmi trezește în minte două imagini foarte faine: una este din curtea grădiniței unde ne jucam și un țigănuș a fluierat prin gard. Curioși am mers acolo și el ne-a scuipat. Ne-am întors plângând la educatoare și ea ne-a liniștit. Și alta de fapt e un amuzament sintactic: grădinița era și este situată pe strada Frigului. Și mai ales iarna era foarte cald în interior :)! Și încă o conexiune mentală și mergem mai departe. Ciuperca cumva trimite gândurile la spiriduși care ar putea locui în ea și la superba tură din Vulcan din noiembrie 2020!

Cumva cele două paragrafe demonstrează că fiecare merge pe Calea lui și are conexiuni mentale de tot felul. Ca exemplu pot acum spune de faina călătorie în Riga când, pe ploaie, mă apropiam cu autocarul de Riga și mă gândeam la regele-ciupercă din Riga Crypto și lapona Enigel... 

Marcajul și săgeata sunt cumva în stânga spre un hambar mare, semn că pe aici va fi varianta ce ocolește Vulcanul. Și pe unde voi avea de revenit! Cam în vreun kilometru intru în Daia (vreo 20 de minute de mers) și pe marginea drumului văd borna cu roată de fântână și cu roată dințată. Ce interesant ar fi să aflu povestea ei. Dar cred că dacă aș face asta la Tășuleasa, aș sta vreo două zile doar să aflu și să îmi înregistrez în minte povestea fiecărei borne :D! Urmez drumul principal și în 10 minute ajung la biserica ”Schimbarea la față” (bornă cu arcade cu fagure în interior). Este închisă și pare în ruină, așa cum pare cea mai mare parte a satului. Marcajele mă duc la dreapta pe ulița pe care se vede impozant turnul bisericii evanghelice. Câteva vorbe despre Daia! Înainte se numea Daia Săsească (suntem în Terra Saxonum) cu denumiri alternative Dändref (dialect săsesc), Denndorf, Dellendorf (germană) sau Szászdálya, Dálya (maghiară) (informații de pe Wikipedia). Ca multe alte sate locuite de sași, prin anii '90 a fost părăsit aproape în totalitate și de ceva ani o parte din case a fost ocupată de familii de țigani. Chiar pe ulița următoare, pe dreapta, voi vedea o casă cu ușa larg deschisă și o mulțime de puradei care se vedeau prin ușă. Nu comentez venirea lor, doar vreau să spun că este cumva un fenomen care s-a întâmplat în multe sate locuite de sași înainte de '89. 

”Satul Daia este atestat documentar în anul 1280. [...] Thomas Năgler derivă numele satului din germanul dalie, delle, cu semnificația adâncitură, datorită așezării satului într-o vale adâncă, înconjurată de dealuri. [...]

Ansamblul bisericii evanghelice fortificate din satul Daia, comuna Apold, este format din biserica evanghelică, incinta fortificată și turnul clopotniță. Biserica evanghelică din Daia, cu hramul Sfânta Fecioară Maria, a fost construită pe la mijlocul secolului al XV-lea. Este de tip sală și aparține stilistic goticului târziu central-european. Edificiul inițial măsura în lungime 18,10 metri, având lățimea maximă la nivelul corului de 9,10 metri, iar lățimea la nivelul sălii propriu-zise, sub turnul de la intrare, de 7,05 metri. Turnul vestic inițial s-a prăbușit la începutul secolului următor. Absida altarului are o formă pentagonală. Starea de conservare este foarte precară. Ζidurile bisericii sunt deformate și fisurate, iar din acoperiș lipsesc țigle, fapt ce facilitează accesul apei pluviale în interior. Turnul - clopotniță (în care se mai găsesc clopotele și mecanismul ceasului) este cel mai afectat de existența unor fisuri profunde în zidăria exterioară și de o structură de rezistență degradată, fapt care a generat înclinarea edificiului.Turnul clopotniță din Daia este construit de meșterul Josef Karl Melischek, același care a lucrat la înălțarea bisericii din Șaeș. Turnul a fost construit aparte de corpul bisericii, nefiind parte integrantă construcției, de care se deosebește radical din punct de vedere stilistic. putând fi încadrat în barocul central și est-european. Pe verticală prezintă trei nivele, la care se adaugă acoperișul încheiat cu o lanternă poligonală.” (alte detalii despre fortificație găsiți pe pagina Wikipedia asociată).

Merg vreo 200 de metri după biserică și urmez marcajele la stânga și apoi iar la stânga pentru a reveni în drumul principal (borna cu avocado?). Înainte de a reveni în drumul principal văd o femeie care strânge grupul de copii curioși la vederea mea. Se jucau pe stradă ceva jocuri de-ale copilăriei, cu o minge... Cumva îmi aduc aminte de ”Țară, țară, vrem ostași” pe care îl jucam în fața blocului pe la 6-12 ani... La dreapta mai departe pe Cale. Cale bună, cum ne urăm noi, călătorii de pe Via :D!

Foarte repede fac stânga pe un tăpșan și găsesc trovantul cu marcaje ”T”. Ușor dreapta și urmează un extrem de fain segment de aproape un kilometru prin pădurea foarte verde (dealul Sonnheld). E ușoară urcare și atunci micșorez ritmul pașilor. Pe hărți nu îți dai seama foarte mult de diferențele de nivel. Pe teren însă fiecare schimbare se simte în picioare, în mușchii pe care îi folosești. Și, cum spune o faină vorbă, când la sfârșitul zilei te dor toate alea, îți dai seama că ai mușchi de care habar nu aveai înainte :)! Tot urc prin pădure și borna cu heruvimi marchează ieșirea pe partea cealaltă a ei. Fac dreapta pe la marginea pădurii și următoarea bornă, cu cruce grecească (cu brațe egale) și trepte (să fie oare ”treptele spre cer”, o altfel de reprezentare a ”scării virtuților” de pe multe biserici, cu menționare a fainelor biserici din Bucovina - Via nu trece pe la Voroneț unde, undeva prin '94-'95, a fost singura dată când i-am văzut pe regele Mihai și pe regina Ana în carne și oase), mă scoate printre arbuști mai rari și deși, aproape sigur stejari. Următoarea bornă, cu semnul binecuvântării al lui Iisus din icoane (”În toate icoanele bizantine, mâna dreaptă a Mântuitorului este ridicată spre a binecuvânta. Acest gest îl întâlnim și la preoții ortodocși care, în cadrul slujbelor bisericești, îi binecuvântează pe cei prezenți, obiectele de cult pe care le folosesc sau darurile aduse spre sfințire. Așezarea degetelor mâinii drepte a celui care binecuvântează nu este întâmplătoare - ci formează monograma lui Iisus Hristos: IC XC. Astfel, degetul arătător indică litera „iota”, adică „I”; degetul mijlociu, prin arcuire, se aseamănă literei „sigma”, adică „C”; degetul inelar, încrucișându-se cu degetul mare, formează litera „hi”,adică „X”; tot prin arcuire, degetul cel mic formează litera „sigma”, adică „C”.”, sursă: doxologia.ro) mă duce pe un drum fain de căruță, cu pădurea ceva mai sus în dreapta și un gard de lemn pe stânga. Merg pe el câteva sute de metri și sunt într-o înșeuare de unde trackul urmează la dreapta un drum asfaltat. E un drum de stână (voi vedea stâna pe dreapta și mă latră câinii de departe) asfaltat din nu știu ce motiv. Fiind doar pentru stână, deseori voi vedea pe el baligi de vaci. Și rar este umbra mult dorită pe stânga, sub arbuștii care adăpostesc locul de unde s-au scos trei borne. Fac și pauză de apă la unul din acele locuri, în special pentru a-mi schimba bocancii cu sandalele. Pe asfalt se simte din plin talpa bocancilor, chiar dacă sunt doar de trei sezoane! Ajung printre case și o sun pe Anca de la Casa de pe Deal. Datele de contact se găsesc în ghidul VT. Mă îndrumă să ajung la ea și din prima îi simt căldura sufletească. 

Îi zic că am venit doar pentru ștampilă și că apoi merg mai departe și este atât de faină că ne lungim la povești mai mult timp. Are mulți câini de care are grijă și se ocupă de sterilizări prin toată zona. Își cere scuze că dragii câini sunt ”cerșetori de atenție” și tot timpul cu boticurile faine împinse în mine. Sunt așa de dulci toți că îi las pe toți aproape să se urce pe mine. Suflețele atât de faine ca și Anca, atât de binevoitoare de parcă ne-am ști de o viață. Mi-e așa de drag de ea și voi reveni prin primăvară la ea și la sora ei Flore de la Camping Zori din Cloașterf. Și recomand oricui să meargă în ambele locuri. Uite, am găsit un fain articol despre ei. Fiindcă este vorba de Anca și de Charlie/Charlică, soțul ei foarte discret. Și Anca îmi face o surpriză foarte mare: îi spun că merg spre Cloașterf și zice simplu: Stai un pic! Charliiiie... Îl duci pe Cezar cu mașina până la Flore? Da, primește răspunsul de la Charlie. Ce mai pot zice? Mi-a intrat și mai mult la suflet. Vine Charlie și urc în mașină. Se scuză și el că e cam mizerie în mașină (e absolut normal fiindcă e o mașină cu care fac treabă!) și că vorbește stricat românește. Eee, acum să avem și pretenții? Vorbim într-o franceză-engleză și îl rog un singur lucru: pe drum să facem poze la bornele de pe drum! Bien sûr! Mulțumesc Ancăi cu plecăciune și mergem cu mașina la borna cu soare de lângă biserică și apoi pe drumul îngust spre Cloașterf oprim la cele 5 borne de pe drum. A șasea, cea cu o sculptură ușor abstractă, este chiar între biserica din Cloașterf și campingul Zori al Florentinei. Charlie îmi face intrarea, îi mulțumesc și se întoarce la Saschiz. Flori e foarte primitoare și simt asta chiar dacă sunt obosit. Îmi arată locul de cort, baia și bucătăria și apoi vorbim spre dimineață. Mă aranjez și destul de repede mă retrag la somn. Cu curățarea zonelor unde am plasturi de protecție :D! Știu, pare un detaliu puțin indecent, dar este pentru mine un lait-motiv pentu toată Via. Mai bine te protejezi cu ”piele artificială” decât să ai probleme la mers și mai mari decât cele care oricum se fac de la frecarea picioarelor între ele!

Mesajul către dl. Dinu: ”Azi 24 km. Șapartoc - Cloașterf. Vreme de Sf. Ilie. Am ocolit ploile! Am pus cortul în camping. Stare foarte faină! Cezar”

Ziua 29 - 21 iulie 2023

Dimineață mă trezesc cu altă energie. Cum de altfel știam că se va întâmpla de aseară, când abia mă mișcam... Recitind mesajul de mai sus ați putea zice (și eu la fel aș zice): dar ce mare lucru ai făcut ieri că ai mers doar 18 kilometri? Față de ce știi că poți face de obicei, asta e nimica toată! Și este foarte adevărat! Doar că trebuie să ținem/țineți cont că am pornit la drum la ora 16.00! 

Și, așa cum se întâmplă și pe Camino de Santiago (de care îmi amintesc cu drag și dor, poate nu atât de mult de zona semideșertică de la începutul Aragonului, între Fraga, Candasnos, Peñalba, Bujalaroz, Pina de Ebro și Fuentes de Ebro), nu kilometrii contează, ci ceea ce trăiești și ce simți mergând. Îmi permit să adaug aici un fragment din Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry. Chiar dacă veți spune că suntem pe Via, ce atâtea paranteze... Fiindcă o dată ce ți-ai început Calea (spun asta cu riscul de a mă repeta), ai datoria față de tine să o duci până la capăt. Că este Via sau orice drum, orice tură, orice și-ai propus să faci, este o datorie față de tine! 

”Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiţi despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevărat însemnate. Nu vă întreabă niciodată: „Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri îi plac mai mult? Face colecţie de fluturi?” Ci întrebă: „Câţi ani are? Câţi fraţi are? Câte kilograme cântăreşte? Cât câştigă tatăl lui?” Numai atunci ei cred că îl cunosc.

Dacă le spui oamenilor mari: „Am văzut o casă frumoasă, din cărămizi trandafirii, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş…” ei nu sunt în stare să-şi închipuie cum arată o asemenea casă. Lor trebuie să le spui: „Am văzut o casă care costă o sută de mii de franci”. „Ce frumoasă e!” vor exclama atunci.” (sursă: revistatango.ro).

Ies din cort, îmi scot tenta exterioară și o întorc pe spate să se usuce, mănânc din bagaj și îmi permit să îmi fac o cafea la aparatul din bucătărie (Flori îmi spusese că tot ce este acolo este la dispoziția călătorilor/drumeților), mai povestesc un pic cu ea, îi plătesc și îmi strâng rucsacul. Îmi amintesc și acum ce mare îmi părea rucsacul pe banca de lemn de lângă casă... Mulțumesc pentru tot și pe la 9.30 pornesc la drum, cu bucuria cunoașterii unui astfel de loc și a oamenilor. Cunoașteți expresia pe care o voi tot trăi pe Via: Omul sfințește locul!

Pozez biserica fortificată despre care redau aici câteva informații de pe același site Wikipedia:

”Ansamblul fortificat al Bisericii evanghelice-luterane se numără printre cele mai omogene din Transilvania, fiind opera coerentă a unei singure perioade de construcție (1521-1524), sub conducerea meșterului Ștefan Ungar din Sighișoara. Biserica are aspectul unui masiv reduit, deasupra navei și corului cu bolți în rețea înălțându-se un etaj fortificat, prevăzut cu ferestre de tragere și guri de aruncare. Incintă patrulateră, cu turnuri de colț în plan pătrat, cu acoperiș în pupitru. [...]

După ce vechea biserică gotică a fost distrusă, s-a construit între 1521 și 1524 edificiul actual. Atât biserica, cât și zidul poligonal de incintă, cu turnuri de apărare la fiecare dintre cele patru colțuri, s-a păstrat în stare destul de bună până astăzi. Turnul de sud a fost înlocuit în anul 1819 cu clopotnița actuală. Biserica sală cu cor poligonal a fost încă din momentul construcției prevăzută cu cat de apărare, dotat cu guri de aruncare între contraforturi.”

De citit tot acolo legenda Castelului Maimuțelor :D!

Pe drumul principal al satului copiii merg în grup la școală și le văd privirile uimite de omul cu rucsac în spate care trece prin satul lor. Este ceva destul de rar aici! Înainte de biserica ortodoxă fac stânga pe un drum semi-asfaltat cu baloți de fân pe partea dreaptă a lui, sub un mal de pământ întărit cu un parapet văd un avertisment cu ”câine rău” și apoi vine lângă mine un câine care latră de bucurie că mai e cineva prin zona lui și se gudură pe lângă mine, după mal fac stânga printr-o poiană pe care o traversez și intru în vegetație luxuriantă. Pe poteca ce o urmez văd urme de bicicletă și urme proaspete de urs :D! Încă 10 minute de urcare ușoară pe poteca ce se lărgește și ies la un tăpșan larg. Nu văd prea departe fiindcă în dreapta mea dealul coboară spre valea Vaidnei pe care este o ramură a satului Criț. Fac stânga și mă pierd puțin pe potecile largi de animale. Găsesc borna cu cochilie de melc fosilizat și ies ușor la drumul care mă duce la borna următoare, cu model tradițional. Trec pe lângă o stână și încă o bornă cu model popular și ies la strada Prunului care marchează intrarea în Criț. Fiind aproape de drumul național aici se găsesc mai multe cazări și scopul meu este să găsesc ștampila și apoi mai departe în căutarea bornelor ;D! Ștampila este la Casa Kraus din spatele bisericii fortificate. Pentru asta urmez strada Prunului până la borna de sub biserică (cea cu ”cheie”) și pe lângă biserică urc la Casa Kraus. 

Trântesc rucsacul lângă o masă și intru lejer în restaurantul din beci (până aici am doar șapte kilometri parcurși azi!). Întreb de ștampilă și o primesc imediat și, obosit un pic, cer patru limonade și rog să mi le aducă la masă. Pare un local elegant și puteți verifica prețurile pe internet. Vă dau eu link către istoricul casei Krauss și găsiți restul pe site-ul lor.

”Istoria Casei Kraus începe demult demult, pe vremea când sașii erau încă organizați în vecinătăți (n.a. de citit ce înseamnă ”vecinătăți”), când totul decurgea după o orânduială bine stabilită, iar casele erau solide, fiind apărate de ziduri mai ceva ca și cele ale unei cetăți.

În acele vremuri a trăit și Johannes Traugott Kraus, preotul din satul Criț, iar casa sa, de lângă biserica fortificată din Criț, a devenit astăzi Casa Kraus.

Astfel, fosta casă parohială a fost reconstruită, acum doi ani, întocmai după planurile originale, iar încăperile păstrează în continuare aerul auster și totuși impunător al caselor săsești.

De la mobila pictată manual și restaurată de meșterii din zonă, la ușile și dușumelele din lemn masiv și până la obiectele de decor, totul a fost reconstituit în cele mai mici detalii, pentru ca cei care vor poposi aici să experimenteze cu adevărat stilul de viață săsesc.

Totuși, tu și cei dragi ție vă veți bucura de confortul zilelor noastre, cu spații atent finisate, cu facilități moderne și un restaurant cu un meniu care combină vechi rețete săsești cu tendințele culinare actuale.

Istoria trebuie scrisă în continuare, iar Casa Kraus își propune să devină un loc de referință în drumurile celor care vor să viziteze zona săsească din Transilvania, dar și a celor care vor doar să se relaxeze departe de agitația orasului: locul în care ești bine-venit și bine-primit!”

Atât m-au refăcut limonadele că am chef puțin de vizită. De altfel aici este primul loc în care am luat contact cu Via Transilvanica, la începutul anului 2021. Din descrierea de atunci redau și acum:

”Vedem o bornă Via Transilvanica și cumva izbucnește în mine bucuria de a fi pe VT. Măcar așa, din fuga mașinii, să ajung/em pe VT. Lăsăm mașina puțin mai jos de biserica veche din Criț/Deutchkreuz, încercăm să intrăm pe poarta principală și e închisă. Dând roată împrejmuirii, găsim o poartă deschisă în turnul din spate. Intrăm și vom vizita curtea bisericii fortificate de început de secol XIX (1810-1813). Înaintea ei au mai fost aici două biserici menționate în 1270 și 1466. Mai multe detalii puteți citi aici. Nici eu nu știam aceste informații, le aflu mai detaliat acum, când vă scriu :)! Vom vizita și biserica, și expoziția de obiecte agricole, de festival și de tot felul. Cumva reușim și să urcăm puțin în zidurile bisericii și apoi să vizităm și un punct de observație de pe zidul exterior, mai mic. Nu vom intra la Casa Kraus in spatele bisericii fortificate unde am înțeles că poți degusta ceva feluri de mâncare tradiționale, locale!”

