Cozia 17-20.10.2020

Cozia 17-20.10.2020

Pornisem de acasă documentat pentru Cozia. Prin Dinu Mititeanu luasem legătura cu tizul Dinu Boghez pentru a afla câteva detalii despre traseele pe care intenționez să le parcurg. Sunt trasee marcate și puțin umblate. Dinu B. îmi dă detaliile dorite despre traseele pe care el însuși le-a marcat prima dată acum foarte mulți ani. Plus detalii despre câteva locuri ”ascunse” din muntele ce se răstoarnă peste vechiul Alutus... Vă descriu traseele pe rând ca să le ”trăiți” prin culori ;).

Ziua 1 - sâmbătă 17.10.2020

Din Bușteni iau un tren până la Podu Olt și după vreo 45 de minute am alt tren care coboară pe valea Oltului. Ajung la gara Lotru la 17.30. Este monument istoric construit în 1898-1901. Am scris ceva detalii despre ea și despre linia feroviară Râmnicu Vâlcea-Râu Vadului aici (finalul celei de-a treia zi). 

Cam pe la 19.00 se întunecă și mă documentasem (de la Dinu B. și de pe site-ul Munții Noștri). Așa că pornesc pe drumul asfaltat spre satul Văratica, urmez marcajele bune, paralele cu calea ferată, trec pe sub ea pe un pod specific și continui până în satul format din puține case cu biserica cocoțată pe un delușor din curbura Oltului. Mai mult de formă întreb doi localnici de poienile despre care citisem și îmi confirmă ceea ce știam eu. Așa că trec de un lătrător și o troiță și după ultima casă cotesc stânga și încep urcușul pe valea Slamnei.

Poteca pe care urc eu (marcată cu BA - bandă albastră) poartă numele ”Poteca trandafirului” de la specia endemică ”Trandafirul Coziei” - Rosa villosa. E un panou care descrie sumar traseul. Trec de prima poiană în care aș fi putut pune cortul (e o casă semi-dărâmată) și prin pădure ajung la a doua poiană ceva mai înclinată. De aici marcajele fac ușor dreapta și urcă pe firul văii Slamnei. E destul de târziu și trebuie să campez undeva. În stânga e o altă poiană înclinată în care văd o casă. Găsesc o potecă ce mă duce la un fir de apă secundar. Trec apa și urc la casa închisă. Dar am oarecum noroc și e un loc plat chiar în fața ei (cel mai plat din toate locurile cercetate din apropiere). Așa că acolo îmi instalez cortul și după ceva mâncare rapidă mă retrag la somn în sacul de dormit. Dimineață voi avea brumă pe ușile cortului!

Ziua 2 - duminică 18.10.2020

Cam pe la 8.00 mă trezesc și peste 45 de minute am rucsacul gata de drum! Nu mă grăbește nimeni și am ca scop doar să ajung în zona înaltă a masivului! 

Revin la marcaj și urc pe valea sălbatică a Slamnei pentru 20 și ceva de minute. Mă opresc destul de mult pentru poze fiindcă sunt locuri noi pentru mine. Ajung la un punct de unde traseul iese de pe firul văii și urcă la dreapta pe o curbă de nivel întreruptă de două serpentine pe versantul drept al muchiei Urzicii. Câștig repede altitudine spre primul punct din muchie (o oră și 15 minute de urcat susținut; 10.22 la intrarea pe muchie).

În câteva minute de mers pe culme ajung într-o poiană largă. Îi spune Poiana Stâna lui Gavrilă deși nu mai e de mult nici o stână. Și e destul de îngustă! Probabil că într-o vreme aici era o stână cu țarc, ceva... Acum e în mijlocul poienii un stâlp care marchează mijlocul traseului până la cabană și un pinten stâncos de pe care admir serpentinele Oltului și valurile de pădure ce își încep culorile toamnei. Le căutam cu dor și chiar până aici am fost surprins să dau de foarte, foarte mult verde! 

