Am terminat tura sâmbătă și, cum am ceva zile libere, îmi propun să explorez niște locuri în dragii Bucegi, locuri unde până acum nu am ajuns. Citisem destule despre carierele Lespezi și Podu' cu florile și de curând am descoperit zona carstică Lespezi din extrema sud-vestică a masivului cel mai umblat din țară. Tot sunt aici, merg să le explorez. Nu contează că e pandemie și sunt atâtea restricții în lumea de jos. Aici, când ești obișnuit să dormi în stâne unde teoretic e mizerie, nu rezistă nici un virus. Și anticipez, chiar dacă unora nu le place ideea de a dormi în stâne, am dormit în două stâne după care nu am rămas cu nici un fel de miros. Bine că nu am ales a treia stâna unde chiar nu e de dormit la câte ”arome” sunt acolo. Dar v-am spus deja prea mult. Citind mai jos veți vedea despre ce e vorba...
Dimineață am parte de un răsărit superb (cu 10 minute înainte de ora 6.00) și până îmi fac bagajul și sunt gata de drum, se face de ora 7.00. Îmi salut colegii și la drum, căci am zi lungă în față. După miezul zilei se anunță ceva ploi. Vedem pe unde oi fi la vremea aia... Eu estimez undeva pe la șaua Strunga...
Pe marcajul CR cobor pe Spinarea Coștilei spre Șaua Șugărilor (prin Babe de piatră, monoliți sfincși sau ciuperci, zone cu pietriș sau nisip uscat) cu ochii în toate părțile (spre Crucea Eroilor spre sud sau spre Muntele Moraru cu ai săi Colți spre nord) și aici intru pe marcajul de creastă BG care merge spre Omu. Mai e puțină zăpadă și îmi fac socoteala că pot merge pe sub Cerdacul Obârșiei (sunt vreo trei traverseuri de câțiva metri cu trepte în zăpada înghețată). Pe sub peretele continuu al Cerdacului ajung în șaua Obârșiei (sau Șaua Văii Cerbului) și mă opresc doar pentru a face poze. E tare lejer pe aici... Inițial mă gândeam să urc pe la prietenii de la Omu și renunț fiindcă am destul de mult de mers azi. De la stâlpul de la intersecția potecilor din capătul superior al văii Obârșiei scurtez un pic poteca pe deasupra Mecetului Turcesc și urc ușor spre Doamnele. Asta după ce observ frumusețea și imensitatea văii și muntelui Gaura și văd primii oameni pe munte în condiții de pandemie (un cort într-un loc dosit din valea Obârșiei). Își strângeau cortul... Ajung pe culmea Doamnelor și de aici încep lunga coborâre până la refugiul Bătrâna, pe plaiuri și, în ultima zona printr-un culoar prin jnepeni. Aici trebuie să merg cu bețele ridicate în sus sau în poziție de coborâre la schi ca să nu mă împiedic de crengile jnepenilor/jepilor...
Nu mă opresc la refugiu și continui mai departe pe poteca marcată cu BR. Aici în dreapta, în coborâre spre poiana Guțanu este o zonă superbă ca potecă și ca peisaje. Urc pe culmea muntelui Bătrâna și las în stânga frumoasa vale a Doamnelor care coboară spre Peștera. În coborâre spre prima șa, dinainte de Colții Țapului mă întâlnesc cu un grup de 4 turiști care dormiseră la Strunga și acum urcă spre Omu. Rămăseseră la Strunga fiindcă sus, la 2507 metri, cabana este închisă! Schimbăm câteva vorbe și cu urările clasice de drum bun mergem fiecare mai departe. Las în stânga valea și stâna Horoabelor și urc pe deasupra jnepenilor unde este intrarea în avenul din Colții Țapului (zilele astea am citit și am văzut pe o hartă că ar avea 80 de metri adâncime!). Trec pe sub frumoasele lapiezuri de sub Strungile Mari (chiar pe ele în anumite locuri) și mă las ușor la vale spre șaua Strunga. În față am muntele Tătaru și cât am de mers după el. În mare parte traseul se vede de sus de la Coștila, cel puțin până la stâna Lucăcilă. Doar mă opresc puțin în șaua Strunga (10.30) și nu mai cobor la refugiul drag, căsuța din munți :)! Mai am de mers puțin prin lapiezurile dintre Strunga și Strungulița pentru a părăsi apoi marcajul BR care face dreapta spre Bucșa, Dudele și vârful Sfântul Ilie pentru a face legătura cu marcajul BA ce parcurge creasta munților Leaota.