Acum vizita înseamnă biserica fortificată și curtea ei cu mini-muzeul satului și curtea din spatele Casei Kraus. Și apoi, cu bucurie pentru vizită, îmi pun rucsacul în spate și mai departe la drum cu forțe proaspete!

Strada Prunului face un ocol centrului satului pentru a trece iarăși peste apa Vaidnei până la magazinul Cap de Sat. După colț pe dreapta, găsesc a doua bornă din centru, cea cu copacul vieții și apoi, pe lunginea satului merg în direcția Meșendorf. Ies din sat, las pe stânga râul Scroafa, trec de borna cu ghiozdan și după o ușoară curbă la dreapta voi ieși din drum spre stânga urmând săgețile și track-ul din telefon. Urmează două borne de urcare (a doua cu ”soarele și luna/mi-au ținut cununa...” - ”Miorița”) faină pe drum de căruță și mă aflu într-o zonă de unde s-a tăiat lemn și acum este în refacere naturală. Fiind doar arbuști, este mult soare care dogorește. Înaintez cu greu simțind un pic de moleșeală și abia aștept să intru în pădure. Nu se lasă prea mult pădurea așteptată și într-un sfert de oră dau de borna umbroasă cu cruce stilizată. De aici se formează un drum laaaaarg și fain pe care merg jumătate de oră prin umbră. E o binecuvântare care se termină în spatele unei turme de poate o mie de oi. Câinii din spatele turmei încep să latre, îi domolește rapid ciobanul și vorbesc cu el până la drumul asfaltat de iese în capătul de sus al Buneștilor. Ar fi trebuit să mai găsesc o bornă cel puțin până aici... Ciobanul coboară cu oile spre Bunești și eu fac dreapta pe asfalt spre Viscri. Asta știu de pe Google Maps și pentru că am ajuns pe aici cu mașina. Dar este cu totul altceva să mergi pe jos și cu mașina... Un sfert de oră la dreapta și sar șanțul la dreapta pentru a face poză la borna cu ”pește fără coadă” (interpretare personală). Știu că mai am mai puțin de un kilometru pe asfalt. Într-adevăr fac o curbă largă la stânga și înainte de următoarea curbă la dreapta ies din drum pe urme de căruță în urcare ușoară pe plai. Borna cu doamna elegantă, în rochie, mă anunță că aici s-a terminat zona ”curată” și revin iarăși în ”sălbăticia naturală” care îmi place!

O bornă faină cu chip de om, mai trec prin pădure puțin, apoi din poiană în poiană și din tăpșan în tăpșan trec patru borne. În dreapta este mănăstirea Sfântul Gheorghe și în stânga cobor spre E60 pe un drum de animale. Chiar trec de un gard electric ce nu lasă vacile din ferma din stânga mea să se împrăștie prin poieni... Am o surpriză: o juncană stătea tolănită pe stânga drumului și se sperie când mă vede. Țâșnește în picioare și aleargă spre gardul fermei. Mă gândeam că se va bloca în gardul fermei. Dar e atât de speriată încât trece prin gardul electric ca și cum ar fi fost lipsă! Se liniștește abia după ce se vede după gard, lângă celelalte vaci. Mai apoi, din interiorul fermei apar câțiva lătrători. Doar latră de după gard fiindcă simt curentul electric. Chiar le mulțumesc cu glas tare că își fac treaba și merg mai departe. Drumul de căruță mă scoate la șosea. Aici e o schimbare de direcție! Am de mers vreo sută de metri la stânga pe E60 și apoi dreapta pe malul râului Scroafa. Abia aștept un loc umbros și liniștit la apă ca să mă hidratez. Cu rucsacul lângă mine îl sun pe domnul Gheorghe Șilian pentru ștampilă și cazare. Nu este acasă și mă îndrumă spre Alexandra și Lucian Opriș. Vorbesc cu ei și mă așteaptă. Sunt relaxat acum și voi găsi ceva mai sus poza cu yoghin cu soarele în spatele capului, la intrarea în Roadeș :D!

Este asfalt și face bine pe moment. Știu că se termină când voi ieși din sat! În vreo 700 de metri ajung în centrul satului unde este o fântână arteziană nefolosită și în paragină. Dar cumva este un element important al satului. În stânga mea este turnul bisericii fortificate. Fac stânga de la fântână și în patru minute dau de borna cu porcul zburător cu floare în mână :)! Continui pe strada principală și ies repede din sat pe drum de pământ. Este mult mai bine decât pe asfaltul tare pentru tălpi. Încă două borne pe drumul de căruță în ușoară urcare și intru în pădurea care marchează trecerea din județul Brașov în județul Mureș. Asta pentru că am o singură localitate din Mureș parcursă de Via Transilvanica! Drumul fain prin pădure trece pe lângă borna cu ”papion/eșarfă” și borna cu vulpe care sare în zăpadă pentru ceva pradă. Am trecut de coama dealului și acum cobor continuu printr-un crâng, din când în când la umbra copacilor mărunți. Borna cu pasăre pe creangă mă scoate definitiv dintre copaci și am în față un drum de căruță prin iarba înaltă. Nu trece mult și scade înălțimea ierbii. Pe dreapta crângului este un curs de apă și malul de argilă foarte fain căzut de sub pădurea de foioase. Simt oboseala în picioare și merg din ce în ce mai încet. Am trecut astăzi de 30 de kiloemtri și se simte bine de tot. Și în mușchi și în nivelul de deshidratare. Deja băusem un litru din cei doi pe care i-am luat din pârâul Scroafa! Drumul mă scoate în sat într-o uliță secundară și la 8 fără 10 minute (19.50) sunt în centrul satului unde se află biserica fortificată evanghelică. E închisă că nu știu dacă aș mai avea energie să o vizitez.  Pe dreapta  bisericii văd o bornă și merg pe lângă ea spre numărul 169. Domnul Șilian mă îndrumase să merg pe aici la magazin și de acolo, vreo câteva case mai departe, sunt soții Opriș. la numărul 169! Doar că merg foarte greu. Spun aici detaliile fiindcă în momentul când ajung eu în Archita în ghid sunt trecute drept cazări doamna Stângaciu care nu este în sat. La fel și domnul Șilian! Alecsandra și Luci se pregătesc de cazare pentru drumeți dar încă nu sunt trecuți în ghid. La următorul update al ghidului vor fi trecuți acolo!

Mă opresc la magazin/bar și întreb de ei. Primesc explicații cum că e a treia casă după pod. Am vreme să beau și o bere și intru în vorbă cu nea Mircea, curios de ce fac eu pe aici. Explic eu ce și cum e cu Via și ajungem să vorbim de la treburi religioase la geopolitică internațională și păreri legate de p(l)andemie. La astea se pricep toți, de obicei, dar nea Mircea pare să aibă cultură vastă. A stat mult timp la oraș și s-a retras la țară acum, la pensie. Cât povestim noi una alta trece Lucian pe lângă noi. Mă prezint și știe că merg la ei. ”Termin berea și vin!” ”Nu e grabă, suntem acasă!”

Îl salut pe nea Mircea și merg la Luci și Alecsandra. Scriu așa fiindcă așa mi-a spus ea că se scrie numele ei. Nu contează că acum în ghid e trecută Alexandria! Sunt amândoi atât de faini de ți-e mai mare drag de ei. Imediat ce am ajuns îmi dau apă cât le cer (cred că beau aproape doi litri) și mă pun la masă. Mai întâi povestesc ceva cu mama Alecsandrei până aranjează ei un platou mare. Le spun că aș pune cortul dacă au vreun loc cu iarbă. Dar nu mă lasă scuzându-se că au reușit să amenajeze doar două camere până acum. Definitoriu pentru mine este când văd patul mare și dușul: dorm în cameră! Se mândresc amândoi cu amenajările pe care le-au făcut singuri din lemn. Și apreciez fiindcă e enorm de multă muncă: chiuveta este dintr-o buturugă adusă din pădure și prelucrată, corpul/rama patului e din lemne prelucrate de ei, camerele sunt reamenajate de ei în casa veche. Ei acum stau în jumătate de casă (cea dinspre stradă) și camerele pentru drumeți sunt amenajate în continuare spre fostul hambar, acum amenajat ca o sală de mese deschisă. Cumva mă forțează să mănânc cu ei. Zic ”forțat” fiindcă sunt atât de faini că invitația și masa și poveștile curg de la sine. Tare mă bucur când întâlnesc tineri care au ales să se întoarcă de la oraș la sat (Luci a lucrat și prin străinătate ceva ani). Tineri de o vârstă cu mine sau cu mai puțini ani în buletin! Și bucuria e mai mare când păstrează locul așa cum este, cu amenajări minime. Astfel de oameni (am mai întâlnit și voi mai întâlni pe Via) sunt cei cei care confirmă vorba ”drumul care unește”. Dacă înainte spuneam că unește puncte unde poți ajunge cu mașina acum spun cu mâna pe inima că este ”DRUMUL CARE UNEȘTE OAMENI”! 

Azi 32 de kilometri...

Ziua 30 - 22 iulie 2023

Dimineață e greu să pleci de la oameni așa sufletiști. Mai ales când ai parte și de un mic dejun mai mult decât suficient. Plus poze și toate cele mai bune urări la drum. Primesc și ceva sfaturi legat de dealul pe care voi urca prima sau primele două ore. Cam pe la 9.45 pornesc la drum, cum ies de la ei în partea dreaptă. M-ar mai fi dus ei puțin cu mașina, dar vreau să fac pe jos cea mai mare parte din Via. Da, am ”fentat” câțiva kilometri până acum, dar asta a fost doar pe văii absolut monotone. Înainte de Sarmizegetusa și după Măgureni! Și mai mult de un kilometru nu scutesc cu mașina ceea ce e nimica toată pentru o zi întreagă de mers și la începutul zilei. De la ei trec de prima intersecție în față-stânga și apoi la prima ieșire la stânga trec pe sub podul de cale ferată. Teoretic aici poate fi final de etapă și început de etapă nouă pentru că există și gară de tren la vreo 200 de metri mai spre est. Și aici este și limita teoretică între Terra Saxonum (Ținutul Săsesc) și Terra Siculorum (Ținutul Secuiesc). Peste câteva ore voi trece din Mureș în Harghita și cât de repede (bine, nu pe primul deal, dar pe următorul) se schimbă arhitectura din săsească în secuiască. Apar celebrele porți cu căsuțe pentru porumbei și inscripțiile în maghiară. Dar anticipez puțin acum...

200 de metri de drum și apoi fac stânga în urcare. Drumul face o serpentină strânsă la stânga și urcă prin altă serpentină la dreapta printre două maluri de pământ. Încă e asfalt, nu pentru foarte mult timp... Trec de borna cu sertare (noptieră) și cât de repede dispare asfaltul și rămâne drum de pământ. O binecuvântare chiar dacă merg prin soare!!!! Drumul urcă serios și constant. Pare obositor, dar bețele fac fiecare pas mai plăcut. Mă opresc din loc în loc și mă uit înapoi jos spre Archita și spre dealurile pe unde am venit ieri dinspre Daia și Roadeș. Mă apucă așa ceva gânduri că ceea ce ieri era curiozitate și nou azi a devenit un trecut, un teren unde pot urmări cu ochii și cu mintea drumul pe care l-am parcurs. Și nu cumva așa este fiecare zi? Trecut în ziua următoare și curiozitate în fiecare moment, o așteptare activă a ceea ce va urma. Și pot să vă asigur că nu doar pe Via, ci fiecare zi din viață este ceva nou, oricât de mult am putea prezice un program. Și spun asta fiindcă putem prezice programul și obiectivele la nivel fizic, dar la nivel sentimental și sufletesc nu putem controla absolut nimic. Bine, dacă nu avem ceva influențe psihice :)! Pot spune despre mine că fiecare zi este la nivel sentimental un montagne rousse continuu. Și dacă îmi spuneți că la voi este ceva constant, îmi este greu să vă cred! Nu spun că e imposibil, doar că e foarte greu!

Revenim la traseu :)! După încă vreo două sute de metri ajung pe o zonă mai lină a dealului și aud din partea dreaptă câteva lătrături. Nu se apropie și merg mai departe. Nu mai fac încă o sută de metri și aud alte lătrături. Ok, niște câini, nu mă agit. Doar că vin unul, doi, trei... În câteva secunde, hai vreo 15-20, în jurul meu sunt vreo opt căței fioroși care latră mai mai să se apropie de picioare. Folosesc bețele cu care fac cercuri în jurul meu și aud câteva fluierături. Se opresc vreo trei din lătrat și parcă strâng cercul în jurul meu. Hm, Alte fluierături și tot nu se potolesc. Văd că vine ciobanul aproape alergând și înjurând de mama focului. Chiar dă cu ciomagul în vreo doi și pe moment se îndepărtează de mine toți câinii. Dar nu se opresc din lătrat. Stau de vorbă cu ciobanul și îi povestesc câte ceva de ce fac eu pe aici. Nu sunt obișnuiți cu turiștii. Un câine dă să muște de pantalon și primește un ciomag pe spate. Se retrage și ciobanul merge cu mine vreo sută de metri. Câinii latră pe lângă noi și încet rămân în urmă. Cumva am trecut de zona lor, aproape de oi. Dăm mâna și îi mulțumesc ciobanului. Îi spun că este posibil să mai vină drumeți pe Via zilele următoare și să țină câinii. Nici nu știam că mai încolo mă voi întâlni cu un fain drumeț solitar care este pe ultimii kilometri din Via. Și care mâine chiar va ajunge aici!

Văd în față pâlcul de pădure de la care știam că trebuie să fac dreapta. La a doua bornă de la întâlnirea cu câinii indicatorul mă duce la dreapta și am o coborâre destul de lină preț de o bornă. Sunt la borna cu priză și întrerupător! E cumva ironic fiindcă aici evident nu ai de unde să ai ceva curent. Cumva îmi vine în minte refugiul Funduri (sau este cumva Șpirlea sau refugiul din valea Viștei?) unde este montată o priză la mișto! Cotesc la stânga vreo 300 de metri și știu că trebuie să fac dreapta în urcare. În fața mea e o mașină de teren cu remorcă și doi băieți care taie butuci dintr-un copac căzut. Evit să întreb dacă e legal ce fac fiindcă nu vreau să pornesc vreun conflict. Doar îi întreb dacă e corect drumul spre Mujna? ”Da, da, mergi în sus!” Urc la dreapta vreo sută de metri și apoi stânga în sus pe un drum adâncit în deal, cu ceva șleauri de noroi. Astea continuă și în pădure cu noroi chiar ud. Vi s-a întâmplat vreodată să mergeți prin noroi și să aveți la propriu senzația că faceți un pas înainte și doi înapoi? Da, expresia e simpatică și aici chiar experimentez asta pentru câteva zeci de metri. Abia reușesc să depășesc zona și sunt pe muchia dealului. Este cumva o margine de pădure și în dreapta, vreo 20 de metri, este o piatră ovală (pe verticală). Un pic afară din traseu dar nu contează. De ea îmi povestise aseară nea Mircea. Sunt fix pe granița dintre Mureș și Harghita (adică pe Via exact la trecerea din Terra Saxonum în Terra Siculorum). Pentru nea Mircea asta nu însemna nimic. Dar piatra însemna și înseamnă mult fiindcă, îmi spusese el, era de fapt o piatră de graniță a imperiului austro-ungar. El are un proiect pentru punerea în evidență a acestor pietre de graniță. Uitându-mă pe hartă mi se pare un pic ciudat locul pentru graniță știind partea sudică a graniței pe culmea munților Făgărașului, traversarea Pietrei Craiului pe la fostul punct de graniță Radu Negru, vama Bran și cea din șaua Strunga, punctele de vamă din Predeal și bornele de graniță din zona Susaiului, tranșeele din Grohotiș și Ciucaș, Vama Buzăului și mai sus cele din Tarcău. Dar iau de bună ideea cu pietrele de vamă și v-o spun și vouă aici. 

Imediat dau de borna cu striații. Este o coborâre faină și simt cum mă încălzește soarele. Pentru puțin timp strâng mânecile albe, răcoritoare ca manșete în jurul încheieturilor de la mâini. După primul pâlc de pădure pe partea stângă este o foarte faină baltă mâloasă. Se poate vedea mai jos culoarea maronie a apei. Trec de borna cu trup de șarpe/balaur și prin linia de arbuști merg pe partea dreaptă a ei. În ușoară urcare pe drumul de pământ am arbuști pe stânga și terenurile lucrate cu baloți rotunzi din loc în loc pe partea dreaptă. Urc, urc, urc tot gândindu-mă că dealurile astea par fără sfârșit. Doar le zice ”colinele Transilvaniei” :D! Știu că ar trebui să intru cât de repede în Mujna/Szekelymuszna. Doar că am în mine o sete teribilă și, deși sunt între arbuști și terenuri agricole, parcă mă simt în mijlocul deșertului. Văd pe dreapta o fermă sau cel puțin par ceva hambare. Mă gândesc că acolo este musai să fie un izvor sau măcar vreo țeavă de unde să iau ceva apă. Și am noroc: chiar în mijlocul curții este un vălău metalic plin cu apă. Nu pare să curgă de undeva și are ceva mătasea broaștei la suprafață. În apă văd că mișcă ceva mormoloci și asta înseamnă că apa e bună. Arunc rucsacul lângă o buturugă, beau jumătatea de litru de apă pe care o mai am și alimentez din vălău cu mare grijă să nu agit prea mult apa. Nu este cea mai limpede apă posibilă, dar știu că se poate bea. Nu știu ce animale sunt aici, dar știu că e o vorbă: de unde bea calul apă, poate să bea și omul. Și nu voi avea nici o problemă!