Intru în pădure în continuă urcare și, după ce trec de o zonă pe o brână a muchiei Urzicii (mă gândesc că iarna, pe zăpadă mare, aici e destul de expus chiar dacă e zonă cu pădure), ajung la o zonă cu ceva stâncărie pe stânga și apoi fix în față. Ocolesc pe sub stânci și apoi văd că marcajele mă duceau chiar printre ele... Mai continui puțin prin pădure și la 11.10 sunt în mica poiană Urzica de sus. Aici marcajele cotesc la dreapta și mă apropii de ieșirea în Poiana Rotundă. Dar primisem indicații de la Dinu B. pentru un loc ”secret” din muntele ăsta mic și frumos... Așa că ajung la refugiul Armăsarul unde mai fusesem o dată în coborâre. E tare plăcut să îl găsesc curat și îi admir interiorul și poeziile printate, inclusiv Decalogul Muntelui scris de Trenker în ”Meine Berge”. Îl vedem mai jos și îl voi mai regăsi și în ultima zi în poiana Vlădeasa de pe muchia omonimă.

Cu respect pentru cei care întrețin locul pornesc mai departe în pantă accentuată până în muchia Turneanu. La sosirea în culme mă întâmpină un frumos peisaj de toamnă târzie cu crengile molizilor cu chiciură albă pe ele. Un spectacol fain care se va prelungi și în următoarele zile! Ies intuitiv în poteca marcată cu BR de pe muchie. De fapt aici merge puțin pe versantul estic al muchiei între Poiana Rotundă și stâncăriile de sub vârful Rotunda... 

Un alt act al spectacolului de mai sus mi se arată la ieșirea din pădure: peste panta maronie a ierbii uscate cei mai mulți molizi au frunzele acoperite cu chiciură! Un adevărat spectacol sub ceața de pe vârfurile Rotunda și Ciuha Mare. Nu mă tentează să urc pe ele fiindcă mai fusesem și de multe ori un munte este mai interesant în afara vârfului cel mai înalt! Cu chiciură pe tufele de ienupăr trec de Poartă. Abia aici mă depășește un alergător pe care îl voi vedea la cabană. Un alt coleg al lui urcase mai repede și cele două fete care îi însoțeau veniseră pe Stânișoara! Îmi aduc aminte de alte ture pe aici, vara și iarna... Mai trec de o scurtă zonă de pădure și ajung în zona cabanei în care intru pentru câteva căni de ceai. E plăcută revederea cu oamenii de aici (de fapt doar cabanierul) și cu celălalt grup. Chiar dacă, mai ales în perioada asta, stăm la mese diferite!

Pentru câteva zile voi sta în apropierea vârfului Ciuha Mică spre care mă îndrept admirând ”șarpele de apă” din vale, culorile de după amiază și cele două cușme, Bulzul și Durducul aflate la est de cele două Ciuhe :)!

Pe după amiază (puțin după 17.00) pornesc într-o scurtă plimbare spre un colț stâncos dinainte de Bulz. De pe hartă știm că este Durducul, pe teren doar mă tentează și voi găsi poteca ce mă duce pe el printr-o șa pietroasă foarte faină. Sub ea, în pereți, este o grotă marcată pe hartă. În ultima zi, în coborâre spre muchia Vlădeasa, intuiesc pe unde este intrarea spre grotă și nu voi mai merge. Este destul de expusă zona din câte pare de aici! Deocamdată mă bucur de panorama de pe Durduc, de la Bulzul de aproape la valea Oltului, masivul Buila-Vânturarița, munții Căpățânii și în depărtare munții Lotrului.

La întoarcere văd BA și alte marcaje pe un copac. Nu mai știu pe unde merg traseele pe aici și mă intrigă marcajele. Așa că merg pe poteca marcată în direcția Bulzului. În doar câteva minute văd că marcajul cotește la dreapta. Nici nu bănuiesc că pe aici voi merge peste două zile, atras de un alt traseu pe care nu am fost și de un alt loc ”secret” din Cozia! Intuiesc poteca despre care primisem indicații pentru a ajunge la/pe Bulz. Așa că urmez poteca pe pante destul de abrupte și cobor până aproape de șaua de dinainte de Bulz. Sunt două variante de a continua spre șa: fie un horn pe care aș coborî pe un copac semi-putrezit sau pe o săritoare aflată la dreapta mea. Ulterior aflu de o a treia variantă mai pe stânga față de locul unde sunt acum. Săritoarea, cea mai accesibilă, este udă și are un ușor strat de gheață. Așa că mă opresc aici admirând pereții vestici ai Bulzului. Se poate vedea mai jos hornul, de obicei ud, pe care se poate urca pe platoul de vârf. Mai sunt și alte variante de urcare și nu mă avânt mai departe. Sunt tare mulțumit că am ajuns până aici într-o explorare de seară! Așa că revin în șaua de lângă Surduc și apoi spre Ciuha Mică.