Și înainte de șaua Strunga și aici, între Strunga și Strungulița se văd tranșee din primul război mondial. Sunt și alte presupuneri despre găurile astea în pământ. Nu insist pe ele. Cert e că în șaua Strunga poteca merge chiar pe platforma unde a fost punctul de graniță :)! Până în Strungulița aud un lătrat în spate. E un câine de talie mică ce face gălăgie până îl potolesc stăpânii din spatele lui (cuplu). Din Strungulița voi continua pe sub muntele Tătaru pe marcaj PG. Pe aici am fost ultima dată acum vreo 8 ani și, pe muntele Deleanu, mă bucură tare mult stâlpii montați de cei de la AMC. Știu că am bălăurit ceva pe aici, pe ploaie... Las în stânga valea și cheile Tătarului (pe care plănuiesc să merg cu colegii de club peste mai puțin de o lună) și urc pe spinarea muntelui Deleanu. Las în dreapta traseul memorial Nae Popescu de pe plaiul Mircii și urc un pic spre vârful Deleanu.
E momentul pentru prima pauză a zilei. Arunc rucsacul din spate și pentru vreo 10 minute stau tolănit pe iarbă sprijinit pe rucsac. E atât de liniște că mă ridic cu greu când e vorba să merg mai departe.
Urc pe vârful Deleanu (câci pe aici e poteca) și apoi pe curbe de nivel ajung sub șaua dintre Deleanu și Lucăcilă. Dacă nu ar fi stâlpii, orientarea ar fi destul de grea. Nu folosesc aplicații și doar amintirile îmi spun că trebuie să cobor mai jos și să merg prin ceva arbuști care îmi udaseră bocancii acum opt ani. Dar așa, cu stâlpii, e mult mai ușor. Intru prin zona cu arbuști, apoi molizi pitici și într-o șa intru în pădure pe un marcaj foarte vizibil. Poteca mă conduce pe o aproximativă curbă de nivel în poiana în care găsesc stâna Lucăcilă. E 12.45 și începe să bureze. Cobor la stână (poteca trece chiar printre stână și țarc) și apuc să îmi iau apă din bazinul amenajat până să înceapă să plouă. Bag rucsacul într-una din camere și, când văd că tot plouă, inspectez stâna în ideea de a rămâne aici dacă vremea nu mă lasă să merg mai departe. Dau mesaje prietenilor dragi cu precizarea că, deși aș mai putea merge, vreau să și văd pe unde merg :)! Îmi duc rucsacul în camera cealaltă (cu ușă din exterior), inspectez camera de dormit și îmi și găsesc un loc de dormit. Din când în când ies prin țarc să văd dacă se oprește ploaia și dacă se vede Podu' cu florile. La început nu se vede decât alb și încet-încet se deschide priveliștea spre carieră. Pe la 15.30 se înseninează și, după ce îmi strâng rucsacul (am mâncat ceva între timp) pornesc mai departe în 10 minute la drum prin pădure. Știu că marcajele mă scot la cabana Podu' cu Florile și asta se întâmplă în circa 20 de minute (16.00). E vreme bună de mers și îmi setez alt loc de posibilă pauză peste noapte.
Bineînțeles că la Podu' cu florile e închis. Fac o poză la harta de aici (cu obiective turistice și naturale printre care este și platoul carstic Lespezi), văd marcajul de arie protejată strictă ”pătrat albastru cu margine albă” și urc pe drumul care merge spre carieră. După câteva minute de urcare marcajul CR face dreapta spre șaua Lucăcilă. urc în șa (unde e o bornă de graniță veche) și de aici dibuiesc două stâne potențiale pentru dormit: una sub platoul Lespezi și alta în capătul sudic al muntelui Lucăcilă. Inițial mă gândeam să cobor pe la ea aici. Le voi testa pe amândouă!