Încă vreun litru de apă băut și apoi umplut sticla și parcă m-am înviorat. Și rucsacul dă impresia că s-a mai ușurat :)! Îl pun în spate și prind elan mai departe pe drum spre sat. Pe strada Román intru în sat spre strada principală. Trec de două borne și ajung în centrul satului unde este un monument dedicat eroilor satului din primul război mondial. Câțiva metri mai departe, pe dreapta, văd turnul bisericii reformate. Urmez drumul principal mai departe și, în momentul în care acesta face o curbă mai strânsă la stânga (capătul satului), eu fac dreapta pe o uliță de pământ și apoi pe o potecă ceva mai largă ies la marginea terenurilor arate. De fapt merg fix prin mijlocul lor și nu prea pare să fie drum. Track-ul mă duce vreo 250 de metri în sus pe deal, face stânga pe sub niște miriști prin care pare imposibil să trec, după vreo 300 de metri pare să pot urca la dreapta spre un stejar mare și rotund de pe culme. Urc într-acolo unde găsesc a doua bornă cu două siluete. Dacă prima, în urcare pe deal părea să fie cu două siluete care se odihnesc pe un lemn, aici par două care merg. Trec de muchia dealului și fac imediat dreapta pe sub ea, pe un drum mai mult decât evident. Sub un stejar înalt fac o pauză de îmi schimb bocancii cu sandalele și mai beau niște apă cu pastile efervescente hidratante. E o căldură toropitoare care parcă anunță ceva ploaie. Care, ghiciți, va veni peste câteva ore!

Cobor pe drumul uscat printre arbuști și văd în fața mea un tractor cu doi oameni în cabină. De la depărtare le spun ”jó napot kivanok”. Îmi răspund cu mâna și mergem fiecare mai departe pe drumul lui. Eu continui tot la vale pe drumul dintre tarlale (așa cum se numește o stradă în București) și trebuie să fiu foarte atent: între două câmpuri arate trebuie să fac dreapta. Găsesc locul potrivit pentru a merge pe la marginea arăturii (menționez că nu este un drum foarte clar) și ies într-un drumeag adâncit în pământ. E bine! Drumeagul mă duce la stânga la pârâul Pénzepataka/Pârâul cu bani. Aici e borna cu țestoasa (au mai fost două borne cu țestoase până acum!) și un panou explicativ. Aici se spune că a existat un sat al cărui nume a fost uitat și ai cărui locuitori s-au mutat în Ders/Dârjiu. ”Legendele susțin că există multe comori îngropate acolo, târnăcopuri de aur, viori de aur etc, sub vegherea vigilentă a zânelor” (Orban Balazs: Descrierea Ținutului Secuiesc). Cotesc la dreapta pe un drum mai larg, în 20 de minute dau de borna cu cal și ceva mai în față ajung la capătul străzii Berek din Ders/Dârjiu. Cotesc la stânga și la borna următoare sunt în centrul localității. 

Pe stânga am biserica fortificată unde vreau să intru să vizitez și să obțin și ștampila. Pe dreapta sunt Régi iskola/Școala veche, statuia lui Janos Zsigmond. Aflăm de pe Wikipedia că este fiul regelui maghiar  János Szapolyai și al Izabellei  Jagielló, fata regelui polonez Sigismund I. În 1559, la 19 ani, mama lui moare (i-a fost regentă) și el preia conducerea Ungariei. Este cunoscut prin Edictul de la Turda. Iată ce ne spune Wikipedia: ”Dieta Transilvaniei întrunită la Turda în 1568 sub conducerea lui Ioan Sigismund Zápolya a adoptat Edictul de la Turda, o declarație de toleranță religioasă față de confesiunile recunoscute oficial în Transilvania, și stabilirea a patru confesiuni oficiale: catolicismul, calvinismul, lutheranismul și unitarianismul. Românii ortodocși au fost puși sub jurisdicția unui superintendent calvin. De-abia succesorul lui Ioan Sigismund, Ștefan Báthory, în calitate de principe al Transilvaniei, a acceptat hirotonirea unui episcop ortodox român, în persoana lui Eftimie (episcop ortodox al Transilvaniei)⁠. Încercarea lui Ioan Sigismund de a impune protestantismul în Scaunul Ciuc a eșuat, secuii catolici marcând de atunci păstrarea credinței prin Pelerinajul de la Șumuleu.” O parte a Edictului de la Turda (mi-e greu să cred că atât de scurt a fost actul oficial) este prezent aici, scris pe marmură neagră, în engleză, română, maghiară și germană. 

Lângă zidul bisericii, pe partea opusă, găsim un fain monument dedicat eroilor locali din primul război mondial. Sper să nu fie cazul, dar în prezent se discută la nivel mondial, de începutul oficial al celui de-al treilea război mondial! Tot aici găsim borna cu un blazon imperial și pe turnul de intrare în biserică este un panou care celebrează 450 de când Transilvania a devenit ”pământul libertății religioase” (1568). Un cățel fain și lățos mă întâmpină la poartă. Doar că nu am acces în interior. Merg la poarta următoare unde văd T-ul cu care sunt deja obișnuit, bat la poartă și întreb de ștampilă. Îmi spune o femeie că vine imediat la biserică. Mai este o familie de vorbitori de maghiară și probabil că asta a fost un avantaj pentru mine. Mie îmi pune ștampila cam sec, plătim fiecare câte 10 lei taxa de intrare și lor le povestește în maghiară despre biserică. Eu plec în explorarea curții și a bisericii, începând cu Turnul Slăninii unde eeste amenajat un mic magazin cu produse tradiționale. Las pozele să vorbească despre sobrietatea locului! Doar de menționat că biserica a fost construită la final de secol XIII, fiind menționată prima dată în scris în conspectul decimal papal din 1334.

Mulțumesc în maghiară pentru vizită (koszonom), îmi preiau rucsacul care mă așteptase cuminte lângă intrarea principală și pornesc la drum (circa 13.15). Nu merg prea mult că începe să picure. Găsesc repede un acoperiș sub care mă adăpostesc și pun pe mine geaca de ploaie. Dar nu e de ieșit acum mai departe la drum. Aștept să se oprească uitându-mă mereu la șiroaiele de apă ce curg pe lângă picioarele mele. Îmi schimb și sandalele cu bocancii fiindcă este o ploaie rece care a scăzut temperatura cu câteva grade. Și plus că urmează o zonă de deal cu iarbă și sigur mă voi uda! Când trece furtuna îmi fac curaj și pornesc mai departe la drum și văd că mă salută cineva din față. Are pelerină pe el și peste rucsac! Este Ami, un fain drumeț care are de parcurs ultimii kilometri până la Archita. Vă dați seama că recomand să stea acolo la familia Opriș! Deși e plouat, văd în el atâta bucurie să mai întâlnească un drumeț pe Via. De peste o săptămână merge singur, de la Bistrița. Pornise din Vatra Dornei cu gând să meargă mai mult și o problemă de sănătate sau ceva în familie (nu am reținut exact!) l-a determinat să întrerupă drumeția. Dacă nu mă înșel este din Odorheiu Secuiesc. Și eu sunt atât de bucuros să văd un drumeț hotărât să termine toată Via. Știu de alții, dar nu am mai întâlnit pe traseu viitori finaliști. E un termen specific, vă voi explica la momentul potrivit! Ami va rămâne aici la biserică la cazare și mâine parcurge ultima etapă. Îmi spune de familia de maghiari de sus de la antenă că l-au oprit la un grătar și că sigur mă vor opri și pe mine la grătar și bere. Ne salutăm cu prietenia instantanee dată de Via și ne vom mai revedea. Îmi va face o surpriză și va apărea lângă curtea de la Coștila, undeva peste vreo două  luni!!!

Mai merg câteva sute de metri până la ieșirea din sat și dau de borna cu stema secuilor și cu un braț de luptător. Aici voi face dreapta să urc pe dealul pe care este pilonul de transmisiuni. Urc pe drumul de pământ, la prima răspântie fac stânga și ajung într-o cireadă de vaci înconjurată de gard electric. Trec printre ele și se uită tare curios la mine ;D! În dreptul lor este o borna cu un cap de cal. Cel mai probabil zona este cunoscută pentru călărie. Mâine vor fi ceva povești cu cai :)! Acum urmez drumul care face stânga, vreo sută de metri mai jos de limita pădurii. Dar de la pădure cineva îmi face semn să vin la ei pentru ceva de băut. Este Janczi, un fain secui din Dârjiu care venise cu soția și cu prietenul lui Denes Akos, și el cu soția și cu fetele. Doar bărbații și fetele vorbesc engleză și atunci doamnele vor sta separat și se ocupă de grătar. Las rucsacul și ne luăm la povești, cu bere primită fără probleme. Sunt oameni extrem de deschiși și faini și discutăm lejer despre falsitatea discriminării între români și maghiari. De fapt acum depinde de oameni fiindcă ura atrage ură și înțelegerea și colaborarea atrag la rândul lor înțelegere și colaborare! În timp ce fetele joacă volei sau badmington și soțiile pregătesc grătarul, noi bărbații mergem în pădure și aducem lemne pentru foc. Povești, glume, slană cu ceapă... Ce repede se întunecă! Din păcate ei trebuie să coboare din acest fain colț de rai! Îmi lasă mâncare și încă o bere și coboară cu dubița cu care veniseră. Așa că pun cortul aici și am și mâncare pentru dimineață și bere. Berea nu voi mai putea să o beau! Mâncarea o pun undeva în copac peste noapte pentru a o feri de animale. În sac și cort și la somn! Azi doar 16+2 kilometri! Nu e bai! Cum ziceam și mai sus, nu cifrele contează, ci experiențele și oamenii. Ca acești faini Denes care îmi vor rămâne în suflet permanent!

Ziua 31 - 23 iulie 2023

Dimineață nu mă grăbesc absolut deloc. În fond drumul este același și fiecare merge în ritmul lui. Adică pornește când vrea, se oprește când vrea, face pauze cât de lungi și cât de dese sau rare dorește. Pe Via Transilvanica și pe alte drumuri de lung parcurs nu ar trebui să existe criteriul timpului cât mai scurt în care cineva parcurge drumul, ci câte experiențe a adunat. Dar este foarte adevărat că doar Dumnezeu știe ce experiență a adunat fiecare, mai ales în suflet. În rest e foarte simplu să califici pe cineva după niște cifre fără să fi mers ”în pantofii lui” nici măcar un kilometru. Și când vine vorba de mers în pantofii celuilalt trebuie să înțelegem că nu este vorba doar fizic, de încălțăminte. E vorba de tot bagajul pe care îl aduni cu tine de-a lungul vieții, e vorba de toate elementele care îți pot face mersul mai ușor sau mai greu, e vorba de cât de mult duci cu tine, mental, sufletesc și fizic și cât alegi să lași din loc în loc, e vorba de calitatea somnului sau a orelor de odihnă ale fiecăruia și asta nu știu dacă se poate măsura în vreun fel, e vorba de tonusul cu care te trezești și pe care îl ai pe parcursul zilei. Și știm că tonusul se poate modifica rapid în funcție de factorii psihici, mai greu de controlat, care apar de la o clipă la alta, de amintirile și de conexiunile care se fac în mintea fiecăruia, conexiuni determinate de cine știe ce adiere de vânt sau de forma vreunui copac sau a vreunei pietre sau a vreunei case sau a vederii vreunei flori sau insecte sau animal. Sau de ce nu și oameni fiindcă trăsăturile unui om care îți iese în drum îți pot aduce aminte de alți și alți oameni, de alte și alte stări... În concluzie este foarte greu să poți compara Calea unui om cu a altuia chiar dacă fizic este vorba de același drum și de aceleași distanțe! Și nu neapărat că este greu, dar este incorect să impui stilul personal celorlalți fiindcă nu știi cu ce vin din spate. Cel mult poți înțelege stilul diferit al fiecăruia și dacă se poate ca drumurile să se intersecteze pentru o perioadă mai mică sau mai mare sau pentru o distanță mai mică sau mai mare, acel ”comun” este o binecuvântare din care mereu avem de învățat. Închei pledoaria cu întrebarea recentă a unei prietene: În câte zile ai parcurs tu Via? Că ți-am văzut stilul de mers și să îmi fac o idee cam cât mi-ar lua mie! Evident puteam să zic direct și până la urmă a aflat ea singură. Dar am refuzat să spun cu argumentul că în timp avem rezistență diferită. Și mai ales anduranță diferită! Și chiar asta se poate întâmpla aceleiași persoane de la o perioadă la alta a vieții. Am spus doar că în ghid sunt recomandate un anumit număr de etape/zile. Și că trebuie studiat ghidul înainte de a porni la drum! De fiecare dată, chiar și la început de etapă de câteva zile, așa cum parcurg eu traseul.

Revenim la traseu. Nu am grabă și abia pe la ora 11.00 pun rucsacul și pornesc la drum după ce am verificat să rămână locul curat. Ca să nu deviez de la traseu, revin câteva zeci de metri prin iarba mare la stâlpul cu marcaj unde ieri părăsisem traseul. Las pilonul în spate și în 7 minute ajung la borna cu trunchi de copac. La fiecare bornă sunt uimit de imaginația celor care au sculptat bornele. Unele mai sugestive, altele mai abstracte. Ca exemple borna aceasta foarte evidentă și borna ondulată din pădurea care începe de la platoul de deasupra Gărânei și coboară în serpentinele de deasupra satului Lindenfeld! Urmez drumul pe lângă pădure și ajung la borna cu săgeți în două sensuri. Cumva o da de înțeles că Via se poate parcurge în ambele sensuri? Sau să fie vorba de sus-urile și jos-urile vieții? Sau să fie vorba de sensurile unice de mers? Următoarea bornă marchează o schimbare de direcție la dreapta și intrarea pentru scurt timp prin pădure. Un drum în ușoare serpentine și ies pe partea cealaltă la un stâlp unde apare și indicația cu comorile Dârjiului. Vă amintiți de mai sus despre legendele cu comori ascunse... Pe drum cobor pe lângă o rulotă părăsită acolo și pe care a fost desenat simbolul T și la următoarea bornă, cea cu talpă, schimb direcția la stânga. O coborâre de câteva sute de metri mă aduce lângă un fain cimitir izolat cu o perdea de conifere. Recunosc, acum sunt setat pe drum și nu urc la cimitir, dar sunt aproape convins că este vorba de vreun cimitir dedicat eroilor din războaie. Asemănător celui din apropierea pasului Tabla Buții! Altfel nu văd rostul unui cimitir atât de departe față de sat... De la cimitir continui ușor în coborâre până la urmatoarea bornă cu Maica cu Pruncul foarte stilizate. Și de aici la dreapta spre Ulieșu. 

Intru în sat după vreo 250 de metri și ceva mai încolo, pe partea dreaptă, văd un teren de fotbal și tineri care se antrenează. Îmi închipui că pentru un sat atât de mic antrenamentul (sau meciul, ce o fi el...) este un eveniment important fiindcă sunt multe mașini aici. Nu mă roade curiozitatea și merg mai departe până la intersecție. Aici trebuie să fac dreapta, dar aflasem că mai este o bornă la stânga. Pfui, îmi e tare greu acum să merg pe asfalt și mă gândesc să renunț. În față văd turla unei biserici mici și mă gândesc să intru un pic în ea, pentru odihnă a umerilor fără rucsac. Văd pe ușă că e slujbă (cred că e biserică reformată) și nu mai intru. În schimb văd în fața porții un tânăr într-o mașină cu geamul deschis. Îl întreb de borna de Via din centru și de apă. Îmi răspunde în maghiară și nu înțeleg. ”Moment”! Îi arăt o poză cu o altă bornă și înțelege ce vreau. Și îmi aduc aminte cum se spune în maghiară la apă: viz! Spun ”viz” și ”magazin” și a priceput ce vreau. Îmi face semn să intru în mașină că mă duce el cu mașina, dus-întors. Cumva în engleză înțeleg că părinții lui sunt la slujbă și el îi aștepta afară! Mergem, fac poză la bornă și iau o sticlă de doi litri de apă și mă aduce înapoi la intersecția din apropierea căreia m-a luat. Îi mulțumesc în maghiară (Koszonom szepen!) și îi văd o urmă de zâmbet și mulțumire că am spus cuvinte pe care să le înțeleagă. Mă așez pe un podeț de beton să pun apa în rucsac. Mai bine zis scot sticla de apă goală, păstrez capacul pentru un proiect personal (”Capace cu suflet”), arunc sticla într-un tomberon și pun în locul ei sticla cea nouă. Faza cu cuvintele în maghiară îmi amintește de o lecție primită de la tata prin '85-'86: cu ajutorul câtorva cuvinte în maghiară a primit un ajutor imens. Fără ele am fi înghețat noaptea tata, eu și sora mea pentru câteva ore într-o zonă ne-populată! Nu povestesc aici totul în detaliu...

Pun rucsacul în spate și mai strâng o dată șireturile de la bocanci. Îi lăsasem puțin să respire... Pe asfalt pornesc pentru vreo 70 de metri și apoi după încă vreo 30-40 de metri fac stânga pe un drum de pământ. E un drum ușor, în urcare printr-un zăvoi. Peste vreo sută de metri trec firul pârâului la dreapta și continui prin zăvoi. Urc ușor pe deal, trec de o altă bornă cu Maica Domnului stilizată și cu semnul Yin-Yang dedesubt (sau mă rog, așa îmi pare mie!), fac apoi stânga la borna cu gândac (foarte potrivit pentru iarba mare printre care trece drumul) și în câteva minute sunt la intrarea în Iașu. La dreapta este o foarte faină poartă din lemn cu inscripții în maghiară și căsuțe pentru porumbei deasupra porții. Este ridicată acum doi ani și văd pe ea simbolul Ardealului/Erdely/Siebenburgen. Se recunoaște ușor prin turnurile de cetate (șapte!) ce dau numele în germană! Ajung în mijlocul satului (un cătun de fapt, cu 40-50 de case) și fac dreapta spre borna cu călăreț. Se prevede întâlnirea neașteptată cu husarul din Sânpaul. Bine, asta spun acum fiindcă atunci când mergeam nu puteam să îmi prevăd viitorul. Doar că putem percepe semnele care ne arată viitorul. Iesirea din sat este foarte aproape și se face pe un capăt de uliță noroioasă. Și când spun noroi mă refer aici la câteva zeci de metri lungime și adâncime de 30-40 de centimetri. Reușesc să evit noroiul pe malul de pământ din dreapta drumului. Ies repede pe dealul ce urcă pe lângă borna cu sfere înghesuite una în alta/structură celulară și drumul de iarbă mă scoate pentru vreo trei sute de metri pe asfaltul ce leagă Iașu de Ighiu. Știu de pe track și din Ghid că undeva în curba de sus va trebui să fac dreapta pe coama dealului. Și o săgeată indicatoare îmi confirmă asta. Este un drum foarte fain prin iarbă și apoi prin pădure de stejar foarte răcoritoare. Chiar îți face plăcere să mergi indiferent de starea fizică. În doar câteva sute de metri las pe dreapta o platformă amenajată pentru ceva spectacole/festivități și pe stânga este o bornă cu silueta unei măicuțe catolice. Continui pentru o bornă pe drum și ușor la dreapta ies în capătul pădurii. 