Ziua 3 - luni 19.10.2020

Am program liber și mă trezesc ceva mai târziu. Pentru azi mi-am propus să verific traseul spre Poarta de Piatră. Știu de acum ceva vreme că trebuie să ajung în poiana Mocirle și de aici țin minte că este traseu nemarcat. Chiar dacă pe harta pe care am văzut-o acum două zile apare un marcaj PR! Aflu cu plăcută surprindere că este marcaj bun. 

Pornesc la plimbare pe la 11.40 și cobor spre cabană și apoi pe drumul de mașină până la intrarea în traseu. E o brumă matinală care îmi place teribil de mult. Doar trec pe lângă cabană și îmi plac unghiurile cunoscute spre giganții Făgărașilor. Pe săgeată văd că apare ca timp 25-35 de minute până la Poarta de Piatră. E ceva mai mult în realitate! O jumătate de oră fac până în poiana Mocirle pe culmea omonimă. Bine, nici nu mă grăbesc fiindcă am parte de un alt act al spectacolului brumei. Vă aduceți aminte de primele două ”acte” de la atingerea muchiei Turneanu și apoi sub vârful Rotunda :)!

Planul meu e de a parcurge dus-întors traseul marcat cu PR! Chiar dacă merg lejer, fac 19 minute până la Poartă traversând o culme păduroasă și împădurită și apoi urcând în a doua culme. Sunt ceva lucruri ciudate aici. Pe teren apare pe muchia Mocirle un marcaj CR veche și un marcaj BR mai nou. Și în plus e o potecă interesantă ce coboară pe viroaga dinainte de muchia în care e Poarta de Piatră! Voi afla pe seară că sunt ceva săritori mai jos... Dacă altă dată doar venisem până la poartă fiindcă e pantă mare după ea, acum continui după arcadă spre stânga pe o brâniță îngustă și expusă la baza stâncii și mă opresc într-un loc îngust de belvedere pe partea exterioară, expusă a muchiei. Probabil un alpinist ar spune că se poate urca mai sus. Eu mă mulțumesc cu ce am văzut, trimit câteva mesaje prietenilor și apoi revin la și prin Poartă înapoi pe poteca marcată până în prima viroagă. Cumva găsesc niște serpentine vagi care mă duc pe linia muchiei Mocirle spre muntele Omul. Fiindcă îmi propun să ajung acolo!

Sunt în zonă nemarcată și intuiția mă conduce pe muchie până la marcajul BR, cu ceva unghiuri printre crengi spre vârful Omul. Văd abrupturile de sub vârf și cumva îmi propun să ajung pe la pereți. Deocamdată urmez poteca marcată prin alt act al chiciurei tomnatice și urmăresc pe altimetru punctul de cea mai înaltă altitudine. De fapt nu ajung chiar pe vârful Omul fiindcă poteca face dreapta și începe să coboare spre Perișani. Sunt totuși la 1577 metri pe un vârfuleț ”marcat” cu trei copaci uscați. Altitudinea vârfului apare pe hartă ca 1558 metri, deci se pare că este o eroare de măsurare. Deci se pare că am atins al treile vârf Omu(l) din țară: primul în Bucegi, al doilea în Suhard și al treilea în Cozia! E interesantă asocierea cuvântului Om (homme în franceză) cu sunetul ”primordial” hindus Aum (ॐ) :)!

Mă întorc pe marcaje până la prima șeuță și intuiesc o potecă nemarcată, pe curbă de nivel până sub pereții piciorului vestic al Omului. Chiar îmi doream să ajung aici! Explorez pereții de sub ei și apoi revin în culmea Mocirle-Omul pe traseul marcat. Mă rog, relativ pe marcaj fiindcă...

... găsesc un vâlcel interesant cu niște rupturi de pantă undeva sub poteca marcată cu BR și apoi dau să cobor spre Valea Roșie. Citisem de o serie de săritori pe vale, în partea de jos spre Perișani. Dau de limita de rezervație a parcului național și mă întorc fiindcă panta este destul de mare până la obârșia văii. Continui pe culmea marcată cu ”pătrat roșu” și ”pătrat albastru” care țin de ariile protejate. Pe culme ajung la vârful ”Mocirle”. Nu e un nume exact și l-am dat eu fiindcă se află chiar deasupra poienii Mocirle! Cobor la stână pentru o pauză de ceai cald și ceva poze. Cred că sunt maxim 5 grade peste zero!