Urmez drumul în speranța că ajung în zona Lespezi. Dar de fapt, după câteva sute de metri, îmi dau seama că mă duce spre cariera de piatră Podu' cu florile. Merg așadar într-acolo și apoi voi desluși drumul spre muntele Lespezi... În câteva serpentine sunt pe platoul unde e cariera, cu superbe colțuri de stâncă sub mine. E un pic de ceață și asta face locurile și mai frumoase. Explorând cariera îmi confirm că aici au fost cei care au cântat ”Rapsodia Română” scrisă de George Enescu. Vă invit să o ascultați înainte de a merge mai departe cu povestirea :)!
Eu explorez în liniște cariera și apoi revin în șaua Lucăcilă de unde voi merge spre platoul carstic Lespezi. E un loc atât de fain încât îl explorez fără rucsacul pe care îl las în mica stână dinainte de platou. Nu se poate dormi aici și îmi voi recupera rucsacul pentru a merge pe seară la stâna de pe Lucăcilă de care v-am spus.
Platoul este concentrat în jurul Clăii de Piatră, un imens monolit cu un pui mai mic lângă el și cu o mică dolină spre nord. Avem turnuri de stâncă, avem un început de canion cu căzături acoperite cu mușchi printre care nu mă mai încumet, avem mici grote cu gheață, avem gânduri spre dragii colegi de club ce au carstul Apusenilor aproape de casă și care de ceva ani sunt plecați prin țări străine și pușcă de dor de țară... La marginea carierei mă opresc la avertizările de cădere în gol și, încărcat cu atâtea locuri minunate și amintiri pentru o viață, mă întorc la stână de îmi recuperez rucsacul și apoi în șaua Lucăcilă. Văzusem stâna de sub Lucăcilă și, cu acoperișul bun și refăcut, sigur mă va putea adăposti.
Stâna este foarte bună și nu miroase. Exact cum îmi doream. Are o bucată de tablă de pe acoperiș ruptă și cam face gălăgie. O aranjez să nu se mai lovească, mănânc în tihnă și, înainte de înnoptat, mă bag în sac și la somn. Se înnorează iarăși și până dimineață va ploua aproape tot timpul. Dar ce lumină voi avea dimineață și pentru ziua ce urmează...
...
După o noapte lungă și odihnitoare vremea e schimbată brusc și mă face să nu mă grăbesc absolut deloc. Abia pe la ora 9.00 sunt gata de drum pe vremea asta atât de faină!
Cobor de la stână la intersecția cu marcaj și de aici, după ce trec de picioarele unui pilon simplu și cele ale unui pilon dublu, de vinclu (schimbare de direcție și de pantă) urmez poteca ce mă duce printre tufe de flori, la intrarea în pădure pe marcajul CR spre valea Brătei și cabana Brătei (2 ore pe marcaj). Poteca merge întâi în serpentine și apoi pe o curbă de nivel coboară la dreapta (cumva spre nord). Trec pe lângă picioarele altor piloni ai vechiului funicular al fabricii de hârtie și mă gândesc că pe vremea aceea (adică la începutul secolului XX) pe aici era cel puțin un culoar pe linia funicularului. Acum nu îți dai seama cum era pe vremuri... Peste o oră și un sfert găsesc o săgeată pe care scrie că mai am 30 de minute până la cabana Brătei. Și, nu știu cum se face că merg ușor în stânga printr-o poiană și pierd marcajele. Mă uit pe harta offline de pe telefon și văd că direcția mea e bună. Plus că am un drum de exploatare care mă tot duce la vale. Așa că merg pe el și ies în valea Izvorul Zănoagei (sau aproape de ea). O potecă mă duce la dreapta și ies în curba unui drum de exploatare. Tot merg la vale și ajung la valea Brăteiului pe ceea ce aflu că se numește ”drumul auto forestier Pârâul Funicularului”. Sunt la cabana Brătei.