Nah belea că am pierdul marcajele. E și iarbă mare și nu vezi nici urmă de potecă. Studiez un pic pe telefon hărțile pentru orientare și văd că trebuie să merg pe un drum care se află la stânga, după un gard cu curent pentru animale. De fapt nu este chiar pe drum. Dar merg la stânga și trec peste gard cu grijă să nu mă ating de firele de curent electric. Am un pic de emoții fiindcă undeva prin 2010 am simțit curentul puternic de la un astfel de gard, curent care mi-a atins blugii și m-a aruncat la propriu un metru-un metru și ceva în spate! Am scăpat! Cobor pe coama dealului și văd o săgeată care mă duce prin pădure la stânga, cu schimbare de direcție la 90 de grade. Pauză de hidratare la umbra stejarilor și apoi tot la vale pe drumeagul pe alocuri transformat în șanțuri adânci de TAF. Sincer, mă apucă râsul când mă uit pe Google Maps și văd că aici apare strada Felszeg! După borna cu șurub văd pe stânga o cireadă de vaci cu coarne mari care îmi amintesc de vacile păroase de care am scăpat în 2010 sărind peste acel gard cu curent din Norvegia. Cele de acum par să fie din rasa Sură Ungurească (Hungarian Grey), cele din Norvegia erau Scottish Highland. Iată ce scriam pe blog atunci (pe insula Åmøy în 06.06.2010): ”Pe platou văd o turmă de vaci cu blana foarte lungă și coarnele lungi de vreo 40-50 de cm. Încerc să le evit coborând spre pădure și am surpriza să văd o afundătură neagră între stânca pe care mă aflu și pădure. Planul meu se năruie și cobor tot la malul apei ca să pot merge mai departe. În liniștea de acolo aud în spatele meu un tropăit de cireadă: vacile veneau alergând spre mine. Ce aveți cu mine??? Se opresc după ce trec un gard tot așa electrificat. Salvarea mea și problema lor!” 

Trec de borna cu mâini ascunse, timide și la separarea străzii Felszeg în străzile Sandor și Kerekmező pe partea stângă este borna cu simbolul WiFi. Simbolic încerc pe telefon să văd dacă am ceva rețea. Mai mult de amuzament fiindcă am semnal foart slab și la telefon (o liniuță). Și vă spusesem că prefer să țin telefonul pe avion ca să am cât mai mult timp baterie! Vreo 200 de metri merg pe strada Sandor și apoi fac stânga în coborâre pe strada Gergely până în centrul satului. Aici merit o pauză după atâta drum și toropeală (aproximativ ora 15.00). Uitasem să vă spun că am ajuns în satul Daia! Tocmai D'aia :D!

Centrul satului este o intersecție de trei străzi cu magazin și bodegă/terasă pe partea cealaltă a drumului. La o masă cu umbrelă stau doi vorbitori de maghiară și nu intru în seamă cu ei. Se scurg berile una după alta pe masa lor! Bine, în căldura de acum nici nu poți face altceva! Ba poți! La umbră îmi las rucsacul jos și stau la umbră pe o scară de beton. La următoarea este magazinul de unde îmi iau două înghețate la cutie, un melc cu nucă și un iaurt și o apă la doi litri pentru drum. O voi pune în sticla de pe rucsac și o las la coșul de gunoi pe cea nouă. Coș de gunoi metalic cum se mai găsesc pe străzi și cum erau și în oraș cele de dinainte de '89. Probabil că e cam ciudată imaginea unui vlăjgan de 1.90 care stă la umbră pe o scară de beton, cu bocancii dați jos și cu înghețata în mână! Dar sincer nu mă interesează. Știu ce mă ajută la hidratare în momentul de față! Și în plus dacă organismul îmi cere înghețată, îi dau înghețată! După vreo 20 de minute sunt refăcut ca energie, pun bocancii și continui spre biserica cu turn ce se vede de-a lungul străzii principale. La umbra copacilor din fața bisericii se află borna cu model secuiesc, monumentul dedicat eroilor din al doilea război mondial și un panou de restaurare a bisericii reformate din sec. XIV-XIX. Cum pe Wikipedia nu am găsit de această dată informații interesante, preiau ceva de pe romania-atractiva.ro: 

”Construită în secolele XIV-XV, în perioada arpadiană, biserica din Daia se remarcă prin farmecul arhitecturii gotice cu influențe ale renașterii italiene.

Cel mai impresionant element al bisericii este tavanul casetat pictat, o operă unică alcătuită din 56 de casete distincte. Motivele florale și desenele simbolice pictate oferă o călătorie cosmogonică în etapele vieții, prin simbolistica începutului și dezvoltării creației divine. Frescele albastru-verzui dintre nervurile altarului, ilustrate cu motive vegetale, reflectă influențele renașterii italiene. Printre ele sunt presărate și blazoane ale personalităților nobiliare ale zonei. 

Frescele care îl reprezintă pe Sfântul Cristofor, datând din secolele XIV-XV, adaugă un plus de farmec lăcașului. Acestora li se adaugă și altele, dintre care cele mai reprezentative sunt cele inspirate de legendele religioase, precum Legenda Margaretei, Adorarea Magilor sau Legenda Sfântului Ladislau.

Așa cum s-a întâmplat în multe alte locuri, populația catolică a adoptat reforma, biserica locală fiind transformată într-una reformată-calvină, moment în care frescele au fost acoperite cu var. Atât structura, cât și decorațiunile bisericii oglindesc astăzi schimbările timpurilor și evoluția vieții culturale și spirituale a comunității. [...]

Cercetările arheologice sugerează existența, pe locul actualei biserici, a unei structuri romanice mai vechi, datând din secolul al XII-lea. Naosul, inițial boltit, constituie cea mai veche parte a bisericii. 

Transformări arhitecturale majore au avut loc la sfârșitul secolului al XV-lea, când naosului i s-a adăugat o boltă cu nervuri, iar sanctuarul poligonal în stil gotic a fost încununat cu o boltă în cruce, în stilul specific al acelei epoci. Turnul înalt și zvelt, construit între 1799-1804 de meșterul Gergely Mózes, adăpostește un clopot turnat în anul 1643. [...]

O legendă îndrăgită la nivel local vorbește despre trei zâne de demult: Klára, Dála și Ramocsa, care, trecând pe aceste meleaguri, au decis să-și construiască case aici. Zânele s-au atașat de aceste locuri, mai cu seamă Dála, care a revenit aici de mai multe ori, de-a lungul timpului. Astfel, așezarea însăși își datorează numele acestei conexiuni speciale, păstrând amprenta zânei Dála în istoria și identitatea sa.”

Reiau în spate rucsacul, cel mai bun prieten și pornesc la drum. La a doua bornă mă apucă niște dureri foarte acute de stomac. Știu că veți zice (și mi s-a mai spus) că nu se povestesc astfel de momente. Dar toți le avem și doar regulile impuse de educație ne opresc să vorbim despre ele. Așa că arunc rucsacul pe marginea drumului, iau un pachet de șervețele și fug în spatele unui copac. La timp las pantalonii jos ca să nu trebuie apoi să îi spăl sau să îi schimb :D! Înțelegeți voi de ce! Doar o mașină trece pe drum și Dumnezeu îmi ascultă ruga instantanee de a nu se opri mașina din curiozitatea unui bagaj lăsat ”de izbeliște” pe marginea asfaltului! Revin mult mai relaxat la rucsac, pun sandalele în picioare și bocancii prinși pe rucsac și pornesc mai departe la drum. Știu că peste vreo 500 de metri urmează o curbă a asfaltului la dreapta și apoi trebuie să ies din drum. Asta se întâmplă la borna cu călugărul deasupra căruia scrie ”Fii prezent!” E unul din cele mai bune sfaturi și pe Via și în Viață. Scriu intenționat cu majuscule fiindcă amândouă se contopesc în Calea Personală. Probabil că oamenii axați pe formalisme (cum fac și eu de multe ori atunci când nu poți să te înțelegi cu un om ca de la suflet la suflet, cu toleranță și compasiune!) vor fi deranjați de majuscule. Dar sunt convins că fiecare din noi va înțelege la un moment dat că este alegerea noastră legată de felul în care ne alegem calea, doar câteva puncte pe parcursul vieții fiind stabilite în așa zisul ”destin”. Chiar un prieten mi-a trimis mai devreme o explicație a picturii lui Da Vinci în care degetul lui Dumnezeu e extins la maxim în timp ce degetul lui adam are ultimele falange contractate: ”Ultima falangă contractată a degetului lui Adam reprezintă liberul arbitru”.

Urc pe drumul de câmp ușor spre coama dealului care separă Daia de linia Petreni-Sânpaul-Rareș-Mărtiniș pe care voi urca spre nord, În dreapta e un pâlc de pădure care cumva îmi dă speranțe că merg prin el. Este soare destul de obositor după toată ziua și ceva adieri încep să facă după amiaza mai suportabilă. Nu știu cât de ușor este să vă transpuneți în starea drumețului. Deși aparent soarele cu un pic de adieri fac drumul acceptabil, atunci când aduni kilometri în bocanci fiecare bornă devine unul din cei mai buni prieteni și pare că te așteaptă cu brațele deschise. Abia aștepti să vezi ce sculptură are următoarea bornă ca să îți poți muta atenția de la toropeală și de la senzațiile pe care le simți în mușchii munciți la imaginea pe care ți-o oferă sculptura și la legăturile pe care mintea începe să le facă. Uneori pare prea abstract și neuronii nu mai au puterea să mai facă legături și totul pare o simplă banalitate. Alteori, așa cum este următoarea bornă, cea cu plămâni îți mută mintea în altă parte și îți dai seama, de exemplu, că doar cu niște plămâni sănătoși și ”munciți” permanent la altitudine (bineînțeles, fără țigări și ocazional în alte medii toxice) poți face ceea ce faci. În rest, ajungi să te bazezi pe echipament și să crezi că cine știe ce echipament performant îți oferă succesul. Și adevărul e undeva la mijloc: echipamentul bun doar te face să simți efortul mai puțin. În rest tot mușchii fizici și cei ai creierului sunt cei care au de lucru. Fiindcă mergând singur, pentru a nu o lua razna, mușchii creierului trebuie puși și ei la contribuție. Uneori (și fac asta acum, de exemplu) un exercițiu simplu ca numărarea pașilor în gând sau chiar cu voce tare te poate ajuta să aduni sub tălpi metru cu metru. 

Drumul se îndulcește ca pantă și văd turla bisericii pe partea stângă. Îmi dau seama că voi intra în sat prin partea dreaptă (sudică așa cum merg eu). Dispar tufișurile când mă apropii de primele case, drumul se lărgește ca pentru a încăpea și mașini mai mari, las pe stânga halele unei ferme și curând ajung la drumul principal. Aici știu că am de rezolvat ceva pentru Dinu la primul magazin care ar trebui să fie pe partea stângă și îmi ordonez mintea spre asta. Magazinul se arată îndată. Pe stânga e o mică terasă umbrită cu două mese și mai mulți săteni stau la masă și vorbesc de toate, în ungurește. Suntem doar în zona secuilor! Sun la Mărtiniș ca să întreb de ștampilă și deocamdată oamenii sunt plecați din localitate. Îmi vor spune unde să campez dacă nu se întorc acasă în timp util. Localnicii se uită un pic ciudat la mine fiindcă recunosc, sunt o prezență destul de neobișnuită la ei în sat. Pentru ei, ca pentru cei mai mulți de altfel, ideea de a purta un rucsac în spate este legată mai mult de munte decât de mers prin sat. Și e de înțeles: aici fie mergi pe jos, fie pe bicicletă, fie pe cal. Și de ce ai avea bagaj așa de mare în spate? 

Ușa are o plasă de muște și vine după mine o doamnă. Vorbește un pic cam stricat românește și o întreb dacă își amintește că au venit pe aici doi doctori de la Cluj, domnul având părul alb. Desigur este vorba de dl Dinu, cred că v-ați prins! Îl întreabă în maghiară pe un tip care zice că își aduce aminte. Era atunci la bar fiul patronului care acum este plecat în străinătate. Le spun că avea dl. Dinu o datorie la ei și le las acea datorie. Datorie morală, bineînțeles! Mai exact bând o Cola mult dorită își uitase portofelul pe masă. Și după ce au plecat mai departe în sens invers față de cum merg eu acum, și-au dat seama al cui este portofelul și au trimis un băiat cu bicicleta până i-a găsit și le-a dat portofelul. Fără să accepte nimic, doar din bunul simț al săteanului! Da, și suntem în secuime unde se spune că oamenii sunt răi cu românii. Două momente de ajutor necondiționat, cel pentru mine în Ulieșu și cel pentru Dinu aici, în Sânpaul mă fac să infirm, ca de fiecare dată toată ideea cu răutatea secuilor. Și vor mai fi astfel de momente până la Câmpul Cetății unde cică aș ieși din Terra Siculorum. Repet, împărțirea asta e făcută doar pe principii culturale. Nu e nici un gard și nici o limitare teritorială propriu zisă! Ca să închei scurta observație, țin să spun că, exceptând bariera limbii care poate face ca distanța între oameni să crească puțin, de fiecare dată când am ajuns în secuime (și au fost și vor mai fi sute de drumuri pe aici!) oamenii mi-au părut foarte primitori și cu bune intenții și colaborare foarte faină. Dacă aș sta să enumăr aici câteva situații, cred că aș umple multe rânduri. Acum totul depinde de modul în care abordezi oamenii și cum vorbești cu ei. Cu Janzci și Akos despre care ați citit mai sus ați văzut cum m-am înțeles. Și chiar am abordat subiectul fără nici o jenă și am ajuns la concluzia că toată ura rasială pornește de la nivel politic și tot acolo este și menținută. Cu Ildiko mâine dimineață vă voi povesti ce faină a fost discuția și ce faini sunt oamenii. Cu secuiul care acum ceva ani ne-a ajutat necondiționat să găsim un service să schimbăm cauciucurile ne-am înțeles super bine și a refuzat orice recompensă. În alpinism (nu că aș face eu, dar prin natura pasiunii pentru munte și apartenența la Clubul Alin Român, filiala Cluj) am avut de-a face cu mulți vorbitori de maghiară extrem de faini. Niciodată, dar niciodată nu am auzit de vreun conflict real între vorbitorii de maghiară și români. Poate doar așa conflicte și glume între prieteni, glume pe care, cu căldura prieteniei, le treci cu vederea. Asta dacă există bunăvoință din partea amândurora. De fapt asta trebuie să fie în orice gen de relație ca să funcționeze treaba fiindcă prin definiție suntem diferiți în gândire... 

Hai că iar divaghez și am de povestit aici ceva interesant. Las rucsacul jos, mă așez la masă și iau o sticlă de Cola la jumătate, așa cum a făcut și Dinu. De obicei nu beau astfel de chimicale, dar aici simt nevoia de dulce și de acid chiar dacă cel din urmă sunt conștient că nu îmi face bine la rinichi. Cât deschid sticla se așează la aceeași masă un tip pe la 50 și ceva de ani. Se prezintă Ferencz Szabo, căpitan de husari. Întreb ce este asta și începe cu mândrie să îmi povestească cu mare drag despre tradiția lor în călărie și în concursurile pe care le fac, despre costume și despre concursuri, despre cai și despre modul în care transmit obiceiurile din tată în fiu. Îmi place tare mult ce povestește și cumva doar menționez că asociez asta fără să vreau neapărat cu călușarii și cu Parada Junilor din Brașov. Știe de ei, ca eveniment local. Vom face schimb de contacte pe facebook și îi voi urmări activitatea fiindcă este o tradiție locală tare interesantă. Îmi promite că mă va ajuta prin colegii săi husari oriunde este nevoie. Îmi menționează de husari din Odorhei și din Sovata. Dacă am nevoie îi promit că voi apela la el! Doamne, ce oameni faini poți întâlni dacă ai deschidere spre dialog. Să mai spună cineva că sunt secuii răi. Îmi spunea o prietenă că asta mi se întâmplă și fiindcă am eu un talent de a intra în vorbă cu oamenii. O fi și asta adevărat, dar de multe ori mă rezum doar la câteva cuvinte. E adevărat că dacă prinde contur discuția mă pot lungi și pot găsi subiecte comune. Cum de exemplu, nu știu dacă vă aduceți aminte, am intrat în vorbă cu un nene în timp ce îmi beam iaurtul cu fructe hidratant pe scara magazinului din Richiș. Doar a fost suficient să îi spun că sunt din București și imediat am găsit subiect de discuție: omul făcuse armata pe Antiaeriană și lucrase la niște blocuri (în construcții) pe la Dristor, pe la Mihai Bravu, pe la Timpuri Noi și undeva pe la Obor. Cine știe, când voi mai ajunge în Richiș pe noua variantă poate voi mai da de acel om. Sau de alții...

După o oră și jumătate de povești, în jur de ora 19.00 pornesc la drum. Am de făcut un mic ocol prin sat înainte de a ieși pe valea Homorodului Mare. Despre Sânpaul putem citi mai multe informații pe Wikipedia (doar preiau câteva date istorice și geografice/geologice): ”Sânpaul a fost un sat renumit pentru sărăturile din vecinătatea lui, unde se exploata sarea la suprafață, încă din timpul romanilor. Azi, prezența sării este semnalată de fântânile sărate și de vegetația halofită, adaptată la mediul salin. Romanii au extras sarea de aici, lăsând urme de necontestat. Sarea a fost exploatată și în Evul Mediu. În 1614, pe vremea principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen, extragerea sării era în plină dezvoltare, fapt atestat de un document emis de către acesta. Una din cele mai mari fântâni cu apă sărată se afla la marginea zăcământului și avea o adâncime de 5-6 m. Puțul a fost săpat direct în zăcământul de sare, apa având o concentrație de sare de 193,862 gr/l. Populația primea de două ori pe săptămână (miercurea și sâmbăta) apă sărată pentru uz casnic și pentru animale. Localnicii folosesc și astăzi pentru uz casnic saramura concentrată extrasă din câteva fântâni de slatină.” 