Inspectez toate camerele stânei în ideea unei posibile ”găzduiri” cu altă ocazie și mă bucur de unghiuri spre strungă, spre izvorul dintre mocirle (de unde și numele) și de intrarea în culoarul pe care coboară ciobanii cu oile la vale (asta în cazul în care nu folosesc lungul drum de mașină). De la izvor ies pe drumul stânii până la drumul de mașină unde e un panou care anunță stâna Mocirle. De aici bănuiala că vara e o stână turistică :)!

De aici mai e doar ”o formalitate” pe drum cu mici pauze pentru mure, pentru închis ”bucla Porții de Piatră”, pentru câteva poze la un punct panoramic înainte de cabană și pentru câteva povești cu cabanierul. E singur aici și ne prinde bine amândurora vreo oră de povești! 

Ies la timp din cabană pentru câteva poze la apus și apoi mă retrag pentru o ultimă noapte în masiv. Că tot am terminat cu ziua de astăzi, vă pot spune și care era planul meu inițial (asta fiindcă am mers pe o treime din traseu): îmi programasem ca în ultima zi să cobor din zona cabanei pe BR pe la vârful Omul și apoi pe culmea Piatra Galbenă spre Perișani. Și BA pe care am urcat și BR spre Perișani sunt foarte puțin umblate! E adevărat că din Perișani sunt niște kilometri buni (vreo 12 parcă din spusele lui Dinu B.) până la barajul Cornetu (de unde e tren fie la halta Betel, fie la gara Cornet, cam la aceeași distanță). Dar cu o mașină în Perișani foarte ușor poți parcurge distanța asta plus alte obiective din Țara Loviștei...

Ziua 4 - marți, 20.10.2020

Aflasem de un alt loc ”secret” al Coziei și mai ales că este pe un traseu pe care nu am mai fost. Mă rog, locul este între traseul marcat cu TA dintre cabana Cozia și gara Călimănești pe Plaiul Sitarului și valea Păușa. Așa că îmi schimb traseul (e un avantaj în a merge singur!) pe aici. Asta înseamnă că la ora 8.10 pornesc la drum prin bruma de pe iarbă. 

Trec de ”șaua” Durducului și după căteva minute cotesc la dreapta pe marcajele pe care nu le mai recunosc deși am urcat pe aici cu alte ocazii. La început coborâșul este ușor și începe să fie din ce în ce mai abrupt. Îmi place mult zona! Poteca ajunge într-un punct panoramic aflat deasupra căldării superioare a pârâului Gardului. În ambele părți se văd pereți care se aruncă sub mine. E impresionant! Revin de la locul de panoramă și cobor în serpentine strâmte până la primul cablu. Pe vreme ploioasă sau pe gheață este super folositor! Mai urmez câteva serpentine înclinate de parcă m-aș afunda într-o căldare adâncă și ajung la singurul loc pe care îl mai țineam minte: pe firul pârâului trec pe partea stânga a acestuia și urmează o urcare ajutată de un cablu expus pe o brână. E bine că nu am uitat toate detaliile :D! Poteca coboară apoi mai lin într-o serpentină largă, revine în pârâul Gardului și apoi iese peste culmea stâncoasă Vlădeasa pe partea stângă (estică) a acesteia. Încep culorile de toamnă pe care le așteptam și în coborâre ajung în poiana Vlădeasa unde o băncuță, o troiță și un decalog al muntelui ne îndeamnă la o scurtă pauză.

După câteva minute ajung la punctul de unde începe noul pentru mine. Marcajul BA coboară în cotitură de 90 de grade la dreapta pe la Colții lui Damaschin spre Stânișoara și la stânga este marcajul TA. Merg pe el acum și sunt cu ochii în toate direcțiile fiindcă e ceva nou! Poteca de fapt coboară frumos pe sub culme pe un culoar superb. Trec de niște pietre mai mari pe culme sau pe marginea potecii (probabil că au și niște denumiri printre localnici și nu le cunosc), urmez marcajele care mă coboară prin făget într-o șeuță și apoi continui iarăși pe stânga culmii Vlădeasa. Sau plaiul Sitarului deși cred că acesta începe un pic mai jos... Urmăresc pe telefon altitudinea fiindcă știu că undeva după vârful Șulița (1005m) trebuie să trec de un izvor marcat (vedeți într-o poză mai jos o troiță pe un copac) și apoi să merg pe un drum de exploatare pe partea cealaltă a culmii. Fiindcă doar așa pot ajunge la...