Inițial (adică ieri la stâna Lucăcilă) îmi tot făceam în gând niște planuri mari: în fiecare zi să dorm în alt munte. Adică dormisem în Bucegi, visam să cobor până în Brătei și apoi să urc să dorm în stâna Răteiul, în ziua următoare să ajung la Grind și în următoarea prin Făgărași pe la Curmătura Brătilei și apoi la refugiul Iezer din Iezer-Păpușa. Vise pe care le poți face cu rucsac mic și mers zi-lumină, în condițiile în care poteca e curățită să poți înainta repede. Acum mă gândesc că din șaua Tămășel mai departe în Făgărași sunt niște căzături de nu poți trece! Dar vedeți (mai ales montaniarzii) ce gânduri aproape imposibile îți vin când mergi singur și vezi că picioarele au elan. Nah, așa e în prima zi și pe vreme bună!!!
De aici dă-i la vale pe drumul auto de pe valea Brăteiului. Trec de drumul forestier Zănoaga, de captarea secundară Brătei, de multe conducte ce taie serpentinele și prin care curge apa spre vale, mai salut pe cei care mai urcă cu câte o mașină și ajung la intersecția cu drumul care urcă în carieră. Până aici drumul pe valea Brăteiului vine de la aproximativ 18 kilometri din munte. Las troița pe stânga și cobor spre cheile Brăteiului pe sub un acoperiș de protecție și apoi prin tunel. Sub mine, în stânga, sunt adâncile chei ale Brăteiului. După tunel apa face stânga și drumul coboară pe curbă de nivel pe sub Colții Brăteiului și Colții Răteiului. Fac cu mâna la o mașină și mă iau cu ei. Doar că îmi cer să îmi pun mască de protecție. OK în condițiile de față! După 10 minute mă lasă la intersecția de unde am de urcat spre Dobrești. Aici mă lămuresc de un lucru pe care îl aveam în ceață în minte. Un drum urcă spre Leaota prin Cheile Răteiului și undeva pe acest drum este vestita peșteră a Răteiului. Rămâne un vis pentru mine :)!
Urc pe drum pe marcaj CA, văd în față-sus cariera unde eram eu aseară, trec de tabăra Cerbul, urc pe sub punctele de schimbare a benzii transportoare, locuri de unde se încarcă și mașini cu piatră, opresc la un moment dat de beau apă de la un izvor aflat pe marginea drumului chiar sub banda transportoare, trec de hidrocentrala Dobrești și pe drum ajung la poarta taberei Vânătorul. La intersecția de mai devreme îmi spusese un nene de la Hidroelectrica că drumul spre lacul Scropoasa (unde vreau eu să urc) e rupt și trebuie să merg prin vad. Mă miră chestia asta și mă aștept știind că poteca merge pe malul văii Ialomiței. Pornesc cu curiozitate și interes.
Totul merge foarte bine, nu am nici o piedică de înaintare. Chiar mă surprinde ce zicea nenea ăla la mașină. Probabil ei nu sunt obișnuiți cu astfel de poteci și li se pare dificil. Nici nu îmi dau seama când ajung la podul vopsit dinainte de Cheile Orzei. Trec pe sub el fiindcă e rupt accesul din dreapta apei (adică de unde vin eu) și urc în serpentine panta care mă duce pe pintenul ce a blocat apele Ialomiței în Cheile Orzei. De fapt valea Orzei nu este aici, doar denumirea a fost împrumutată! Cobor apoi la punctul de control și la poteca cu balustradă metalică. Se vede așa fain azuriul lacului Scropoasa... Trec podul și las rucsacul deoparte pentru o pauză. Nu mă mai oprisem de ceva vreme!
Pe drumul de exploatare las în stânga ruina cabanei Scropoasa și dau de câțiva câini de la cei care stau aici într-o curte foarte faină. Mă latră, trec pe lângă ei cu grijă, trec de punctul Hidroelectrica și de conducta care vine din munte și urc până în curba de sub captarea ”7 izvoare”. Voiam să iau apă de aici și mă bucur că cineva lăsase un bidon de 10 litri chiar pe marginea drumului. Alimentez și pornesc la deal pe drum. Niște tăietori de lemne cu un TAF mă îndrumă să urc la stâna dorită mergând pe drum forestier până în asfaltul Dichiu-Zănoaga și apoi în sus. Nu știu să fie un drum care să urce la stâna de sub Dichiu. Dar mie Google Maps îmi spune altceva! Urc până la intersecția unde un drum face dreapta spre sanatoriul de la Moroeni și în față merg spre Dichiu. Fac o pauză aici înainte de a merge mai departe.