De la Homorod Bar & Minimarket, locul unde am poposit (am dat denumirea fiindcă o puteți găsi pe Google Maps) fac stânga, trec de borna cu cele două doamne (era să zic domnișoare, dar nu e chiar decent) nud, trec printre niște porți tradiționale și înainte de biserica unitariană fac dreapta pe strada Zsámbék pentru o scurtă întoarcere spre a doua bornă din sat. Știu că trebuie să ajung cumva pe valea Homorodului Mare pentru a urca mai departe spre nord. Trec de borna cu sculptură abstractă (mitocondrii?) (la intersecția cu strada Sütők) și prind drag de mers chiar dacă am mers toată ziua. Explicația este simplă: pe cursul apei și mai ales că se lasă seara vine atât de binevenita răcoare atât de plăcută la mers. Mă și bate un gând dacă nu aș putea merge în zilele următoare doar dimineața și seara când sunt temperaturi mai acceptabile, așa cum îmi aduc aminte că citeam în cartea scrisă de Shirley MacLaine despre Camino și cum se știe că spaniolii și grecii au pauză la prânz cînd temperaturile devin insuportabile. Și nu sunt doar povești: foarte puțin, în scurtele mele vizite prin aceste țări am realizat că au dreptate cu programul cu pauza de la prânz. Că de multe ori se lungește pauza cât mai mult ca să muncească mai puțin, asta e cu totul altceva :D! Dezavantajul la mers pe Via doar dimineața și seara este că astfel, mergând pe jos, nu mai poți parcurge distanțe mari așa cum fac eu sau cum fac și alții. Acum depinde de stilul de mers al fiecăruia și de scopurile pe care și le setează fiecare.

După bornă mai merg 50 de metri și fac stânga pe drumul de câmp ce merge paralel cu firul apei. Curând pe dreapta sunt bălțile de la Sânpaul renumite pentru bogăția piscicolă și avifaunistică. De pe site-ul oficial extrag câteva cuvinte: 

”Balta de la Sânpaul aparține de ferma piscicolă administrată de Agropisc SRL, este situată în sudul județului Harghita mai precis pe valea Homorodului Mare, aproape de granița cu județele Brașov și Covasna, într-o zonă pitorească, aparținând de comuna Mărtiniș. Ferma piscicolă, are un trecut de mai multe decenii, iar după schimbarea regimului, în urma reînceperii și sporirii producției de pește, a ajuns astăzi pe un loc fruntaș la nivel de țară, privind nivelul cantitativ și calitativ al efectivului de crapi crescuți pe un teritoriu de 200 de hectare aparținând societății. 

Lacul de pescuit sportiv (C&R) și-a deschis porțile în anul 2013, ulterior primind numele de „Balta de la Sânpaul”, acesta se întinde pe o suprafață de 17 hectare cu o adâncime medie de 1,5m, pe malurile lacului sunt dispuse 26 de standuri de pescuit bine delimitate prevăzute cu locuri de campare. Lacul a fost populat cu exemplare de crap și Amur capitali pentru împătimiții acestui stil de pescuit, somn, știucă și șalău pentru pasionații de pescuitul la rapitor, plătică și caras la dimensiuni impresionante pentru pescarii de staționar. Pe lângă toate acestea, de la intrare, clienții noștri sunt întâmpinați de un mediul natural, minunat și netulburat, toată zona lacurilor de pescuit fiind declarată rezervație naturală (sit NATURA 2000) „Popasul Pasarilor” datorită atât păsărilor care sălășluiesc aici (180 de specii înregistrate) cât și a celor care se opresc să își tragă suflarea în lungul lor drum spre țările calde, cât și florei și faunei acvatice.”

Merg pe drum în amonte pe valea Homorodului Mare și tare mă bucură răcoarea serii. Pas cu pas ajung la borna cu cele două brațe încrucișate și urmez drumul la dreapta și apoi la stânga (”succesiune de mai mult de două curbe din care prima la dreapta”). Simt răcoarea bălților apropiate. Continui tot pe drumul care mă urcă pe firul apei. La 19.40 ajung la borna cu o parte de fractal. Aici am un scurt dus-întors peste apă până în satul Rareș. Este cazare aici și nu am nevoie. Deja vorbisem în Mărtiniș. Poză la borna un pic abstractă (șanțuri de carii de copac?), nu mai merg la biserica unitariană care e un pic la stânga mea și revin pe drumul de luncă. Borna halucinantă (știți imaginea aia a șarpelui Ka din Cartea Junglei care hipnotizează cu ochii? Cam așa îmi pare desenul de pe bornă :D) și apusul mă însoțesc spre vest, peste apă. Cam pe la 20.20 văd că un drum face stânga și altul merge în față. Eu voi merge tot înainte spre grupul de case unde sunt ștampila și unde ar fi cazare la familia Laszlo (vis-a-vis de borna cu păsări călătoare). Îi sun și îmi spun că încă nu au venit de la oraș cu mașina și ajung mai târziu. Întreb unde pot pune cortul și îmi spun că pot pune fără grijă în curtea casei-muzeu Román Viktor și ne vedem dimineață și povestim de toate. Fac ceva poze la marcajul Drumului Inimii și mă întorc la casa-muzeu ridicată de fratele sculptorului născut la Mărtiniș și cu lucrări apreciate internațional inclusiv la Paris unde a trăit după instaurarea regimului comunist. Casa-muzeu ridicată de fratele lui, arhitect, nu a mai fost finalizată după moartea sculptorului și se poate vedea ”acoperișul” orizontal așa cum am văzut multe case în Maroc și cum bine cunoașteți casele din Grecia, cei care ați mers în vacanțe elene :)! 

Pun cortul și nu după mult timp mă retrag la somn. 28 de kilometri astăzi! În minte reiau traseul de azi și mi se derulează dealurile și satele prin care am mers. Prima parcurgere ulterioară a traseului față de parcurgerea propriu zisă :D.

Ziua 32 - 24 iulie 2023

Trezire după cum vrea trupul obosit după ziua de ieri. Pe la 8.00 ies din cort și e o lumină așa faină în curtea muzeului Román Viktor. Primul lucru și cel mai urgent este ștergerea vaporilor condensați de pe cort. Nu e de dorit să ții cortul umed fiindcă în timp se slăbește materialul. Apoi strâns rucsacul, mâncat ceva, strâns cortul, făcut ceva poze, lăsat locul cel puțin la fel de curat cum l-am găsit... Închid bine poarta grea de lemn și îl văd pe dl Laszlo Arpad peste uliță, dând de mâncare la păsări. Cățelul lor sare pe mine pentru joacă. Mă avertizează dl Arpad și mă bucur de joaca cu el. Și el abia aștepta pe cineva să se joace cu el. Îi e drag și cu stăpânul său, dar dacă e cineva străin e și mai bine! Intru cu dl Arpi/Arpad în curtea lor, îmi explică micul muzeu din curtea lor (tatăl lui e rotar și de aici dragostea pentru lemn) cu obiecte casnice adunate din fostul sat Bükkfalva unde ne aflăm acum. Aici s-au născut, au plecat la oraș și sunt printre puținii locuitori ai fostului sat! Respect pentru ei! Mă conduce spre doamna Ildiko și merge în treaba lui. Așa mi-s dragi amândoi prin ceea ce fac. Doamna Ildiko îmi pune ștampila și își cere scuze pentru încurcătura de aseară și că nu m-au putut caza. O liniștesc că am dormit foarte bine în cort. Snt obișnuit! Mă servește cu o cafea în timp ce îmi mai povestește câte ceva despre ei și curte, despre muzeul Román Viktor și despre activitățile pe care le desfășoară în Casa Muzeu/Casa Artiștilor. Mă simt la ei ca acasă. Parcă nu aș mai pleca. Dar călătorului îi stă bine cu drumul. Le mulțumesc, iau apă, pun rucsacul în spate și pe la 9.30 pornesc la drum!

Peste aproximativ 250 de metri (am pornit cu energie foarte bună dată de gazdele foarte primitoare) ajung la pârâul Ghipeș. Trec râul la stânga pe un pod de lemn și apoi urmez drumul la stânga. Pentru vreo sută de metri acesta se transformă într-o potecă ce trece peste un alt pârâu mai mic peste un podeț de lemn. Vreo sută și cincizeci de metri și track-ul mă duce la stânga pe un drumeag plin de iarbă. Nu pentru mult timp fiindcă intru printre case în Mărtiniș. Fostul sat Bükkfalva ține de Mărtiniș! Trec de borna cu fermoar și ajung repede în centrul satului. În față am primăria și la dreapta conacul Ugron. Văd ceva tineri care așteaptă un microbuz pentru școală. Este ceva animație în centru! Fac dreapta și dau curând de borna cu felinar. Ce faine erau astfle de felinare în trecut prin orașe... După vreo 500 de metri pe drumul spre Aldea fac stânga urmând marcajele spre Călugăreni. Și de aici dă-i cu spor pe asfalt. Mi-aș dori pământ sau iarbă dar este bine și așa. Încă nu este foarte cald ca să amplifice senzațiile neplăcute! După prima borna oprește o mașină fără să întreb. ”Te duc până în Ghipeș?” ”Da. Mulțumesc. Doar cu rugămintea de a opri la borne.” ”Da, bineînțeles”. Trecem astfel de trei borne (ultima fiind cea cu mâță) și mă lasă în Ghipeș. De aici el face dreapta pe o uliță și eu stânga în sus, pe drumul principal. Urmează borna cu doamna în leagăn, borna cu Garfield, o troiță de lemn foarte faină, ceva zone cu umbră și mă apropii vertiginos de Călugăreni. Mă duce gândul la Călugărenii lui Mihai Viteazul și terenul pe care s-a purtat vestita luptă de pe Neajlov din 1595. Ulterior am fost într-o explorare a zonei și chiar am păstrat un moment de reculegere la crucea ridicată în memoria celor uciși în acea bătălie! Borna cu mâna strânsă în pumn îmi marchează schimbarea de direcție la stânga peste dealurile care ar trebui să mă ducă spre Odorhei. Sunt chiar curios ce surprize îmi mai rezervă drumul. 

Și minunea mult dorită se întâmplă: după câteva sute de metri drumul de piatră intră în pădure și se îngustează, poate chiar la nivelul unei simple poteci. Trec de borna cu palmă și următoarea bornă, cu simbol tradițional sau șerpi încolăciți (două interpretări, evident că pot fi și altele), am două serpentine care mă urcă fain pe deal și apoi continui pe curbă de nivel și ușor la dreapta pe lângă borna cu femeie super stilizată aseămăntor cubismului lui Picasso. Continui pe drumul fain și larg pe la umbră și la borna următoare, cea înfundată și cu sculptură reprezentând ciobănașul care stă jos și cântă la fluier, am parte de o întâlnire tare faină cu alt drumeț Stelian Selaru. Are rucsac mai mic și pare să meargă pe Via într-un stil mai sportiv. E un tip foarte fain și facem schimb de impresii. Îmi aduc aminte că spre seară a dormit la cazarea din Rareș. Fiindcă sunt destul de puține întâlnirile cu alți drumeți, sunt cu atât mai memorabile. Știu că am vorbit și cu el pe tema asta: cei mai mulți drumeți pornesc de la Putna cu inițiativa de a parcurge toată Via și după câteva sute de kilometri renunță. Stelian este din Alba Iulia și e hotărât să meargă acum până la Alba și apoi, după o pauză de câteva zile acasă, să continue mai departe până la Dunăre. Țin minte că mi-a povestit ceva de punctul gastronomic din Bistrița Bârgăului. Ne sunt foarte utile informațiile primite reciproc (știu că el m-a întrebat mai multe detalii legate de bagaj și de bețe). Cu bucuria întâlnirii ne salutăm cu tradiționalul (pe Via) ”Cale bună!” Să ne auzim cu bine, indiferent de metodă!

Sunt cumva la marginea pădurii și știam de la Stelian de câinii și turma care se află după malul ce îl văd în față. Nu am surprize canine și drumul mă duce la stânga pentru a mă scoate repede într-o zonă de poiană/gol. Nu pot zice ”gol alpin”, ci doar ”gol de coamă de deal”. Este prima dată când întâlnesc marcajul traseului Via Mariae, ”m”-ul cu codiță ca la simbolul zodiei scorpion. Marcajele sunt pe un drum larg ce face o serpentină la dreapta și apoi printr-o serpentină la stânga intră pe un culoar larg prin pădure. E super fain și așa repede se scurge distanța a trei borne... Sunt la marginea orașului și undeva între copaci văd ceva ce pare a fi un monument omagial făcut din pietre vopsite, cu ceva scris în maghiară/secuiască (sunt ceva litere ce par a semăna cu runele nordice). Nu înțeleg ce scrie și țin un moment de reculegere. Mai departe las să treacă un șarpe prin fața mea. E și el ființă și are dreptul la umbră la fel ca și mine. Încă două borne cu flori simbolice și intru în oraș. 

Piața Márton Áron este punctul unde fac o scurtă oprire între biserica romano-catolică înălțată în spatele meu, ceva panouri pe care scrie date istorice, ceva monumente funerare tipic secuiești cu inscripția ”PRO PATRIA”, statuia Patko, biserica reformată în față (pe acoperiș scrie anul 1871, probabil anul construcției) și colegiul reformat pe partea stângă. Las pe dreapta Primăria și pe stânga placa comemorativă a lui Kossuth Lajos (pe strada omonimă). În Szobor Park fac câteva poze la busturile personalităților importante pentru secui. Mă iertați dacă nu spun ceva nume :D! Trec Târnava Mare, las pe stânga teatrul Tomcsa Sándor monumental, depășesc încă o bornă, trec calea ferată și mă opresc la un magazin ”La doi pași” pentru un iaurt hidratant și apă. Teoretic asta mi-ar fi suficient ca să iau doar ștampila și să merg mai departe. O fază un pic ciudată la magazin: casiera mă grăbește fiindcă intră în pauza de masă. E de înțeles că își respectă programul de lucru, dar părerea mea e că ar trebui mai întâi să își respecte clienții. Mă rog, asta să fie paguba... De fapt singura ”pagubă” este că în magazin era aer condiționat și a trebuit să stau afară, pe scările magazinului, ca să îmi termin iaurtul :D. Continui pe același bulevard Tamási Áron și pe strada Wesselényi Miklós merg la restaurantul-hotel Gizi Csárda (strada Nyírő József) pentru ștampilă (extrem de fain aranjat și cochet). 

Citisem pe grupul Via că din sensul celălalt vin tizul Eugeniu Teodorof, Elena Dobrin și Smaranda Enica. În pricipiu ne manifestasem dorința să ne întâlnim, dar nu ne așteptam să fie fix la ștampilă. De fapt cu ei mă văd fix la ieșirea din restaurant după ce mănânc cu poftă și îmi primesc ștampila pe carnet. Chiar când să ies pe poartă văd cei trei drumeți venind la cazare. Ei au terminat o etapă de vreo săptămână pe Via, vor sta o noapte aici și apoi acasă. Le admir planul ușor diferit de al meu: eu vreau să parcurg toată Via pe parcursul acestui an și ei au în plan să parcurgă toată Via pe parcursul a 10 ani. Este vorba de diferența de vârstă și de alte proiecte ale fiecăruia. Ce este de admirat este hotărârea fiecăruia și ceea ce și-a propus (target, dacă vreți ca termen în limbajul modern). Smaranda este o femeie foarte ambițioasă: a parcurs de 2 sau 3 ori Camino Frances și alte drumuri de lungă distanță. Și din ce vom vorbi ulterior, după ce își va mai rezolva ceva probleme de sănătate revine la mișcare fiindcă asta ne ține în picioare pe toți. Nu moțăitul într-un fotoliu cu privirea la tembelizor sau la telefon. Ne sunt instrumente utile cu toate, dar nu trebuie să uităm să ne folosim mintea și trupul! Vor să facem ceva poze de grup ca și cum aș fi cine știe ce vedetă. Și nu sunt absolut deloc. În contextul de față sunt doar un om ambițios să își ducă proiectul până la capăt. Bine că Via nu se termină niciodată. Devine ca o obsesie, o Cale pe care vei vrea să revii iar și iar! Ne urăm mai departe Cale bună!, indiferent când vom continua pe cale și pornesc la drum cu toate minusurile (fața foarte bronzată, mânecile pregătite pentru soare, bășici și tălpicile atât de utile). 

Este abia ora 17.00 și mai am multe ore de lumină! Mă sfătuiseră să campez la foișorul de pe dealul Gordon, înainte de a ajunge la Inima lui Iisus, fiindcă au estimat ei că aș putea ajunge acolo. Dar am ceva oboseală adunată și mai ales bășici și iritații și distanța se va dovedi a fi prea mare.

La ieșirea din oraș, după ultimele case pe stânga, intru pe pista de biciclete. Este mult mai sigur decât pe stradă. Doar cu trei bicicliști mă întâlnesc ei venind din sens invers. Depășesc două borne, am ceva zone cu băncuțe și umbră (am un tonus destul de bun după masă și mai ales după cele două limonade cu ghimbir și mentă) și găsesc a treia bornă pe partea dreaptă a șoselei, la intrarea drumului ce duce la Mini-Transylvania Park (Băile Seche). Trec cu grijă, pozez borna cu altă reprezentare florală și mă orientez un pic pe track. Aș putea să intru la parcul tematic că nu este de ratat și decid să îl las pentru o dată viitoare când voi avea mai mult timp. De altfel nici nu aș mai avea prea mult timp de vizită fiindcă se termină programul curând. Așa că fac dreapta spre Galeria porților secuiești și monumentul lui Orbán Balázs. Acolo voi trece pe lângă un grup de vorbitori de maghiară veniți în vizită. Prima poartă este nouă, din 2018 și ajung pe la porți din sec. XIX, cea mai veche fiind din 1818! Urc prin porți cu pas mărunt pe drumul cu butuci de lemn și la monument doar reușesc să fac o poză fără alte personaje înainte de a porni mai departe.

Tot secretul pe un drum de lungă distanță (vorbesc din punct de vedere al drumețului) nu este nici viteza, criteriu folosit de alergători, nici distanța zilnică, ci pasul mărunt și constant! Așa că, indiferent de pantă, merg încet și constant. În spatele monumentului este o pantă de pământ cu rădăcini pe care o urc tacticos. Simt ceva priviri din grupul de la monument îndreptate spre mine și țin ritmul. Îmi dau seama că, dincolo de toate minusurile pe care doar eu le știu, este de admirat cum cineva urcă panta aia cu rucsac mare în spate. Nu are rost să le spun de unde vin astăzi... Trec printr-o scurtă zonă de umbră și apoi pe o curbă de nivel a unui deal arat ajung la primul stâlp și prima bornă aflate în fața unui gard. Aici știu că trebuie să fac 90 de grade la stânga și urc pe poteca paralelă cu gardul. Este o căldură toropitoare și sunt fericit când ajung în umbra pădurii! Drumul fain urcă mai întâi la stânga și apoi face o curbă largă pe coama dealului. Aici trebuie atenție mare fiindcă urmează iarăși o curbă la stânga. Eu nu am văzut-o ”amețit” de frumusețea pădurii. După ceva mers pe coamă mă uit pe track fiindcă nu mai văzusem nici un marcaj și e chiar imposibil să nu fie T-uri pe copaci. Revin spre track și văd marcajele în curba despre care vorbeam. Deci am revenit pe Calea cea bună! (știți bancul cu ”Ești pe calea cea bună?”) Fac dreapta și ies curând la lizieră. Peste câteva rânduri de dealuri văd dealul Gordon cu a sa statuie dominantă. Este adevărat că de aici se vede foarte mică, dar știu din experiență că ochiul poate să înșele. Și mai știu că nu mă aleargă nimeni până acolo astăzi. Merg cât pot și pun cortul unde se duce total energia! Borna cu desene grecești clasice și cu un copil care iese cu un coș de la supermarketul Mary mă scoate la asfalt. Fac dreapta spre satul Tămașu în care intru după doar două minute. Pare un asfalt constant și extrem de monoton și știu că nu poate dura prea mult. Peste 10 minute sunt în centru la stația de autobuz și la borna cu munte semeț care trece deasupra norilor. În centru fac stânga și în 12 minute văd placa de ieșire din sat. Încep să merg greu și mă întreb unde voi găsi loc pentru cort. Satele Tămașu și Ulcani sunt legate între ele. Trec de borna cu imaginea unui sac în care brânza închegată se pune la scurs și voi urma marcajele la stânga pe o uliță cu atmosferă foarte tradițională: se întorc vacile de la câmp și ridică praful pe unde merg. Las borna cu palmă pe dreapta și ies curând din sat. 