... fostul adăpost Călimanu! Redau legenda ciobanului Călimanu de pe un site foarte cunoscut: ”Denumirea «Poiana lui Căliman» face legătura cu un conducător de obşte din secolul V, Căliman, care-şi păştea animalele pe această poiană şi care a observat că ele nu se mai îmbolnăvesc de boala picioarelor, cunoscută în acea perioadă. Ciobanul s-a spovedit călugărilor Mânăstirii Cozia, afirmând că s-a vindecat de «metehnele trupului» scăldându-se într-un lac din «câmpul lui Căliman». Era convins că acest lac are «puteri cereşti din moment ce el nu mai are dureri de spate, iar oile rănite s-au vindecat». Călugării au verificat mărturia ciobanului şi au găsit chiar în jurul mănăstirii izvoarele de unde «cură piatra pucioasă» - apa tămăduitoare.” (sursa: Adevărul). Se spune că ciobanul și-ar fi găsit aici un loc de adăpost... sus, la obârșia pârâului Noroaiele! Vă las pe voi să ghiciți de la ce vine numele ;). 

De aici primisem indicații că e un drum care mă coboară spre valea Păușa. Nu găsesc nici un drum și atunci, după consultarea hărții, iau decizia de a coborî ”nirvana” (cum zice o prietenă bună) la vale. E interesant să urmezi ba firele de apă, fie culmile dintre ele pentru a nu intra prea mult în noroaie sau pe pantele înclinate cu pământ și frunze înșelătoare. Nu fac prea multe poze și răsuflu ușurat când văd că se formează un drum de exploatare. Deși nu îmi plac aceste drumuri, acum îmi confirmă harta că ajung la pepiniera Călimanu și mai departe spre valea Păușa. Insist cu ”valea” fiindcă pe marcajul TA, undeva mai jos, este și vârful Păușa! De la pepinieră (lângă care ar fi și un izvor!) cobor pe drumul larg, las un foișor pe dreapta în pădure, urmez serpentinele și, aproape de ieșirea cu barieră, aud primele zgomote de oameni. Spun zgomote fiindcă e o drujbă pornită și mă opresc! La timp, ca un animal sălbatic, să observ ce se întâmplă! În fața mea cade un copac pe marginea din stânga a drumului. Sunt doi localnici și nu mă agit. Pe de o parte fiindcă nu știu cu cine am de-a face, pe de altă parte fiindcă nu am nimic împotrivă ca un localnic să își ia lemne pentru iarnă. Câțiva metri cubi pe an nu strică nimic! Doar defrișări masive să nu se facă. Și astea de obicei sunt făcute de firme mari, nu de localnici. Ies pe lângă barieră și fac pauză la foișorul cu troiță și izvor. 

Îmi iau apă și apoi pornesc la drum. Las pe stânga fosta cabană Valea Mărului, fac câteva poze la barajul de mai jos și aproape de sat ajung din urmă o femeie care merge șchiopătat. Povestim mai întâi de natură și până în sat îmi povestește viața ei. Acum a avut noroc și a adunat două sacoșe de ciuperci! Nu e fair să dau detaliile vieții ei, doar spun concluzia: atâta timp cât ai picioare și mâini, nu ai de ce te plânge! În glumă râde de un vecin și până la urmă îi dă o sacoșă de ciuperci, se duce acasă și eu continui drumul până la calea ferată, trec pe sub ea și ajung în gară. Am vreo două ore și, după ce mănânc ceva pe peron, cobor spre Olt, trec podul și fac dreapta pe lângă piață până la primul magazin. În timp ce plătesc la casă îmi povestește vânzătorul de niște legende ale Coziei (tuneluri, peșteri). Le ascult, poate am ceva de câștigat :)! Pe același drum mă întorc la gară, mai mănânc ceva și la 14.20 vine săgeata de la București. În 10 minute pornim la drum!

În tren am timp să mă uit la poze și să rememorez zilele faine care se termină acum! Și cu gând de a reveni cândva prin partea Coziei dinspre Țara Loviștei!