Știu că în a doua vale ar trebui să fie un drum ce urcă spre stâna din Dichiu. Prima vale este de fapt un afluent de stânga al văii Scropoasa și a doua vale e chiar Scropoasa. De fapt trebuie să trec de firul văii și după versantul drept sunt două drumuri care urcă. Eu trebuie să urc pe drumul din dreapta. La început e un drumeag pe care a adus apa pământ și peste câteva minute mă opresc puțin fiindcă am iarăși intersecție: un drum coboară spre vale și altul tot urcă pe piciorul de munte. Pe ăsta trebuie să merg! Urc pe o urmă de viitură, ajung la o vâlcea și după ce o traversez mai urc vreo 100 de metri și drumul face stânga. Teoretic trebuie să urmez direcția asta dar nu mai văd nimic în față. În schimb la dreapta tot urcă un drumeag printr-o tăietură care se reface treptat. Așa că urc până ajung la pădure. Începe un pic de ploaie și îmi scot geaca din rucsac. Evident în 5 minute se oprește (am stat sub un copac, lipit de trunchi ca să nu ajungă apa la mine). Continui până în culme printre molizi și începe iarăși să toarne. Doar că de data asta e măzăriche care vine cu viteză din cer. Dau jos rucsacul și iar mă adăpostesc sub un molid. Cercetez locul pe hartă și, dacă aș fi urmat drumul, coboram aiurea. Vârful Dichiu e în stânga mea și am ceva de urcat până la el. Sau, mă rog, sub el și apoi pe sub pereți să ajung pe curbă de nivel la stână. Doar că tot toarnă cu bibițe mici de gheață. Stau până se potolește aproape de tot și pornesc la drum.
Urc prin poiană cam jumătate din distanța dintre mine și vârf (mă oprisem în șaua dintre Dichiu și Dichiul Vechi) și fac dreapta pe o curbă de nivel ușor ascendentă. Pereții vârfului se văd foarte fain deasupra mea.
Trec de vârf și urc pe panta înierbată punându-mi țintă de fiecare dată câte un smoc de iarbă sau cine știe ce arbust pitic. Simt oboseala în mine și am nevoie mereu de puncte de orientare și de auto-încurajare. Când trec de ultima culme văd în față Transbucegiul, muntele Vânturiș în față și stâna în fața mea, ușor în stânga. Deci mai am câțiva pași până la izvorul stânei și apoi la stână (17.30). Chiar când ajung se întunecă deodată cerul și dă o răpăială de măzăriche de umple masa și băncile din fața stânei cu alb. Am ajuns în timp util!
Peste Dichiu și peste Vânturiș s-a pus o pătură albă. Cu siguranță mai sus, pe Coștila, s-a pus serios. Deocamdată nu se vede. Cercetez stâna și aleg să dorm semi-afară, sub acoperișul de la intrare (un fel de sală-prispă cu masă și pat). Mănânc și mă bag în sac. În câteva minute aud un lătrat și ies afară. Era o cățelușă care nu știa cine e aici. Mă miroase și începe să se gudure pe lângă mine. E o dulce chiar dacă miroase toată blana a ud! Nu mai pleacă și voi avea paznic la noapte. Clar că îi voi da ceva de mâncare! Toate ca toate dar în pat nu o las să se urce, doar o mângâi la marginea patului! Fata va dormi jos, la marginea patului pe un plastic. Așa îi aud fiecare mișcare :)
Somn ușor!
Dimineață se anunță o zi faină, ceva mai rece ca ieri. Și cățelușa se gudură pe lângă mine. Îi dau de mâncare puțin și mie tare jenă că la un moment dat ar trebui să o las pe undeva pe aici. Cam pe la 7.30 strâng totul și pornim din loc. Nu înainte de a mai face ultimele poze :). Se vede Coștila albăăăă...
Pe curbă de nivel trecem pe la limita molizilor și ajungem în asfaltul dinspre Zănoaga, cam 150 de metri mai jos de cabana Dichiu. Urcăm pe asfalt și aici văd că fata se duce pe lângă cabană și rămâne pe acolo. N-am gonit-o și cumva sunt mulțumit că a găsit un loc unde să rămână...