Ies din sat și urc pe drumul de pământ câteva sute de metri și văd că drumul se pierde. La dreapta este un șanț și apoi un mal de pământ pe care e un gard electric și... borna următoare! Desfac deci gardul electric (are mâner de cauciuc pe care îl manevrezi cu siguranță, fără să te curentezi) și trec de el punând la loc mânerul pentru a păstra contactul electric. Urmez apoi un drum înierbat pe marginea unui zăvoi aflat la dreapta mea. Este aproape ora 20.00 și nu mai am prea multă energie la mers, mai ales că mai am puțină apă și nu știu de unde fac rost. Salvarea vine de la un tractorist care avea o mașinărie de format baloți în spatele tractorului. Îmi face semn să vin la el fiindcă mă vede cu rucsacul. Când ajung la el îmi vorbește ceva în maghiară și nu înțeleg. Dar vede cu siguranță sticla de apă goală pe rucsac. Îmi întinde o sticlă de doi litri cu apă puțin călduță. Doar o ținuse toată ziua în tractor! Merge spre casă și nu mai are nevoie. O plecăciune în semn de mulțumire și un ”Köszönöm szepen!” E binecuvântare acest om. Beau puțin și îmi mai revin. Trec apoi de borna cu urs pe un drumeag ceva mai clar și acesta face stânga și urcă printre terenuri lucrate. Mă apropii de drumul între Bulgăreni și Dealu și sunt frânt. Abia mai merg! Așa că la borna cu doi copaci și terenuri arate iau instantaneu hotărârea: ies din drum și voi pune cortul în spatele bornei, pe arătură (ora 20.15)! Când dau rucsacul jos de pe umeri parcă mi-a luat cineva un mamut din spate! Scot tricoul ud și îl pun pe bornă, iau un tricou uscat și mai beau ceva și din apa dintr-o sticlă lăsată aici. Chiar dacă e clocită pentru mine este Rai! Stau doar în sandale și îmi șterg insistent tălpile cu șervețele umede. Cumva trebuie să le pregătesc pentru somn și pentru ziua următoare. Cine știe pe unde voi ajunge. Pun punga cu mâncare într-un boschet pe partea cealaltă a drumului cu speranța că nu mi-o ia vreo vulpe sau vreun alt animal peste noapte. Deși la cum am adâncit punga într-un arbust țepos nu prea cred să fie ”atacată”. Dimineață voi vedea totuși o rosătură ca și cum ar fi încercat un șoarece ceva să ajungă la mâncare. Seara va trece fratele celui cu baloții cu un tractor cu remorcă pe drum și mă întreabă dacă nu îmi e frică de urs. Mă avertizează că la noapte și poate și mâine se anunță furtună. Nu am problemă când știu că nu am mâncarea cu mine în cort! Și cu ultimele poze mă retrag la somn.

Azi 31 de kilometri...

 

Ziua 33 - 25 iulie 2023

Sunt așa de obosit că la începutul nopții nu pot adormi de ropotul ploii pe cort. Apoi mă ia încet somnul (undeva pe la ora 1-2) și până dimineață chiar nu mai aud nimic din ce se întâmplă în jur. Dimineață la 7.00 pare să fie liniște și soare chiar dacă se aud ceva tunete în depărtare. Merg după un balot dintre cei din imaginea de mai jos pentru știți voi ce și am inspirația să las cortul să se usuce și să nu îl strâng. Abia apuc să îmi aduc punga cu mâncare la cort și să tai câteva felii de salam că începe să bată vântul puternic. E ora 8.00. Se aud tunete din ce în ce mai aproape și începe o răpăială de zici că se rupe pământul. Și în jurul meu se întunecase de la nori și se văd lumini de la fulgerele din jur. Brrr, ce inspirație am avut să nu strâng cortul!!! La 9.00 se potolește toată furtuna și mai stau o oră să usuc cortul și să îmi strâng tot bagajul. La 10.00 re-pozez borna și mă pornesc la drum.

Se înseninează atât de mult că nici nu zici că a fost furtună cu vreo 20 de minute înainte! Traversez drumul amintit mai sus și continui pe drum de pământ spre niște hambare mari pe partea stângă. La borna cu ”centrul universului” schimb direcția la dreapta și curând voi intra în satul Dealu. Are porți și case așa de pitorești... O troiță cu căsuțe pentru porumbei iese în evidență. Las pe dreapta o bornă cu un dinozaur mic pe ea și urmez asfaltul în onduleuri când sus, când jos. Peste un sfert de oră sunt în centrul satului la cea mai colorată bornă de până acum. Și nu țin minte să mai fie o alta la fel de colorată pe toată Via! În intersecție caut un magazin fiindcă am nevoie de apă. Este un magazin-bar numit Patkó Bár (program 7-23 în fiecare zi!). De aici iau două înghețate și o apă minerală slab mineralizată să îmi pun în rezervă. Și ce este aici extraordinar: pe mod avion am internet wireless!!! Așa că mai verific ceva mailuri și mai intru pe grupul Via puțin înainte de a porni mai departe la drum. Imediat ce pornesc mai departe pe partea stângă este o foarte frumoasă poartă colorată și în curte casa este vopsită în cea mai mare parte cu albastru. Cumva îmi amintește de căsuța colorată de lângă mănăstirea rupestră Corbii de Piatră!

Urmez marcajele pe o uliță în urcare, depășesc o bornă cu semnul pentru Via Mariae și după ultimele case o săgeață mă dirijează la stânga pe un drumeag-potecă pe lângă un gard de sârmă ghimpată. Am un urcuș serios prin pădure. Mă bucur totuși că nu este prea lung și peste mai puțin de un kilometru ies în poiana largă unde în stânga este foișorul de pe dealul Gordon. La el este o bornă frumoasă cu un desen din bucăți de ceramică. Fac dreapta pe drumul arg și clar și trec pe rând pe la borna cu doi oameni, unul care intră în umbră și altul care iese din umbră și apoi borna cu cal și inscripția Lófő. Atunci nu știam ce este și acum aflu că este un centru de echitație din Lupeni. Pfui ce cald e pe aici! Parcă se scurge toată apa din mine! Mă așez pe un buștean la umbră, beau serios apă și schimb sandalele cu bocancii. Pentru simplul motiv că îmi simt crăpăturile din călcâie și parcă nu mai pot merge dacă nu folosesc tălpicile de silicon. Ori astea trebuie puse în șosete și din principiu nu port sandale cu șosete. Poate doar așa să fie vreo situație extraordinară... Urmează borna cu cruce și mâini împreunate ca în rugăciune. De la stânga vine drumul de mașină care apoi continuă la dreapta într-o serpentină spre statuia ”Inima lui Iisus”. Eu merg la dreapta paralel cu drumul, pe iarbă, fiindcă mă apasă rău tălpile. Văd câteva mașini care fie urcă, fie coboară de la monument. Eu merg pe jos printre mușuroaie ascunse în iarbă. Îmi e mult mai ușor decât pe drumul de pământ uscat... Ajung în spatele monumentului pe unde se instalează câteodată o scenă pentru diferite festivități. 

De pe Wikipedia preiau următoarele informații: 

”În anul 2011, pe dealul Gordon din Harghita, aflat între Odorheiu-Secuiesc și Praid, a fost ridicată cea mai mare statuie a Lui Iisus din Europa de Est. Denumită „Inima Lui Iisus”, statuia are o înălțime de aproximativ 22 de metri, e construită din fier și oțel inoxidabil, iar prețul ei de 200.000 de euro a fost plătit din donații strânse de primăria din comuna Lupeni.

În interiorul statuii metalice există o scară în formă de spirală pe care turiștii o pot folosi pentru a urca tocmai până în zona capului.

Statuia construită de Zavaczky Walter poate fi vizitată la intrarea în satul Bisericani, de unde mai trebuie parcurși încă cinci kilometri pe un drum neasfaltat.”

Este ceva lume și nu mai urc în interiorul statuii. Mă mulțumesc doar cu câteva poze de sub ea și spre imaginile panoramice din spate și din fața ei. Dacă dimineață se vedea statuia așa de departe și de sus, iată că acum mă uit de la Iisus spre satele prin care am trecut ieri și spre depresiunea Odorheiului Secuiesc. O sun pe mama (ceea ce am făcut foarte rar pe Via ca să păstrez baterie) și îi povestesc unde sunt. Îmi spune că ieri sau alaltăieri a fost și ea aici. Sunt glumele noastre: de ceva timp ”călătorește” prin documentarele pe care le vede la televizor. Și în felul ăsta călătorește foarte mult! Oricum este mult mai fain și mai constructiv decât să piardă vremea cu toate emisiunile de nimic.

Pornesc la drum pozând câteva din pietrele de calcar în care sunt sculptate scene din viața lui Iisus (drumul Kalvária).

Cobor pe drum uscat și destul de înclinat, trec de borna cu oaie și apoi cea cu ”cascadă” și mă ia un nene cu căruța pentru un kilometru și jumătate. Îl rog doar să oprească unde dăm de borne și este de fapt una singură, cea cu simbol floral. Mă coboară până la intrarea în Lupeni, la strada Felső Fancsaliak ce coboară spre strada principală a satului. De unde m-a lăsat căruțașul (fără a accepta vreun ban!) în față este casa memorială Tamási Áron. Rămâne pentru altă ocazie. Dau telefon pentru ștampilă la Barangolo la domnul Erno. ”Da, așteaptă-mă că vin cu mașina”. Așa că mă pun la umbră și îl aștept, cred că vreo 10 minute! De-aș ști ce fain e domnul Erno... Garantat voi veni la el să parcurg partea modificată a traseului peste dealul Firtușu, între Păuleni și Atia. Îmi povestește tot felul de legende (Peterfalva, Păuleni, lupi, animale, drumul VT și Via Mariae, viitoare variantă a rutei VT în lucru) și de colaborarea lui foarte faină cu cei de la Tășuleasa. Îmi adusese trei beri reci de 0.33l fiindcă bănuia că îmi este sete! Îmi povestește despre izvorul din Păuleni unde mă oprește să iau apă proaspătă și îmi propune să mă ducă cu mașina până la capătul comunei Lupeni, spre comuna Atid unde voi merge doar în satul Inlăceni/Énlaka. Accept fiindcă e asfalt monoton și extrem de plictisitor. Până la urmă contează să parcurg traseul într-un mod cât mai eficient. Așa că îmi iert și accept parcurgerea acestor 10 kilometri cu mașina. Mai ales că am compania așa de faină a domnului Erno! S-au dus două beri cât am mers cu el și a treia o beau la ultima bornă unde mă lasă el. Îi dau sticla înapoi ca să nu facem gunoi și îmi pune ștampila pe carnet. Promit să ne revedem cumva. Cine știe când va fi. 

Pun rucsacul în spate și la drum prin soare. Drumul este în lucru și coboară în serpentine. Următoarea bornă este căzută datorită lucrărilor. Mai scurtez vreo două serpentine și dau de lucrătorii la drum la intrarea în Inlăceni (borna cu con de brad). Aici marcajele fac un ocol prin sat pentru a trece pe la biserica unitariană și le urmez prin satul - labirint. Are denumirea aceasta deoarece are mai multe străzi decât case. Prin vechimea caselor Inlăceni este considerat un fel de muzeu în aer liber. Mai multe detalii despre sat găsiți în Ghidul VT. Ce mai menționez aici (informație luată tot din ghid) că biserica unitariană a fost ridicată pe locul unui fost altar roman dedicat zeului Jupiter. În pragul bisericii a fost zidită o piatră care povestește despre vizita unui roman cu rang înalt, probabil împăratul. Actuala biserică este o cronică ilustrată a satului exemplificată între altele și de tavanul casetat cu inscripții în limba latină.

Pe ulița Fő utca și apoi ies la dreapta la strada prinjcipală pe care doar o traversez pentru a mă angaja apoi într-o coborâre pe un drum de pământ (circa 16.40). Urmează o zonă cu vegetație bogată, apoi urcarea pe o coamă de deal golașă și cu belvedere spre Firtușu, apoi un drum prin vegetație și umezeală și întâlniri cu doi alergători ce merg pe Via în sens invers (zonă cu noroaie și țânțari). 

De când am ieșit din Inlăceni a cincea bornă mă scoate la drumul dintre Atid și Atia. Mă amuză și pe mine denumirile asemănătoare pentru două sate vecine :D! De aici am doar de mers pe drumul de mașină neasfaltat până în Atia. Dau telefon la casa de oaspeți Lovaz, contact Peter herta Julianna. Îmi spune numărul și cam cum să ajung și mă vor aștepta mai pe seară. Merg liniștit acum că știu că voi dormi într-un pat odihnitor. Trec de borna cu ceas de mână și cea cu gânditor și din spate vine o mașină/dubiță în care e o familie de nemți care vizitează biserici fortificate din Ardeal. Mă vor duce trei kilometri/borne cu mașina până în intersecția centrală a satului de unde ei pornesc pe jos pe o potecă ce îi duce la biserica romano-catolică. Eu mă opresc la magazinul mixt unde iau două beri la pahar (csapolt sör) cu un cioban secui. Fiecare vorbeștre pe limba lui și ar părea că ne înțelegem de minune :)! În timp ce povestim trece o furtună care formează doar pâraie imense pe jos. Nici nu ar fi de mers pe vremea asta... 

După ce se oprește furtuna merg la Herta și Mihai Peter, oameni foarte faini și primitori. Cu Mihai povestesc de cai (pasiunea lui din care aflu multe detalii interesante). Este un Om de cuvânt, foarte fain! Herta îmi pregătise camera în mai puțin de două ore (abia plecaseră niște drumeți și nu se mai așteptau să mai vină altcineva), plus ciorbă de fasole verde, friptură și dimineața balmoș. Chapeau! Aș mai sta cu ei la povești, dar simt nevoia de duș și somn. Și am parte de amândouă într-o cameră atât de curată că aproape îmi e jenă să dorm și să murdăresc lenjeria cu ”sălbăticia mea”.

Azi 35 de kilometri din care 10 plus 3 cu mașina...

Ziua 34 - 26 iulie 2023

Dimineață Mihai a plecat ceva mai devreme fiindcă avea de adus niște cai care erau liberi pe deal. Așa că doar cu Herta voi mai povesti puțin înainte de plecare. Mulțumiri pentru toate și recomandări să mergeți la familia Peter!

La 8.45 deja pornesc la drum. De la gazde fac stânga și la prima intersecție, cea cu vălău de lemn, merg la dreapta. În vreo 300 de metri ajung la biserica romano-catolică cu cimitirul pe partea dreaptă a drumului. Urmează borna cu zăbrele discrete, imediat după poarta bisericii. Câteva informații de pe Wikipedia: 

”Biserica sa medievală se afla sub satul actual, într-un loc numit Pădurea Szentegyházas, unde Balázs Orbán a descoperit ruinele unei mari biserici. Epoca acestei biserici, în afară de ruine, este indicată doar de inscripția clopotului mic din 1437: „Anno Domini kihimo MCDXXXVII”.

Populația sa catolică pură a suferit schimbările epocii în timpul Reformei și a îmbrățișat religia unitariană. Dar nu permanent. În 1622 o mare parte a populației a revenit la religia catolică. Între 1795 și 1799 o nouă biserică a fost construită în sat. Au format o parohie cu Corund până în 1743, când au devenit independenți.

Distrusă de un incendiu, biserica a fost refăcută în anul 1867.

Pe 18 septembrie 2016 un fulger a incendiat acoperișul bisericii. Cu toate că avea paratrăsnet, descărcarea electrică a fost atât de puternică, încât preotul paroh și clopotarul au putut salva doar monstranța, potirul, câteva haine și cărți liturgice. Grinzile în flăcări ale tavanului au căzut în navă, focul cuprinzând altarele, mobilierul și orga. S-au topit și clopotele. Cu donații publice și sprijin financiar semnificativ, până în 2019 biserica a fost restaurată în vechea ei formă. Mobilierul orga și clopotele din turn sunt noi.”

Mai sus de biserică urmează o serpentină la dreapta în urcare destul de abruptă. Mi se pare ciudat și nu cred că este pe acolo. Așa că merg în față și la un moment dat drumul se înfundă. Fiindcă de fapt pe acolo era urcarea la borna următoare, cea cu ființe marine (scoică, pește, pisică de mare). Borna (ora 9.15) este de fapt pe linia dealului Tiaste și ar fi trebuit să urc aici pe lângă cimitir, conform indicațiilor din ghid. Erau 14 cruci undeva mai sus de cimitir... No, bun. De aici urmez drumul pe coama dealului. Într-un sfert de oră ajung la ”pasăre” un fain foișor amenajat în stil secuiesc. Câteva poze și mai departe este o bornă cu mână de gigant. Spațiul este deschis și fain și înaintez cu spor pentru cinci borne în sus-jos-uri prelungite. Urmez apoi drumul la dreapta (cumva ies din linia coamei care în față duce la Piatra Șiclodului) și ajung la borna cu triunghiuri și apoi la stână. Sunt câțiva câini care mă latră de departe. Asta fiindcă înainte de stână fac dreapta și cobor printr-un drumeag de pădure (un fel de tunel natural). Exact la ieșirea din el dau de borna în formă de turlă și cu semnul Via Mariae pe ea. Fac pauză lângă bornă pentru hidratare și pentru schimbarea bocancilor cu sandale. Plus consumarea rezervelor de dulce. Am tonus destul de bun chiar și după ceva kilometri parcurși în etapa asta pornind de la Șapartoc. Vreo 25 de minute durează pauza și mă pornesc greu la drum. Încă vreo 20 de minute în coborâre pe coamă și trebuie avută mare grijă la schimbările de direcție. Spun asta fiindcă la un stâlp trebuie să fac 90 de grade la stânga pe o urmă de drum năpădită de iarbă. Intru curând în pădure (11.45) și de aici drumul devine foarte clar. 

În vreo 300 de metri ajung în firul văii unde se despart/unesc Via Mariae și Via Transilvanica. De reținut că de aici se poate lua apă (ceea ce am și făcut) și borna cu călugăr este cam greu de văzut fiind acoperită de iarbă înaltă.

 

Drumul cu pământ negru mă scoate paralel cu un fir de apă preț de două borne la marginea Praidului. La intrarea în Praid întreb oamenii din curte dacă pot lăsa bagajul la ei. Doar cât să cobor până jos în localitate pentru ștampilă la Laszo Moldovan. Sunt oameni așa de faini și s-au retras de la oraș aici, în liniște. Mă primesc ca pe fiul rătăcitor și abia după povești, o bere și cinci chiftele pornesc spre centru trei kilometri pentru ștampilă și borne. Mă așteaptă să revin cu mare drag! 

Trec apa acum mică și continui spre complexul balnear Wellness. Imediat după el pe dreapta e o faină poartă de lemn și borna cu gura cu dinții deschiși ca la stomatolog :D! Fac stânga pe strada Minei și la intrarea în canionul de sare pozez panoul informativ cu traseele turistice. Până aici mă oprește un tip foarte curios. Iertare că nu mai țin minte numele lui. Mă  întreabă ce e cu mine pe aici și îi spun de Via Transilvanica. Și cât am mers, și de unde, și cât mai am de mers, și cam cât merg pe zi etc. E atât de încântat de informații și de idee încât mă întreabă dacă primesc două ciocolate ca energie pentru drum. Lucrează la o firmă care distribuie ciocolata Roshen. Și sunt două ciocolate aerate, numai bune pentru efort. Îi dau numele meu pe fb și îmi dă cerere cât de curând. Mulțumesc! Dar nu știu de ce nu îl mai am la prieteni... Trec de borna cu omul pe scaun și fac câteva poze la norii destul de urâți. Merg la borna cu călugăr catolic cu mătănii și apoi mă întorc la pensiunea Moldovan chiar când începe să plouă. Și nu e o ploaie măruntă, ci o ditamai furtuna de pare să rupă totul în cale (14.00). Povestesc un pic cu Moldovan Laszlo, proprietarul pensiunii și fain promotor al VT și al Via Mariae. A parcurs cu bicicleta ramura estică a crucii formate de Via Mariae. Un pahar de pălincă și ștampila și mai povestim un pic. Se scuză că nu mai poate sta că a venit un prieten la el. Dar eu pot sta la el până se termină furtuna cu tunete, fulgere și răpăială! Abia la 14.40 se oprește furtuna și pornesc înapoi la drum spre cei care îmi găzduiesc rucsacul. 

Pe drum, mai precis în zona de țigănie de pe strada Minei (unde sunt ceva lucrări și mașinării) câțiva țigani mă întreabă curioși ce e cu mine. Le spun câteva cuvinte de Via și ei îmi spun că apa asta a distrus tot ce puteau aduna fructe de pădure pe valea Corundului, în sus (pădurea de deasupra canionului de sare fiindcă jos în vale nu crește nimic pe sărătură). Interesantă informație! 

Ajung la 15.15 înapoi la gazdele mele și continuăm poveștile și mai ales masa cu ciorbă de legume, felul doi (chiflele cu tocăniță de zucchini/dovleci) și "cuiburi de viespi" abia scoase din cuptor (mi-au dat și la pachet!). Greu am plecat de la ei! Parcă aș fi venit la ceva unchi care nu m-au văzut de multă vreme! 

Teoretic aici ar fi final de zi, dar îmi fac socoteala că mai am timp astăzi să mai parcurg încă 17 kilometri până la Sovata (da, unde face Nicu armata :D!) 

Trec printre câteva case de vacanță și ies din uliță pe un drum de pământ care pe alocuri e plin de noroi. Asta îmi îngreunează bocancii și mersul. Dar nu e bai, Panzerul merge, vorba tatei! Întâi merg pe valea Corundului și apoi pe valea Târnavei Mici. Puțin după un kilometru pierd drumul prin iarba mare și am vreo 10 minute de rătăcire până revin pe trackul potrivit. La a patra bornă văd pe ea scris 100m la stânga și semnul Via Mariae! E un urcuș pe un drum cu șanțuri și apoi ușor la dreapta drumul devine mai larg. Urc ușor printr-o pădure tânără și ies într-un drum larg de mașină. Google Maps îmi spune că acum am trecut din jud. Harghita în jud. Mureș! Fac dreapta pe drumul pietruit cu piatră albă, urmez o curbă largă la stânga și în 10 minute ajung la borna cu sfânt cu aureolă de lângă un gard vopsit negru. Este 19.32! Trec un pod și intru prin terenul unei stații de concasare. Nu ai nici o indicație și tendința mea e să fac dreapta pe linia veche de cale ferată. Din față vin doi oameni pe lângă biciclete și doar ne salutăm cu mâna. Mă gândesc că ar fi fost frumos să schimbăm câteva cuvinte și să îmi spună că nu este Via pe aici, dar nu li se pare nimic anormal să vadă pe aici un om cu rucsac în spate. Nu e bai, verific trackul fiindcă nu mai am marcaje și mă întorc în zona stației de concasare pentru a face dreapta spre barieră. Ciudat că nu e nici un paznic aici și trec ca prin brânză. Am avut lucrări la astfel de stații și mereu am găsit paznici la intrare. Cine știe pe unde s-or fi dus? În fine, nu contează asta fiindcă am ieșit pe drumul ce mă duce la DN13A pe lângă fabrica de brânzeturi Hochland! La DN, unde fac stânga, dau de borna cu melc. E adevărat! Ritmul a scăzut după toată ziua: mers ca de melc!

Trec peste apa Juhodului, fac dreapta pe strada Nouă și apoi stânga pe Mierlei. Începe să plouă mărunt și pun pe mine geaca de ploaie. Mă iertați că nu pot spune cu ce este borna din capătul străzii fiindcă este prea udă! Cert este că strada 1 mai mă duce la dreapta până la borna cu pești (povestea cu peștii și pâinile?) pe hrisov și aici cotesc stânga pe o potecă printre case, în sus spre dealul Căpâlna. Plouă în continuu și scade tonusul vertiginos, dar știu că mai am azi doar câțiva kilometri până la Sovata. Aș putea pune cortul, dar vă dați seama că nu e prea plăcut pe ploaie. Urc pe potecă și apoi pe drumeagul noroios cu anevoie și ajung pe coama dealului. În stânga ar fi capela 14 cruci și o bornă a VT. Dar este prea ploaie și renunț la ea. Îmi rămâne să vin altă dată să o văd. Ora 20.15! Un marcaj TA mă duce la dreapta spre Sovata peste deal. Urc anevoios tare pe coama care are sus-jos-uri destul de adânci (cu diferență mare de nivel sau cel puțin așa îmi pare mie acum din cauza oboselii). Găsesc borna cu fluture în dreptul pilonului de transmisiuni vizibil din toate părțile și mai continui încă un kilometru/o bornă cu o figură cu o pungă de hârtie pe cap cu ochi tăiați. E funny și cumva parcă ar aminti de Ku Klux Klan :D! Sunt pe strada Câmpului Mic din Sovata!

De aici marcajele T mă coboară pe strada Trandafirilor spre centru și lacul Ursu. Trecusem pe lângă hotelul Tivoli unde teoretic se găsește ștampila. O voi lua mâine de la Centrul de Informare Turistică aflat lângă borna din parcul central Sandor Petöfi (21.15). Lângă Tivoli este vila Ursu unde găsisem că aș putea plăti cu cardul de vacanță. Nu se poate fiindcă nu au curent și merg pe generator. Totuși dau un telefon să întrebe dacă au locuri la pensiunea Paula. Acolo este la recepție tatăl domnului de la Ursu. Da, au loc! Mă duce el cu mașina acolo și îi mulțumesc tare. Nu aveam energie să merg singur! Plătesc la recepție și iau în primire camera. Un duș, mesajele de rigoare și somn. Am mai parcurs încă 200 de kilometri pe Via. M-aș putea opri aici, dar aș vrea mâine să mai trec de o ”bornă” personală. Veți vedea!

Ziua 35 - 27 iulie 2023

Odihna fu cea dorită, fără vreo trezire peste noapte (uneori datorate oboselii). Așa că dimineață am forțele refăcute pentru o ultimă zi. După cum spuneam (și am primit și recomandare) este mai comod să mă opresc aici și data viitoare să continui de aici mai departe. Asta pentru că fiind stațiune turistică foarte cunoscută, accesul este foarte facil pnâă la vreo gară. Dar! Via Transilvanica, Calea, deși este marcată și sunt etape recomandate în ghid, este de fapt o cale pe care o parcurgi în ritm personal. Și dincolo de obiectivele oficiale fiecare are obiectivele lui, obiective prin care să se auto-depășească sau prin care să își dovedească sieși că nimic nu este imposibil. Și eu acum am parcurs în total pe Via 989 de kilometri. Este mulțumitor și mai mulțumitor ar fi dacă aș depăși cifra psihologică de 1000 de kilometri! Așa că îmi fac socoteala că asta se poate întâmpla în încă o etapă. Bine, asta coincide cu finalul teoretic al Terrei Siculorum, dar asta este pură coincidență! Și aseară și acum dimineață mă gândesc la varianta de a merge cât mai light. Îmi trecuse prin minte să las rucsacul aici, la pensiune și fie să merg pe jos cu bagaj mic și apoi să mă întorc cu mocănița să iau bagajul, eventual cu încă o noapte de stat în Sovata, fie să merg cu mocănița doar dus și să mă întorc apoi pe jos. Dar mă uit pe hartă și gara din Câmpul Cetății este departe de Via... Așa că dimineață, odihnit, voi găsi a treia variantă mai grea decât celelalte două: merg cu rucsacul mare direct din Sovata în Câmpul Cetății. Acum ce mai contează 17 (19 cu ce am de mers până în centru!) kilometri după ce am mers atât de mult mereu însoțit de prietenul rucsac. Well, cred că doar cei 4+4 kilometri de la Prihodiște la Târsa/Platoul Luncanilor le-am parcurs fără rucsac! Așa că ciugulesc puțin din bagaj și pornesc la drum pe la 9.30 cu mulțumiri pentru găzduire. A însemnat enorm pentru mine chiar dacă pentru cei de la pensiune am fost doar un client obișnuit! 

Cumva încerc pe strada Lacului să scurtez fără succes și cobor spre centru pe strada Ghera până la stația de autobuz de pe strada Bradului. Aici văd afișat programul mocăniței și îl pozez pentru altă ocazie. De aici urmez strada Trandafirilor cu ceva pauze pentru poze până la Centrul de Informare turistică. Chiar dacă programul este de la ora 10.00, încă nu a venit doamna de acolo. Așa că vreo 10-15 minute voi sta pe bancă în parcul Petőfi Sándor, cu bunul prieten rucsac lângă mine. Văd că a venit doamna și merg să pun ștampila. Recunosc că îmi face o senzație un pic neplăcută: spun că am venit pe Via până aici și îmi întinde sec ștampila. Mă așteptam la amabilitate ceva mai mare. În plus văd că vorbește ceva treburi administrative cu cineva la telefon, în maghiară. Mă întorc la rucsacul cuminte, îl pun în spate și la drum!

Asta înseamnă că merg pe stânga lacului heliotermal Ursu (se spune că ar fi unic în lume, cred că e unic în țară), las pe stânga lacul Aluniș unde fusesem cu altă ocazie și pe partea cealaltă a lacului urc pe poteca faină amenajată cu butuci de lemn. Pe dreapta, la un punct de belvedere foarte fain amenajat, se vede sub mine Lacul Roșu unde este un ”pilon” de sare la suprafață. Fusesem și aici într-o explorare anterioară. Deasupra pădurii ajung la un drum pe care știu că voi face stânga spre turnul panoramic. E tare amuzantă borna cu ET/copil cu cap pătrat :D!

Peste vreo 500 de metri trec pe lângă turnul panoramic (tot așa vizitat anterior) și continui pe strada Privighetorii în sandale până la strada Liniștei pe care fac dreapta. Borna cu pitic/ștrumf/trol! Pe Liniștei (și chiar că e liniște, cât merg pe strada asta trece o singură mașină!) ies în strada Căprioarei și apoi în Vânătorilor din Căpeți. Drumul este tare fain chiar dacă avansez doar pe asfalt și doar printre case. Important este că merg continuu spre nord... Trec de borna cu mâini cu degete în prelungire, apoi de cea cu decolteu generos, de o faină cutie poștală la numărul 62. La ieșire în Vânătorilor am de rezolvat un lucru simplu: trebuie să trec prin apă. În mod normal apa este mică aici și poți trece din piatră în piatră, dar acum trece de gleznă și singura soluție este să trec desculț. Încercasem eu să trec fără să mă descalț, dar la mijlocul apei nu am unde pune pasul chiar și cu ajutorul bețelor! Așa că șezi, Cezărică jos, scoate bocancii și leagă-i de rucsasc, pune sandalele și treci. Și apa e acceptabilă, nu e chiar așa de rece încât să înghețe sângele în vine. De fapt e chiar un moment fain fiindcă răcorește și reface instantaneu picioarele încinse în bocanci după mersul pe asfalt. Poză la borna cu vulpe cu copaci pe post de picioare (știu, poate e greu de imaginat asta, trebuie să vedeți borna ca să înțelegeți) și dă-i la drapta pe asfalt. Următoarea bornă are un semn care îmi schimbă direcția și un corcoduș sălbatic lângă poarta unei casei. Mănânc câteva fructe în timp ce schimb câteva cuvinte cu niște turiști veniți la plimbare și continui în urcare printre case. Urmez marcajele și următoarea bornă, cea cu ”cascada de gânduri” care iese din capul unei persoane în picioare, se află la ultimele case. De aici voi inta pe un drum de căruță cu mult noroi. Pe alocuri, dar suficient cât să îmi dea schimbări dese de ritm. Mai depășesc o bornă și în față am drumul ”blocat”: o turmă de oi tocmai ce vine din sensul celălalt. Sunt și ceva câini care mă latră de câteva ori și îi potolește ciobanul. Mă văzuse cu rucsacul și își dă seama că sunt turist. Că toată lumea așa spune: noțiunea de drumeț este inexistentă pentru omul obișnuit! Mă ridic pe malul din dreapta la drumului și las oile să treacă. Primele mă văzuseră, se speriaseră și voiau să se întoarcă și cumva le-am încurajat să treacă. Mai întâi una curajoasă, apoi a doua, a treia, a patra, a cincea și au prin toate curaj și începuseră să meargă repede. Câteva sute! Dar nu vă grăbiți, fetelor, avem loc toți pe drum. Doar în spate îi spun ciobanului că mai sunt două sau trei în spate și îmi spune că acelea merg mai încet că au ceva ”beteșug” la picioare. Bine, nu mai știu dacă așa mi-a spus omul, dar înțelegeți voi ideea! 

Drumul de pământ urcă pe un deal (bornă cu femeia gânditoare) și apoi coboară mai larg până la buza pădurii (borna cu ciuperci țuguiate sau săgeți de apă Sagittaria sagittifolia). Depinde de imaginația fiecăruia. O pauză de hidratare și apoi drumul larg la dreapta. În stânga drumul duce la un mic grup de case. 

Urmez drumul și peste două borne am... borna 1000 de când am plecat de la Severin! Borna cu siluetă de om făcut din cioburi! E interesant cum poți interpreta asta: 1000 de kilometri pe jos, de cele mai multe ori singur, îți dau prilejul de reflecție asupra multor lucruri. Doar când mergi singur, deși aparent te concentrezi la drum și la pasul pe are îl ai mereu de făcut, ești doar tu cu tine. Fie că e vorba de pasul fizic, fie că e vorba de locuri pe care le ai de trecut și trebuie să găsești soluții fiindcă nu ți le dă nimeni pe tavă, fie că trebuie să apelezi la oameni pentru orientare, fie că nu găsești pe nimeni și atunci trebuie să îți pui în aplicare toate cunoștințele de orientare... Bine, astea sunt la nivel fizic fiindcă mental, psihic și psihologic nimeni nu poate vedea miile de gânduri, analize și auto-analize pe care ți le faci în timp ce pașii trec unul după altul în mod automat. Ai impresia uneori că deși corpul face mișcare și se concentrează pe anumite lucruri (aici trebuie să adăugăm și instinctele și toate procesele naturale pe care nu le mai filtrăm prin minte ca respirația și circulația, coordonarea mâinilor și picioarelor, menținerea părților corpului într-o poziție cât mai echilibrată), inclusiv mintea care mereu are nevoie de legături, de motive și de justificări, sufletul și sentimentele și emoțiile sunt în cu totul altă parte. Parcă ar fi două corpuri separate, carcasa fizică fiind doar un mod de a ține toate gândurile și organele grupate într-un singur loc. De fapt asta este minunea și diferența față de animale. Foarte puține specii au dezvoltată capacitatea mentală, de analiză și mai ales emoțională. Și asta e mai ușor de observat în exterior căci atunci când ești doar tu cu tine fie ești încântat de ceea ce simți, fie ești speriat de acel al doilea corp. Deși totul în exterior pare să fie ok și logica spune să stai liniștit (un exemplu este întâlnirea cu câini sau cu animale sălbatice unde mintea cunoaște toată teoria și a mai trecut prin asta - spun asta cu gând la întâlnirile cu urși și cu câini), inima îți bate de fiecare dată ca și cum ar fi prima dată. Simți tremurat ușor în mâini, simți transpirație pe piele, simți un amestec foarte ciudat de căldură în interior și răceală pe piele. Poate ți se și zbârlește puțin părul pe mâini. De ce să nu recunosc, asta mi se întâmplă de fiecare dată la întâlnirea cu animale potențial periculoase. Și atunci suntem cei care trebuie cumva să controlăm emoțiile, să punem mintea în față și să analizăm rapid situația: nu este chiar așa de rău, ai mai trecut prin asta și știi cum ai scăpat. Așa vei trece și acum, stai liniștit! Și cumva, preț de câteva zecimi de secundă sau poate chiar câteva secunde, pui în față analiza și logica (acum scriu toate astea cu gând la singura întâlnire de pe Via Transilvanica cu ursoaica cu pui) și te calmezi și controlezi. Și totul iese așa cum trebuie atâta timp cât gândul primar este că totul se rzolvă într-o manieră pozitivă. Știu, pare un pic mistic, un pic ireal ce spun aici, dar chiar energia gândului, apoi cea a cuvântului și cea a faptei sunt cele care determină calitatea vieții, moment de moment. Și mai ales în acele momente de cumpănă, abordarea pozitivă în gândire face ca lucrurile cele mai grele logic să devină printre cele mai ușoare. Avem noi vorba populară ”ce nu te omoară te întărește”. Și este mai mult la nivel psihic fiindcă de acolo pleacă totul! Dar toate gândurile astea nu prea le ai decât atunci când ești tu cu tine. De aceea e bine ca uneori să te retragi din lume și să te analizezi mai ales în momente cheie. Cel mai ușor este să fie și alții în jur și să te ascunzi de tine prin interacțiunea cu ceilalți, dar când ești tu cu tine devii mai expus față de tine și apoi mai puternic. Și asta fiindcă mereu, dar mereu, ai Divinitatea de partea ta. Dumnezeu, dacă vor unii să spun așa! Și mereu primești ceea ce ai nevoie, nu ceea ce vrei tu. Fericite sunt cazurile când astea două coincid... Fericite sunt și cazurile când înțelegi pe moment sau cât mai repede de ce a trebuit să treci prin anumite lucruri, de la trecerea desculț a unui râu până la moartea unei persoane dragi, o despărțire sau finalul brusc al unei etape din viață. Și sunt convins că fiecare trece prin astea deși nu spunem nimic și ne agățăm de lucruri fizice, palpabile sau analizabile... Și la final lipim toate cioburile, toate frânturile astea din noi și mergem mai departe...

Las drumul la stânga și încep urcarea pe un drumeag de pământ fix în față. Parcă mi se deschide pădurea imensă de verde prin culaorea maronie a drumului. Dacă suntem atenți, de fiecare dată primim semne care să ne arate Calea ce-o avem de urmat. În coama dealului mai este o bornă cu un nud artistic în stil dramă grecească și apoi încep o coborâre ușoară pe același drum laaaarg. La ieșirea din pădure  (puțin înainte) e borna cu trei ”ferestre” circulare de sticlă. Evident că nu se vede nimic prin ele că în spate este bazaltul bornei, dar cu ochii minții și mai ales ai sufletului putem vedea multe, chiar și prin piatră! Dacă vrem! ”Dacă vreți, dacă puteți...” cum îmi spunea un îndrumător acum ceva ani la nișt exerciții fizice! Hm, la exercițiile mentale e nițel mai greu! Mai merg un pic în față și apoi stânga pe marcat T și PR pe Valea Nirajului Mic. Cu ultimele priviri spree pădure trec pe lângă borna cu căsuță suspendată și în față drumul devine tot mai mare. În 12 minute ajung la asfalt la borna cu mai multe siluete. Deși încă e liniște și sunt doar eu cu mine, parcă simbolic văd ”întoarcerea în lume”, între oameni. Este un pic ciudat după atâta solitudine și doar accidental și alte persoane... 

Simt finalul de tură și de etapă din Via. Parcă aș vrea să se și termine fiindcă iritațiile și tălpile comentează. Parcă aș vrea să mai și continui. Dar dacă aș mai continua după aceea ar fi ceva mai dificil să mă retrag și mai ales să revin în traseu data viitoare. Deci aici va fi finalul de etapă. În 10 minute sunt la pensiunea Vándor Fogado unde cer ștampila. Doamna de aici vorbește ungurește și pare un pic cam distantă. Asta vine din bariera lingvistică fiindcă altfel este foarte amabilă cu mine și mai ales cu servirea mesei. Sunt obosit și îmi permit și eu o masă sănătoasă și o bere bună. Și cumva aud discuțiile celor de la masa vecină și îmi trece totul pe lângă urechi. Doar ce am reținut că le place mult zona fiindcă este foarte liniștită.

Mesajele de rigoare către prieteni și acasă: ”Azi 16.5 km, în total 1005 km pe Via! Masă și apoi drumul spre casă! Cu oboseala adunată (care trece) și bucuria (care rămâne)”

Merg spre centru cam 500 de metriv până unde e drumul mai departe (pe aici vom continua data viitoare) și apoi încă vreun kilometru prin sat. Fac cu mâna fiindcă văd că vine din spate una din mașinile care era parcată la restaurant. Oprește și mă ia cu mare drag până la ieșirea în DJ 153. Aici el merge la stânga spre Sovata și eu aștept microbuz spre Târgu Mureș sau Reghin. Mi-este indiferent care vine fiindcă din ambele merg cu același tren spre casă. Și vine primul cel de Târgu Mureș/Marosveserhely. Știu că am plătit un preț infim și mă bucură asta. De fapt îmi este un pic cam indiferent fiindcă gândul îmi este la cei 216 kilometri pe care i-am parcurs pe Via și la toate câte am trăit și prin câte am trecut. În același timp sunt cu ochii pe geam și în Eremitu observ locul unde se separă drumurile spre Târgu Mureș și Reghin. Cumva urmăresc cu privirea satele prin care trece microbuzul, una din puținele legături dintre aceste sate, în ideea că nu ai mașină personală. Și să nu credeți că toată lumea are mașină. Realitatea e că pe aici văd mulți care urcă și coboară din microbuz, semn că nu își permit mașină personală. Deci există sărăcie și aici, nimic nu e pe roze. Dar oamenii par mulțumiți și împăcați cu viața. Totul e mult mai simplu decât la oraș, chiar și Târgu Mureș/Marosveserhely! Să nu mai zic de orașul mare unde merg eu acum, București. Pentru puțin timp și doar fizic căci mintea și sufletul îmi sunt pe dealuri și prin pădurile din zonă. 

Călugăreni, Dămieni, Isla, Icland, Ernei, Sângeorgiu de Mureș, Târgu Mureș... Am noroc că autogara sau mai bine zis locul unde oprește microbuzul (lângă Kaufland) este aproape de gară căci picioarele îmi comentează rău de tot. Le-am și chinuit, ce e drept! Merg la gară prin parcarea de la Kaufland și apoi prin Piața Gării, îmi iau bilet la tren spre București (puțin după ora 19.00) și mă odihnesc un pic înainte să vină trenul. 

Merg cu un tren săgeată până la Deda și acolo coborâm pentru a urca apoi într-un alt tren care vine de la Cluj. Sunt atât de obosit încât doar fac rezumatul turei pe grupul Via Transilvanica și apoi mă ia somnul. Îl pun aici fiindcă este scris la cald, nu așa cum v-am scris eu acum, după ceva timp în care s-au așezat toate!

”216 km pe Via. Șapartoc - Cloașterf - Archita - la pilon după Dârjiu - Mărtiniș - 2 km înainte de Dealu - Atia - Sovata - Câmpul Cetății. 20-27.07.2023. Mai mult ca oricând am ajuns la concluzia că Via Transilvanica este despre oameni. "Drumul care unește oameni". Până acum eu ofeream explicația că "unește locuri unde poți ajunge cu mașina". Radu de la Șapartoc nu mă lăsa să plec de la ei de faini ce sunt (era cu niște prieteni). Aproape s-au supărat că nu am stat la ceaun. Ca să se revanșeze cumva, m-a scos cu mașina din sat pe zona noroioasă, până la borna cu melc. Din Vulcan în Daia nu mai sunt borne pe traseul vechi. Se lucrează la o variantă nouă. În Daia e faină ocolirea pe la biserica fortificată, cu adulți și copii tare curioși ce fac eu pe acolo. Urcare faină prin pădure, sub dealul Sonnheld. La coborâre, de la stână este asfalt, fără borne. Se schimbă traseul pe varianta velo pentru a evita asfaltul și se va ajunge în spatele bisericii. Anca de la Casa de pe deal e super faină cu activitățile ei cu animalele. Și m-a omenit mai ceva ca acasă. Plus că l-a pus pe Charlică să mă ajute pe drumul de câmp asfaltat până la Flore, sora ei, la campingul din Cloașterf. Altă colaboratoare VT de nota 20! În Criț 4 limonade de 400ml și ștampilă la Casa Kraus și vizită în biserica răcoroasă. Apoi, după vreo doi km, intrare și traseu fain prin pădure și coborâre uscată în asfaltul Bunești - Viscri. Las o turmă să intre pe asfalt înainte de a merge circa 1.5 km până la primele curbe. O familie de rromi mă întreabă din mașină dacă merg la Viscri. Greu de înțeles ce am eu de făcut. După altă zonă de uscăciune și ceva pădure un cioban cu un bici vorbește ceva mai greu. Dar îmi spune de un izvor mai sus, sub vârf. Eu întrebasem dacă e apă în pârâul Scroafa, după asfalt. Mă latră ceva câini de după gardul electric. O vițică speriată de mine intră prin gardul electric la suratele ei. Iau apă din Scroafa și sun pentru ștampilă. Gheorghe Șilian îmi spune cum să dau de Luci Opriș. La magazin, la o bere cu domnul Mircea (și discuții foarte faine), vorbesc cu Luci și voi merge la ei seara. Luci și Alejandra/Alecsandra Opriș (Alejandra Zoltan pe fb), oameni de nota 20! Cunoașteți senzația de acasă din doar câteva ore de povești? Asta este la ei! Trecere prin două turme și câini lătrători, fără incidente. Ciobani comunicativi și ajutători. Coborâre prin căldură la niste tăietori de lemne. Urcare scurtă și noroioasă până la granița cu județul Harghita (a se vedea fosta bornă de graniță a imperiului!). Pauză de hidratare din apa animalelor la intrare în Mujna. Urcare prin zone cu fân lăsat la uscat și pauză de schimbare la sandale după coamă. Saluturi cu "Jo napot kivanok" cu oamenii ce muncesc pe terenuri. Coborâre pe drumul "Comorile Dârjiului", vizită și ștampilă la biserica fortificată (cheia la poarta de lângă biserică). Adăpostire sub un acoperiș de furtună și echipare pentru condiții grele. Întâlnire cu Ami, înainte de ultima lui zi pe Via. Bucurie în seara următoare când mi-a trimis filmuleț cu carnetul plin de ștampile. Bravo, Ami!!! La pilonul de transmisiuni, doi kilometri mai sus, Janczi îmi face semn să vin la ei, măcar la o bere rece. Așa faini el, bunul lui prieten Akos și familiile lor. Grătar, povești, foc de tabără, slană pe foc 🔥, mi-au lăsat mâncare pentru a doua zi dimineață. Super faini oameni!!! Campare cu mâncarea mai departe, protecție la urs 🐻😋! Coborâre în Ulieș pe lângă terenul de fotbal unde erau multe echipe locale. Ajutor cu mașina din partea unui tânăr secui până la magazin pentru bornă și apă. Mers pe drum de pământ până în Iașu și apoi continuare faină, prin soare, până în șa. Atenție la schimbările de direcție. Traseu fain de coamă împădurită pe deasupra Ighiului și atenție la schimbările de direcție înainte de coborârea în Daia (ungurească). Jo napot și indicații cu mâna pe unde să intru în magazin. Două înghețate, un melc cu nucă și iaurt și continuare. Vizită faină în biserică fortificată reformată. Kilometri prin soare până la trecerea peste deal spre Sânpaul. Telefon pentru ștampilă în Mărtiniș. Vor ajunge noaptea târziu și rezolvăm a doua zi. În Sânpaul rezolvat o recompensă pentru un bun prieten și vorbit cu un fain căpitan de husari, Ferencz Szabo . Mi-a promis ajutor prin colegii lui oriunde am nevoie. Trecere prin rezervația de păsări și drum fain, pe înserat, paralel cu Homorodul Mare, până în Mărtiniș. Campare în curtea muzeului Roman Viktor. Laszlo Arpad și doamna Ildiko Laszlo , super faini și cu multe inițiative locale. Cu mulțumiri (pentru povești, ștampilă și cafeaua promisă) trec Mărtinișul și urc spre Ghipeș. Ajutor necerut pentru vreo trei kilometri până în Ghipeș. Köszönöm szepen!. Apoi drum fain până în Călugăreni (altul decât cel cu lupta!) și drum forestier îngustat de vegetație până sub dealul Szarkakö. Întalnire foarte faină cu Stelian Selaru și schimb de impresii. Coborâre răcoroasă până la intrarea în Odorheiu Secuiesc. Traversare oraș pe căldură, hidratare cu iaurt și apă într-un magazin "La doi pași", ștampilă și masă consistentă la Gizi Csarda. Extrem de fain aranjat. Întâlnire surpriză cu Smaranda Enica , Dobrin Elena  și Eugeniu Teodorof . Bucurie și schimb de impresii și contacte! Ei se opresc aici, eu continui. Sfat pentru loc de campare la foișorul de pe Gordon. Va fi prea mult pentru o zi! Mers pe pista velo până la Băile Seiche. Nu intru la Mini Transilvania Park. Rămâne pentru altă dată! Urcare prin muzeul porților până la mormântul lui Orban Balazs și apoi încă puțin prin iarbă mare și căldură până la pădure. Doi kilometri răcoroși cu orientare puțin greșită și revenire pe drumul bun. Coborâre în Tămașu, hidratare, urcare în Ulcani, trecere la dreapta prin poartă cu curent electric pe terenuri cosite. Apă de la un om de pe tractor care făcea baloți. Köszönöm! Campare 2 km înainte de Dealu, lângă drum. Fratele celui din tractor vine cu o remorcă să ia baloții și mă avertizează de urs și furtună. Noaptea ploaie și dimineață furtună violentă (8-9 a.m.) cu așteptare în cort. Apoi la drum spre Dealu. Wifi pe mod avion la barul din centru și două înghețate! Plus apă slab mineralizată în rezervă! Ieșire din sat printre porți faine, urcare scurtă și susținută până pe coama Gordonului. Schimbare sandale cu bocanci înainte de drumul monumentului. Multă lume cu mașini de prin toată țara, la monumentul "Inima lui Iisus". Coborâre pe drumul Kalvária puțin, apoi pe drum uscat. Mă ia un localnic 1.5 km cu căruța, până în sat. Aștept să vină patronul de la Barangoló cu ștampila. Un super om! Îmi povestește foarte multe legende și detalii (Peterfalva, Păuleni, lupi, animale, drumul VT și Via Mariae, viitoare variantă a rutei VT în lucru) și mă ajută zece km, cât ține de Lupeni. Coborâre în Inlăceni/Énlaka și ocol al satului pe marcaje, fără oprire la biserică. Întâlnire cu alți doi VT-iști alergători în zona cu noroaie și țânțari. Ieșire la drumul Atid-Atia și telefon la Peter Herta pentru ștampilă și cazare. Ajutor vreo trei kilometri în urcare din partea unei familii de nemți care vizitau bisericile fortificate din zonă. Bere la pahar (csapolt sör) cu un cioban secui. În timp ce stăm la povești (fiecare pe limba lui) furtună de curg pâraie pe jos. După ce se oprește merg la Herta și Mihai Peter, oameni foarte faini și primitori. Cu Mihai povestesc de cai (pasiunea lui din care aflu multe! Om de cuvânt, foarte fain!) și Herta îmi pregătise camera în mai puțin de două ore, plus ciorbă de fasole verde, friptură și dimineața balmoș. Chapeau! Urc pe la biserică și apoi pe dealul Tiaste, 980m, pe la pasăre 😉. Peisaje faine pe coamă și la coborâre, după stână, golesc rezervele de apă și dulce luate de ieri de la magazin, pun sandalele și la vale. Atenție la schimbările de direcție! Realimentez cu apă la izvor și la intrarea în Praid întreb oamenii din curte dacă pot lăsa bagajul la ei. După povești, o bere și 5 chiftele pornesc spre centru trei kilometri pentru ștampilă și borne. La pensiunea Moldovan (Moldovan Laszlo, un om fain, super sportiv) mă prinde furtuna pentru care ISU dăduse mesaje cu cod roșu. S-a întunecat cerul în câteva minute, cu fulgere și rafale!!! După ploaie revin la gazdele rucsacului, oameni super faini. Ciorbă de legume, felul doi (chiflele cu tocăniță de zucchini/dovleci) și "cuiburi de viespi" abia scoase din cuptor (mi-au dat și la pachet!). Greu am plecat de la ei 😉😁! Drum cu noroi și multă umezeală până la drumul mare de deasupra fabricii Hochland. Ies puțin la șosea și apoi ies din asfalt pe strada Nouă. Începe ploaia. Merg fiindcă mai am câțiva kilometri. E greu dar, vorba tatei, Panzerul rezistă. Până în șaua de la est de dealul Căpâlna ploua din ce în ce mai mult! Nu găsesc borna și fac dreapta, în urcare susținută, spre releu. Și de aici, tot pe ploaie și obosit, cobor în capătul stațiunii Sovata și pe înnoptare ajung la borna din parcul central Petöfi. Sun la vila Ursu pentru cazare. Fiindcă picase curentul și mergeau pe generator, cheamă un taxi și mă duc la pensiunea Paula recomandată de ei. Plată cu card de vacanță. Bucurie pentru încă 200 de kilometri parcurși pe Via. Aici aveam plan să mă opresc. Dar mai am un vis de împlinit mâine. Duș și somn. Pornire cam la ora 10.00, langoș bun și halviță de dimineață, ștampilă la centrul de informare. Urcare pe lângă lacul Ursu la turnul de belvedere. Schimbat bocanci cu sandale vreun kilometru mai încolo, pe strada Liniștei (cam mult trafic și gălăgie). La km 5 trecere prin apă. La km 7 de azi ies din Căpeți pe drum cu noroi. După 2 km întâlnire cu o turmă și mă retrag pe poteci mai sus de drum pentru a permite oilor să treacă. La km 10 intru pentru vreo trei kilometri pe drum larg. La borna 11 de azi am parcurs până acum 1000 (o mie!) de kilometri pe Via. Visul dorit și împlinit! Bucurie mare! Tot merg prin pădure. La km 14 încep o coborâre de doi kilometri până la capătul satului Câmpul Cetății/Vármezö. Km 15, trecere de trei ori prin apă. Final de Terra Siculorum, 1005 kilometri în total pe Via! Masă consistentă la pensiunea Vándor. Ocazie până la DJ 153, microbuz la Tg. Mureș, tren săgeată la Deda, schimbare tren, tren spre București (din care scriu).

Final cu oboseală și bucurie! Cu bucuria întâlnirii cu oameni faini ("drumul care unește oameni") și cu dor (deja!) de revenire și continuare! Poze într-o postare ulterioară!”

Pe curând și ”Cale bună”!