De aici am de mers un pic pe asfalt până la șaua de unde drumul de stână mă coboară spre stâna Vânturiș. Locuri superbe unde mi-e de fiecare dată drag să ajung :)! Cobor la stână pentru inspecția de rigoare.
Stâna îmi dovedește că am făcut alegerea cea mai bună. Aici miroase a brânză și a oi de-ți mută nasul. Dacă în trecut voiam să dorm aici, acum nu mă mai atrage absolut deloc! Chiar pot spune că pute aici după ce am dormit două nopți în stâne! Intru prin toate camerele și persistă același miros. OK!
Cobor în valea Izvorul Dorului și prin niște locuri ascunse și superbe ajung la marcajul PR-PG de sub Vârful cu Dor. De aici urmez drumul cunoscut pe sub Colții lui Barbeș.
Poteca este foarte faină și uitasem că are destule pante de urcat și de coborât, uneori cam expuse. Plus pereții de deasupra potecii... Reflectez la un lucru curios: de obicei culoarea marcajului dă dificultatea traseului: albastru traseu ușor, galben traseu mediu și roșu traseu dificil. Aici marcajul PR (deci mai dificil) e la altitudine mai mică decât PG peste Vârful cu Dor pe la Masa Ciobanului! Urc, cobor, urc, cobor, merg ba pe brâne, ba pe potecă, ba prin poieni, ba printre molizi... Tot roller coaster-ul ăsta îmi ia o oră până în Drumul de Vară, pârtia ce coboară de la Cota 2000 la 1400 și mai departe la telegondola din Sinaia.
Cu Cetatea în spate cobor până la intersecția de unde pleacă varianta de iarnă prin pădure. Scrie că e închisă poteca și nu bag în seamă asta. Ce, nu pot eu coborî? Mă las eu la vale pe potecă și, cam pe la cota 1500 văd că poteca e blocată de copaci căzuți. Va să zică d-asta e închisă poteca. Au mia curățat băieții de la Salvamont și tot mai au de lucru. Știu că poteca e cam înclinată în zona aia și nu am chef să fac 100 metri garduri pe pantă. Așa că fac stânga pe o curbă de nivel care mă scoate fix în spate la stâna Târle.
Cei trei câini de acolo încep să mă latre și nu-mi fac griji. Iese totuși un nene care are grijă pe aici și povestesc un pic cu el. În loc de pârtia Târle îmi sugerează un coborâș mai lin pe la mijlocul pârtiei și ajung repede la capătul pârtiei la stâlpul indicator.
Trec de stația meteo de la cota 1500 și pe varianta directă cobor la 1400 unde stau puțin la povești cu prietenii de la hotelul Cota 1400. Abia așteaptă să deschidă hotelul și restaurantul să fie totul ca înainte.
Fiindcă nu e mai nimeni pe aici aleg pentru coborâre varianta pentru bicicletă Fairy trail care chiar se dovedește a fi de poveste. Cea mai mare parte este prin verdeața pădurii, verdeață de primăvară care odihnește ochii și mintea în timp ce mușchii picioarelor își fac treaba. Sunt ceva copaci căzuți și pe poteca de bicicletă (pe două roți e mai greu să depășești acele puncte), la un moment dat pierd poteca prin niște drumuri de exploatare (pentru curățarea pădurii) și ies, relaxat, ceva mai jos de stația de gondolă, la parcarea capătului de autobuz. Mi se duce bateria și o încarc puțin pe terasa unui restaurant închis, ceva mai jos în Sinaia, pe străzi pe care nu mai fusesem.
Cobor la gară, îmi iau bilet la tren și mi-e cam foame. Primesc o recomandare să îmi iau o shaorma de la fast food-ul ”La Puiu”. Chiar acolo aveam de gând să merg. Puiu e un om de nota 20 cu glumele la el și face niște porții gigantice. De plăcere mergi acolo! Așa că voi reveni cât de curând :). Cu toate îndeplinite merg la gară și, în drum spre casă, rememorez multele momente faine din zilele astea.
Sper că textul și imaginile au redat puțin din ce am trăit prin Bucegi, vă mulțumesc pentru lectură și sper că vă dau noi idei pentru viitoare ieșiri în natură! Fiți binecuvântați!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu